Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Visul lui Machiavelli. 150 de povesti despre lucruri pentru care ati putea renunta la Paradis

Visul lui Machiavelli. 150 de povesti despre lucruri pentru care ati putea renunta la Paradis


Visul lui Machiavelli. 150 de povesti despre lucruri pentru care ati putea renunta la Paradis

Lungime:
463 pagini
8 ore
Lansat:
Feb 28, 2013
ISBN:
9786065884823
Format:
Carte

Descriere

„Povestile lui Adrian Cioroianu suprapun nu doar trecutul cu prezentul - glosand cu farmec in numele preceptului niciodata bagat in seama «ce ne invata lectia istoriei?» –, ci si documentul cu «literatura». Proze de idei, tablete cu stil literar asumat si taietura gazetareasca precisa, textele din acest volum ar fi tocmai bune de citit in Paradis. Sau in Iad. Dar, pana acolo, pentru noi, cei visati de Machiavelli «cad» foarte bine si pe Pamant, pentru a ne mai lamuri dilemele...“ – Mircea Vasilescu, conf. univ., Facultatea de Litere, Universitatea Bucuresti, redactor-sef al revistei Dilema veche, autor al cartii Eurotextes. Le continent qui nous separe, Ed. MetisPresses, Geneva, 2010


„Fie ca vorbeste despre politica din Romania, iernile din Canada, trenurile din Paris, nuntile din Craiova sau face scurte incursiuni istorice, Adrian Cioroianu este un excelent narator. Intr-o dezordine vesela, povestile lui traverseaza o perioada interesanta din ultimii 20 de ani – inainte ca autorul sa treaca prin experienta politica. Textele pot fi serioase sau frivole, dar niciodata crispate sau incrancenate; cand exista o morala, aceasta nu te trage de maneca, ci iti face cu ochiul. Adrian Cioroianu scrie proaspat, fara sa dea lectii, verdicte sau ucazuri. Altfel spus, e «dilematic».“ – Luca Niculescu, jurnalist, redactor-sef Radio France International-Romania


Dr. Adrian CIOROIANU este profesor universitar si decan al Facultatii de Istorie, Universitatea Bucuresti. Ministru al Afacerilor Externe al Romaniei (2007-2008) si membru al Grupului ALDE din Parlamentul European (2005-2007). Senator de Timis si vicepresedinte al Comisiei de Cultura din Senatul Romaniei (2004-2008). Realizator sau moderator al unor programe de televiziune si redactor, editorialist sau colaborator al unor publicatii precum Dilema veche, Lettre internationale, Istorie si civilizatie, Historia, Scrisul romanesc, Gazeta sporturilor s.a. Specializat in istoria regimurilor comuniste si pasionat de banda desenata si de pop-rock-ul anilor ‘80.


Volume publicate:



  • Adulter cu smochine si pescarusi (roman, Curtea Veche Publishing, 2012)

  • Epoca de aur a incertitudinii. America si China, ideile si Primavara araba, Clio, Clausewitz si Lady Gaga la inceputul secolului XXI (Curtea Veche Publishing, 2011)

  • Visul lui Machiavelli. 150 de povesti despre lucruri pentru care ati putea renunta la Paradis (Curtea Veche Publishing, 2010)

  • Geopolitica Matrioskai. Rusia postsovietica in noua ordine mondiala (Curtea Veche Publishing, 2009)

  • Istorie, eroi, cultura politica (Scrisul romanesc, 2008)

  • Sic transit gloria. Cronica subiectiva a unui cincinal in trei ani si jumatate, 2000-2004 (Polirom, 2006)

  • Pe umerii lui Marx. O introducere in istoria comunismului romanesc (volum tiparit, Curtea Veche Publishing, 2005; editia a II-a, 2007)

  • Ce Ceausescu qui hante les Roumains. Le mythe, les representations et le culte du Dirigeant dans la Roumanie communiste (Curtea Veche Publishing & L’Agence Universitaire de la Francophonie, 2004; editia a II-a, 2005)

  • Focul ascuns in piatra. Despre istorie, memorie si alte vanitati contemporane (Polirom, 2002)

  • Scrum de secol. O suta una de povesti suprapuse (Curtea Veche Publishing, 2001)

  • Coautor (alaturi de Lucian Boia si Tom Sandquist) al volumului Archive of Pain/ Arhiva durerii, editie bilingva (Pioneer Press, Stockholm, 2000)

  • Coautor (alaturi de Stelian Brezeanu, Mihai Retegan s.a.) al manualului Istoria romanilor pentru clasa a XII-a (RAO; prima editie in 1999)


Lansat:
Feb 28, 2013
ISBN:
9786065884823
Format:
Carte

Despre autor


Previzualizare carte

Visul lui Machiavelli. 150 de povesti despre lucruri pentru care ati putea renunta la Paradis - Adrian Cioroianu

poveste

Paradisul inepuizabil al alegerii

— prefaţă în care autorul spune că nu ştie din ce-s făcute poveştile —

Acest volum este al doilea din seria poveştilor suprapuse, publicate de-a lungul ultimilor ani, în fiecare vineri, în revista Dilema (ulterior învechită, precum vinurile de colecţie). Prima astfel de poveste a apărut în revistă pe 5 iunie 1998 — şi au urmat apoi alte 443, fără întrerupere, până pe 13 aprilie 2007, când am devenit ministru şi am trecut de la poveştile mele la poveştile altora. După o pauză de trei ani, şirul poveştilor s-a reluat cu cea de-a 445-a, în Dilema veche din 8 aprilie a.c.

Primele 101 de istorioare le-am strâns în volum acum nouă ani, într-o primăvară (Scrum de secol, Curtea Veche Publishing, 2001) şi de-atunci s-au mai aşternut în revistă altele. Majoritatea acestor texte au fost scrise cu plăcere, chiar dacă — se înţelege — nu toate subiectele mi-au fost pe de-a-ntregul agreabile. De fapt, cred că multe dintre ele — cele mai bune, probabil — se trag mai curând din atmosfera redacţiei Dilemei decât din tastatura calculatoarelor mele. Adevărul e că echipa de la Dilema avea în ea ceva magic (şi a păstrat în bună măsură): cei care au vizitat-o au observat, probabil, că în redacţie deseori se mai văd creioane care scriu singure şi gume care singure şterg ce cred de cuviinţă, calculatoare care afişează după capul lor şi imprimante care printează ce vor ele — în timp ce membrii redacţiei stau la taclale, uneori cu o sticlă de inspiraţie pe masă. Cum s-ar zice, de sub pulpana Dilemei au ieşit toate aceste poveşti — fie că au fost scrise în redacţie sau acasă, în Bucureşti, la Craiova, Iaşi, Timişoara, Braşov, Mamaia, Budapesta, Montréal, Québec, Paris sau în alt oraş în care am ajuns în anii cuprinşi aici.

Aşadar, istorioarele de mai jos strâng câte ceva din cei aproape patru ani în care ele au întâlnit pagina originară. Am respectat, ca şi în volumul precedent, ordinea cronologică, tocmai pentru a menţine ceva din curgerea evenimentelor, de la noi sau de aiurea, care m-au inspirat în a suprapune poveşti şi pilde. Una dintre ultimele poveşti din volum este cea din numărul 559 al Dilemei (din decembrie 2003) — care a fost şi ultimul număr din istoria revistei sub acel nume, mai înainte ca redacţia toată să părăsească curtea şi organigrama Fundaţiei Culturale Române (din motive care nu fac obiectul acestei prefeţe) şi să înfiinţeze revista Dilema veche — cu toţii având convingerea că o Dilema nouă nu o să mai apară, în România, niciodată. Pentru a arăta cât de lină a fost trecerea de la Dilema la Dilema veche, am prins în volum şi poveştile din primele trei numere ale noii reviste… vechi. Mult mai important este că unele dintre aceste poveşti mi-aduc aminte de dilematici care, între timp, au dispărut: Tita Chiper, Zigu Ornea, Irina Nicolau, Magdalena Boiangiu ş.a. O să spun ceva mai încolo unde cred eu că se află ei acum.

Nu am inclus aici toate poveştile publicate între iunie 2000 şi ianuarie 2004; unele au fost excluse deliberat, datorită ancorării evidente în prezentul de-atunci sau pentru că nu mi-au mai spus — azi — mare lucru (şi ar fi fost puţin probabil să mai spună cuiva). Pe alocuri, în text (inclusiv în titlurile poveştilor), am operat tacit modificări, unele impuse de trecerea timpului. Dacă lumea-i tot mai mică, măcar numărul volumelor de poveşti să fie mai mare — aşa mi-am zis, drept care fiţi siguri că acesta nu-i ultimul.

Cu numele primului volum de poveşti — Scrum de secol — nu am avut probleme; unii l-au găsit inspirat şi potrivit pentru anii la care făcea trimitere (perioada dintre vara lui 1998 şi sfârşitul primăverii 2000), iar editorul crede şi astăzi că a fost unul comercial (în limitele unei cărţi mai puţin de istorie şi mai mult de istorii). Pe deasupra, coperta Scrumului — în privinţa căreia povestitorul nu are niciun merit, autorul fiind Dan Stanciu — a fost una excelentă. La acel volum, prietenul Dan Perjovschi mi-a făcut onoarea unor ilustraţii unice. Probabil că, aşa cum se întâmplă în societatea modernă, unele imagini erau chiar mai grăitoare decât textele pe care le ilustrau. Merci, Dan & Dan! Pe vremea aceea eram fumător, aşa că ideea de scrum mi se părea a fi sugestivă în legătură cu ceva dus odată cu fumul timpurilor.

Ca şi în precedentul, şi aici este vorba, în principal, despre oameni, locuri, fapte şi cărţi. Adesea, câte unui episod din prezent îi este asociat unul din istorie. Nu pentru a arăta că istoria s-ar repeta (nu cred în acest lucru), ci doar pentru că oamenii, cel mai adesea, indiferent de generaţie, dacă e să greşească, atunci comit aceleaşi greşeli. Îi mulţumesc editorului Grigore Arsene pentru bunăvoinţa de a citi aceste poveşti mai noi şi de a crede în ele.

Acum, să explic numele acestui al doilea volum.

Aşa cum se va vedea câteva zeci de pagini mai încolo (vezi cea de-a 22-a poveste), există legenda că, în noaptea de 20/21 iunie 1527, Niccolo Machiavelli ar fi avut un vis: se vedea stând la o margine de drum şi deodată iată că trece prin faţa lui un grup de oameni foarte paşnici şi tăcuţi, senini la chip şi modeşti la înfăţişare. Cine sunteţi voi? — i-ar fi întrebat Machiavelli, iar ei ar fi răspuns cu sfială: Noi suntem sfinţii lumii acesteia şi mergem spre Paradis. Auzind aceasta, Machiavelli a căzut pe gânduri, privind în urma lor. Nu trece mult şi pe drum apare un alt grup: bărbaţi discutând aprins despre politică, despre istorie şi despre ce vor mai fi vorbit ei, îmbrăcaţi în straie bune şi preocupaţi, fiecare, să arate că el — şi nu altul — are dreptate. Printre ei, se vedeau şi Platon, şi Tacit şi alţi cărturari de seamă. Voi cine sunteţi? — i-a întrebat florentinul; Noi suntem cei condamnaţi să mergem în Iad — au răspuns cărturarii şi s-au întors la discuţia lor. Şi se mai spune că, trezit a doua zi dimineaţa din somn, Machiavelli le-ar fi spus prietenilor săi, care-l vegheau pe patul de moarte: Şi eu aş fi mai fericit să ajung chiar şi în Iad şi să discut de toate cu oamenii mari ai lumii vechi decât să ajung în Rai şi să mă plictisesc printre cei săraci cu duhul. Şi, spunând aceasta, ar fi murit împăcat.

Această legendă mi-a plăcut. Nu cunosc alta care să vorbească mai bine despre valoarea cunoaşterii, a polemicii şi a discuţiei. Nu am convingerea că toate acestea sunt neapărat lucruri diavoleşti — sau că apropierea de ele ţi-ar închide obligatoriu porţile Raiului. Şi totuşi, această legendă vorbeşte despre o alegere: o alegere pe care mulţi dintre noi o facem destul de timpuriu în cursul vieţii şi din care, fără să ne dăm seama, decurg multe alte alegeri de mai târziu. Ca şi strămoşul biblic Adam, şi noi — atunci când alegem cunoaşterea — ne pierdem cu siguranţă ceva din sfinţenia noastră; dar câştigăm altceva, ceva ce nu se măsoară în bani şi nici în fericire. Câştigăm, pe scurt fie spus, ceva ce, în cele din urmă, ajunge chiar unitatea de măsură după care judecăm lumea şi pe noi înşine.

Aceste poveşti se vor un elogiu adus acestei alegeri şi, se înţelege, tuturor celor care au făcut-o. Vremea noastră, ca şi altele din trecut, este plină de oameni care vor să ajungă lângă sfinţi. De la creştinul ce donează bani pentru construcţia de biserici la medicul ce operează pe gratis cazuri grele şi până la teroristul ce se aruncă în aer convins că asta-i cere Allah — desigur, fără a exista vreo asemănare între cei amintiţi —, mai toţi visează să ajungă în Paradis. Ca mai întotdeauna în trecutul relativ recent al speciei nostre — să zicem, ultimii 5000 de ani de istorie —, poate tocmai această goană după Paradis este cea care ne împinge în sens invers. Pentru că ceva îmi spune că cei mai mulţi dintre noi — inclusiv cei săraci numai cu duhul — acolo ajung, în Iad. Unde-i aşteaptă o surpriză: nu, acolo nu-l vor găsi nici pe Platon, nici pe Tacit, nici pe Montesquieu, nici pe Tocqueville, nici pe Raymond Aron şi nici triada de arhicunoscători Tita & Zigu & Lena…

Drept care mă gândesc uneori dacă n-ar fi nimerit să ne propunem — dacă tot am făcut această alegere, a refuzului Paradisului facil al tăcerii — să vorbim mai mult, să cunoaştem mai mult, să citim mai mult şi să polemizăm cât se poate. Să ne luăm, altfel spus, după Machiavelli şi după toţi acei cărturari de înainte şi de după el.

Ei bine, făcând aceasta, eu cred că ceva ne va împinge, paradoxal, spre văile, plajele şi bibliotecile Raiului.

Pentru că am convingerea că ajung în Paradis mai ales cei care, de dragul cunoaşterii, ar fi gata să renunţe la el.

A.C., 17 mai 2010

1

Nicolae Malaxa s-a sinucis. Ba nu

În seara de sâmbătă¹, 9 martie 1940, la capătul unei zile de Babe cu mult soare, regele Carol al II-lea tocmai îşi trăgea sufletul la o partidă de poker, în apartamentul lui Ernest Urdăreanu (mareşalul Palatului), alături de câţiva apropiaţi. O singură mare iubire avea regele — pe Duduia Lupescu, o singură mare slăbiciune — pe fiul său şi trei mari plăceri, pe post de hobby — câte o vânătoare de sitari, câte un film proiectat la orele serii şi câte un poker, pentru limpezirea minţii. Iar în seara aceasta, regele-i avea aproape — printre alţii — pe Urdăreanu, pe ministrul Mihail Ghelmegeanu şi pe generalul Victor Dombrowski, pe Duduia şi pe maiestuoasa Natalia Malaxa, soţia industriaşului Nicolae Malaxa, venită alături de silfida ei fiică, Irinel (nu prea silfidă, după alţi ochi din epocă). Ca semn al faptului că norocul e orb — dar, deşi orb, trage cu ochiul —, Carol a câştigat partida. Nici nu se răcise mâna câştigătoare a regelui în momentul în care pică vestea-trăsnet. Va nota mai târziu regele în jurnal: Pe când jucam, a venit ştirea falşă, din fericire, că Malaxa s-ar fi sinucis. Face parte din propaganda de minciuni pe cari le răspândesc, cu bani graşi, acoliţii lui Auşnit, spre a-i crea atmosferă.

Adevărat este că Max Auschnitt, şi el mare magnat, se avea cu Malaxa precum se au, în zilele lor bune, câinele cu pisica. Prin vara lui ’39, prins cu cioara vopsită, Auschnitt demisionase forţat din mănosul consiliu de administraţie al uzinelor Reşiţa (Malaxa era aici unul dintre acţionari), iar în lunile următoare se trezise într-un proces de escrocherie şi fals, alegându-se cu vreo câţiva ani de închisoare corecţională şi cu o amendă serioasă.

Jucau tare băieţii. Şi totuşi, candide vremi.

Sau cam aşa par, comparându-le cu escrocheria zvonistică de zilele acestea, cu valul de panică ce-a măturat ţara de la un capăt la altul, semn că celebra camarilă carlistă era zero faţă de camarila haosului care puse ţara pe jar cu un cinism în faţa căruia un om normal îşi face cruce, îşi scuipă în sân şi iar îşi face cruce.

Ca în romanele pe care le cumperi pe peronul gării şi le laşi în tren la destinaţie, s-a întâmplat că parte dintre deponenţii unei solide bănci, de care depinde credibilitatea unora dintre cele mai importante instituţii ale statului, se trezesc cu telefoane de avertizare de la (ne)cunoscuţi (dacă aveţi cont, faceţi bine şi…), că grupuri de gălăgioşi fac atmosferă şi împrăştie panica în locuri publice, că decodorul de pe acoperişul CEC-ului dispare misterios şi izolează pentru un weekend instituţia de filialele din ţară…

Zeci de variante sumbre se dezvoltă din neant, ca pentru un popor care se hrăneşte din scenaristică şi nu din muncă. Romanele political-fiction ale lui Tom Clancy sunt apă de ploaie faţă de apocalipsa atât de reală a unui stat obligat să pună lacăte la uşile băncilor. Şi totuşi, bunul-simţ spune că acesta nu poate fi un scenariu al luptei politice pentru putere — pentru că, în toată debandada, există o limită dincolo de care nu trece nici măcar teroristul nedescoperit din decembrie ’89 (?). Ca şi cum cineva ar fi fost interesat ca scandalul Costea — întins, după unele opinii, spre Est şi spre Sud-Vest — să coboare de pe scenă făcând loc dubiului suprem, ca şi cum cineva ar fi fost interesat ca îndelung aşteptatele acorduri cu FMI să întârzie, ca şi cum cineva ar fi fost interesat ca opţiunea proeuropeană a ţării să se năclăiască în ceaţa indeciziei şi a ubicuităţii.

Cred că nu este de imaginat ca vreun partid de opoziţie de pe această planetă să poată fi atât de masochist şi, finalmente, sinucigaş, încât să năruie totul numai de dragul de a-şi ruina adversarul — adversar care, oricum, nici c-ar fi tocmai în formă. Hotărât lucru: dacă ai nervii tari, în România nu te poţi plictisi.

Altfel, învrăjbiţii Malaxa şi Auschnitt, printre atâtea monstruozităţi, ar fi mai degrabă nişte copii puşi pe şotii.

1 Dilema, nr. 381, 2 iunie 2000. Povestea îşi are originea într-o criză, aflată în curs în chiar acele zile, prin care trecea Banca Comercială Română în urma unor zvonuri — colportate prin apeluri telefonice anonime! — privind iminenta cădere a băncii. Din Facultatea de Istorie din Bucureşti, unde eram aproape zilnic în acel sfârşit de an universitar, vedeam pe ferestre cozi de oameni adunaţi matinal în faţa băncii pentru a-şi ridica depozitele. Am convingerea că această panică a fost diseminată intenţionat şi că tot incidentul a avut legătură cu prăbuşirea altor bănci, în aceeaşi perioadă.

2

Manchia din poarta fotbalului romantic

se dedică dlui Alin Buzărin

Pentru aproape o lună², cât vor dura Europenele de fotbal, îngheaţă toate problemele naţiei. Nu trecuseră nici zece zile încheiate de când purtătorul legitim de pipă al redacţiei ne mustra că nu (mai) ştim să ne bucurăm de primăvară şi iată că vara era deja peste noi, printr-o comprimare a anotimpurilor de care chiar că nu e nimeni vinovat — nici puterea luată de friguri şi nici opoziţia aflată în călduri. Adevărul este că am avut o primăvară superbă — şi, dacă nu mă înşel, ea a picat anul acesta într-o joi şi a ţinut cam de la ora nouă dimineaţa până pe la patru-patru şi jumătate după-amiaza.

Pentru că de la ora cinci încolo începuse deja seceta verii.

De o săptămână, soarele care ne arde nu mai este astrul secetos, ci-i un balon din piele albă, într-atât de rotund încât — s-a văzut — era cât pe-aci să-i batem pe nemţi (dar ne-am prins prea târziu). Pe uliţele satelor, pe care până mai ieri se ieşea cu odăjdii şi cu prapuri, cu preoţii în frunte, pentru aducerea ploii izbăvitoare, nu se mai aud decât vocile comentatorilor de la TVR. Pe bulevardele capitalei, pe care până mai ieri investitorii la FNI îşi smulgeau părul din cap, acum defilează cu gesturi largi tineri cu craniul ras şi cu obrajii vopsiţi în trei culori. Vecinul meu, un june care de când a venit din armată este şomer — din cauza FMI-ului şi a Băncii Mondiale, crede el — şi care are nu un dinte, ci o întreagă dantură împotriva globalizării, priveşte toată ziua pe Eurosport, cuprins de magia conectării non-stop la euroevenimentul anului.

Dacă acum cincisprezece ani un puşti de elementară ar fi avut curaj să-i spună profesoarei de geografie că, într-un viitor oarecare, Iugoslavia va juca fotbal cu Slovenia, el ar fi intrat lejer în galeria de nătărăi a şcolii; imaginaţi-vă ce s-ar fi întâmplat cu puştiul în chestiune dacă, printr-o minune, ar mai fi şi plusat, spunând că în timpul acestui meci Croaţia va sta pe tuşă, chibiţând.

Au fost odată vremurile fotbalului romantic; vremuri care, pentru generaţia mea, nu sunt ale Ripensiei sau ale Chinezului, ci vremurile în care un meci Dinamo — Rapid făcea figură de puci politic, vremurile în care bătaia cruntă pe care Steaua o administra Honvezilor maghiari făcea, pentru unii, mai mult decât replica palidă pe care generalul-istoric Ilie Ceauşescu o dădea celebrei Istorii a Transilvaniei apărute la Budapesta prin ’86.

Tata Costin, unchiu-meu, dorind să-mi descrie şutul năprasnic al lui Ozon, mi-a spus, în clar, pe când eram copil, că s-a întâmplat într-un rând ca acest fotbalist de legendă să joace împotriva unei echipe ruseşti care avea drept portar o maimuţă; şi când a tras o dată Ozon, mingea a omorât manchia (maimuţă, pe olteneşte) şi, cu ea moartă cu tot, a intrat în plasă. Culmea e că, la cei şapte ani ai junioratului meu microbistic, îl credeam şi — semn al cruzimii infantile — îi tot ceream amănunte, pentru a-mi închipui mai bine scena.

Când îmi va fi dat să povestesc la rându-mi despre fotbalul romantic, eu îi voi descrie cântecul de lebădă: adică anii în care Ilie Balaci îşi dădea bacalaureatul pe când era deja vedetă, anii în care Negrilă — fotbalist al Craiovei maxima — îşi cumpăra un Aro cu sprijinul primului-secretar pe judeţ, ani în care Filarmonica din Craiova trăia de pe urma video-ului lui Costică Ştefănescu — aparat cu care instituţia de cultură, strâmtorată precum se bănuieşte, improviza „spectacole" de film, seară de seară, pentru punerea în practică a autofinanţării socialiste. Azi, când un fotbalist român ce joacă afară primeşte ca primă, la un singur meci, bani cât pentru un apartament de trei camere în Drumul Taberei, astfel de poveşti par la fel de fantastice precum şutul lui Ozon ce-a omorât maimuţa ruşilor.

Povestea ce urmează este, în schimb, absolut adevărată, o poveste din pubertatea frumoasă şi bezmetică a fotbalului nostru. Un secol parcă a trecut de atunci; parcă văd… era chiar în primăvara în care Kaiserslautern pleca fruntea la Craiova şi… (sfârşitul primei reprize).

2 Dilema, nr. 383, 16 iunie 2000. Campionatul European de Fotbal din vara lui 2000, desfăşurat în Belgia şi Olanda, a fost câştigat de Franţa. România a fost în grupa A, alături de Portugalia, Anglia şi Germania şi a mers până în runda a II-a a campionatului.

3

A fost odată un ceas (!) al marilor victorii

(oarecum continuarea poveştii anterioare)

Atunci³, în primăvara lui 1983, lucrurile s-au întâmplat aşa: jucând în Cupa UEFA, pe 2 martie Universitatea pierduse acasă la F.C. Kaiserslautern cu 2 la 3, un scor remontabil de către o echipă precum a Craiovei din acea vreme — de unde şi bancul precis contextualizat, unul dintre acele câteva bancuri indeniabil măgulitoare pentru olteni (nota bene: era anul în care am învins Italia la Bucureşti, Dino Zoff… şutul lui Bölöni… 1–0 România!…, vă amintiţi): De ce biletul unui meci al Universităţii este mai scump decât un bilet la un meci al naţionalei?, întreba cineva, la fix pentru a primi răspunsul Pentru că acolo joacă 11 craioveni, pe când la naţională numai şapte.

Ceva rezon era în bancul acesta, pentru că mie însumi mi-a fost dat să fac atunci pe ghidul, îndrumând câteva maşini spre stadion, nişte ardeleni veniţi cu trei–patru zile înainte de meci pentru a fi siguri că nu ratează marea victorie ce plutea în aerul primăvăratec. N-am spaţiu să mai spun ce Dacii de Cluj vopsite în alb-albastru am văzut în acele zile (culmea sacrificiului pragmatic am aflat-o tot în acel an, când un prieten de familie bucureştean ne-a spus că în timpul meciului din aceeaşi cupă UEFA dintre „U" şi Girondins de Bordeaux a cumpărat nestingherit pui la pungă din nişte magazine ale BIG-ului din Berceni care erau — minune! — depopulate).

Revin: şi a venit returul, pe 16 martie. Meciul ca meciul (să fiu sincer, nu mai ţin minte nimic), dar golul a fost de infarct! Trebuie să fi fost minutul optzeci şi ceva când a băgat-o Negrilă şi un Goaaaaoo! prelung a zguduit Craiova din temeliile ei seculare. La vreo cinci ani după, un vecin încă mai avea caseta audio a partidei, cu un zbieret suprauman al crainicului radio de atunci, Sebi Domozină — fie-i ţărâna uşoară!

Craiova ajunsese în semifinale şi nebunia a început. O generaţie întreagă a ieşit pe străzi (în mare parte, generaţia decretului antiavort din 1966 al lui Ceauşescu, cei care aveau să facă, peste şase ani, şi revoluţia) — studenţi şi liceeni, elevi de profesională, cetăţeni decenţi, lumpeni şi gură-cască, într-o frăţietate uşor tembelă cum numai o imensă bucurie poate naşte. Se înserase deja când ne-am dus sub geamurile lui Costică Ştefănescu — locuia în plin centru, deasupra unei megalibrării (devenită azi sediu de bancă, dacă asta vă spune ceva). Parcă văd cum a ieşit soţia sa la geam cu băieţelul în braţe, în uralele mulţimii, pentru ca într-un final să apară el însuşi, căpitanul Ştefănescu. (Dacă ar fi văzut Ceauşescu aşa cult al personalităţii unui fotbalist, ar fi făcut infarct.) Am spus căpitanul? Greşit, pentru că în seara aceea Ştefănescu a fost un rege în plină republică. De la el, alaiul a plecat cu vuiet spre Calea Bucureşti, spre locuinţa lui Ilie Balaci (am încă în minte figura disperată a unor studenţi greţi ce claxonau din toţi bojocii maşinii lor, fie de bucurie, fie de groază la ideea insecurităţii propriilor parbrize). Vreţi să vă spun adevărul, ca un martor direct? În seara de 22 decembrie ’89 la Craiova a fost linişte faţă de ce a fost în oraş în seara de 16 martie ’83.

Şi cum mergeam noi spre Balaci, s-a întâmplat! Tocmai mă îmbrăţişam, pe scările Universităţii, cu un individ excedat, răguşit şi plin de sudoare când, din mulţime, printre vuiete, claxoane şi ţimbale, s-au auzit, într-o clipă efemeră, următoarele vorbe: Bă, frate, care pierduşi un ceas electronic, ai?

Mi-ar mai trebui un paragraf ca să rememorez ce valoare apreciabilă însemna un ceas electronic în Craiova — Oltenia — România, în primăvara lui ’83.

Cu acest strigăt în minte, desfid azi toate acele lamentaţii neghioabe pe tema românilor care fură — spus la modul generic, general şi nediferenţiat⁴. Rămâne uimitor cât de puţin îi trebuie unui om pentru a fi fericit. Fie-i dat comunităţii o satisfacţie oarecare, un motiv de bucurie real şi, printre români, precum floarea argheziană din smârc, altruismul iese la suprafaţă atunci când nu i-ai mai da nicio şansă.

3 Dilema, nr. 384, 23 iunie 2000.

4 Nu mă refer, evident, la acei ipochimeni care au săltat, în primăvara lui 2000, o şină din calea ferată Craiova–Severin, gest pentru care — spun într-o doară şi vă rog să uitaţi repede — ar trebui bătuţi la tălpi cu propriile lor maţe (cum spuneau revoluţionarii francezi de la 1789).

4

Sânziene, teleghicitoare şi parapsihologi

Cel mai tare rentează⁵, în România de azi, să fii ghicitoare. Nu ghicitor, pentru că atunci există riscul să fii confundat cu vreun politolog şi, din nefericire, în privinţa acestora este o inflaţie care face dificilă o carieră serioasă în domeniu. Evident, şi în privinţa ghicitoarelor există o aprigă concurenţă — dar, cum se va vedea, toate datele converg spre o certă favorizare a lor în raport cu toţi ceilalţi prezicători de meserie. Nu trebuie să disperăm, evident, dar situaţia stă în felul următor: după date confidenţiale care mi-au parvenit din străfundurile temerilor mele, neconfirmate de nimeni, nu este mic procentul românilor care au mai mare încredere în ghicitoare decât în politologi. N-o să piară democraţia românească din cauza asta, sigur. (Doar că s-ar putea s-o lălăie agonic.)

Pentru că, ce este ghicitoarea? Înainte de a fi un refugiu — ultimul — pentru sufletele ultrasensibile şi cu mansarda ultravraişte, înainte de a fi o palmă pe obrazul grăsuţ al bisericii naţionale — incapabile, pesemne, să mai ţină pasul cu cohortele de păcătoşi ai naţiei —, ghicitoarea este o mare cucerire postrevoluţionară. Încă nu aveam o presă liberă, încă nu aveam o televiziune liberă, încă nu aveam Constituţie, societate civilă şi nici manuale alternative în momentul în care ghicitoarele au dat la o parte lespedea grea a comunismului şi au ieşit la lumină, cu ghiocul, sângele de cocoş, globul de cristal, unghia de fecioară şi restul de instrumente aferente.

E drept, există şi alte păreri. Unul dintre iluştrii media-parapsihologi ai naţiunii spunea într-o emisiune TV că, după toate aparenţele, Ceauşescu în persoană a avut la curtea sa o vrăjitoare ţigancă până prin anii ’80. Conducătorul o cunoscuse în ilegalitate, când stătuse ascuns într-o şatră (!), şi după 1944 o luase pe lângă el, astfel că ghicitoarea a ajuns să locuiască în Primăverii (Ion Ţugui în dialog cu Aristide Buhoiu⁶, Tele 7 abc, 9 noiembrie 1999). Nu trebuie să vă surprindă că dl Buhoiu, gazda respectivei emisiuni, a rămas bouche bée de emoţie; trebuie să vă surprindă că, de patruzeci de ani, divizii de sovietologi şi kremlinologi au scris istoria regimurilor comuniste fără să ia în seamă acest amănunt. Încă o dată, Occidentul nu vrea să ne cunoască aşa cum suntem.

La gloria ghicitoarelor îşi dau concursul majoritatea mijloacelor de comunicare în masă ale ţării. O părea România un stat laic, dar în realitate ea este un stat ghicitoresc. Ziarele, cele mai serioase, au coloane întregi de reclamă, în care fotografia gen fişă de penitenciar a ghicitoarelor se află în aprigă competiţie cu oltencele fierbinţi. Ieşi din Bucureşti cu maşina, în orice direcţie, şi pe marginea şoselei vezi mai multe indicatoare spre ghicitoare decât reclame comerciale. Posturile de televiziune, cele mai naţionale, le fac o reclamă nici măcar mascată, ce merge de la interviuri trimise de corespondenţii locali (de ce oare am senzaţia că aceştia sunt năimiţi financiar de vrăjitoare?) şi până la consultarea ghicitoarelor înaintea competiţiilor electorale sau a meciurilor cu miză ale naţionalei de fotbal.

Trebuia să joace Hagi în meciul cu Italia? Nu-l întrebaţi pe Ienei, s-ar putea să nu ştie; întrebaţi o ghicitoare — ea are sigur un răspuns.

Că, în aceste condiţii, populaţia ţării pluteşte în deriva celui mai penibil obscurantism — şi chiar este încurajată în această direcţie —, nu ne mai impresionează. Întrebată cum îşi explică acest pârjol al pământului care ne va face, probabil, să triplăm importurile de făină ungurească, o măicuţă cu părul de lână din România profundă opina pentru un alt post de televiziune: Nu ştiu, maică, ce-o fi, dar cred că ne bate Dumnezeu pentru păcate! Pare mai firesc să dezmembrăm încă un cocoş negru la miez de noapte decât să ne întrebăm cine a dezmembrat la miez de zi şi amărâtul de sistem de irigaţii al ţării, atâta cât era el.

PS: Şi, pentru a întări ideea că această temă este una serioasă, o ghicitoare mi-a spus că povestea viitoare va fi despre cel mai mare vrăjitor al istoriei moderne: o poveste demnă de vacanţe şi caniculă, o poveste despre transpiraţia lui Marx (Karl, pentru prieteni).

5 Dilema, nr. 385, 30 iunie 2000.

6 Nu pot decât să constat, la ora la care aceste pagini pleacă spre tipar, că între timp cei doi amintiţi aici au dispărut dintre noi. Nu erau ei cei mai răi dintre noi. R.i.p.! (notă 2010).

5

Tinereţea prerevoluţionară a lui Marx

Pentru generaţiile recente⁷, Karl Marx a însemnat mai cu seamă un bust, un fotoportret, o efigie. Faptul că acest bărbos sprâncenat şi cu ochii vii ar fi avut şi el o viaţă de om părea neverosimil.

Britanicul Francis Wheen a avut anul acesta un bun început de vară — judecat după atenţia ce s-a dat, peste ocean, cărţii sale⁸. Marxiştii cu vocaţie ar putea fi deranjaţi de stilul demistificator al lui Wheen, de ironia muşcătoare şi de tonul atât de degajat încât, printre conexiunile istorice impecabile, se disting detalii care, sub ochii unui ortodox, pot părea de-a dreptul triviale.

Copil al lui Hirschel (creştinat Heinrich, avocat relativ prosper, bine mobilat intelectualiceşte) şi al Henriettei Marx (femeie de o fermecătoare modestie intelectuală, după Wheen), Karl (născut în mai 1818, la numărul 664 al străzii Bruckergasse din Trier) a fost orice, mai puţin un băieţel cuminte sau, apoi, un tânăr liniştit. Mic, era tiranic: surorile sale erau obligate să alerge prin faţa lui precum iepele şi să mănânce turtele pe care el le făcea din făină şi noroi; drept recompensă, el le spunea poveşti — şi se pare că se pricepea al naibii de bine la lucrul ăsta (!). Ca student (la 17 ani, la Universitatea din Bonn), Karl era un petrecăreţ de pomină, dedulcit la bere ieftină, glume deocheate şi tutun cât cuprinde. La 18 ani, a fost scutit de serviciul militar datorită unei presupuse sănătăţi fragile (a fost o minciună — dovadă scrisorile primite de la tatăl său, care-l sfătuia de ce fente să uzeze); dar chiar în vremea în care alerga după scutiri medicale, fişa şcolară a tânărului Marx înscria la loc de cinste o zi de detenţie pentru tulburarea liniştii publice prin beţie zgomotoasă la miez de noapte.

N-am primit nimic de la familia mea, va spune Marx mai târziu, cu excepţia dragostei mamei mele. Chiar că-s înduioşătoare scrisorile mamei către fiu: Henriette îl implora să-şi cureţe periodic camera de student şi mai cu seamă să-şi schimbe lenjeria intimă cel puţin o dată pe săptămână — ocazie cu care, scria mama (ştia ea ce ştia), dragul meu Carl, fă-ţi o baie bună, folosind săpunul şi buretele.

Evident că tânărul Marx nu a rărit-o nici cu berea, nici cu tabacul şi nici cu scandalurile (dacă a făcut-o cu băile, puţin mai contează azi). Vocaţia sa de conducător era în plină afirmare: avea 18 ani când era ales copreşedinte al Clubului Tavernelor, o asociaţie a studenţilor proveniţi din Trier, a căror ambiţie principală, spune Wheen, era să se îmbete cât mai des şi să facă gălăgie cât mai multă. În aprilie 1836, asupra tânărului student se găseşte o armă şi puţin a lipsit să nu devină subiectul unui proces. Ca să-i treacă oful, în iunie acelaşi an — după câteva bătăi între găştile studenţeşti —, Karl acceptă provocarea la duel a unui tânăr din ultraprusaca asociaţie Borussia Korps, de pe urma căreia se va alege, din fericire, numai cu mica rană ce-i va sta tot timpul vieţii deasupra ochiului stâng — şi, în plus, cu câteva scrisori disperate de la tatăl său.

Ce a urmat (romanţul cu frumoasa Johanna Bertha Julie Jenny von Westphalen, exilurile sale, opera sa) este o altă poveste. Cum observă unul dintre comentatorii cărţii, Marx a fost un paradox umblător: prusian refugiat, el devine un gentleman din clasa de mijloc engleză; agitator furios, îşi va petrece mare parte din viaţă în liniştea sălii de lectură de la British Museum; soţ devotat, va lăsa însărcinată propria menajeră a familiei; gazdă convivială, se va certa aproape cu toţi prietenii pe care i-a avut.

Pe 10 mai 1838, chinuitul său tată murea, la 59 de ani. Karl avea să lipsească la înmormântare, motivând că are mult de lucru. În 1883, Karl Marx murea şi el, în fotoliul biroului său domestic din Londra (aflat, inutil s-o spunem, într-o dezordine cumplită). La pieptul hainei sale s-a găsit o fotografie a tatălui, pe care o va lua cu el în mormânt.

Cât despre legătura dintre paradoxalul Marx, moartea lui Corneliu Mănescu sau memoriile lui Silviu Curticeanu — vorbim săptămâna viitoare.

7 Dilema, nr. 386, 7 iulie 2000.

8 Karl Marx. A Life, W.W. Norton & Company, New York, 2000.

6

Comuniştii români — nişte aristocraţi în travesti

Furia antiaristocratică a regimurilor leniniste⁹ avea, să recunoaştem, o logică; în teorie, dictatura proletariatului nu putea admite altă nobleţe decât cea conferită de brăţara de aur a muncii. Braţe de cooperatoare arse de soare, piepturi de muncitor năduşite în salopete, frunţi de intelectual muncite de gânduri şi brăzdate de ridurile neliniştii izvorâte din preocuparea îndeplinirii în avans a sarcinilor de plan ş.a.m.d.

Suna frumos, nu?

Mare, mare aiureală!

Paradoxalul Marx, cel despre care vorbeam săptămâna trecută, nu putea avea drept urmaşi decât tot nişte indivizi paradoxali.

Să mă explic. Meritele lui Alexandru Bârlădeanu în tratarea cu refuz a planurilor integraţioniste ale CAER-ului şi în câştigarea de către Dej a independenţei de sub tutela Moscovei, la începutul anilor ’60, sunt reale. Mai anii trecuţi, la moartea lui Bârlădeanu s-a spus că a murit un aristocrat al politicii. Acum câteva luni, a murit şi Ion Gheorghe Maurer; meritele acestuia (inclusiv vânătoreşti), în lunga perioadă în care a fost prim-ministrul ţării, între martie 1961 şi februarie 1974, sunt — iarăşi — reale. La moartea sa, ziarele — de la stânga la dreapta orientărilor lor — au titrat: Odată cu Maurer, a murit un aristocrat al comunismului. (Până acum, doi!) Zilele trecute, Corneliu Mănescu a plecat spre cele veşnice. Rostul său în faţada de onorabilitate a diplomaţiei româneşti este şi el real. La moartea lui, vreo trei posturi de televiziune au anunţat — aţi ghicit — că a dispărut un aristocrat al fostului regim.

Şi poate că aşa a şi fost, în toate cele trei cazuri.

Dar lista nobiliară, în loc să scadă, creşte!

Un cunoscut îmi vorbeşte despre memoriile în pregătire ale lui Ştefan Andrei. Ăsta a fost un lord, domnule! — îmi spune respectivul¹⁰. Un amic mai în vârstă îmi recomandă cărţile lui Dumitru Popescu; a fost dat dracului Dumnezeu, dar avea ceva aristocratic în el — îmi şopteşte. Altcineva îmi recomandă o carte a lui Paul Niculescu-Mizil; mi se spune: o fi făcut el ce-a făcut, dar — ştiţi povestea, fie-sa…, Nicu… — a suferit

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Visul lui Machiavelli. 150 de povesti despre lucruri pentru care ati putea renunta la Paradis

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor