Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Legionarul comunist

Legionarul comunist

Citiți previzualizarea

Legionarul comunist

evaluări:
4/5 (1 evaluare)
Lungime:
164 pagini
3 ore
Lansat:
Feb 5, 2012
ISBN:
9786069296424
Format:
Carte

Descriere

In aceasta carte faci cunostinta cu Marian Pandele si intelegi mentalitatea oportunistilor si cum actionau ei in regimul comunist. Confruntarile lui Pandele (fost legionar trecut rapid la comunisti imediat dupa intrarea Armatei Rosii in tara) cu Securitatea (care i-a descoperit trecutul legionar si a inceput un santaj murdar impotriva lui) te ajuta sa intelegi cum o tara intreaga a trebuit sa se supuna regimului comunist si sa joace dupa cum ii cantau protejatii partidului unic.

Lansat:
Feb 5, 2012
ISBN:
9786069296424
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Legionarul comunist

Cărți conex

Previzualizare carte

Legionarul comunist - George Colpit

ilar.

UNUL SE NAŞTE...

Pe Ioana Cotaru o prinse durerile facerii înainte de miezul nopţii. Se retrage în odaia bună unde totul este pregătit pentru naştere mai devreme cu o săptămână. Ordinea şi curăţenia din interior îi dă aerul atât de necesar expulzării unui dop de om din pântecele matern în lumea dragă a magherniţei sale din cartierul Ferentari. „Du-te, Dumitre, la coana Maria de la 40 şi cheam-o să moşească… Vezi de pune-l pe Goguţă să bage nişte găteje pe foc, să fie apă caldă" – îi zice bărbatului, aşternându-se cu grijă, cu grimasa durerii, în pat.

Dumitru Cotaru îşi acoperă nevasta cu plapumă, o mângâie cu buricele degetelor pe fruntea fierbinte şi umedă, rugând-o mut, din suflet, să-i facă un băiat pe care să-l cheme tot Dumitru, Mitică sau Tică pe numele mic. Să rămână stâlpul casei, moştenitor de sprijin la bătrâneţe, cum e tradiţia. Ideea îi căzu din senin, poate din motive ascunse în viitor. Controlează să fie închisă bine ferăstruica dinspre drum. Trecând prin odaia copiilor, îl văzu pe-ăl mare de doisprezece ani, pe Gogu, suflând în sobă fără să-i spună nimeni; trăsese cu urechea, hoţomanul. Cele trei fetiţe stau trezite şi ghemuite într-un capăt al patului, parcă înfrigurate; cea mică, de patru ani, este şi udă pe la ochişori. Se opri cu mâna pe clanţa uşii, îmbărbătându-i: „Copiii tatii, fiţi liniştiţi, mama se căzneşte dincolo să vă facă o păpuşă, un frăţior. Să n-o deranjaţi pe mama… Haideţi că viu repede cu tanti Maria s-o ajute!".

Iată, clopotele bucuriei împlinite bat ora 1,30. E 21 aprilie 1945, ajunul Paştelui. Vine pe lume Dumitru-junior, Ticuţă. Guvernul preotului doctor Groza, născut cu o lună şi jumătate mai înainte, i-a pregătit botezul bolşevic. Tatăl ţine petrecerea evenimentului trei zile în şir cu ţuică păstrată în subsolul din grădiniţă: „Bunătate scăpată de bombardamente, dar de fericirea noastră nu mai scapă!" – zice îmbiindu-i mândru pe invitaţii familiei la veselia organizată chiar de sfânta sărbătoare a învierii.

După naştere, Ioana se întremă repede. Încearcă abandonarea canoanelor lehuziei căutând să facă unele lucruri pe care moaşa Marioara, picată des în vizită de ajutor, le consideră imposibile pentru o femeie în situaţia ei.

— Doamne, coană Ioană, până nu ieşi la biserică, nu te forţa c-o dăm pe colivă. Doar ştii că laptele covăsit şi cel obosit strică sănătatea copilului!

— Oho, lapte de cartofi, asta e în sânii mei şi mare minune dacă n-oi înţărca destul de curând. Ghinionul micuţului să mănânce fasole, că ceilalţi au apucat şi lapte de pasăre şi au petrecut războiul cu bine sub această căsoaie. Nu vezi că piaţa e goală?… Bine că avem curticica în care mai punem ceva straturi cu de-ale gurii. Om trece noi şi peste asta, că n-o să ţină cât lumea! Dacă e să ai viaţă, coană Marioară, ţi-e scris în frunte, dar numai Dumnezeu ştie să citească şi să hotărască...

Trecu anul, însă mahalaua brează a Ferentarilor – cine-or mai fi fost şi militarii ăştia din Câmpul Veseliei?, se-ntreabă Cotaru mucalit – încă nu ştie că mi-a făcut muierea un golan pe cinste, mulţumesc lui Dumnezeu!… Este o dumnică tocmai bună pentru aniversarea fiului său. Aşa că, după ce isprăvi treburile casei cu mult chef, Dumitru îşi umple o sticlă de ţuică, o vâră la brăcinar şi hai, fetiţo, cică, la nea Matei de la numărul 40, bărbatul coanei moaşe, plecată, precis, la biserică. Hai să te las acolo de poftă, apăi îl duc pe vecinică la cârciuma unde fac ordine gorobeţii lu’ Mafoame, spaima locului, să-mi cânte şi mie lăutarii ăia de pomină un cântec al meu special pentru prâslea.

Pe drum gândurile i se copilăresc, fiind obligat să dea saluturi în stânga şi-n dreapta, să răspundă „Bine, mersi! la întrebări de formă ca „Ce mai faci, dom’ Tică?. Ajuns în ograda lui Matei, dădu adunarea gândurilor creatoare, pentru câteva clipe, să le guste între dinţi sâsâind o melodie oltenească la modă, adaptată în stil propriu şi pusă pe hârtie de cine ştie să scrie, Goguţă:

M-a făcut mama golan, măi,

puişor mic de oltean, măi,

la o casă-n Ferentari,

să dau palme la ţigani

şi bacşiş la lăutari

că sunt fecior de Cotari, măi Leano!

Nici nu-l observase pe Matei cum îl urmărea din pragul casei cu impresia că îi admiră curtea plină de pomi înfloriţi.

— Noroc, vecine, degeaba atâta curte, degeaba casa, degeaba toate dacă Mihai al meu a murit pe front…Tu eşti un om fericit. Să-ţi trăiască, să aibe copiii noroc în viaţă ca să vă bucuraţi de ei!

Zicând acestea, îi strânse mâna vizitatorului său, cu putere şi cu oftat adânc. Dumitru scoate sticla, o destupă cu dinţii, goleşte câteva picături pe sol „pentru cei morţi, apoi îl invită pe Matei să tragă o gură „pentru cei vii şi s-o reţină.

— Vecine, venii să te scot în lume, s-o mai laşi lupilor de supărare. Păi ce atâta tura-vura de necaz, dacă noi amândoi avem cinci copii, oarecum? Nu e coana Maria moaşa lor? Dacă n-ai o moaşă bună, n-ai copii zdraveni, este?… Aşa, doar vezi că una-două e pe la noi ca o a doua mamă cu ajutor în creşterea moşiţilor. Hai, dom’le, să ne distrăm undeva, La Strugurel aş zice, măcar o dată-n viaţă, să mai punem şi noi ţara la cale…

— N-am mai fost de doi ani în cârciumă, oftă Matei, dar, mama ei de amărăciune, ai dreptate. Cred că ne facem comunişti, fiindcă amândoi avem în colectiv cinci copii, nu-i aşa? Îi răspunde aprobând cu ochiul hoţoman deodată c-un zâmbet rar şi un gest în semn de puţină aşteptare până se găteşte.

Porniră împreună cu „Doamne-ajută!. Cum dădură colţul străzii, na ghinion, avură de-a face cu vaca lui Anghel, care venea de la plimbare cu alte surate, că de la păscut e mai puţin probabil, nervoasă şi căpoasă foc, naţie urâtă cum îi spune Dumitru. Bine că le sări stăpânul în ajutor: „Nea, boală, fitilu’ mă-tii de golancă nenorocită ce-mi eşti!… Şi, jap-jap!, câteva lovituri cu fişca pe spinarea ei.

— Cristos a-nviat, fraţilor! Să-mi fie cu iertare, încotro?

— Adevărat a-nviat, Anghele! Uite, prin vecini, mai încolo… răspunde Matei, arătându-i strada plină cu lume pe la porţi, pe laviţe, în picioare, la bârfă sau la şuetă, bălaie şi oacheşă, care desculţă, cu cioci sau pantofi cu scârţ, râzând în hohote ori lamentându-se de ce se vede şi se aude. Priveşte, Anghele, cred că am intrat în gura mulţimii cu animalul tău…

Dumitru scoase pluşul împachetat într-o bucată de ziar să înlăture firicelele de praf de pe oglinda pantofilor săi de lac, ceea ce făcu şi companionul, fiindcă, ce naiba, se respectă ca unii care fac parte din lumea bună a străzilor din jur. Anghel fuge caraghios după vaca lui care o luă razna. În drum se mai dau şi câinii la ei şi gâscani cu boboci în pază, mai sunt înţepaţi în timpane cu niscai înjurături jalnice de garoi, ba o pisică neagră le taie calea, o muiere le ieşi cu gol şi, uite-aşa, micile necazuri le ţin de urât până ajung „la lumină", în centrul de cartier.

Trecură prin faţa unei „bombe mai retrase „La şapte păcate atinsă chiar de bombele războiului, şi, Doamne, ce le fură dat să vadă: Nişte beţivi de toate rasele borând sau făcându-şi nevoile pe o groapă din beton zdrenţuit de-un proiectil vagabond şi, mai trist, o pereche de ţigani candrii călărindu-se la vedere cu admiratori înconjuraţi de multe sticle golite şi destul de turtiţi la cap încât să le arunce înjurături spurcate trecătorilor opriţi pentru o clipă să guste porcăria, să scuipe, să se închine ori să huiduie. Se porni şi revolta lui Matei, în surdină.

— Dom’le, am curaj să spun că Antonescu ăla era cel mai capabil să facă ordine şi curăţenie în ţară, să ne scape de lături şi gunoaie de-astea ordinare, lepădăturile dracului! Ce-aş mai pune hingherii pe ei, câinii dracului!… Rău a mai ajuns cârcium-asta de când a cumpărat-o al lu’ Batoză, mijlociu’, borfaşu’, puşcăriaşu’ care a profitat de pe urma războiului. E tavernă deocheată, lupanar într-un closet, asta e!

— O fi, bre, da’ politica e curvă cu două feţe sau cu două tăişuri periculoase, mai bine s-o lăsăm păcatelor şi hai unde-am pornit, propune grăbitul Dumitru.

Dar, iată că, la intenţia propusă, după câţiva metri se pune iarăşi bariera curiozităţii. Un creştin dichisit chemă jandarmul din proximitate să impună civilizaţia:

— Poftiţi privelişte de nesimţire, domnule, ce se-ntâmplă aici e groaznic. Sunt la promenadă cu soţia gravidă, e inadmisibil, e barbar, luaţi măsuri vă rog!…

— Du-te, bre, la furat d-aici mai încolo, dacă te importunează – îl sfătui un mitocan deştept pe placul haimanalelor din jur, chiar şi al omului de ordine.

În timpul ăsta, doi beţivi mai zdraveni, barbugii de serviciu, le dădură celorlalţi semnalul „şase!, aproape fără efect, aşa că tăbărâră să-l descalece cu forţa pe-al doilea sau cine ştie pe-al câtelea derbedeu de pe mârţoaga de ţigancă. Motiv pentru care se declanşă din senin o furtună de pumni, fulgere de cuţite, rafale cu sticle sparte, dueluri în uluci, împuşcături, ţipete sfâşietoare, sânge gârlă, vacarm. Batoză cu gealaţii lui aduseră iute calmul agitând săbii mari şi gură tare, apoi puseră de spălat mizeriile iar pe cei din stradă îi alungară sictirindu-i de gură-cască împuţiţi. Se zvoneşte că al lu’ Diliu se alese cu bojocii paradiţi, Nelu Magraonu a rămas „invalid cu nasul, cel mic al Vizitiului e „ciclop la vedere, nu ştiu care ar fi dat ortul popii, câte şi mai câte „dintr-o nimica toată!… Jandarmul dispărut în ceaţă, reapăru ca din pământ. Îşi arogă ordinea pe un proces-verbal rugându-se de Batoză să nu fie supărat pentru o amendă de ochii lumii, însă foarte grijuliu să nu fie pe aproape vreun sticlete din „echipele binelui". Semn bun e că domnul deranjat, reclamantul, dăduse bir cu fugiţii. Ceva ocări se mai aud ca nişte tunete îndepărtate după o ploaie torenţială.

Cei doi vecini paşnici străbat agale, cu mâinile la spate, şoseaua în jos către „La Strugurel" observând şi comentând că trăsurile sunt cam paradite, tramvaiele comice nu-s prea sigure în circulaţie fără cai, că soldaţii ruşi or fi având şi ei un rost în patrulare, vila Matilda nu mai e de refăcut, prăvăliile redeschise după război le numeri pe degete şi, tot aşa, până ce ajunseră la ţintă. Ehe, ce vremuri bune au apucat şi s-au dus…

... ALTUL MOARE, DUPĂ CHEF

Fumul cu miros de pastramă, muzica lăutărească şi chiotele sunt primele argumente exterioare ale unui local „de lux", protejat de gealaţii lui Mafoame, contra unei simbrii frumuşele, se zice. Sunt două intrări, fiecare cu pretenţiile sale, după greutatea clienţilor şi a buzunarelor. Vecinii noştri intrară pe uşa care dă în Salonul Fericiţilor, unde sunt cam mulţi din ăştia. Solicitând ajutorul unui ţal amabil, se făcu rost de o masă cu două locuri private.

— Şi-acum cu ce comandă vă pot fi de folos, domnilor, li se adresează chelnerul curtenitor.

— Păi, caviar cu lămâi spaniole şi franzelă friptă, mai înainte de un vin bun – cere Dumitru cu oarece importanţă de cocon.

— Regretăm, domnilor, dar aceste produse sunt embargo! Poate, poate s-o mai găsi ceva în oraş, să zic la „Caviarul" din Amzei. Aici vă recomand, sincer, pastrama haiducilor din capră de munte şi vinul lui Tudor, de Drăgăşani, la carafe de pământ, de un kil, sau în butoiaşe de trei şi cinci litri, cum doriţi…

Ambii clienţi căzură de acord asupra ofertei, preferând un butoiaş de trei litri, să fie acolo. Tot de acord sunt că băiatul ăsta e tare pişicher şi spilcuit. Bravo lui, de unde-o fi? – îl laudă Matei, pe lângă întrebarea formală privind originea de apreciat, urmărindu-l din ochi cum aleargă la bucătărie să pună porţiile pe grătar. Destul să dea roată cu privirea în jur.

La masa din dreapta le atrag atenţia trei persoane: o pirandă cam lăiaţă,

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Legionarul comunist

4.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor