Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Scene din viata unui dusman de clasa

Scene din viata unui dusman de clasa

Citiți previzualizarea

Scene din viata unui dusman de clasa

Lungime:
341 pages
6 hours
Lansat:
Feb 25, 2013
ISBN:
9786065884809
Format:
Carte

Descriere

La 74 de ani, Stefan Racovitza scrie despre viata sa, a prietenilor si a familiei sale de boieri si domni pamanteni, familie veche de cinci veacuri. Scrie despre un destin as spune „tipic“: persecutiile luptei de clasa inca din copilarie, apoi cele din tinerete, emigrarea la maturitate - o noua „incercare“, sub un alt orizont. Intre Campulung si Geneva, anii din Bucuresti - tot atatea „praguri“. Stefan Racovitza le evoca - scrie clar, cugetat, fara tonuri prea contrastante, asumat, decis. Cu o sinceritate necomplezenta, in primul rand fata de sine. „Corectitudinea politica“ nu-i sta in fire, nici cand scrie despre Occidentul de azi, nici cand scrie despre Romania de azi sau despre cea lasata in urma cu peste 30 de ani; si nici cand scrie despre emigratia ce il inconjoara.


„Spre deosebire de altii, soarta m-a ferit de inchisoare, pe mine, nu si pe alti membri ai familiei mele. Nu am fost nici maltratat fizic. In rest, nu ne-a ocolit niciuna dintre binefacerile luptei de clasa: alungarea din casa cu o patura, o perna, un cearsaf, o lingura, o farfurie, o cana si un schimb de rufe de caciula, domiciliul fortat in conditii locative execrabile, foamea, cand nu era subnutritia, desele arestari si stagii prin inchisorile timpului ale membrilor si prietenilor familiei, somajul adultilor ramasi «afara» sau, preferabil totusi, utilizarea lor in munci fara raport cu calificarile avute, umilirea si persecutiile, marginalizarea sociala si excluziunea, bararea accesului la scolile permitand intrarea in invatamantul superior sau exmatricularea din universitate, unde ajunsesem, recunosc, oarecum prin efractie, ascunzand date redibitorii dintr-o deja foarte incarcata autobiografie. Cu alte cuvinte, pentru acele vremuri, nimic altceva decat banalul.


Ce a fost mai putin banal insa a fost pervertirea celor mai multi dintre noi, cei tineri si foarte tineri, si mai tarziu a tuturor generatiilor. Traiam cu totii o autentica dedublare a personalitatii, un fel de duplicitate salvatoare. Era pretul integritatii fizice, al supravietuirii, platit in detrimentul celei morale.


Acasa rareori cineva blestema comunismul in mod explicit. Ceea ce traiam zilnic, noi, familia, rudele, prietenii si cunoscutii, pedagogic vorbind, ajungea sa ne faca sa ne evaluam singuri conditia si contextul.


Vietile fracturate ale parintilor, unchilor si bunicilor, uneori curmate brutal, alteori sleite pentru multi ani dupa gratii – noul element al confortului imobiliar –, trecerea de la o viata normala, ai mei traiau decent, dar nu mai mult, la o saracie lucie, cand nu era mizerie sadea si discriminare permanenta, faceau mai mult si mai bine decat pedagogia explicita a adultilor, de altfel complet defazati fata de ce li se intampla. Dar asta am aflat-o mult mai tarziu.


Apoi, discutiile pe fata, fara sa fie interzise sau de tot evacuate, erau ocolite si din prudenta, copiii putand comite cu usurinta indiscretii periculoase pentru parintii care, ciumati fiind, erau sub permanenta supraveghere a ochilor si urechilor patriei. De unde si o dubla retorica, simetrica cu dubla mentalitate, cea de acasa si cea din afara, amandoua etanse. Una traiam acasa, alta la scoala.


In familie eram impregnati de un trecut de care nu eram inca rupti. Era paradisul pierdut, a carui restaurare urma sa fie asigurata de americani. Nu urmau ei sa vina curand? Nu-i astepta mai toata suflarea romaneasca? Alta era la scoala sau in public, unde nimic nu trebuia sa transpire din ceea ce «eram» acasa, unde «astia» erau dusmanii nostri de care trebuia sa ne ferim pentru ca ne facusera rau si continuau sa ni-l faca.


Cu alte cuvinte, una gandeam, alta spuneam.“ – Stefan Racovitza

Lansat:
Feb 25, 2013
ISBN:
9786065884809
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Scene din viata unui dusman de clasa

Cărți conex

Previzualizare carte

Scene din viata unui dusman de clasa - Stefan Racovitza

2008.

Argument

Eram la Bucureşti, în anul 2001, invitat la unul din (parcă) cele două Forumuri ale Presei Româneşti de peste hotare. Intenţie bună, concept interesant, invitaţi români de marcă, mai ales politicieni, numeroşi jurnalişti, români şi din străinătate, cei mai mulţi dintre aceştia aparţinând minorităţile româneşti din ţările vecine; organizare lăsând cumva de dorit, pe la margini mai ales — iată decorul unui forum, una peste alta, reuşit. Trecând totuşi peste dezinvoltura cu care a fost tratată respectarea orarelor şi lipsa de punctualitate cu totul românească.

Printre jurnaliştii locali prezenţi era şi B., un talentat editorialist, comentator şi şef al unei cunoscute publicaţii bucureştene. Ne-am văzut, cred, de două ori. Contactul a fost bun şi cu urmări. A avut amabilitatea de a-mi publica trei-patru articole iar eu i-am oferit un abonament gratuit şi permanent¹ la CĂMINUL românesc. B. este numele fictiv al unei onorabile şi cunoscute personalităţi a vieţii publice româneşti. Fictiv pentru că important pentru aceste rânduri nu este identitatea lui B., ci ceea ce a scris ori a gândit. În ciuda unor diferenţe de perspectivă, B. se bucură de respectul meu pentru eforturile, competenţa şi îndărătnicia cu care mulţi ani a contribuit la asanarea bicisnicelor noastre mentalităţi.

Relaţiile mele gazetăreşti cu publicaţia lui B. erau banale: un colaborator, fie el episodic cum eram eu, îi trimitea articolele, iar aceasta le publica dacă îi conveneau. Să te numeri printre cei care semnează în publicaţia lui B. nu era ceva care să ţi se întâmple zilnic. Altfel spus, eram foarte onorat. Ceea ce nu m-a împiedicat să fiu uneori în dezacord cu ceea ce publica revista, dezacord exprimat în paginile revistei pe care o editam la Geneva. Nu o dată i-am trimis şi articole sau scrisori de cititor în care îmi exprimam acest dezacord. Ceea ce nu a plăcut lui B. De fapt de ce nu? Toate aceste critici au fost de fiecare dată formulate civilizat, evitând riguros orice atac personal. Fireşte, nu de aşa ceva era vorba. În principal îi reproşam o indulgenţă care mie mi se părea exagerată faţă de anumiţi autori sau actori politici ai timpului. Nu le-a publicat, după cum orice articol trimis ulterior a fost, probabil, aruncat la coş. Bineînţeles, că după această rupere unilaterală a relaţiilor, am continuat să-i trimit (gratuit) publicaţia de care mă ocupam şi să rămân un credincios abonat (pe bani fireşte) al revistei lui B.

După publicarea în CĂMINUL românesc a unui astfel de material mi-a trimes un substanţial şi foarte sec e-mail, de fapt o mustrare în toată regula. Dincolo de câteva reproşuri privind reacţia mea la un articol apărut în revista bucureşteană, am reţinut pentru acest „argument" doar câteva afirmaţii privind pe românii care au părăsit România sub comunism.

Pentru un cârcotaş ca mine, e-mailul lui B., lung şi dens, conţinea un număr considerabil de rupturi logice, uşor de combătut. O fac doar pentru un mic paragraf privind tematica prezentei lucrări. Iată-l aşa cum mi-a parvenit: Astfel,

(…) „Am observat, scrie B., că cei care au plecat demonstrează, mai totdeauna, că nu mai puteau trăi în România. E punctul lor de vedere şi ei trebuie să şi-l susţină pentru că altfel ar ajunge să creadă că a fost o eroare plecarea, aşa cum dacă ai rămas în România trebuie să ai o justificare pentru această opţiune a ta. (…) Este autojustificarea lor. Eu nu o condamn, doar am observat-o.

În acelaşi timp, cred că se putea trăi în ţară — cu umilinţă, cu lipsuri, cu frică —, dar se putea trăi. Pentru că dacă sute de mii de români (ori poate un milion) au plecat, milioane au rămas în ţară. Şi au trăit, fiecare cum a putut. (…) Dacă însă oameni care făcuseră 17 ani de închisoare, precum Corneliu Coposu, au putut trăi în continuare acolo, de ce să cred că nu se mai putea trăi în România? (…) Să recunoaştem însă că majoritatea românilor au fost emigranţi econonomici. (…)"

Mi-a venit peste mână să cred că, după mai bine de zece ani de la colapsul comunismului, „umilinţa, lipsurile şi frica pot, încă, părea aproape normale, sigur suportabile, unui jurnalist de calitatea lui B., despre care mai ştiu şi că este un scriitor talentat. Tot atât de greu de crezut mi s-a părut şi că d-sa poate băga astfel sute de mii de români fugiţi de comunism în oala emigraţiei economice care astfel exală un iz puternic de salam cu soia. Ca şi cum o ţară n-ar putea fi părăsită decât pentru că la colţ nu se mai găseau fleici, ţigări BT ori hârtie igienică. Emigranţi economici au fost italienii, irlandezii, ardelenii la începutul secolului trecut şi alţii cărora nicio administraţie naţională nu le refuza emigrarea. În aceeaşi categorie sunt şi „căpşunarii, termen devenit generic pentru a-i desemna pe românii lucrând în ţările Europei. În România nu exista noţiunea de emigraţie, ci doar evadarea prin cumpărare, prin „încercarea" frontierelor ori prin defecţiune cu ocazia unei călătorii turistice sau în interes de serviciu. Pentru cetăţeanul de rând turismul, orice călătorie în Vest erau aproape prohibite.

Să vorbim de „emigraţie economică ca de un numitor comun în România comunistă este un nonsens şi în acelaşi timp o reducţie regretabilă şi nedreaptă. Ca şi cum viaţa în comunism ar avea doar doi poli, represiune, deportare, tortură, închisoare şi moarte — pe de o parte şi viaţa „normală pe de alta. O viziune binară care exclude orice ar fi între aceste ipostaze. Cine a evitat represiunea sau a scăpat de ea poate trăi „cu umilinţă, cu lipsuri, cu frică", normal adică, măcar potrivit lui B.

S-au refugiat în Occident intelectuali, scriitori, tehnicieni, specialişti de tot felul, jurnalişti (cazul meu), „foşti şi copii de „foşti (aşijderea), muncitori, dar şi copii de nomenclaturişti. Cred că nici acestora din urmă sintagma „emigrant economic" nu li se potriveşte, ba uneori poate chiar mai puţin. Au părăsit o ţară în care nu le lipsea nimic, şi cred că penuria din ultimii ani ai regimului nu i-a atins. Explicaţia este că nici ei nu mai puteau respira, nevoie care n-are nimic de a face cu dosarul de cadre.

Nu am fost un „emigrant economic". Locuiam într-un apartament confortabil şi relativ central, aveam un job care mă pasiona, eram bine plătit. Aveam de toate, inclusiv o Dacie 1300 nouă. Făceam vacanţe şi la munte şi la mare. Fusesem chiar — fericită excepţie — trimis în interes de serviciu în Cuba, cu două escale în lumea liberă, în Spania şi Canada, călătorie din care m-am întors. În mintea mea de atunci lucrurile păreau în curs de ameliorare, dar, mai presus de orice, eram proaspăt căsătorit.

Mai mult, despre viaţa din Occident nu ştiam nimic nemijlocit, nu-l vizitasem niciodată. Reamintesc că în anul 1977 din punct de vedere material nu se ducea lipsă încă de nimic, deşi atmosfera generală devenise irespirabilă.

N-am dorit să „demonstrez niciodată nimănui că nu mai puteam „trăi în România, cu atât mai mult cu cât viaţa nu-mi era în pericol. Constatarea era de uz personal, nicidecum să fie trâmbiţată urbi et orbi.

Mai cred şi azi, aşa cum credeam când am făcut-o, că plecarea a fost cea mai bună soluţie şi nicidecum o eroare, aşa cum crede autorul mustrărilor cu pricina.

B. are pe de altă parte dreptate. Se putea trăi în dulcea noastră Românie socialistă şi multilateral dezvoltată. S-a trăit şi la Canal şi la Vorkuta şi la Aiud şi la Auschwitz şi la Treblinka. Mulţi deţinuţi s-au întors, doar de la ei ştim cum se trăia acolo, mult mai puţin de la directorii închisorilor sau lagărelor, ori de la administraţia penitenciarelor. Extind puţin amintind că se trăia şi în Germania nazistă, ca şi în cea „Democrată, şi în Uniunea Sovietică ca şi în China lui Mao, în Cuba lui Castro ori în Cambodgia lui Pol Pot, e drept „cu umilinţă, cu lipsuri, cu frică, scuzaţi eufemismul.

Altfel spus, ţineţi oameni buni capul jos, cât mai jos, în poală dacă se poate, şi iataganul partidului îl va cruţa. Ce mi-e poala, ce mi-e nisipul…

Rezultatul traiului acesta se regăseşte azi în distorsiunile mentalităţii noastre colective.

Fiecare evaluează o împrejurare după felul în care a trăit-o. Este şi cazul comunismului. După iritarea şi puţina simpatie, pe care le ghicesc în e-mailul lui B., arătate celor care, în opinia sa, constatând eroarea comisă, ar simţi nevoia de autojustificare, pot crede că d-sa n-a trăit decât cenuşiul comunismului românesc, nu şi abominaţiile fondatoare care, după atâţia ani, nu mai erau necesare. E drept că acestea fac parte dintr-o istorie revolută care nu se învăţa şi nu se învaţă nici azi în şcoli. Şi nu degeaba.

Pe parcursul acestui text nu am făcut altceva decât să încerc să-mi explic, mie întâi şi abia apoi celor care sper că mă vor citi, un parcurs care odată cu fiecare recitire, de fapt odată cu trecerea timpului, mi se pare că îmbracă semnificaţii noi, uneori chiar diferite. De unde şi perplexitatea, dacă nu inconfortul cronic care au însoţit scrierea dar mai ales necontenita ei revizuire.

Aşadar, volumul de faţă nu este o „autojustificare", ci povestea unei vieţi, uneori banală, alteori tristă şi sufocantă, pe alocuri chiar fericită, mai rar exaltantă, a unui individ aflat când nu trebuia într-o răspântie periculoasă şi care, departe de a fi un erou, a refuzat cu orice risc, în ceasul al doisprezecelea, să mai trăiască prin procură. Am convingerea că decizia care mi-a rupt viaţa în două nu are nevoie de nicio justificare. În locul unei vieţi trăite cu capul în poală am optat pentru o viaţă normală. Mulţumesc Cerului că am avut de ales!

*

Mulţumesc lui Gelu Ionescu nu numai pentru inspiratul titlu, ci şi pentru nenumăratele ore de stoică lectură, care se regăsesc toate în textul de faţă astfel mult îmbunătăţit.

1 Permanenţa având uneori o durată limitată, s-ar putea ca acest abonament să fi încetat odată cu plecarea mea din redacţie.

1

Introducere

M-am născut la Bucureşti în toamna anului 1936. Cu fantoma lui Marx suflându-i în ceafă, războiul se pregătea să ne bată în poartă. Pesemne plictisită să tot cutreiere un Apus care, în ciuda unor tentative nereuşite, nu o trata cu destulă reverenţă şi care, mai ales, părea să-i ignore pretenţiile universaliste, fantoma a intrat în România pe unde a putut, prin Est, traversând Nistrul, apoi Prutul şi Siretul. Purta rubaşcă şi avea paşaport sovietic.

Am avut astfel avantajul de a fi trăit şi asistat la multe dintre evenimentele care au făcut din secolul XX o răspântie a răului absolut: copil fiind la al Doilea Război Mondial, la instalarea comunismului în România, la ororile lui timp de treizeci de ani. Am fost actor al luptei de clasă, al lichidării ori marginalizării duşmanilor clasei muncitoare şi al exterminării programate a unei lumi, de pe urma căreia România nu şi-a revenit. Am trăit apoi şi ceea ce credeam a fi triumful său cu specialităţile cunoscute — planificarea şi organizarea penuriei generale, spălarea creierelor şi a memoriei colective — de fapt scoaterea României din Istorie. În fine, asist azi la nedemna şi interminabila degringoladă morală a Occidentului şi la grotesca tranziţie românească.

Neavând încotro, le-am suportat şi cunoscut din interior. Am fost spectatorul Războiului Rece şi în România şi în Occident. Am asistat, întâi perplex apoi euforic, la prăbuşirea Bizanţului roşu. Am trăit viaţa obişnuită a oamenilor din lumea liberă. Am văzut postcomunismul de aici din Vest, dar şi nemijlocit în România. Am fost martorul oripilat al apariţiei şi „înfloririi" terorismului politic european de extremă stângă, apoi al celui islamic, expresie a unui nou totalitarism, de astă dată verde. De fapt un alt milenarism cu care Europa Occidentală, uşurată de glorioasele ei rădăcini religioase, ruşinată că mai îndrăzneşte să existe, s-a obişnuit repede, renunţând de la bun început să i se opună, ceea ce mă face uneori să retrăiesc vechi spaime pe care le credeam uitate. Cu corectitudinea politică eram familiarizat. Am trăit-o şi practicat-o silit în România, ca locuitor şi jurnalist, apoi într-o lume care, deşi liberă, a adoptat nesilită gândirea şi limba de lemn care, altfel spus, s-a înlănţuit singură.

Fac parte dintr-o lume dispărută, din ceea ce a fost elita românească interbelică, intelectualitatea, burghezia şi resturile boierimii. Nu m-am fălit niciodată cu lungul şir de generaţii care m-au precedat. Este o împrejurare în care n-am niciun merit. Dincolo de rătăcirile comune tuturor muritorilor, tuturor elitelor, înaintaşii mei au avut şi merite. Un fel de a doua natură m-a împins să mă tem de a-i face de râs. Strădaniile mele nu au reuşit întotdeauna.

Pe vremea luptei de clasă, resimţeam ceea ce cred că era datul primilor creştini ascunşi în catacombe — frica. Mai era însă şi acea îndârjire sumbră şi puţin masochistă de genul „mor eu vedeţi voi", izvorâtă din credinţă şi dintr-o apartenenţă blestemată, doar aceasta din urmă fiind cazul meu. Părinţii mei aparţineau unor vechi familii autohtone, cu rădăcini adânci în istoria Ţărilor Române. Venise însă vremea în care biografiile genitorilor furnizau agurida care avea să strepezească dinţii urmaşilor şi pe cei ai urmaşilor urmaşilor lor. În 1945, an al instaurării Guvernului Groza, aveam nouă ani, iar în 1949, an al exproprierii pământului, când proprietăţile agricole rar mai depăşeau 50 de ha, aveam 13 ani.

La zece ani, dinţii mi-erau deja strepeziţi în afara contactului direct cu strugurii acri mâncaţi de generaţiile care mă precedaseră.

Spre deosebire de alţii, soarta m-a ferit de închisoare, pe mine, nu şi pe alţi membri ai familiei mele. Nu am fost nici maltratat fizic. În rest, nu ne-a ocolit niciuna dintre binefacerile luptei de clasă: alungarea din casă cu o pătură, o pernă, un cearşaf, o lingură, o farfurie, o cană şi un schimb de rufe de căciulă, domiciliul forţat în condiţii locative execrabile, foamea, când nu doar subnutriţia, desele arestări şi stagii prin închisorile timpului ale membrilor şi prietenilor familiei, şomajul adulţilor rămaşi „afară" sau, preferabil totuşi, utilizarea lor în munci fără raport cu calificările avute, umilirea şi persecuţiile, marginalizarea socială şi excluziunea, bararea accesului la şcolile permiţând intrarea în învăţământul superior sau exmatricularea din universitate, unde ajunsesem, recunosc, oarecum prin efracţie, ascunzând date redibitorii dintr-o deja foarte încărcată autobiografie. Cu alte cuvinte, pentru acele vremuri, nimic altceva decât banalul.

Ce a fost mai puţin banal însă a fost pervertirea celor mai mulţi dintre noi, cei tineri şi foarte tineri şi mai târziu a tuturor generaţiilor. Trăiam cu toţii o autentică dedublare a personalităţii, un fel de duplicitate salvatoare. Era preţul integrităţii fizice, al supravieţuirii, plătit în detrimentul celei morale. Acasă rareori cineva blestema comunismul în mod explicit. Ceea ce trăiam zilnic, noi, familia, rudele, prietenii şi cunoscuţii, pedagogic vorbind, ajungea să ne facă să ne evaluăm singuri condiţia şi contextul. Vieţile fracturate ale părinţilor, unchilor şi bunicilor, uneori curmate brutal, alteori sleite pentru mulţi ani după gratii — noul element al confortului imobiliar —, trecerea de la o viaţă normală, ai mei trăiau decent, dar nu mai mult, la o sărăcie lucie când nu era mizerie sadea şi discriminare permanentă făceau mai mult şi mai bine decât pedagogia explicită a adulţilor, de altfel complet defazaţi faţă de ce li se întâmpla. Dar asta am aflat-o mult mai târziu.

Apoi, discuţiile pe faţă, fără să fie interzise sau de tot evacuate, erau ocolite şi din prudenţă, copiii putând comite cu uşurinţă indiscreţii periculoase pentru părinţi care, ciumaţi fiind, erau sub permanenta supraveghere a ochilor şi urechilor patriei. De unde şi o dublă retorică, simetrică cu dubla mentalitate, cea de acasă şi cea din afară, amândouă etanşe. Una trăiam acasă, alta la şcoală.

În familie eram impregnaţi de un trecut de care nu eram încă rupţi. Era paradisul pierdut, a cărui restaurare urma să fie asigurată de americani. Nu urmau ei să vină curând? Nu-i aştepta mai toată suflarea românească? Alta era la şcoală sau în public, unde nimic nu trebuia să transpire din ceea ce „eram acasă, unde „ăştia erau duşmanii noştri de care trebuia să ne ferim pentru că ne făcuseră rău şi continuau să ni-l facă. Cu alte cuvinte, una gândeam, alta spuneam.

Cam asta era lupta de clasă văzută dinspre cei ca mine. Doi ne ţineau şi alţi trei, patru ne cărau palme, pumni, ghionturi. Efectul principal a fost întâi frica, dublat apoi de o vigilenţă iepurească. Nu mai eram în stare să ne dorim altceva decât să supravieţuim. Trebuia să ne purtăm ireproşabil, să nu ne facem remarcaţi, să reuşim la şcoală, să intrăm în învăţământul universitar, să dobândim o meserie, să ni se piardă urma, să fim lăsaţi în pace.

Persecuţia permanentă, mentalitatea de ghetou astfel dobândită, lasă urme, cred, şi asupra curajului, sau asupra unui anume fel de curaj. Fără să fi fost un laş, îmi dau seama azi că ideea de a protesta ori de a mă opune organizat nici nu-mi trecuse prin cap, nici mie, nici multor altora ca mine. Paradoxal, eram, cred, cei mai siguri cetăţeni ai României comuniste. Au fost şi excepţii. Dintre copii şi tineri, unii au fost trimişi în Gulag pentru vini pe atunci gravisime, care însă într-o ţară normală erau de domeniul banalului, datorate unor carenţe parentale ori pedagogice, cel mult. Ei plăteau pur şi simplu pentru ceea ce erau, pentru faptul de a fi fost copiii părinţilor lor. Câţiva, puţini, au avut curajul sau inconştienţa, probabil pe amândouă, să protesteze la vedere sau să se asocieze unor acţiuni fără nicio şansă de reuşită. Arestaţi, bătuţi, schingiuiţi şi condamnaţi, destui din generaţia mea, printre care şi câţiva prieteni, unii foarte buni, sau cunoscuţi, au zăcut cu anii în puşcăriile sau în lagărele de muncă/reeducare ale comunismului timpuriu şi nu numai, purtându-se exemplar. Printre ei Marioana Cantacuzino (cunoscută ca scriitoare sub numele de Ioana Orlea), Ion Varlam, Mihai Sturdza, Radu Miclescu, Barbu Ollănescu-Orendi, Mihai Serdaru, Toma Varlam şi mulţi alţi „frontierişti", Colette Missir, Ileana Crătunescu, Dan Otulescu, Mihnea Ştefănescu, Ion Lugoşianu şi surorile lui, Dan Cantacuzino, Sandu Ghika, Şerban Rădulescu-Zoner, Mircea Slăvescu, Dimi Lecca, Dan Florescu, Gigi Kirculescu, Dimi Boutmi şi foarte mulţi alţii.

Ceilalţi, cei mai mulţi, din care făceam parte, erau sătui de foamete, mizerie, lipsuri şi marginalitate. Priorităţile mele erau altele. Altfel spus, conştiinţa mea politică nu mă depăşea. Cu aceeaşi stare de spirit am părăsit ţara. Sătul de tot ce trăisem, plecam scârbit, îndârjit şi hotărât să nu mă mai uit îndărăt. Eram convins că regimul comunist era etern şi că, pentru mine şi ai mei, exilul era singura salvare posibilă.

Viaţa mea în România a fost decisă şi ordonată de evenimente şi imperative asupra cărora nu aveam niciun control. Cu excepţia unor relativ rare şi scurte momente de acalmie, ea a fost suma persecuţiilor şi a discriminărilor la care am fost supus. Pentru o dată, voi fi şi puţin marxist, încercând să-mi povestesc viaţa şi din punctul de vedere al unor episoade ale luptei de clasă al căror protagonist am fost, fără voie, fireşte. Ele mi-au orientat şi decis viaţa, în mare măsură.

În amurgul unei vieţi deja lungi, privesc în urmă cu un calm mai degrabă relativ, dar cu memoria trează şi mai ales cu conştiinţa faptului că nu trebuie să uit ce am trăit şi că am datoria să spun şi altora ce mi s-a întâmplat, fiind convins că nu există adevărată libertate în afara memoriei care îi este consubstanţială. Atlantida mea, România antecomunistă, aşa cum a fost, va dăinui doar în amintirile, evocările şi mărturiile celor care s-au învrednicit să şi le încredinţeze hârtiei, întregind astfel ceea ce a mai putut fi salvat dintr-o lume bună pentru unii, rea după alţii. În ce mă priveşte, alta mai bună nu a fost. Încă.

Memoria funcţionează într-o logică binară. Este fie activă, fie în stand-by, stare în care, aparent măcar, se află de cele mai multe ori, şi nu întotdeauna întâmplător, atât în România, cât şi în Occident. Nu scriu pentru a face plăcere cuiva, eventual poate doar mie. Volumul de faţă este suma strădaniilor mele de a-mi păstra memoria în stare de veghe şi dacă se poate de a-mi desluşi viaţa. Întâi mie însumi.

2

Ucenicia marginalizării

O fantomă cu paşaport sovietic

Înţelegeam că pentru marxism istoria nu este altceva decât o cronică a luptei de clasă, un pomelnic al conflictelor sociale, altfel spus, un cadru imuabil, prefabricat, o cuşcă indestructibilă, cu zăbrelele sudate pentru eternitate, căptuşită pe dinăuntru cu inoxidabila sârmă ghimpată a ideologiei. Tot ce ţine de individ fusese straşnic zăvorât în această construcţie predefinită, rigidă şi exclusivă. (Cuşca amintită mă face să mă gândesc la tipologia brechtiană ori la intangibilitatea blindată a statisticilor Holocaustului, printre altele.)

Viziunea politico-socială a marxismului este reducţionistă, iar cea economică are prea puţin de a face cu lumea reală a producţiei materiale. Fiind anterior oricărui experiment, socialismul real este o şandrama ideologică imună genetic la orice argument care o combate. Ca toate utopiile, marxismul ignoră omul real. Dimensiunea sacră a acestuia, cultura, arta, ineluctabila evoluţie a ideilor ca şi celelalte variabile implicate în geneza, existenţa şi varietatea civilizaţiilor, creativitatea individului, incredibila lui diversitate biologică, etnică, culturală ori socială, toate sunt subordonate unei unice dimensiuni, cea a unei critici pseudoeconomice, improprie acestei funcţii.

Un exemplu: definirea Indiei din punctul de vedere al tiermondismului marxist militant. În această perspectivă, fabuloasa Indie nu va fi altceva decât un compendium de termeni socio-economici marxişti şi marxizanţi, de statistici ale foametei şi ale subdezvoltării, o răspântie a înfruntărilor ideologice, în vreme ce realitatea dă la iveală ceva imposibil de cuprins într-un astfel de cadru. Sunt trecute sub tăcere uluitoarea, fascinanta şi milenara ei cultură, filozofia şi arta acestei ţări, ca şi talentele ei, capabile oricând să o propulseze în fruntea clasamentului civilizaţiilor. De altfel, recentele ei progrese economice, sociale şi tehnologice nu mă vor contrazice.

Nici România n-a scăpat de logica procustiană a comunismului. Şi ţara, şi românii au fost, şi ei, băgaţi cu forţa în matricea marxist-muscălească din care au ieşit strâmbaţi pentru mai multe generaţii. Angelica prezicere a lui Silviu Brucan, cei 20 de ani de convalescenţă acordaţi stupidului popor român, mi se pare azi o ultimă intoxicare a unui personaj nefast, altfel spus, o provocare, dacă nu o vorbă de clacă.

România şi românii au stat aproape o jumătate de veac la ordinele acestei fantome din a cărei strânsură nu au scăpat de fapt nici azi, la mai bine de 20 de ani de la pseudorevoluţia din 1989. Viaţa mea (şi a alor mei) a fost otrăvită de răsuflarea ei fetidă, nu numai în cei 41 de ani trăiţi în ţară, ci şi în Occident, în noua mea existenţă de refugiat politic, de om liber, deşi libertatea acestuia seamănă mult cu cea a automobilistului pe autostradă. Fără consecinţe prea grave şi altfel fireşte, blestemul lui Marx m-a găsit şi la Geneva, unde nu voi ajunge decât peste mulţi ani. De el n-am scăpat nici azi, când am redevenit român cu acte. Mă gândesc la restituirea proprietăţilor confiscate de regimul comunist, care în ce mă priveşte n-a fost un act reparatoriu, ci o mascaradă, ultima materializare a luptei de clasă. Chiar dacă pentru mine şi ai mei paguba n-a avut consecinţe dramatice. Pensiile obţinute în ţara de adopţie după o viaţă profesională, chiar trunchiată, ne permit să trăim decent. Iată, foarte pe scurt, povestea unei vieţi trăite sub nefericita zodie a marxismului, defel defunct.

Bran 1943–1948

Părinţii mei se instalaseră la Bran (judeţul Braşov) în1943. Veneau de la Bucureşti, unde trăiseră şi unde ne născuserăm noi, cei trei copii. Vara mergeam fie la casa bunicii materne de la Negrileştii Tecuciului, fie la casa de vară a bunicilor paterni de la Bogza, sat din apropierea Râmnicului Sărat, uneori la mare, la Tuzla, alteori la Sinaia, în casa unor rude ori prieteni ai familiei.

Mama acceptase propunerea Prinţesei Ileana, erau prietene din copilărie, de a-i da o mână de ajutor la spitalul pe care-l înfiinţase de curând aici pentru răniţii care veneau de pe front. Tata lucra la o fabrică de avioane de lângă Braşov căreia nu-i mai ţin minte numele. La început am stat cu chirie în casa dlui Chiţu, un harnic şi priceput tâmplar din Poarta, un cartier, de fapt o uliţă a Branului. Mai trăia, foarte bătrân, în anul 2000, cu mintea întreagă şi amintindu-şi perfect de foştii lui chiriaşi, de numele fiecăruia dintre noi.

Am trăit la Bran cinci ani. O dată sau de două ori am făcut drumul Bran–Bucureşti, prin Braşov. Prima dată în ataşul motocicletei viitorului meu tată vitreg şi a doua oară cu Buickul (Eight)² al Prinţesei Ileana, condus de un aghiotant, Herr Biedermayer, un bărbat tânăr, înalt şi arătos, cu dinţii de sus ieşindu-i mult din gură. Deşi nu mai ştiu exact unde să o plasez, nici data exactă, călătoria mi-a lăsat două amintiri de neuitat. Prima a fost mult înainte de Ploieşti. Maşina s-a oprit în spatele alteia, ultima dintr-un lung şir, iar un militar în uniformă şi cu cască ne-a îndreptat către un câmp de pe dreapta şoselei. Deşi maşina era decapotabilă, dl Biedermayer n-a coborât capota şi nici nu a încuiat-o. După o vreme a început vuietul avioanelor de bombardament, americane, poate englezeşti. Erau argintii, zburau în formaţie şi lansau celebra beteală de aluminiu menită să bruieze radarele germane. Atunci sau altă dată am văzut şi faimoasele avioane cu dublu fuselaj, „Liberator" parcă se numeau. A urmat, odată cu ieşirea lor din câmpul nostru vizual, seria de explozii ale bombelor lansate deasupra rafinăriei şi sondelor din zonă. Le-am auzit preţ de mai multe zeci de minute, apoi liniştea a revenit aproape de la o secundă la alta. Atunci ni s-a permis să ieşim din câmp şi să ne reluăm drumul.

A doua amintire este legată de traversarea unui oraş, poate Ploieşti, după bombardament. O casă cu două etaje fusese retezată vertical de o bombă. Secţiunea astfel obţinută lăsa să se vadă jumătatea unei camere în care tablourile mai erau pe pereţi iar în jurul unei mese mai erau doar două scaune. În fine, la câteva case mai departe, pe peretele unei căsuţe fără etaj, o pisică fusese imprimată de suflul unei bombe.

Eram copii şi viaţa noastră nu era diferită de cea a copiilor din sat. Şcoala comunală, aflată vizavi de spitalul Prinţesei Ileana, era o clădire cum erau multe în satele României acelor ani. S-a numit o vreme Gimnaziu, avea şi două clase postobligatorii, a cincea şi a şasea. Closetele din curte erau ocolite până şi de ideea de igienă. Aceleaşi puteau fi întâlnite în toate şcolile săteşti ale patriei dar şi în gările secundare până la plecarea mea în 1978. Le-am regăsit de curând la dispoziţia turiştilor în vizită la Cetatea Hotinului, azi în Ucraina.

Recreaţiile erau pentru mine prilejul unor experienţe ori iniţieri, uneori exaltante. Primul era jocul cu „goagălele" (de la nemţescul Kugel, cred). Acestea erau nişte bile colorate din argilă arsă, cred.³ Se găseau la librăria dlui Unger, la piaţă sau la Braşov. Jocul era un fel de petancă în miniatură. Cine lovea o bilă în joc îi devenea stăpân. Ca şi ciocnitul ouălor de Paşti. Cel mai tare ou le lua pe cele sparte, până se dovedea că acesta fusese de lemn, prilej care se lăsa cu scatoalce, certuri şi cu recuperarea pierderilor.

Al doilea joc era cu „piulicea", un dispozitiv între artilerie şi pirotehnică. Dispozitivul central era o cheie cu tubul gol pe dinăuntru. De broască, de lacăt sau de cufăr. Cu cât era mai mare cu atât efectul exploziei era mai impresionant. Se răzuia cu briceagul, obiect nelipsit din buzunarul elevului român din acea vreme, tot fosforul de pe capetele chibriturilor până ce tubul cheii se umplea aproape de tot. Al doilea element era un cui care trebuia împins ca să intre în tubul cheii, adică să aibă un joc redus. Capătul lui ascuţit trebuia tăiat cu bomfaierul pentru ca secţiunea să fie cât mai netedă. Al treilea era o sârmă sau o sfoară groasă căreia la un capăt i se lega cheia, iar la celălalt cuiul, imediat sub partea turtită. După umplerea cheii cu fosforul de pe chibrituri, se potrivea cuiul în gaura cheii în care nu trebuia să intre mai mult de doi milimetri şi se proceda la explodarea dispozitivului. Cu o mişcare seacă, servantul piulicei trebuia să percuteze capul cuiului pe o suprafaţă tare, ciment sau piatră.

Iernile Branului erau lungi şi friguroase. Zăpada era nelipsită din decembrie până în martie.

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Scene din viata unui dusman de clasa

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor