Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Nebunul

Nebunul

Citiți previzualizarea

Nebunul

Lungime:
271 pages
3 hours
Lansat:
Feb 5, 2012
ISBN:
9786069296387
Format:
Carte

Descriere

Delecteaza-te citind un roman plin de actiune, de neprevazut, de o cutezanta sora cu nebunia, de umor, dar si de reflectii intelepte asupra vietii, asupra organizarii sociale, asupra celor ce exercita autoritatea statala asupra noastra, asupra oamenilor obisnuiti si mai mult sau mai putin ascultatori sau supusi. Vino fata in fata cu temuta Securitate si cauta sa intelegi cum a putut aceasta forta sa supuna o natiune intreaga timp de decenii. Si fa cunostinta cu inconfundabilul stil al scriitorului George Colpit, mereu la inaltime!

Lansat:
Feb 5, 2012
ISBN:
9786069296387
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Nebunul

Cărți conex

Previzualizare carte

Nebunul - George Colpit

partidului?

RĂSCOLIRE ÎN AMINTIRI

Sever căpătase numele de la bunicul său dinspre tată, ţăran dus cu gândul la severitatea instrucţiei vânătorilor de munte din Caraş Severin unde făcuse armata. De ţânc avea nebunii, unele neaşteptate pentru mediul său rural, cu ieşiri născute din severitatea părinţilor. Iată-l cum, pe la 8 ani, de mână cu frăţiorul mai mic, Biţă, manifestă prin faţa casei bătrâneşti în pas cadenţat, intonând pe versurile răstălmăcite ale social-democratului C. Dobrogeanu-Gherea:

Soarele dreptăţii azi se-arată

Să apere copii necăjiţi

Fără drepturi, fără libertate

De călăi făcuţi şi chinuiţi…

Ritmul muzical fiind aproximat ca brazilianul „Conga" cântat pe la chermezele cu fanfară pentru elevii militari supuşi ordinelor comuniste, la cabana de unde noi, copiii cobilăşeni, pândeam nătângi cum rezistă Reta lu’ Nole din Movieni carnivorilor sexuali.

— Îţi aminteşti demonstraţia? – îl răscoleşte Biţă, mult mai târziu, la o revedere. Pentru câţi anişori aveam, nu reţin decât asta, ca un cui de inox bătut în memorie. Nimic n-a ruginit, înţelegi?

— Stai puţin, exact aceeaşi diferenţă de vârstă aveam eu faţă de vărul Năilă când, mai înainte cu patru ani, îmi trântise în moalele capului un cui de la greblă. Şi tot reţin. Băiatul aranja voios moţul unei căpiţe de fân după care habar n-avea că mă pitisem ca nebunul în joacă. Mi-a oprit mamă-sa, cu basmaua, fântâna de sânge, apoi bunicul mi-a pus direct pe rană turtă apicolă. Ştiu sigur că de-atunci, aveam să devin un anume isteţ, mai ales noaptea când muza nemuririi mă căuta să facem dragoste. Voiam să-ţi spun că din neuitata întâmplare, am rămas însemnat, dar niciodată resemnat!

— Mi-aduc aminte că ai pe creştet o gropiţă, ia să văd… Este! Bravo, păcat că nu e în obraz, pentru că n-ai roşit. Dar, să revenim la oile noastre. Parcă văd, ca ieri, întâi ai dat drumul câinelui din lanţ, că dus a fost, fără urmă. Apăi, bătând pas de front alături de tine, mă credeam un soldăţel de jucărie… căzut, fără vină, prizonier în palmele bătrânilor. Nu-ţi plăcea deloc viaţa câinelui legat în curte. Până la urmă, ţi-ai luat lumea-n cap să fii liber, mă, iar eu am rămas p-aici legat de toate necazurile. Nici până azi n-am priceput de unde ţi-o fi venit acea vitejie cazonă.

— Felicitări pentru „cruda întipărire la glagore. Mama, o campioană în memorie, nu crede că mi-aduc aminte unele întâmplări de la 3 ani, refuzându-mi secvenţe clare din filmul copilăriei. Nici nu i-ar conveni. Învăţasem cântecul chiar în clasa a II-a de la tatăl prietenului tău, profesorul de rusă şi muzică venit din Basarabia sovietică, Ciurco, iar milităria o imitasem păscând vaca pe terenul de instrucţie al şcolii de tanchişti din islazul comunal, unde te mai luam şi pe tine în grijă. Soarele alegerilor comuniste rezista încă pe toate zidurile şi gardurile din centrul comunei. Reţine că şi eu am rămas legat cu nostalgia de-aici, de-acasă. Cum? Ascultă o poezie publicată în „România literară de Nina Cassian:

Peste ani când voi fi seară,

bunic dorului la ţară,

din mine, copil de jale,

amintiri mi-or plânge-n cale,

iar din copil de mătase

m-or ţese, mă vor descoase

şi-n sânge mă vor cârpi

unde-s rupt ş-oi retrăi

viaţa mică, viaţa mare

a unui plecat din soare!

Cu răspuns că, pe ansamblu, coletul scrierilor trimise are lumini şi umbre, normale şi binecuvântate precum ziua şi noaptea în 24 de ore.

— A ta?… Cam nelegitimată. Sună ca o doină de leagăn trist. Să-ţi zic şi eu una făcută pe loc, la comandă, gen Adrian Păunescu:

Severine, Severine,

poezia ta nu ţine

c-ai plecat de lângă mine

să te lauzi că faci bine

când e, poate, vai de tine.

— Biţă, Biţă… tăria face poezia! Manifestaţia pomenită s-a lăsat cu ceva bătaie de ţinut minte, dar am câştigat. Vorbesc despre persoana mea. Am avut curaj, cel puţin, să asmut căţelul din suflet pe nişte părinţi mari şi tari proprietari de copii. Află că acel căţeluş avea să mi se întrupeze ca lup de pază în trăirea purtată prin lume, fapt pentru care cu greu a reuşit cineva să se apropie de mine. În acele momente de care vorbim cred că părinţii lucrau cu pasiune la cel de-al patrulea copil. Mi se întipărise adânc sentimentul că părinţii concep copiii să le fie de ajutor obligatoriu pentru datoria că le-au dat viaţă. Bine, dar ajunge câte „scule de ajutor v-aţi făcut, urlam tăcut în mine. Aveam groază de înmulţirea casei. Mă chinuia convingerea că gradul sărăciei şi lăcomiei se măsoară după numărul membrilor de familie. Chiar pentru consăteni, unde se lăsa cu peste trei copii era socotit locul neamului de traistă, al neamului prost. Locurile astea erau puţine. Părinţii se pregăteau inconştienţi să păşim în specie, doar fiindcă mai pâlpâiau ceva resurse materiale. Tata era primar comunist venit din soarele electoral, sărac şi cinstit… cu băutură multă, cât să dea, curând, funcţia în primire. Se înhăitase cu chiaburii şireţi ca să chiaburească în acte nişte nevinovaţi, de pildă un profesor care-mi preda trei materii… A fost suficient un punct ciupit la geografie, să nu fiu admis în liceul militar prin care visam o carieră impozantă, îndemn de la ţinuta elevilor tanchişti pe care cred că l-am lăsat în succesiune. După asta, m-am trezit orfan de speranţă şi cu sminteală geografică. Unde vedeam harta lumii acostam amatori să fac pariu că găsesc orice punct important, cu explicaţiile necesare. Mama, respectând credinţa, zicea că Dumnezeu este tată grijuliu pentru toţi fiii lui. Se naşte al cincilea copil. Se micşorează dramatic spaţiul, porţiile, creşte nevoia constrângerii, mama consacră bătaia „ruptă din rai, tata pe cea „soră cu moartea". Din păcate, se naşte şi preocuparea frăţiorilor, ferită, hoţească, mincinoasă, cu bătaie lungă, de acaparare a unei firimituri mai mult decât aproapele tău, perspectivă de groază în mintea mea nefericită.

— Bineînţeles, mama că Domnul are grijă de copiii săi, tata că partidul… Completează Biţă, aparent solidar.

— Aşa că, ajungând la strâmtoare cu prăsila, îşi aruncau vina unul pe celălalt. Când s-a născut al şaselea, făcusem armata, absolvisem şcoala medie cu chinuri, ocupam un post pentru studii superioare, dar acasă eram acelaşi prăpădit de copil tot mai împovărat de umilinţe şi de sarcini familiale, motiv pentru care voi fugi definitiv în lume să diminuez aglomeraţia. Să prind câinele dezlegat.

— Băi, ştiu că te duceai cu trenul de la uzină la şcoală, te-ntorceai pe la 12-1 noaptea, mâncai ceva sau nu, şi pe la 3 ne lua bătrânul: Haide, sculaţi că e de sapă, scoală putoare, dumnezeii, cristoşii mamii voastre… Băi, pentru câteva palme de pământ rămase după ce făcuse donaţie statului!

— Pentru că tot am intrat cu plugul pe terenul amintirilor, hai să răscolim. Îţi dai seama că nu mai puteam rezista şi vreo doi ani am fugit cu chirie în oraş. Mă sfătuise şeful brigăzii unde lucram, stahanovistul Chivu. Fă seral, teatru şi cor de operă la Casa de cultură, cenaclu, nu mai spun câte nebunii. Apoi, deputatul M.A.N., Chivu, ajuns tartor influent la nivelul regiunii de partid, mă va îndruma să evit organele securităţii în tentativa de racolare, flatându-mă cu precizarea: „Eu n-am rebuturi la care se poate renunţa oricum!".

Situaţia de-acasă, totuşi, nu-mi era indiferentă. Am conceput o scrisoare dramatică pentru ziarul Scânteia Tineretului, rubrica „Tinereţe, morală, educaţie controlată de Marin Preda. Pentru siguranţă, mai mult din curiozitate, m-am deplasat la redacţie unde mă aşteptam să-l găsesc pe marele scriitor. Unii redactori îmi făcuseră articole de care habar n-aveam. Bineînţeles că maestrul îşi prelucra informaţia la domiciliu. Insist emoţionat, dar hotărât, să-l întâlnesc. Ca membru al unei cunoscute brigăzi stahanoviste, aveam trecere. Obţin adresa, undeva pe Dionisie Lupu într-un bloc burghezo-moşieresc, etajul 6. Mă primeşte un om senin, cu ochelari îngreunaţi de multe dioptrii, cu neg prietenos pe faţă, modest, lejer la suflet, invitându-mă ca pe o rudă în treacăt, cu o naturaleţe uimitoare, la masa de lucru din livingul având ferestre spaţioase către nord, luminat din abundenţă, totuşi, să-mi citească epistola de opt pagini. Pe la jumătatea lecturii mă întreabă dacă beau cafea… Face semn distinsei doamne din apropiere să fiu servit. Între timp apare în vizită un scriitor maghiar. Este rugat să aştepte puţin în compania soţiei, doamna care mă servise, până termină cu mine. Nu ştiu cum să mă simt: jenat sau important? Am impresia că revine asupra unor fraze. Încheie cititul, se scarpină pe frunte, oftează, spunându-mi în concluzie: „Flăcăule, mi-e dificil să te analizez ca pe un rebel rezistent la năvala de sentimente contradictorii din familia dumitale. De la filozofii antici am reţinut că acolo unde nu este iubire se întinde neantul, moartea. Poate ai auzit şi dumneata din bătrâni că rufele murdare se spală în familie, iar săpuneala părinţilor nu strică. Ai stofă de narator. Lasă rahatul de lângă casă că pute urât pentru străini, mută privata de pe uliţă mai spre fundul grădinii. Ia teme din marea literatură universală, în special de la clasicii ruşi pe care te rog să-i aprofundezi. În literatură poţi fi bogat dacă ştii despica şi vrejul sărăciei în patru. Mai treci pe la mine să vedem progrese…. Ce mai, ’nalt la sfat, mediu la stat! Aşteptam o rezolvare cu tata, nu consideraţie literară. Eventual, o scrisoare trimisă la partid să-l prelucreze. Ei bine, aveam să mai trec de două ori pe la scriitor, împins numai de bucuria revederii preţioase. O dată să-l felicit pentru adagiul prelucrat „Unde dragoste nu e, nimic nu e! dintr-o carte de căpătâi. Citat ca originalitate şi din plin pe toate căile spiritului contemporan cu „Cel mai iubit dintre pământeni. Apoi aflu de la conte, dezamăgit, că expresia vine din antichitate, prin biblie.

În fond, mi-ar fi plăcut dramaturgia versificată, în genul lui Victor Eftimiu. La teatrul de amatori jucasem rolul principal, Putere, din piesa „Inspectorul broaştelor", motiv pentru care l-am îndrăgit şi l-am studiat pe autor, de la care am înregistrat că numai celebritatea proeminentă îţi permite şi modestia demnă de apreciat. Mă pasiona folclorul ceva mai filozofic, în rime; cu timpul, articolele date la ziar.

Până la urmă, obosit de mamutul Chivu şi de cele patru veşnice operaţii executate la strungul său, voi cere cu disperare să-mi satisfac stagiul militar, nimerind tot la Securitate unde, jumătate din timp, m-am autoinstruit în simularea nebuniei. După armată, un imbold realist mă trimitea la Institutul de teatru, însă un altul mai puternic, emoţional, m-a descurajat. Părinţii mă înlocuiseră deja cu al optulea plod.

— Ah, aveam o idee legată de Chivu şi ziar. Mi-ai rupt-o, însă, cu Securitatea, amintindu-mi, ca martor în vizită la tine, de o nebunie nostimă… dar, lasă, o să-i prind firul. Acuma, eu, care l-am primit pe-al nouălea frate la marea înghesuială, ce să mai zic? Hai că nu se cade să ne judecăm părinţii, vorba lui Preda. Doar mentalitatea lor, pentru îndreptarea urmaşilor, urmaşilor noştri, ehee…

— Poate, frăţioare. Din păcate, ţăranul român, complice tăcut cu obiceiul bătrânesc de a-şi înrobi copilul pe care „el l-a făcut, el îl omoară sau îl dezmoşteneşte", nu suportă nicio critică de îndreptare, măcar că destui au văzut şi partea luminoasă a educaţiei.

Biţă mai dă pe gât un ţoi îndemnând ca exemplu, se înroşeşte, se face foc:

— Văd eu, fratele meu, că la sfaturi şi la critică nu te-ntrece nici dracu’, dar ia închipuieşte-te cu nevasta zorit pe ogor, de-acolo la serviciu, apăi, frânt, acasă unde copiii tăi zdraveni, înhăitaţi la prostii, aşteaptă să le pui masă mare, să afli că habar n-au ce trebuie să înveţe pentru şcoală fără ca domniile lor să fi mişcat un băţ prin ogradă, să vezi cum te guiţă porcul şi te cotcodăcesc orătăniile nemâncate... Păi, dacă n-au atracţie nici de cultura câmpului, nici de cultura cărţilor, cum îţi vine, frate? Ai timp de metode speciale? Nici vorbă, le altoieşti spinarea cu jordia, cu ce-ţi cade la mână să ţină minte maimuţoii că munca l-a ridicat pe om faţă de animale, vorba marxistului! Asta e, metodă urgentă, directă, eficientă pentru a se trezi repede necopţii la realitate în poziţie dreaptă, nu că stai să vezi, nu poziţie cocoşată spre tâmpenii şi trândăveală. Ce să mă scarpin atâta după ureche, ocolind pe la Piteşti cu filozofii care cer timp de înţeles, bune să le mestece moftangii lu’ pierde-vară prin cafenele. La urma urmei, ai apucat bătaia din şcoală, „mama învăţăturii cea sfântă, de care numai proştii s-au plâns, ai apucat şi căprăreala dură din armată reclamată doar de handicapaţi... Aha, dacă mâine se schimbă vlăstarul meu în bine, trebuie musai!, aştept să doarmă ca să-l pup de la distanţă, nu cumva să simtă că „tata mă iubeşte, să-l scap din frâie. Dar ce înseamnă iubire fără alimentaţie frământată corect cu mintea şi cu fizicul? Absolut nimic, vorbă de clacă! Lupta pentru recoltă e aspră, fratele meu. Şi copilul e ca un lăstar care trebuie să ajungă rod cât mai folositor, să-i dai cu sapa la rădăcină, la timpul potrivit, ca să nu-l năpădească şi să-l îngroape buruienile, înţelegi comparaţia? Apăi, îţi mai aranjează şi Dumnezeu ploile dacă te vede interesat. Plantele noastre nu cresc aşa, din senin, mângâiate cu poezii sau cu vrăjeli moralizatoare. Încă ceva, pe urmă îţi dau cuvântul. Eu am trăit să văd că bătrânii – mai mult mama, e adevărat, angajată pe toate fronturile – s-au luptat şi au răzbit ca familia noastră să fie, la tot pasul, prima din sat, nu doar ca număr de copii, ci şi ca modernizări invidiate de unii cu doi-trei moştenitori. Ce-ţi veni, mai demult parcă te bucurai că mama nu mai avea timp să iasă în poiană la meliţat de cânepă sau la bătut şi vânturat fasolea, ca în epoca primitivă. Cel puţin eu, de la bătrâni am învăţat că frica te duce păgubaş prin străini şi că respectul te reţine p-ici-şa, pe lângă casă.

— Aşadar, mă întorci să regret vorbele despre părinţi? Poate, într-un fel, ai dreptate…

— Nu! Tu ai dreptatea ta, eu pe-a mea şi amândoi credem că fructul iubirii, copilul, nu trebuie să ne ştie de frică dacă nu i-am impus respectul, oriunde s-ar afla. La noi, doar tehnologia de şlefuire psihologică diferă… Am vrut să spun pedagogia. Tu metaforizezi adevărul că ai dezlegat, în copilărie, un câine. A trecut vreme. L-ai prins ca să-l asmuţi pe nevastă şi copil? Ştiam că o duceţi bine pe la Cluj. Erai mare metodist cultural, te-ai afişat în „Dialog la distanţă", apăi aud capiu că te-ai despărţit şi ai tulit-o la vale de unul singur.

— Potrivire de caracter… Avea şi consoarta o căţea, parcă solidară cu autorităţile, care îi venea din ce în ce mai des de la inimă în gură să latre ceva de speriat. Ce să-ţi mai spun? Concepusem unele dialoguri deocheate, „neprincipiale", de aici mi se trag, deodată, mazilirea din funcţie, incompatibilitatea cu facultatea de filozofie-psihologie şi degradarea căsniciei. Soţia n-a îndrăznit să înoate cu mine pe valurile existenţei nesigure şi furtunoase din Bucureşti, unde mă refugiasem, preferând zestrea bogată a unui fost iubit dintr-o zonă premontană, suficient de atractivă pentru ea şi fetiţă. Poate dacă m-aş fi oprit ca regizor tehnic la teatrul unde copilărisem cu actoria mai era o şansă de salvare...

— Apropo! Să nu mor de curiozitate, ce-ţi mai face contele din Argentina… strada unde stai. Tare simpatic, moşu’! Se lăuda cu relaţii maiestuoase, mă mir că nu ţi-au folosit. De fapt, nici nu ştiu cum l-ai cunoscut…

— Mă obligi să umblu cu laude pentru contele Andrei Sczerenssky. Trăieşte ca un român distins, polonez de viţă aristocrată la origine, mânat de cravaşa războiului din Cehia anilor ’38, cu suferinţă pentru timpuri apuse, cu foste relaţii la casele imperiale de la Viena, Londra şi Sankt Petersburg. A fost proprietarul unei moşii de vreo 20.000 de hectare în Timiş-Torontal şi al alteia mai mici în Moldova pe unde a călcat Sobieski… S-a întâmplat să fie cumpărătorul de ocazie al minimagnetofonului meu, Tesla, îl ştii, desigur. Bătrânul era meloman instruit, amator să înregistreze muzică din concerte, iar eu eram în mare lipsă, forţat să ajung la Cluj, la facultate. Consignaţia din Covaci plătea numai după vânzare. Bătrânul s-a întâmplat acolo râvnind un asemenea obiect, încurcat că nu are destui bani să-l procure. M-au înduplecat confidenţele triste ale omului fixat în deprinderi senioriale. Mi-a dat bani de tren, adresa, o chitanţă pentru rest, cu promisiunea că mi-l trimite, cu mulţumiri numeroase şi cu rugămintea lăcrimând să-l vizitez oricând am drum prin Bucureşti. După ce necazurile întovărăşite m-au lovit din plin, l-am căutat, găsindu-l bolnav, singur, prădat de obiecte valoroase, inclusiv de magnetofon, neajutorat, cu o pensie socială achitată direct pentru subînchiriere fictivă unei familii de şarlatani ucraineni protejaţi de sectoristul rus al miliţiei. Primea, în schimb, o pâine şi două căni cu ceai pe zi. Prietenii utili încetaseră vizitele, de teamă. Când tot românul era convins că armata sovietică s-a retras cu întreaga seminţie de profitori, îţi dai seama?… Căzându-i pe cap, m-a văzut eliberator, pur şi simplu. Bucuria că vom locui împreună şi încrederea în viaţă alături de mine ca protector, îngrijirea distinctă pe care i-am acordat-o aveau să-l pună pe picioare. Sincer, am să-i datorez în veci o imensă recunoştinţă pentru adăpostul şi cultura gigantică puse la dispoziţia mea cu nobilă generozitate. Îmi este deopotrivă mentor, prieten, tată şi bunic. Munca mea destul de vitregă va întreţine această valenţă spirituală, cunoscută şi de personalităţi consacrate sau în devenire.

— Vorbeşti pentru mine sau pentru istorie? Mi-a zis secretarul de sfat, ăl mare al Vichii lu’ Dobin, îl ştii, că i-a cerut securitatea nişte referinţe …

— Am vrut să fug prin excursie în Turcia şi de-acolo în Occident, dar n-am obţinut aprobare, având un dosar blindat cu referinţe negative… Bine, frate, hai să lăsăm astea, parcă mă simt la percheziţie sufletească, zău… Sunt chestiuni frământate pe toate părţile în singurătatea mea. Am acumulat destulă oboseală

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Nebunul

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor