Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Revolutia din departare

Revolutia din departare

Citiți previzualizarea

Revolutia din departare

Lungime:
385 pages
4 hours
Lansat:
Jan 25, 2013
ISBN:
9786065884557
Format:
Carte

Descriere

In colectia Actual se transforma in carti acele manuscrise  si „proiecte” care pun, prin caracterul lor de actualitate si de stringenta, probleme de mare rezonanta in spatiul public. Desigur, nu se intampla de la sine ca actualul si stringentul sa si faca obiectul dezbaterii si preocuparii publice, sau individuale. Noi incercam nu numai sa supunem atentiei cititorului  intrebari ce se pun, ci sa sa-l influentam sa si le puna pe cele esentiale.


Exista oare, la nivelul anului 2011,  preocupari mai actuale si mai stringente decat cele doua teme ale culegerii de confesiuni  propusa de Cristina Hermeziu sub titlul Revolutia din departare? Cu siguranta nu. Iata-le: 1. exodul  de neoprit al tinerilor intelectuali din Romania, imediat ce granitele s-au deschis, de neoprit pana azi; 2. mirajul, frustrarile si umbra aruncata asupra prezentului de ceea ce unii refuza sa numeasca „revolutie“, preferand in cel mai bun caz termenul de „evenimentele din decembrie 1989“. Ele sunt adevaratele obsesii nu deajuns de constientizate, in discursul public de azi si in mintile noastre ale tuturor. In orice caz, in depresia endemica a societatii romanesti actuale. Cei 30 de romani plecati, sau cum spune Adrian Cioroianu, in prefata, care au fugit de propria romanitate, unii dintre ei nume deja cunoscute, povestesc pasionant si dureros cum s-au despartit de tara lor, ce ar fi putut sa-i opreasca sa plece, ce i-ar face sa se intoarca. Confesiuni pline de invataminte si in plus admirabil scrise.


„A pleca“ (din Romania) a fost unul dintre cele mai interesante, obsesive si transformatoare verbe ale limbii romane din anii ’90.


A ramas la fel intr-o buna parte a urmatorului deceniu, desi ratiunile plecarilor s-au mai nuantat - pe masura ce plecarile, numeric, au crescut mai abitir. Cum se explica aceasta? Colivia predecembrista pe care o numeam „acasa“ era atat de bine sudata inainte de 1990, incat strainatatea, pentru cei mai multi dintre romani, era o chestie vizibila la televizor (chiar si aici din ce in ce mai rar), pe coperta cataloagelor Neckermann si pe curbele de tabla ale cutiilor de ness Amigo.


In aceste conditii, plecarea din tara a avut, in anii care au urmat, toate datele unei eliberari asumate la propriu.


„A pleca“ sau „a ramane“ din/in Romania inseamna, pana la urma, optiuni individuale care trebuie de-dramatizate. Acest lucru inca nu se intampla in Romania, din motive prea multe fie si pentru a le inventaria aici. Dar volumul propus de Cristina Hermeziu - si de interesantii sai coautori - este nu numai un pas in directia buna, ci si un pas mai sus: adica in sensul in care romanitatea nu doar va fugi de ea insasi, ca pana acum, ci va gasi si un moment de reflectie calma, pentru a lua ceva distanta de propriile-i clisee, pentru a privi spre sine si a incerca sa se redescopere, intelegandu-se ceva mai bine.“

Lansat:
Jan 25, 2013
ISBN:
9786065884557
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Revolutia din departare

Cărți conex

Previzualizare carte

Revolutia din departare - Cristina Hermeziu

Paris.

Povestiri din românitatea ce fuge de ea însăşi

„A pleca" (din România) a fost unul dintre cele mai interesante, obsesive şi transformatoare verbe ale limbii române din anii ’90. A rămas la fel într-o bună parte a următorului deceniu, deşi raţiunile plecărilor s-au mai nuanţat — pe măsură ce plecările, numeric, au crescut mai abitir. Cum se explică aceasta? Colivia predecembristă¹ pe care o numeam „acasă era atât de bine sudată înainte de 1990 încât străinătatea, pentru cei mai mulţi dintre români, era o chestie vizibilă la televizor (chiar şi aici din ce în ce mai rar), pe coperta cataloagelor Neckermann şi pe curbele de tablă ale cutiilor de ness Amigo. În aceste condiţii, plecarea din ţară a avut în anii care au urmat toate datele unei eliberări asumate la propriu. Bineînţeles, „a pleca nu însemna invariabil şi „a rămâne plecat. Unii au mers imediat în străinătatea apropiată — Iugoslavia, Turcia ş.a. — pentru afaceri care au demarat rapid (şi, în cele mai multe cazuri, tot rapid s-au şi prăbuşit). Unii au mers la rudele pe care le aveau afară — exact acele rude care mai înainte făceau probleme prin dosarele de cadre. Pentru cei mai mulţi dintre români, străinătatea s-a descoperit treptat, în cercuri aparent concentrice — cu menţiunea că pentru noi „afară începe numai de la graniţele vestice încolo (Estul apropiat fiind un spaţiu pe care nu l-am visat niciodată ca fiind un perimetru al evadării noastre spre libertate). Iar alţii, în fine, au plecat pur şi simplu — pentru a munci mai bine altundeva, pentru a trăi mai bine, pentru a-şi creşte copiii mai bine (şi într-alt mediu). Despre aceştia din urmă este vorba în paginile ce urmează.

Cristina Hermeziu a avut benefica idee de a strânge în această carte câteva astfel de destine, lăsându-le să vorbească despre propriile raţiuni ale propriei despărţiri spaţiale de România. Într-un fel, fiecare dintre cele şi cei ce urmează — fiecare cu „plecarea" lui — este un rezultat al revoluţiei, cu sau fără ghilimele, petrecute în această ţară într-acel decembrie anormal de cald. E greu de spus dacă tabloul de ansamblu ce se deschide astfel, prin semnatarii ce urmează, este luminat de soarele reuşitei sau este înecat în ceţurile eşecului. Se poate discuta de la caz la caz, evident. Pentru cititor, nu garantez deloc o lectură uşoară, nici tonică şi nici cu happy end obligatoriu. Pe alocuri, musteşte o amăreală de proporţii, diluată adesea într-un amuzament care nu ştii dacă-i umor sau doar băşcălie. În linii mari, majoritatea celor ce cosemnează acest volum — nici nu e important, în context, dacă ei sunt mai cunoscuţi sau mai anonimi; ceea ce contează este naraţiunea fiecăruia —, deşi plecaţi, păstrează datele de exprimare ale celor rămaşi: păţanii cât cuprinde, haz de necaz, lamentaţii, vina e adesea a celorlalţi etc. Rememorările unora sunt banale, ale altora sunt veritabile scenarii de film, altele par fragmente de romane noir. Dar, peste toate, există o încercare comună: aceea de a găsi o explicaţie pentru acea revoluţie consumată individual în depărtare de ţara natală. Dincolo de regrete sau de resentimente, niciunul dintre „plecaţii" care urmează nu scapă acestei tentaţii — de a(-şi) explica acea fractură din biografie.

Ideea Cristinei Hermeziu a fost, la origini, un demers jurnalistic. În civilizaţia fără graniţe a internetului, găsirea unor comperi cu care să discuţi „plecarea" nu-i cel mai greu lucru. Mai grea a fost, bănuiesc, selecţia — şi aici meritele, ca şi riscul originar, cad pe umerii editoarei. Mai departe, demersul a devenit unul aproape sociologic. Peste ani, atunci când generaţii mai calme şi mai dezinhibate ne vor înlocui, bănuiesc că dintr-un astfel de volum se vor putea culege date pentru licenţe şi doctorate. Aş spune că volumul reprezintă şi un demers istoric — pentru că fixează, într-o perspectivă inclusiv temporală, raţiunile marii mobilităţi de care dau dovadă românii în propria lor căutare a fericirii. Se va vedea că decembrie ’89 sau mineriadele ce s-au succedat apoi joacă un rol crucial în remodelarea acestor destine — cu alte cuvinte, în buna tradiţie a cronicarului (şi a românităţii), şi oamenii acestor pagini au fost la rându-le sub vremi, dar au încercat să scape de acolo. Au reuşit? Unii da, alţii ba — depinde de perspectivă.

Nu în cele din urmă, volumul iniţiat şi editat de Cristina Hermeziu este un reuşit demers scriitoricesc. Cu umor sau gravitate, cu tot ce vor să reliefeze şi cu tot ce vor să ascundă, contributorii, în majoritatea lor, scriu bine chiar şi atunci când sunt sentimentali, resentimentari sau în mod evident subiectivi.

„A pleca sau „a rămâne din/în România înseamnă, până la urmă, opţiuni individuale care trebuie de-dramatizate. Acest lucru încă nu se întâmplă în România, din motive prea multe fie şi pentru a le inventaria aici. Dar volumul propus de Cristina Hermeziu — şi de interesanţii săi coautori — este nu numai un pas în direcţia bună, ci şi un pas mai sus: adică în sensul în care românitatea nu doar va fugi de ea însăşi, ca până acum, ci va găsi şi un moment de reflecţie calmă, pentru a lua ceva distanţă de propriile-i clişee, pentru a privi spre sine şi a încerca să se redescopere, înţelegându-se ceva mai bine.

ADRIAN CIOROIANU

decembrie 2010

1 Ca profesor de istorie, aici aş fi tentat să spun „prerevoluţionară", dar, cum veţi vedea, nu toţi subiecţii acestei cărţi sunt de acord că în România chiar s-ar fi petrecut o revoluţie în decembrie 1989. Este o poveste veche de 20 de ani şi căreia-i prevăd încă un frumos viitor!

Revoluţia din depărtare. Argument

Am învăţat, în mai bine de zece ani de jurnalism, că ştirile sunt despre politicieni şi vedete, iar reportajele — cele care îţi taie răsuflarea — despre oameni obişnuiţi. De aceea i-am căutat în lumea largă nu neapărat doar pe românii ajunşi pe culmi de notorietate — oricum dai peste ei —, ci pe românii plecaţi de acasă, dispuşi să descifreze, retrospectiv, gestul lor de ieşire radicală pe uşa deschisă de Revoluţia din 1989, dintr-un spaţiu presupus familiar, securizant. Adunându-le poveştile, mi-am dat seama că drumul parcurs de ei de atunci pare un straniu cordon ombilical, care îi ţine liberi, pentru că îşi cară istoria/revoluţia după ei, dar nu mai aparţin total niciunui loc.

Pentru că cei de acasă au rămas acasă şi pentru că, plecaţi fiind, unii au ştiut să se întoarcă, românii din exil au un punct de plecare. Istoric, şi mai ales simbolic, am fixat acest punct de plecare la momentul Revoluţiei din 1989. Ce rămâne din ea, după 20 de ani, pentru românii care au ales să fie cetăţeni ai lumii, îndepărtându-se de casă? Ce rămâne din identitatea de român, la 20 de ani de la Revoluţie, şi la mii de kilometri depărtare de ţară? Ce faţă arată lumii România, la 20 de ani de la Revoluţie, în oglinda (re)sentimentelor celor expatriaţi? În decursul unui an de zile şi el simbolic — 2009 — am întâlnit români şi am schimbat, pe internet, 500 de mesaje pe această temă şi am cules, până la urmă, 30 de destine. Demersul meu rămâne unul jurnalistic: subiective, particulare, problematizante, poveştile exilaţilor, scoase din anonimat, devin exemplare. Chiar ştim de ce au plecat, ce gândesc, ce simt şi cum trăiesc românii plecaţi? Nu doar pentru că ne închipuim că ştim, ci şi pentru că ei pur şi simplu continuă să existe dincolo de raza privirii noastre şi să (se) gândească (la) România le-am dat cuvântul.

Le mulţumesc prietenilor de la capătul cuvintelor pentru că s-au expus acestui exerciţiu de sinceritate. I-am invitat să se povestească, să-şi asume mărturia la persoana întâi, martori şi actori mai mult sau mai puţin anonimi ai unor vremuri care fac istorie. Nu m-a interesat adevărul despre Revoluţie, spre exemplu, ci adevărul pentru cineva, adevărurile, modul acestora de a se fi salvat în memoria expatriaţilor ultimilor 20 de ani, de a se fi integrat devenirii din afara ţării a purtătorilor acestor adevăruri. În fiecare mărturisire există o parte de ficţiune constitutivă, ceea ce se numeşte printr-un cuvânt-valiză „fixiune", reprezentând fixarea ficţiunii, procesul de fabricare a trecutului comun prin repovestire personală şi asumată². E vorba de unul şi acelaşi eveniment, cu zone dense de umbră, căruia i se reclamă justiţiar adevărul, căci adevărurile nu coincid. Spunerea în sine, devenită publică prin intenţia acestei cărţi, e deja o împărtăşire, o punere în comun a trecutului controversat şi nu o dată contestat. Adevărul unuia întâlneşte adevărul altuia. Trecutul nu mai e un bloc de granit, confiscat de fiecare în parte.

* * *

Mulţi dintre cei care au plecat din România după 1990 sunt astăzi la vârsta maturităţii şi a deplinelor energii creatoare. Provocarea acestei cărţi coincide cu momentul consolidării unei cariere şi/sau cu „cezura" de la mijlocul vieţii: lentila lucidă, dar şi dureroasă a depărtării, experienţa de a fi în două lumi deodată fac ca privirea lor asupra Revoluţiei române şi asupra celor 20 de ani scurşi de atunci să constituie un document uman preţios. Am fost surprinsă că autorii au primit provocarea acestei cărţi cu un declarat şi netrucat entuziasm. M-am întrebat, pe măsură ce răspunsurile veneau, cum se explică această disponibilitate de a vorbi, cu onestitate şi curaj, despre teme incomode, personale, într-o totală asumare a (dublei) identităţi. Am realizat că ideea acestei anchete jurnalistice acoperea o nevoie profundă, comună românilor răspândiţi, după 1990, în cele patru zări ale lumii: aceea de a privi înapoi nu cu mânie, ci cu o anume intransigenţă a privirii, nedispusă la compromisuri, posibil înduioşătoare pe alocuri, din moment ce obiectul privirii este propria persoană, cea de acum 20 de ani, de dinainte şi de după Revoluţie, cea din ţară şi cea fără de ţară; nevoia de a reflecta asupra propriei condiţii şi de a problematiza experienţa de a fi în două lumi. Cei care au mers până la capăt cu acest exerciţiu de sinceritate au trecut, invariabil, de la entuziasmul mărturisit la început, la mărturisirea unei eliberări/elaborări mai dificilă decât s-ar fi aşteptat. Paginile ce urmează sunt rodul unui chiuretaj interior, stârnit, fără îndoială, de provocarea jurnalistică, dar explicabil printr-un fel de exasperare a memoriei în condiţiile dublei identităţi, a tensiunilor dintre ele (una o mănâncă pe cealaltă, cea înghiţită o secretă pe a doua), şi în condiţiile absenţei brutale a unei scene fireşti de afirmare/menţinere a identităţii pe cale de dizolvare. Mi s-a părut onest, faţă de toţi interlocutorii mei, să mă supun eu însămi acestui joc serios. Responsabilitatea pentru afirmaţiile din cele 30 de confesiuni aparţine, evident, fiecărui autor în parte.

Cartea care s-a închegat în urma destăinuirilor provocate de cinci întrebări³ schiţează, cred, un tablou triplu: tabloul Revoluţiei, al Exilului şi tabloul României contemporane în satul planetar. Depărtarea în timp şi în spaţiu se transformă într-o lupă şi într-un scut psihologic de apărare. Rememorarea revoluţiei personale, trăită în anonimat, e însoţită adesea de reflecţii care, cu încărcătura lor retrospectivă, revelează faptul că ceea ce a selectat mecanismul memoriei din momentele concrete ale Revoluţiei devine relevant pentru modul cum s-a construit şi a evoluat identitatea fiecăruia în ultimii 20 de ani. Alegerea stabilirii într-o altă ţară decât România nu e pusă direct în legătură cu modul concret de a fi trăit Revoluţia, dar speranţele sau dezamăgirile legate de acest eveniment se regăsesc, de fiecare dată, în fundal.

Tabloul Revoluţiei e făcut din scene individuale concrete, cu detalii care recompun momentele frenetice în structuri vii, vizuale şi senzoriale, ca nişte capturi victorioase ale unui adevăr problematic, care a fugit, oricum, prea repede. Ca-ntr-un tablou poantilist, Revoluţia este a fiecăruia: febrilă — ca jurnalul crud al Mirelei Roznoveanu; concretă — ca răpăiturile mitralierelor din amintirile Monicăi Heintz sau iureşul stradal din evocarea lui Dolores Steinman; abstractă, virtuală — cum o califică Mihaela Fiordean, pentru că în zilele acelea n-a întâlnit niciun erou în carne şi oase; lirică, plină de patos — ca în pseudoficţiunile Oanei Ursache. Mizând pe subiectivitatea demersului şi privită din unghiul detaliilor repetitive şi/sau semnificative, colecţia de amintiri de la Revoluţie ne pune în faţă şi câteva clişee, imagini emblematice şi chiar „mituri care încep să se coaguleze, de 20 de ani, în jurul evenimentului. Pentru Ciprian Popescu, un copil în decembrie 1989, elicopterul teroriştilor era marca „Puma, iar viitorul preşedinte, Ion Iliescu, era un poliglot faimos, ştia şase–şapte limbi! Până la urmă, este emoţionant să vezi că Revoluţia română — cu fineţea detaliilor şi precizia lor de bisturiu, în acelaşi timp cu aproximări sau erori de datare, cu fabulări şi invenţii, cu amănunte neverificabile şi cu reflecţii post-factum — palpită în diferite colţuri ale lumii, vie, sublimată, integrată propriei deveniri.

Depărtarea în spaţiu, expatrierea, aduce şi ea o perspectivă valorizatoare. Acelaşi experiment aplicat pe scară largă românilor din ţară ar revela probabil destăinuiri similare ca forţă, dar depărtarea de ţara natală, alegerea înstrăinării conferă o încărcătură simbolică amintirilor de la Revoluţie, pe care expatriaţii le-au păstrat în toţi aceşti ani. Mai mult decât atât, iradierea identitară a „revoluţiei personale" e mult mai activă în cazul fiecărui exilat, pe care străinătatea, înţeleasă ca mediu de fiecare zi, îl obligă mult mai des să se autodefinească.

Tabloul Exilului postrevoluţionar e o galerie, asumat incompletă, de traiectorii româneşti în lume, semnificative nu atât prin exemplele de reuşită sau nereuşită personală, cât prin experienţele particulare de a fi în două lumi, cu tot ceea ce această formă de schizofrenie poate avea fertil sau steril în construirea unei identităţi de român liber în lumea liberă. „Complexul de a fi român şi „complexul de a nu mai fi cu totul român generează alte mentalităţi, creează, în dinamica lor, alte identităţi. Unii şi-au câştigat libertatea de a fi apatrid, ca şi cum Revoluţia ar fi stârnit o naştere prin expulzare într-un spaţiu larg, vital. Alţii constată, cu surprindere, că şi-au păstrat amândouă patriile, modificate, cea de adopţie şi cea de origine, într-un alt spaţiu identitar, dificil de locuit şi de definit zi de zi. Sentimentul faţă de teritoriul originar, părăsit, se rarefiază, pentru a se condensa, căpătând o nouă densitate, nebănuită. De cele mai multe ori, fugim din propria ţară până la capătul lumii pentru a o iubi mai bine.

Tabloul României contemporane în satul planetar pune un diagnostic societăţii româneşti de astăzi, definit de pe poziţiile exigente, şi nu neapărat arogante, ale unor expatriaţi care s-au obişnuit cu standardele unei alte societăţi.

Revoluţia din depărtare este şi o carte despre memorie. Dincolo de magia cifrelor rotunde — 20 de ani de la Revoluţie — demersul de rememorare a „revoluţiilor personale" ale expatriaţilor ridică o întrebare, formulată de altfel de Tzvetan Todorov în Abuzurile memoriei (Amarcord, 1999): ce facem cu ceea ce am salvat de la uitare, ce destinaţie îi dăm? Simpla arhivare reprezintă, e adevărat, un gest galant faţă de Istorie. În momentul în care „trecutul salvat iradiază în „prezentul fiecăruia, există şansa ca exigenţele faţă de noi înşine şi faţă de societate să primească în sfârşit un răspuns real, coborât din utopie. România utopică e ascunsă, ca o păpuşă rusească, în miezul României de astăzi. Ambele au nevoie de experienţa intelectuală, umană a exilaţilor postrevoluţie. Paginile ce urmează recuperează ceva din intransigenţele şi compromisurile lor, pagini cu răni şi cicatrice la vedere, nu mai puţin cu surâsuri şi autoironie. Dacă a fost şi mânie, ea s-a mântuit în mărturisirea publică.

Depărtarea în timp — 20 de ani, şi depărtarea în spaţiu — oriunde în lume, transformă Revoluţia română într-o (r)Evoluţie. Cartea de faţă e o culegere de (r)evoluţii personale ale unor români pentru care a-şi certa ţara natală că nu ştie să evolueze mai repede şi în profunzime e o supremă şi dureroasă formă de iubire.

CRISTINA HERMEZIU

2 Despre o politică a memoriei, a adevărului şi a mărturisirii a se vedea studiile scrise de Barbara Cassin, filozof şi filolog francez, spre exemplu: Vérité, réconciliation, réparation, „Le Genre Humain, Seuil, 2004, dir. B. Cassin, O. Cayla, Ph.-J. Salazar. Prezentare, pp. 13–31, şi contribuţii: „Amnistie et pardon — Pour une ligne de partage entre éthique et politique, pp. 37–57; „Assez de vérité pour…", La Vérité, dir. B. van Meenen, Publications des Facultés Universitaires de Saint-Louis, 105, Bruxelles, 2006, pp. 63–75; „Politics of memory. On treatments of hate", The Public-Javnost, Journal of the European Institute of Communication and Culture, VIII [2001], 3, pp. 9–22 — „Politiques de la mémoire. Des traitements de la haine", apărut în franceză în Multitudes, 6 [sept. 2001], pp. 176–196, reluat online în „Atopia" (www.atopia.tk).

3 Ancheta jurnalistică a propus următoarele întrebări: 1. Cum am trăit eu Revoluţia? (amintiri cât mai personale de la Revoluţie); 2. De ce era imposibil să nu plec? (ce dezamăgiri şi ce speranţe m-au condus la decizia de a pleca); 3. Ce am ratat plecând? (ce am lăsat… bun în urmă, ce ar fi putut fi bun dacă nu plecam); 4. Cine eram în anul plecării, cine sunt eu astăzi? (parcursul, cu bune şi rele, într-o ţară străină ca român… liber; experienţa particulară de a fi în două lumi); 5. În ce condiţii m-aş întoarce? (ce oglindă îmi oferă astăzi România, cum se vede ea de acolo de unde sunt).

Robert Adam

Norocul meu: am trăit Revoluţia la timp

Îmi aduc aminte bine de zilele Revoluţiei dintr-un motiv temeinic: locuiam în Piaţa Palatului. În intersecţia din faţa blocului erau tancuri, transportoare blindate. Am văzut ca dintr-o lojă ce s-a întâmplat pe această scenă, de pe 21 decembrie până aproximativ pe 10 ianuarie. Pe acel bloc s-au incrustat urme de gloanţe şi chiar în balconul nostru a şuierat un glonţ rătăcit. Aveam 13 ani. Nu mi-a fost frică. La acea vârstă te crezi nemuritor. Eram extrem de conştient de ceea ce se întâmplă, cel puţin aşa mi se părea. Întrebările au venit mai târziu.

În 22 am ieşit la Televiziune, am fost încântat să fac asta, spre disperarea mamei. Îmi amintesc haosul din 22, panica, în special că va fi incendiat Muzeul Naţional de Artă. Era o debandadă totală. Armele se dădeau pe semnătură. Lângă sediul fostului Comitet Central se înarma populaţia pentru a apăra Revoluţia.

În zilele acelea l-am cunoscut pe reporterul francez Patrick Bourrat. Avea să moară peste 15 ani, călcat de un tanc american, în Kuweit. El a fost cel care a cumpărat caseta procesului lui Ceauşescu pentru postul de televiziune francez TF1. Printre contactele lui au fost şi părinţii mei. Nu mai ştiu exact detaliile, dar în acele zile a fost şi la noi în casă.

Era o iarnă splendidă, o toamnă târzie, cu soare, pe 22 decembrie. Parcă se ducea cenuşiul oraşului şi era o explozie de lumină. Când în 21 manifestaţia convocată de Ceauşescu s-a spart, oamenii s-au debarasat de panouri, pancarte şi lozinci inclusiv în holul blocului nostru. Îmi amintesc de simulatoarele de foc, de faptul că se trăgea de lângă acele tancuri amplasate în intersecţia de lângă blocul nostru. Cupola Sălii Palatului era găurită, arăta ca la Beirut.

Tata asculta Europa Liberă în fiecare zi. Câteodată mă lua şi pe mine, dar îmi explica faptul că tatăl lui nu ar fi riscat acest lucru în anii ’50. Represiunea fusese mult mai dură în stalinism şi în poststalinism. Părinţii se fereau până şi de copii, care erau îndoctrinaţi la şcoală cu exemplul micului delator Pavlik Morozov. În vara lui ’89 am făcut o excursie în două state acum dispărute: Cehoslovacia şi RDG. Am văzut că socialismul era fisurat, iar România extrem de izolată. Cred că atunci te maturizai mai repede, era o încărcătură în aer, citeam mult, simţeam mersul lucrurilor. Programul de TV redus, sistematizarea urbană, frigul din casă, penuria te făceau să ai o conştiinţă socială destul de pronunţată de la vârste fragede. Îmi amintesc de o butadă: „Hai să ne îmbrăcăm ca să ne culcăm." În casă era atât de frig încât dormeai ca pe front.

Nu cred că era imposibil să nu plec. Majoritatea colegilor mei visau să plece, eu eram de fapt printre cei care ziceau „Rămânem în România ca să facem lucruri mari". S-a întâmplat că au rămas cei care visau să plece şi au plecat cei care voiau să facă lucruri mari. Paradoxal. Am plecat pentru că mai întâi a fost o oportunitate: o bursă a guvernului francez şi a Fundaţiei Soros la École Normale Supérieure. Am făcut aici toate studiile şi am luat toate diplomele. Era în 1997. Întrebarea corectă este de ce nu m-am întors. Trăiam sentimentul că România nu avea nevoie de mine.

Poţi să te întorci de unde ai venit, mi s-a spus la Universitatea Bucureşti, la una din revenirile din Franţa. Trist era că mulţi dintre cei tineri preluau mentalităţile celor vârstnici cu o anumită doză de cinism.

După şapte ani de regim Iliescu, la sfârşitul lui ’96, România arăta destul de jalnic. Senzaţia era că nu se făcuse aproape nimic. România era ţinută pe loc pentru a servi anumite interese de grup. Într-o discuţie, un istoric român a formulat acest adevăr simplu: României îi lipsesc cei şapte ani furaţi de regimul Iliescu. Acesta era contextul anului în care am plecat.

În ’90 era nevoie de ani de aşezare pentru noua oligarhie, noua pătură conducătoare, nicidecum o elită — noţiune pe care o respect. Atunci s-au pus bazele unei alcătuiri strâmbe a societăţii. Fabricarea de false competenţe, monopolizarea poziţiilor de influenţă, europenizarea de spoială au consecinţe până azi.

Rânced, în România

Din experienţa de a fi în două lumi rămâne până la urmă călătoria. Eşti ca un Ulise. Ai plecat de acasă şi rămâi suspendat între destinaţii. Dacă reuşeşti să creezi o sinteză care să îţi alimenteze nu frustrarea, ci dorinţa de a merge înainte, ai câştigat pariul. Dacă pui accentul pe ce îţi lipseşte, l-ai pierdut şi devii fără recurs un provincial, oriunde ai fi: că eşti la Vancouver sau la Buhuşi, eşti ca şi cum ai fi la Buhuşi în Vancouver.

Când am plecat eram un tânăr student la limbi străine, pasionat de literatură franceză, începusem să colaborez cu publicaţii din ţară, aveam ambiţii mari şi România mi se părea prea strâmtă. Închistată, dădea senzaţia de rânced. Se întâmplau lucruri, dar nu aveam viziunea schimbărilor care vor veni. A fost o mare bucurie să plec. Azi sunt un om care are 13 ani de Occident, o sumedenie de activităţi, o mulţime de şcoli, m-am reprofilat de la literatură la ştiinţe politice. În Franţa am făcut traduceri, activităţi asociative, management de proiecte, activităţi economice pure. N-am căutat niciodată o poziţie, o slujbă. Mult timp mi-a plăcut să fiu pe cont propriu. Când am considerat că am o anumită stabilitate emoţională, materială, intelectuală, atunci mi-am schimbat cursul vieţii, m-am întors înspre România, nu în România deocamdată, pentru a pune o piatră la un anumit proces de construcţie.

România rămâne captivă sindromului Meşterului Manole. Tot clădeşti şi tot se dărâmă. România s-a sincronizat de mai multe ori în ultimii 160 de ani cu Occidentul, şi ceva o tot trage înapoi. Asta e esenţa României: un loc între două lumi.

Sunt, la rându-mi, un călător între două lumi. Am încercat să fac mai cunoscută cultura română în Franţa. E un proiect în care cred. Nu vreau să folosesc termenul imagine, un clişeu. Imaginea se schimbă atunci când se schimbă realitatea. Mereu ni se pare că România e mai bună decât o arată alţii. E şi o sensibilitate exacerbată a noastră. Câtă vreme vom avea ce să arătăm şi vom şti cum s-o facem, imaginea va veni de la sine. Un conflict între aparenţă şi esenţă. Trebuie schimbate esenţele. Sunt în slujba unei anumite idei despre România şi, atât timp cât ideea mea coincide cu o politică, nu pot decât să mă bucur. Sper ca peste 50 de ani să nu mai fie nevoie de o altă generaţie care să facă sincronizarea cu Occidentul. Până atunci sper să avem şi o identitate europeană mai bine conturată. Această (re)integrare în Europa pentru noi a fost destul de pompieristică, ne lipsea, dar nu ştiam prea bine de ce ne lipsea. Unde ne aflăm noi, adică România — se află cumva şi Europa, la o răscruce, problema identităţii se pune peste tot pe continent. Lucrez mai nou pentru Uniunea Europeană a Institutelor Culturale Naţionale (EUNIC), o organizaţie nouă. Raţiunea ei este de a proiecta o imagine variată, dar coerentă a Europei: limbi, valori, viziuni. De a integra politicile culturale, de a trece de la abordarea de tip propagandistic a acţiunii culturale externe la una bazată pe cooperare, de a afirma Europa în competiţia cu actori globali sau regionali dinamici, precum China. M-a ajutat să îmi clarific viziunea despre noi şi Europa şi un curs despre UE predat la o business school franceză. Nu poţi duce o construcţie politică cu 27 de state, câtă vreme ai împins integrarea economică până aproape de ultima consecinţă, dar fără a o însoţi de o altă prefacere. Încet-încet, acum încep să îşi facă loc aceste preocupări pentru cultură, identitate, zona valorilor. Poate asta e şi o şansă pentru România, unde valorile au fost diluate de un dinamism transformator nedublat de reflecţie strategică.

Sunt ca şi întors acolo. România a evoluat foarte mult. Venea de departe, şi e pe drumul cel bun. Contează însă şi direcţia în care mergi! Important este să devină o ţară predictibilă, nu un loc geometric al miracolelor de trei zile. Nu mai ai de ce să fii ruşinat. Excese există, dar care societate le mai evită? Multe dintre bolile copilăriei s-au vindecat şi se merge încet-încet spre esenţe. Cu regretul că ele sunt bine ascunse de privirea publică, trebuie să sapi adânc ca să le poţi găsi. S-a instaurat o civilizaţie a superficialităţii, e modelul american al showbizului care condiţionează societatea. Pe de altă parte, America era o societate bine aşezată unde esenţele există şi instituţiile la fel, de asemenea societatea civilă. Nu cred că România îşi poate permite această dictatură a mediocrului ca apariţie publică, a discursului precar, a amneziei.

În momentul în care am venit, în 2007, la ICR (Institutul Cultural Român) de la Paris am făcut-o ca pe o punte spre România. Pe termen mediu gândesc că întoarcere există. Mă simt legat de România mai mult decât de orice altă ţară. Simt că trebuie să dau ceva înapoi, mă preocupă un teribil recul al generozităţii, al liantului social. Inclusiv într-o chestiune care mă interesează şi unde s-au irosit, cred, 15 ani: relaţia României cu Republica Moldova. Noroc cu declicul din aprilie 2009, dar totul rămâne de (re)construit.

Eu am avut un noroc extraordinar: am prins Revoluţia în cel mai bun moment al vieţii mele. Aveam 13 ani, începeam să mă formez. Am asistat la o transformare absolut istorică. Lucruri care nu îţi sunt date de două ori în viaţă. Am trăit toată această „schimbare la faţă" a României şi eram suficient de conştient ca să ştiu ce lăsam în urmă — dezastrul comunismului în România şi în toată această parte a Europei — şi, în acelaşi timp, eram suficient de tânăr pentru a nu fi grevat, sper, de acele mentalităţi. Deşi uneori moştenirea asta e mai insidioasă decât ne place nouă să credem. Poate şi mai veche…

ROBERT ADAM locuieşte la Bruxelles (Belgia), unde este, din primăvara anului 2010, director al ICR Bruxelles şi manager de comunicare al Uniunii Europene a Institutelor Culturale Naţionale (EUNIC), după ce a absolvit studii de literatură şi ştiinte politice. Când a plecat din România, la 21 de ani, în 1997, era student şi a beneficiat de o bursă la École Normale Supérieure în Franţa.

Graţiela Andrei

Dincolo de ţarcul vizitat de îngeri

Moartea, o chestiune de câţiva centimetri

În iarna lui 1989 eram elevă în clasa a XII-a. Aveam aproape 18 ani şi, cum realitatea nu-mi oferea mare lucru, preferam să-mi petrec timpul citind la mine în cameră. Aşa că, dincolo de uşă se pregătea o mare schimbare, iar eu citeam Pe aripile vântului şi habar n-aveam.

Tata, ofiţer activ la vremea aceea, a primit ordin, după 17 decembrie, să nu părăsească garnizoana. Absenţa lui m-a făcut să întreb ce se întâmplă şi aşa am aflat că sunt revolte la Timişoara, că mor oameni. Cei din familie şi vecinii care se adunau pe la noi aveau feţe îngrijorate. Nimeni nu ştia prea clar ce se întâmpla. Când reuşea să vină pentru câteva ore acasă, tata, cu o mină sobră, spunea că nu e bine deloc, că e treabă serioasă.

Pe 20 decembrie am plecat la Câmpulung Moldovenesc. Revoluţia am văzut-o la televizor. „A picat Ceauşescu, tanti Valeria!!!, i-a strigat o vecină bunicii mele care dădea de mâncare la animale. „De unde, mamă?, a întrebat ea, neluând o clipă în calcul că ar fi putut să cadă de la putere. Ne spunea amuzată că şi l-a imaginat mai degrabă împiedicându-se pe scări. În orăşelul mic din nordul ţării oamenii şi-au exprimat bucuria eliberării amestecată cu dispreţul pentru Ceauşescu dând foc, în faţa Casei de Cultură, unor cărţulii roşii şi carnetelor de partid. Stăteam lipiţi de televizoare, la noi acasă sau prin vecini, pentru că evenimentele trebuiau comentate, trăite solidar. O zi, două, trei de înfrigurare şi emoţii. La un moment dat, m-am plictisit. Prea multe personaje… prea multă vorbărie. Mi se părea că mă uit la un film care trenează.

M-am întors în Bucureşti la începutul lui ianuarie 1990. Arăta străin şi desfigurat. O zi întreagă am umblat prin locurile pe care le văzusem la televizor, numite, să spunem, puncte fierbinţi. Pe urmă m-am interesat de prieteni, să văd dacă sunt toţi bine. „A murit Gelu, l-au împuşcat în cabina telefonică, voia s-o sune pe maică-sa" nu mai ştiu cine mi-a zis, dar m-am gândit multă vreme la Gelu şi la tinereţea lui sfărâmată stupid.

„A murit Ruxandra, a fost printre primele victime de la Inter…" Era o fată mică de înălţime, genul energic şi implicat. A vrut să vadă mai

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Revolutia din departare

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor