Sigur?
This action might not be possible to undo. Are you sure you want to continue?
Nicolae Stan scrie o memorabila epopee a orasului pierdut in imensitatea Cimpiei Baraganului. La Nicolae Stan, ca si la James Joyce, autenticitatea este data nu de exceptie, ci de regula. El nu cauta figuri iesite din comun, ci oameni obisnuiti, cu pasiuni si sentimente, bucurii si dezamagiri, iluzii invariabil transformate in infringeri, pe deplin reprezentativi pentru atmosfera din urbe. Uneori, acestia trebuie sa faca fata unor situatii neprevazute, dar si atunci actioneaza in virtutea propriului lor sistem de valori, adesea depasit, ceea ce ii plaseaza in situatii tragi-comice. Vazuti de Nicolae Stan, oamenii din Slobozia au ceva trist si ridicol, sint goliti de idealuri si sperante, traiesc intr-un fel de automatism si in absenta unui sistem de valori valabil (cele vechi au fost partial abolite, iar cele noi intirzie sa apara). Privirea autorului catre personajele sale este mereu una calda, incarcata de o foarte umana intelegere. Inevitabil, citind cartea lui Nicolae Stan, comparatia cu James Joyce vine de la sine, dar ea nu stirbeste cu nimic autenticitatea unui roman in care spiritul locului se impleteste cu experimente naratologice, pe alocuri extrem de curajoase. Categoric, Evelyn nu este o pastisare a lui James Joyce, ci un roman original care reuseste sa puna in evidenta specificitatea lipsita de pitoresc a unei localitati prin folosirea inteligenta a unor tehnici narative (post)moderne.
Tudorel Urian
2000
La acest ceas, oraşul se deschide ca o floare.
Ei se plimbă. E seară şi e cald.
Paşi. Zumzet. Culori.
În mişcare.
Un fluviu molcom cu albie calmă: oameni, multe saluturi, deci multe cunoştinţe, amiciţii, practic fiecare s-ar putea saluta cu fiecare, pentru că oraşul are contur rotund, bine precizat, de unde surpriza este exclusă (spre o pildă, se ştie: mai sunt trei, patru ture şi plimbarea va lua sfârşit, cum se şi cuvine).
Bulevard şi străzi. Drepte. Parcuri (trei). Căsătoriţi.
Căsătoriţi cu copii.
Căsătoriţi fără copii (rar).
Îndrăgostiţi. Fericiţi. Mulţumiţi. Normali.
Toţi în rândul lumii. Iată-i:
...fumează pe bancă, singur. Priveşte şerpuiala şi nu se gândeşte la nimic măreţ. Aşteaptă confuz. Se înserează lent dar ochii lui prind la timp zâmbetul ei, mai mult decât promiţător. Şi acesta e momentul când pentru el timpul s-a oprit, lumea a dispărut, mişcarea-i himeră – un imens spaţiu cu alternative îl aşteaptă. Şi el nu alege nimic, doar întoarce zâmbetul şi nu se ridică, iar ea pleacă ferm şi învăluită într-un regret ceţos, iar el se cheamă că a ratat o şansă, amânând-o, trecând-o în contul schimbător al viitorului, se cheamă că o mare tristeţe îl copleşeşte, şi-i fură voinţa (stăpâna succesului), şi-l lasă fără raporturi, fără liant, pe bancă, fumând, singur, în viermuiala din juru-i. (Dar povestea lui e lungă: el va învinge, fireşte, deşertul acesta, îl va străbate, se va înţelepţi şi-şi va afla liniştea, fireşte, alături de ea, şi amândoi, împreună cu copiii lor, vor trăi destul de mult şi destul de bine.)
...cutreieră aleile parcului nou. Acum e toamnă şi frunzele etc., etc.
Se gândeşte la vorbele bunicii ei care i-a tot spus cum că bărbaţii nu ştiu ce vor, sunt cu capu-n nori, domnule! cu capu-n nori! zău!, ei bine, asta îi va spune şi lui, fără doar şi poate, numai să-l găsească acasă; fiindcă a trecut în dese rânduri pe la garsonieră şi n-a răspuns nimeni (ea nu o să ştie vreodată că a trecut pe lângă el fără să se vadă). Ea e tenace şi sensibilă, în acelaşi timp. Aşa că va culege de pe alei frunze de stejar, frumos îngălbenite, le prinde buchet, le miroase, oh! parfum discret, bărbătesc, Stejar! Emoţia fericită o seacă de vlagă, palmele i se acoperă cu transpiraţie, privirea-i devine tulbure, simţurile o stăpânesc. Pluteşte...
DAR (de undeva, se dictează): mai trebuie ceva... (braţele foarfecă aerul, ca alungând, ca respingând, ca apărându-se; îşi redresează ţinuta: fusta – decentă, bluza – decentă, coafura – decentă; aspect general – îngrijit; nota – admis) mai trebuie ceva... Caută. Freamătă. Neliniştită.
Mai trebuie ceva, domnule!...
Caută şi găseşte: liliac! o singură floare de liliac, şi încă unul alb! şi sufletul îi cântă de bucurie pentru plăcerea ce o să i-o aducă lui, chiar dacă el nu va lua în seamă frunzele.
(va surâde)
nici liliacul, domnule?
e alb, domnule! liliac alb, acum, toamna, nu-ţi dai seama?
(el va surâde, înţelegător, concesiv, cu gândul către)
şi atunci ea va lansa cuvintele cele mari
mi-era dor de tine, înţelegi? tu nu ştii ce-i asta, domnule... voi, bărbaţii, sunteţi idealişti, domnule...
şi el va spune
bine
şi ea se va dărui
eu te iubesc, domnule! ce-o să spună mătuşa mea când o auzi că n-am venit o noapte acasă... o bombă!
şi el va spune
bine
şi va fixa, străin, şifonierul din colţul camerei, şi se va lungi pe pat, obosit, şi, după un timp oarecare, ea o să se mărturisească, domnule, numai grozăvii mi se întâmplă,
fratele meu, domnule, mi-a adus un şarpe în casă şi l-a plantat în sertarul biroului meu, închipuieşte-ţi, domnule...
şi el va ridica o sprânceană, mirat, şi va spuneâ
hm...
şi ea va continua confesia
şi părinţii, domnule, se ceartă... se destramă totul... domnule... se destramă...
şi el, cu sprânceana ridicată, va spune
hm...
şi ea
ei mă privesc ca pe eşecul familiei, domnule, ca pe o povară, groaznic, domnule, groaznic...
şi el va lăsa sprânceana, nu va spune nimic,
şi ea
şi, tu, domnule, îmi spui să mă mărit... îngrozitor, domnule, e de-a dreptul...
şi el va închide ochii, tăcut, şi va respira profund, adânc, adânc.
(Însă ea va avea răbdare; va persevera etc.)
Soţii aceştia sunt comuni, adică onorabili, respectaţi, căsnicia lor e armonioasă, se înţeleg de minune, ei, da, la început au fost tentaţi să plece către locurile natale, dar din motive neclare au renunţat, sămânţa lor de răzvrătire a rodit calm, calm, calm, şi au fost împământeniţi, onoraţi, respectaţi, des-cifraţi, catalogaţi. Încât ziua lor s-a ritualizat: se pleacă la servici, se vine de la servici, se serveşte masa, se priveşte la televizor, se bat covoare, se face piaţa, se fac copii, CULCAAA-REA! – asta timp de şase zile lucrătoare, până sâmbăta, când seara se iese la plimbare, îmbrăcaţi adecvat (gri-închis) şi ea spune
dragul meu,
şi el spune
draga mea,
şi merg şi merg vreme multă şi plăcută, după care se reîntorc acasă, unde, după serialul televiziunii, el spune
draga mea,
şi ea spune
dragul meu,
apoi, amândoi
noapte bună, copii!
şi adorm împăcaţi, plimbaţi, curaţi.
Foarte frumos!...
Paşi. Culori. Vorbe molcome. Fluviu în unduire.
Aceştia sunt ei.
Ca oriunde, străjuiesc şi aici unele reguli, precum:
să ai încredere în ştiinţă
să fii politicos
să treci strada, pieton, numai pe zebră şi pe verde
să te căsătoreşti până în treizeci de ani – bărbaţii, şi până în douăzeci şi cinci – femeile
să fii realist
să iubeşti fotbalul, tablele (uneori, şahul!), copiii
să fii modest (modestia este forţa lor)
să participi la toate şedinţele
să-ţi respecţi şeful cu abilitate
să-ţi faci datoria
să ştii bancuri grupate pe teme
să fii cât mai bronzat
să te scoli, dimineaţa, chiar înaintea soneriei ceasului
să-ţi faci autocritica
să nu te laşi
să nu rupi florile
să nu provoci scandal
să nu demaşti secrete
să nu deschizi fereastra pentru că năvălesc ţânţarii
să nu
să
Sigur că mai sunt şi abateri de la prezentele norme nescrise (până acum).
Bunăoară:
femeia cu verigheta în deget, intrând în blocul de garsoniere
sau: eleve (liceene) fumând şi bând câte un coniac mic la Bar, după ce, palide, ieşiseră din clădirea spitalului
sau: înjurătură adresată de către mustăciosul ăla omului pe lângă care tocmai a trecut şi pe care l-a salutat entuziast
sau: delapidarea aceea de pomină
sau: telefoane spre alte telefoane, spre alte telefoane şi s-a făcut
sau: leşinul bătrânelului aflat la coada obişnuită
sau: meschinăria fricoasă a micului şef, pedepsind prea aprig o încălcare minoră a regulamentului; el, micul şef, cu ultimul lui argument-ameninţare: Pixu-i la mine!
sau: copilul din centrul oraşului, imitând perfect şi până la saturaţie urletul sirenei maşinii Salvării, Poliţiei, sau pe toate laolaltă
sau: nebunul inofensiv, pândind în restaurant, implorând un pahar cu bere, pe care îl obţine, îl bea, salută milităreşte şi pleacă ţeapăn, înclinându-se în faţa portarului, fără să audă râsul consumatorilor, familiştilor, onorabililor, stimabililor
hâc
sau: n-avem!
sau: n-avem!
sau: n-avem!
sau: snobismul
sau: semidoctismul
sau: găunoşenia mândră (pleonasm)
sau: compromis
sau: compromis
sau: compromis
sau: sus ai noştri, jos ai noştri!
sau.
Dar, se ştie, excepţia confirmă regula. Or, în context, se vede foarte clar care este excepţia şi care regula. Pentru întărire, regula poate fi sintetizată şi simbolizată în admirabila (cum altfel?!) spusă a Poetului urbei:
— Domnule, orice s-ar spune, o ciorbă este fun-da-men-ta-lă!
Paşi. Mişcare. Ultimii. Număraţi.
Trupuri executând datoria civică, plimbarea teleghidată supusă autorităţii anonime cu puterea ei de dizolvare a individualităţilor şi a contopirii lor într-un întreg nou, etanşat, cambrat, căruia i se spune GRUP. Grupul: mişcare între bariere; eliminarea spontaneităţii, a îndoielii de unde iniţiativa personală se înscrie în făgaşe stabilite dintotdeauna şi pentru totdeauna; linişte colectivă; centru-bănuit, iar nu ştiut, de unde supuşenia delicată; limite cunoscute, dar neforţate, de unde învârtirea în cerc; ameţeala, oboseala, plictiseala; căscatul (palma la gură!), ţipatul (palma la gură, apăsat!), urlatul (pumnul în gură, în gât, aşa!).
Noapte.
La acest ceas, oraşul este o floare.
Dar el trebuie să poarte un nume.
Fie numele lui, Slobozia.
Puncte lipsite de contur ferm, înceţoşate în lumina dilatată a după-amiezei de vară. Vietăţi fără identitate şi fără trecut, aproape gâze, da, chiar gâze. Forfotesc de colo-colo în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut: incapabili de un ţel sigur, în devălmăşie şi nesiguranţă, egoişti, orbi.
Ce să-i faci la atâta suflare de lume?...
...ochii vii, intenşi până la fixitate, faţă cândva frumoasă, acum scofâlcită atâta cât să arate o băbuţă simpatică, deseori aprigă...
Îi priveşti ochii întredeschişi. Senin. Fără patimă sau ranchiună. Cinstit. Da, simple puncte, astea sunt.
— Băăă, ia uitaţi-vă, bă la...
Ordine! – este cuvântul cheie, îţi zici, îţi vine gândul în minte, exact în momentul când murmurul adormitor o notă s-a înălţat rapid, scurt timp, după care s-a topit fără urmă în larma biruitoare. Da, ordine!, gândeşte mintea-ţi ascuţită, plină de soluţii şi ieşiri, genială.
...acoperită de haină uşoară, de vară, deschisă la culoare, peticită inabil; mânecile largi, lungi, ascund palmele...
Căldura sufocantă, vâscoasă, te apasă, tinde să te supună – ca pe atâţia alţii, priveşte-i, slobozenii tăi... puah! să-ţi înăbuşe marile tale iniţiative, excepţionalele tale idei, care, s-ar putea spune cu deplin temei, se coc, iată, în condiţii insuportabile pentru ceilalţi. Dar tu rezişti, rezistenţa ta este bine ştiută, supusă probelor de tot felul, aşa că nu te va abate nimic de la plan, de la scopul tău prestabilit, trainic şi tainic conturat.
...ciorapi negri, groşi, din bumbac, rulaţi până la genunchi...
Eşti în formă şi vei fi mereu. Te menţii. Moral deosebit de bun, motivat din plin. Exterior îngrijit atent: îţi pipăi rapid turbanul făcut atît de priceput dintr-o basma neagră, da, e la locul lui, da, e impunător, da, e solemn. Interior deosebit de aspru cu tine însăţi: totul numai fibră, numai încordare, o atenţie supusă unei direcţii copleşitoare, care captează, cu mărinimia rece a excepţiei, mulţimea de doleanţe a infinitelor vietăţi de pe pământ, pe care, până acum, nimeni nu le-a rezolvat, nimeni nu le-a luat în seamă, cel puţin. A venit vremea ca undeva, cineva să se ridice, impunător, şi cu hotărâre să lupte cu netrebnicia şi mizeria şi să învingă.
Revii la cei aflaţi în faţa ta într-o veselie inconştientă. Te uiţi la ei rece, impersonal. Mda. Ce gândeai?
Ce fulger de gând îţi sfredelea creierul? Care? Ce? Când? Unde? ăăă... Cum? Ordinea! – bineînţeles...
— Ia uite-o, bă, pă Sofica!
— Se uită la voi ca la...
— Ce faci, şefu? Ce ai azi pe agenda de lucru?
Vinişoare roşii îţi împânzesc albul ochilor, privirea s-a tulburat, obrazul s-a înăsprit, cutele au împietrit, vorbele-ţi ies rapid ca gloanţele de mitralieră: pe mă-ta, aia fac azi, nenorocitule, porcule, cretinule, lasă că v-aranjez io, fac io şedinţă cu voi, vă strâng io-ntr-o zi, şi vă dau foc, aşchii de vânt ce sunteţi! fiindcă aşa nu se mai poate!...
...gest energic, cu dreapta despicând aerul de sus în jos, fruntea încruntată, scântei în privire
...cu voi nu se mai poate, o să crăpăm, dracu, amărâţilor, uitaţi-vă la voi: ăla are haine ponosite, ăla e năsos şi urât, ăla e roşu în obraji de beţiv ce este, ăla e curvar, ăla are neg exact în frunte, ca naiba – nişte golani pricăjiţi!
...dreapta, cu pumnul strâns, taie văzduhul oblic, de jos în sus, punctând decisiv...
— Hă! râde Năsosul, auzi, bă: golani!
Toată Taraba râde nestăvilită, binedispusă, cu coniacul şi vinul şi vodca şi câte şi mai câte în faţa lor. Acum cântă sau lălăie un cântec despre golanii liberi şi veseli şi fericiţi. Entuziasmul radios ţine câteva clipe, după care se dispersează într-o vorbărie măruntă şi tenace.
— Adevăru’ e că nu-ş ce dracu se întâmplă de la o vreme că mă simt sfârşit! se plânge omul cu haine ponosite.
Ceilalţi din juru-i, îl tachinează, dar treptat-treptat sunt absorbiţi de povestea lui, spusă pe ton jos, impersonal, înăbuşit.
...el, de la un timp, vede peste tot gândaci, da, da, gândaci, întinde mâna speriat, să-i strivească, să-i terciuiască, mama lor!, dar nu reuşeşte să atingă vreunul, dispar, ca prin vis, este chiar vis...
...a avut ceva probleme? viaţa? lumea?
...aş! ca oricare: socrii, nevasta, scenariul zilnic – râsete – şefu, ciondăneli mărunte...
şi donşoara doctoriţă îi face trimiterea la psihiatrie, la consult, da’ numai să se ducă!
Se duce, se duce, donşoară, c-aşa nu se mai poate...
gândaci peste tot şi curenţi reci în
This action might not be possible to undo. Are you sure you want to continue?