Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Partidele Colibasului

Partidele Colibasului

Citiți previzualizarea

Partidele Colibasului

Lungime:
363 pagini
5 ore
Lansat:
May 4, 2012
ISBN:
9786069296400
Format:
Carte

Descriere

Ca un nou Marin Preda, scriitorul George Colpit ne prezinta universul taranesc de astazi, asa cum se infatiseaza el ochiului, patrunzator si neiertator, de mare scriitor. Laboratorul experimentelor narative este satul Colibasi de langa Pitesti, in care mentalitatea taraneasca se intalneste cu rudimentele orasenismului. Savureaza nenumaratele scene memorabile ale acestui roman, care dezvaluie aspecte nebanuite ale spiritului uman. Caractere de toate tipurile sunt surprinse in cele mai impresionante ipostaze.

Lansat:
May 4, 2012
ISBN:
9786069296400
Format:
Carte

Despre autor


Previzualizare carte

Partidele Colibasului - George Colpit

ţară.

Cuvânt înainte

Partidele colibaşului sunt aici opţiuni de căsătorie civilă şi tovărăşie politică pe care locuitorul unei colibe le realizează în gândire şi fapte prea contradictorii cu aşteptările partenerilor. O precizare în plus e necesară, întrucât partidele colibaşului se-ntâmplă pe terenul Colibaşiului, sat contrastiv şi el prin unirea forţată a mentalităţii rurale cu cea industrială, benefică sub aspectul civilizaţiei abia pentru generaţiile următoare; sau, probabil, neprielnică din perspectiva ecologiştilor conservatori de natură primară.

Convieţuirea în interiorul colibei, o căsuţă modestă, devine păgubitoare şi scandaloasă pe măsură ce spaţiul se aglomerează. Disciplina cu exigenţe religioase, neortodoxe, în căsnicie cu politica violentă a bolşevismului dau naştere unor stări dramatice, strigătoare la cer, bravura unor părinţi opuşi nefericit crezului tradiţional despre lume, viaţă şi educaţie. Ameliorarea veniturilor şi o locuinţă acceptabilă, construită târziu, nu rezolvă întrebările pline de confuzii dureroase, uneori periculoase, din mintea copiilor inteligenţi, totuşi, cât să facă diferenţa de respingere sau alegere între lipsuri, cinste şi păcat. Adevărul este că rufele din familie, murdare de puţin pământ, nu s-au mai putut spăla de ochii lumii în curtea comună după moartea mamei acestora; lucrurile mizere, de-acum, aruncate ipocrit pe seama conflictului dintre generaţii, se vor neapărat curăţate cu plată jenantă în public, dar binefăcătoare şi exemplară pentru curăţenia sufletească a orfanilor de părinte spiritual…

Afirmă în continuare un trecător ziarist cu exerciţiu de literator neafirmat, purtând acronimul de la Colibaşi-Piteşti, cu iubire de locul originii, violată câineşte.

PARTEA I: MEDIUL

SAVETA

Dinspre vechea cetate de scaun domnită sub Negru-Vodă la Câmpulung Muscel, coboară – însoţite de râurile Târgului, Argeşel şi Doamnei – două muscele înspre două dealuri ca nişte cozi împletite cu ramuri de fag şi stejar descinse, parcă, de pe capul unei frumoase ţărănci de legendă, măreaţă precum Păpuşa din masivul Făgăraşilor. Ţin vecinătate paralelă în lungime de cam cincizeci de kilometri, până în apropierea târgului Piteşti, poartă la câmpie. De aici, dealul din dreapta coteşte imediat după feuda şi castelul marelui profesor în Drept, Istrate Micescu, să urce spre cetatea domnească a Curţii de Argeş, iar cel din stânga face puţin ocol să ia în gazdă Mânăstirea Vieroşi, locurile de voluptate ale lui Rebreanu, Antonescu, Brătianu, apoi conacul Goleştilor până la vatra din Topoloveni a fruntaşului ţărănist Mihalache, după care se-ntoarce semeţ către Târgovişte, cea de-a treia capitală a Ţării Româneşti. De-a lungul acestor piemonturi, la poale, se-nlănţuie numeroase aşezări săteşti, întocmai ca flăcăii cu chimir, veste negre, cămăşi albe şi pantaloni de şai, dimie sau tort, prinşi umăr la umăr în horă mare de codanele cu ii, fote şi marame strălucitoare, bogate în râuri de paiete multicolore, specifice portului zonal; tot mai împuţinat pe măsură ce apele cresc înfrăţite la vale.

Undeva, în hotarul nordic al întinderii plasei Podgoria-Goleşti, dacă vii pe partea stângă dinspre capitala judeţului Muscel, se distinge satul Racoviţa, un centru comunal situat la intersecţia de drumuri cu feluritele interese ale ţăranilor din câteva localităţi de pe cursul Argeşelului; în amonte, Conţeşti, Davideşti, şi, în aval, Mioveni. Are legătură cu satele de pe dealul opus prin ruta cu pod înspre Valea Stânii, care duce pe două căi la şoseaua naţională Bucureşti-Câmpulung şi gara Clucereasa.

Este aşezat chiar în limita plaselor Negru Vodă şi Râul Doamnei cu reşedinţa la Domneşti, până ce teritoriul se reorganizează altfel sub comunişti. Posedă culă boierească, spital mare, modern, şcoală de arte şi meserii, fabrică de butoaie şi binale, mulţumită într-o bună măsură colaborării familiei liberale Mocioiu cu ţărăniştii, al cărei cămin se află în miezul satului, exact unde se lasă Racoviţa de Sus şi urcă Racoviţa de Jos împotriva naturii geografice. Cu susu-n jos! Din această poziţie, duce la vale un suiş de drum abrupt, flancat de câteva case admirabile, cu grădini viu înflorite, globuri sclipitoare multicolor şi păuni decorativi, cum numai pe la bogătani de rasă mai vezi din primăvară încolo.

Veta este cea dintâi născută în casa bătrânului Mocioiu, mare meşter dogar plecat cu echipă de consăteni în Bucureşti, la fabrica Butoiul, să facă parale pentru cheag de moştenire, pământ şi zestre cuvenite celor şase copii, trei băieţi şi trei fete, din seminţia lui ambiţioasă. Între obiceiurile locului, copilul cel mare devine, cu obligatoriu respect ritual, ţăţica sau nenicu pentru fraţii din urma lui, fiind mai solicitat de părinţi la treburile şi responsabilităţile gospodăreşti în folosul celorlalţi. Aşa se face că Veta e-ntinsă în ajutorul familiei până ajunge să se mărite fată bătrână, la 27 de ani, după ce primii doi băieţi apropiaţi ca născare îşi vor lua destinele cu putere financiară în primire: Culăiţă, patron al fabricii de butoaie din sat cu şcoala de arte şi meserii anexată, iar Ghică, proprietar de piaţă şi prăvălii în portul Constanţa. Realitatea este că toţi ai casei aşteptau cu sfară-n ţară să apară un Făt-Frumos bogat pentru mâna Vetuţei, cea dotată în hărnicie şi avere peste pretenţiile locale. Nu s-a înfăptuit această dorinţă, dar norocul ei ascuns era Marinică al lui Anghel, vecinul de peste drum, un băiat cu mult suflet blajin şi puţină mustaţă între nări, mereu glumeţ, fratele şoalei Vitorina – adică o verişoară adoptată convenţional în schimbul colacilor mai aparte de Moşi.

Sărmanul, rămas fără părinţi din pricina primului război cotropitor, o pândea şi o dorea în aşteptare dar nu-ndrăznea s-o ceară de nevastă cunoscându-şi limitele stării sociale. Simpaticul glumeţ cu istoria mai şi sperie oamenii că, încercând să fure inima de aur greu a Vetuţei, se vrea un rest din neamul hoţilor, ostrohoţilor sau vizihoţilor germanici, băjenari pe acest meleag.

Nu vă fie teamă de ce însăilez

Fiindcă Anghel este un înger bavarez

– sună replica lui adresată fricoşilor de hoţie, în versuri zglobii, ca în mai toate situaţiile cu ton prostesc de supărare; oricum, neamţ ca el e imposibil să-ţi închipui dacă nu l-ai văzut pe comicul Chaplin în pielea lui Hitler. Poate că numai trecutul barbar i-a împins familia de pe „hudiţa lu’ Anghelea" din Racoviţa Sibiului în această nouă Racoviţă musceleană; sau fuga de ortodoxismul catolicizat, în creştere. Ce mai la deal sau la vale, durdulia se mărită cu fericitul uscăţiv, în timp ce ai săi zic mersi că au dat piatra de moară afară din casă pentru a slobozi rândul fetei următoare la măritiş.

De-aici înainte, femeia Veta ştie că se-nhamă la muncă de catâr pentru a mirosi măcar de la distanţă o adiere din parfumul de căpătuială al fraţilor mai mici. Prin sine însăşi! ar dori, cum sună chemarea liberală. Îşi forţează soţul domol şi blând să tragă bărbăteşte alături de ea precizându-i că „Viaţa nu e o glumă, omule!, când acesta vrea să-i destindă sufletul arcuit şi încrâncenarea pentru câştiguri materiale cu poante rimate în genul: „Hais, Marin şi cea, Vetuţa, să urcăm pe deal căruţa!, sau „Vezi să nu glumim în doi, că râde lumea de noi!".

Boii de zestre puşi la munci agricole, la cărăuşie, ţuica din livada Căişu, curcanii şi fazanii crescuţi în ogradă nu aduc prea multe parale. Curând, Veta se vede borţoasă peste atâtea sarcini propuse, dar neîmplinite.

— Lasă, zice, că, barim, nu voi fi o mamă bătrână; da’, omule, pleci musai de ajutor lu’ frati-mio Ghică, la Constanţa, să dirijezi negustorii ambulanţi duşi d-aici dân sat, că nu le mai face faţă. Ai procentul tău dă câştig şi poate fi mai avantajos decât să te-nvârteşti ca o curcă plouată în juru’ casii. N-ai dă ales, că dogăria îţi şifona mucu’ dă mustaţă…

— Tocmai acu’ să te las, la greu, Vetuţo? Vrei să fiu şi eu însărcinat cu ceva care nu ştie nimeni ce-o să iasă după nouă luni? N-aş dori, amorul meu, să te răceşti cu puiul în burtă su’ plapumă fără căldura mea. Hai, dacă ticu’ meu n-ar fi murit în război şi mica de inimă neagră în urma lui, mai zâceam liniştit că rămâi în grija cuiva, dar, aşa, nu-mi place să te ştiu sângurică…

— Fir-ar a dracului dă cârteală, Marine!… Şi mai dă-o morţii dă grijă pentru mine, omule, că sunt dăstul dă hârşită cu greutăţile, tu du-te acolo unde-ţi zâc eu! Ce, chiar ţi-e frică dă vorba lu’ ăla, că vrea să te arunce-n mare, să-nveţi înotul ca să prinzi peşte cât mai mult pentru nevoili casii şi pentru zâle negre?… Hai, bă, că n-ar fi rău să fie bine! M-oi descurca eu cu ai miei dă p-aici, cu şolica Vitorina, soru-ta, şi cu suratele dacă e cazul. Doar nu te-am luat ca să-mi cloceşti tu mie ouli su’ plapumă, lucru de nemaiauzât. Sătenii ăştia pleacă şi ei acolo, vine cu ceva profit şi iar pleacă fără să mai stea pă gânduri de clocă.

— Ai dreptate, femeie, cine şade coada-i cade, cine mişcă tot mai pişcă, vorba lu’ tac-to. Bine zâci că n-ar fi rău! Plec să mă arunc în mare şi dacă mă-nec ţine-mi lumânare… să-mi fie nisipul uşor!

Aşa se făcu Marinică băiat de prăvălie şi chir de oraş cu chirie într-un bloc central pe bulevardul Tomis, etaj patru, cu acces prin scara de serviciu. Ce câştigă pe mere, îi ajunge să ia pere, câte-o duşcă de consolare cu situaţia şi să mai aducă acasă, din joi în Paşti, o brumă subţire de bani, multe stambuluri de la turci, obiecte americăneşti între care, musai, nişte plăci Columbia sau Odeon cu Zavaidoc, Moscopol şi Cristian Vasile, pe lângă alţi gurişti tare ascultaţi în epocă, pentru gramofonul trimis la prima ocazie. Vetuţa promisese ferm să rămână în „ferma" de acasă şi om şi femeie cu toate treburile pe cap.

Când se reîntâlnesc a doua oară, deja se născuse întâiul copil, Saveta, nume pus de mamă să-şi aducă aminte mereu că are în mână soarta bună a fetei la vremea de măritat hotărâtă numai de dânsa. Privindu-se reciproc prin oglinda fiinţei comune, mama se vede înnegrită de vânturile şi soarele câmpului cu chişai puţin roditor, tatăl, bronzat din plin de atmosfera marină. Amândoi binecuvântează odrasla prin semnele crucii creştin-ortodoxe, multe, alături de suveniruri cu simbolul norocului în viaţă.

— Hai, eu sunt neagră dă chinuri gospodăreşti, dar tu, Marine, dă ce?

— Păi cum, Vetuţo, te aşteptai să vezi un Marin bleumarin ca marea albastră? Doar sunt la Marea Neagră, dacă eram la Marea Roşie vedeai o corcitură interesantă la culoare – îi grăieşte bărbatul suav, din largul inimii zâmbitoare.

Mai stau împreună cât să pună temelie biologică altui copil, apoi se despart cu încredere că timpul e strângător de bunuri pentru om. Tot cu timpul drămuit mai aduc pe lume un al doilea copil, Titili, moştenitorul de sprijin la bătrâneţe, care va fi neapărat dogar de frunte, ca ticu’ mamei, apoi o altă fată, Gigica, şi… „gata, Veto, termină, că nu eşti iepuroaică să dai în doaga mă-tii cu fetili ţânute în căpăstru ca pă nişte mârţoage de casă!" – îşi zice lehuza proaspătă, cu mintea dusă peste moaşa tăind ombilicul de legătură cu Dumnezeu, creatorul din umbră al ultimului membru familial.

FATA DE MĂRITAT

Saveta creşte supusă dorinţelor şi hotărârilor mamei. Hai încolo, încoace, cât mai des la biserică să dăm acatiste ca să ai, dracului, bine şi noroc în viaţă, râneşte la orătănii şi la boi că ai tăi va să fie de zestre, vezi de ăi mici ca o ţăţică bună, cască ochii bine la ce trebuie în casă. Când eu mă dau după treburi, tu dă-i dracilor şi morţilor pe ăi de se uită după curul tău sau prin curtea noastră cu ochi şi pofte necurate. „Să nu-mi faci tu mie boacăne nesărate şi alte năsărâmbe că te omor cu mâna mea, să ştii!" – o previne, între altele, mama grijulie şi aspră.

Acareturile casei se modernizează cu ajutorul tâmplarilor trimişi de unchiul Culăiţă pentru ca nepoata Saveta să facă impresie bună peţitorilor cu gospodăria părintească, fiindcă timpul măritişului se apropie pe neaşteptate. Între meseriaşi este şi tânărul ucenic, de 18 ani, Sandu lu’ Borţoi din Cătăneşti, un cătun până-n Mioveni cu mai multe familii de ţigani-rudari specializaţi în copăi, troace şi coveţi folosite pentru spălat sau lăiat, lături la porci şi dospit aluatul.

Are înfăţişare bine făcută, agreabilă, e modest, serios şi bărbat la treabă. Pentru mai mult spor în lucru, flăcăiandrul îi cere Savetei, şcolăriţă în ultimul an de primară, să-i pună muzică populară pe „cutia cu goarnă".

— Auzi, mico, ce zâce prostu’ de Sandu?… Cutie cu goarnă, mhî!…

— Taci, dracului, şi fă ce-ţi spune băiatu’, că aşa e când ai oameni la muncă, le pui masă, băutură şi muzică dacă vrea… Hai, fa, nu te mai zgâi spre mine, dă-i drumu’ la magrafon să cânte şi pune ibricu-ăl mare pă primus ca să le faci câte-o cafea turcească, să vază lumea că munceşte în casă dă buni gospodari cu dare dă mână. Să şti că mâine tu le faci, cum te-am învăţat, mâncare dă prune afumate cu piept dă curcan, să ştii! Şi vreau să auz numai vorbe dă mulţumire…

— Bine fa, mico, dar am de învăţat, ce dracu’ dă nu mă laşi. Mereu, mereu să fie ca tălică!

— Hai, că mai e o lună şi, gata, o punem de mămăligă cu şcoala, că nu s-a pomenit femeie să ajungă popă şi nici de vreun Adam rupt dân coasta Evei n-auzâi. E dăstul că ştii citirea şi socotirea. Treaba femeii e să cace copii, fa, să-i crească dân ce bucate i-o da Dumnezău şi să tragă la jug dacă e nevoie… Ce, n-ai văzut vacă alături dă bou la căruţă, să mai dea şi lapte pă deasupra?

— Da, fa, mico, da’ îmi place cartea. Eu mă îmbolnăvesc dacă nu iau coroniţă, să ştii tălică! – îndrăzneşte fata să-i ceară înţelegere cu ochii umezi.

— Taci, boala dracului, să nu mi te smiorcăi, că acu’ îţi umflu botu’ dă-ţi sare imediat borşu’ pă nas, auzi? Marş la treabă! Şi mai vezi ce face ăi mici, să nu-şi scoaţă ochii, dracului! – o repede mama cu mâna ridicată ameninţător, gata-gata s-o lovească.

Băiatul parcă aude cumva răţoiala din curte, fiindcă abandonează comanda muzicală. Totuşi, primind o ceşcuţă de cafea stă în aşteptare până ce gazda înţelege că el şi acasă bea uneori câte-o cană de Menado cu lapte, dar fără mămăligă coaptă sau pâine, când are, nu poate. Mâncând el cafea cu pâine îşi aminteşte că odată, în treacăt, patronul îi spusese că-i place cum lucrează şi gândeşte, că dacă o ţine tot aşa, spre mai bine, i-o va da pe nepoată-sa de nevastă. Acum i se pare că înadins a fost trimis aici, ca să-i cunoască ruda. Văzând-o şi auzind-o crede că fata e mică, apoi n-ar putea să ajungă la nasul ei pretenţios cu învăţătura.

După o lună vine Culăiţă să cerceteze mersul lucrărilor. Îndată ce se aude zgomotos cu şareta în capul micuţei ulicioare strâmtorată de pălanurile vecinilor până la mărimea porţii duble de intrare în curte, amintind hudiţa sibiană, Veta fuge să-i deschidă; ia calul de căpăstru să-l dirijeze în „parcare" şi o trimite pe fată să aducă ţoiu’ mare cu acel rachiu care-i place unchiului.

Fratele deţine şi automobil Dodge 1930, însă îl păstrează pentru impresie burgheză în deplasările de afaceri la oraş. Coboară greu, cu murmur abia înţeles că podişca de peste şanţul drumului principal e stricată, ca la văduve. Are pălărie de pai cu bor întors, costum alb, de vară, faţă mare şi perpelită la soare, mustaţă scurtă, buze groase, volum carnal doldora ca la îndestulaţi, vorbire înfiptă dar calculată. Figură de burjui în toată regula. Când stătea peste drum venea pentru te miri ce motiv la ţăţica lui numai să dea pe gât măcar o cincizeacă de rachiu de-ăsta galben şi gras cum doar ea ştie să-l facă. De la o vreme apare mai rar pentru că i-a închiriat directorului de spital casa şi s-a mutat în locuinţa ocazională de la fabrică, transformată în ditamai vila.

Iarna, însă, vine mai des pe-aici Nicu, băiatul său ăl mic, să se dea cu patinele pe gârla Nenciului, stăvilită şi îngheţată; cea din josul micuţei livezi cu pomi văratici, unde coboară imediat în pantă iute din curtea largă şi netedă a tuşii Veta. „Dac-ai venit, nepoate, să te dai singur în moaş-ta pe gheaţă, atunci dă-te!" – îl ia în primire hazliul Marin când se nimereşte acasă.

Vrând Culăiţă să adulmece aerul păduricii tinere şi stufoase din dealul abrupt de peste gârlă, îi pute gunoiul animalic. Se răzgândeşte, nu mai vrea ca grajdul şi closetul să aibă scurgere pe gârlă, înţelegând, probabil, că apa va trece mizerabilă şi prin spatele casei ălor bătrâni de lângă podeţul drumului judeţean, rămasă lui Tică, fratele cel mic, plecat cu dogăria pe urmele tatălui său la „Butoiul". Başca motivul că strică atmosfera pe gheţuşul amenajat. Îi vine altă idee:

— Dă ce dracu’, fa, ţăţico, nu duci tu boii ăştia la târg, la Stâlpeni sau la Piteşti, pentru bani, stai cu ei să îmbătrânească degeaba, prăpădeşti atâta notreţ şi muncă să te alegi cu pişat şi băligar. Ce aştepţi, fa, să-ţi dea brânză? Ia-ţi, colea, o vacă bună dă lapte pentru copii, deşteapto, să nu mai cumperi dân sat.

— Aoleu, frati-mio, că bine zâci, dă paică ai căpiat; după tine mai rămâne să-i dau zestre Savetii fânu’ dân slon, ai?

— Ia vino, Sandule, oleacă, îl cheamă Culăiţă pe ucenicul său având intenţia să-i facă vorba cu nepoata.

— Să trăiţi, dom’ Mocioiu, da, să trăiţi!…

— Mă, flăcău, se vede că străjerul regelui face premilitara; spune drept, ţie îţi place Saveta? Cică are dă zestre plăvanii ăştia mari cât coşaru’ în care-i vezi… O avere conservată-n băligar!

— Mie-mi place, dom’Mocioiu, da’ nu ştiu ce să zâc… e mică fata şi are alt port.

— Da, mă, portul Constanţa e dă vină. Tu o vrei în ie şi fotă? Spune, că se face, îi dăm rochiţele cu flori la schimb cât ai zâce peşte.

— Nu, mai mult am zâs că n-are codiţe şi e mică, iar eu trebuie să fac armata, dom’ Mocioiu…

— Şi ce facem cu boii, flăcăule, până creşte fata?

— Ştiu eu? Să aştepte…

— Bravo, răspuns cu cap. Adică boii să aştepte, iar băieţii buni să stea p-aproape… Du-te la treabă, că azi eşti încuiat cu lacătu’ lu’ tac-to. Să-i ceri cheia, mă, că am nevoie de tine, auzi? Ce mai aştepţi acu’, ia pă cineva să dregeţi podişca de la intrare că era gata să mă răstorn, futu-i mama ei să-i…

— Da, să trăiţi, răspunde tânărul încurcat, retrăgându-se cu spatele, gata să dea peste un hârdău cu apă spre amuzamentul ascuns al fetei.

— Ţăţico, pentru ultima dată îţi spui, vinde, dracului, boii ăştia, că pierzi în prostie. Când o fi ceasu’ dă măritat fata, vedem noi, las’ pe mine.

— Ce să vedem noi, Culăiţă, nu mai vedem nici gaia dacă vând boii. Banu’ să duce, morţii, dă râpă cu inflaţia, cu dracu’, lacu’ şi alte halea dă nimic…

— Treaba ta, dacă nu şi nu, dă-i cu chirie lu’ Costică al Miţii, soru-ta, dă-i lu’ Laie al Vitorinii, dă-i cui vrei tu să-i puie la muncă, la pădure, pentru profit, că eu mor văzând paguba cum dă ca deşteapta în gropi... Tu zâci că munca şi materialele astea pică dân cer, pomană, fără să te coste? Păzea, oi fi tu mână strânsă, da’ nici eu nu sunt mână spartă, să ştii! Dacă nu mă asculţi, faci cum vrei, însă de mine nu te mai lipeşti cu nimica, ţăţico.... Hai, fa, gata, nu te bosumfla, ştiu eu că m-asculţi, da’ ţi-e greu dântr-o dată, văzându-mă aşa mare dă nu-ţi vine să crezi… Am zâs gata, lasă boticu’, hai mai bine să văz ce-a făcut băieţii miei şi ce mai trebuie – o linişteşte frăţiorul dând peste cap tot ţoiul. „Aşa, Culăiţă, bea până la fund, că munca mea nu costă", se răcoreşte sora chinuind un zâmbet.

Fratele pufneşte în râs, cum rar se întâmplă, apoi o ia după gât cu vorbă dulce s-o ducă spre magazia de produse care se modifică în stil de căbănuţă modernă cu două camere şi bucătărie. Planul vrea să fie o căsuţă de vară, poate chiar adăpost la bătrâneţe. Deocamdată, însă, va fi refugiu familial până se renovează vechea casă din cărămidă, cu trei camere pe beci – numite casa mare, casa mică şi odaia pentru demâncare – înşirate de-a lungul unei săli exterioare, astfel încât să mai reducă decalajul faţă de gospodăria impozantă a vecinului Săveanu, din dreapta ulicioarei, consilier la judeţ.

* * *

De Sân’ Pietru, cum sună în graiul de pe-aici ziua sfinţilor Petru şi Pavel, asociată cu serbarea sfârşitului de an şcolar, Veta e prezentă şi tare mândră că Saveta ei primeşte coroniţă de premiul întâi pusă pe cap chiar de preotul care nu mai încetează s-o laude prin întreg satul că e tare dăruită credinţei. Învăţătorul Fulgeanu o ia deoparte pe mamă:

— Ascultă, Veto, fetiţa ta suferă mult că nu vrei s-o dai mai departe la învăţătură. Îţi spun cinstit, faci mare greşeală, fiindcă are o ţinere de minte aşa de bună că n-am comparaţie cu cineva care mi-a trecut prin mână în cei treizeci de ani de când sunt în şcoală, înţelegi? E păcat de la Dumnezeu, gândeşte-te bine!… Ce moartea, mă, Veto, doar nu eşti ca ăia care n-au şi dau vina pe tradiţia că femeia e sortită musai pentru făcut copii şi treburile casei, tu ai alte posibilităţi…

— Bine, dom’văţător, oi vedea, numai că şcoala poate să-i strice rostu’ fetii, asta cu tradiţia, cum zâceai, să ajungă dân femeie bună dă casă o doamnă bătrână şi stearpă. Atunci, la ce sfârâială cu brânză dă folos e şcoala?… Lasă, nu-mi întoarce vorba, că tot acolo ajungem. Oi vedea, ţi-am spus…

După lupte îndârjite contra părerilor binevoitoare ca fiica ei să continue şcoala, Veta cedează dar nu renunţă la părerea fixă că fata e în floare şi miroase frumos pentru măritat la 16-17 ani, că, mai pe urmă, dacă nu se deflorează ca proasta fără pereche, începe să-şi piardă mireasma crudităţii până se ofileşte. Cu toate hărţuielile mamei pentru a-i scoate şcoala din cap, Saveta încheie foarte bine clasa a V-a. Spune pe nevăzute o sumedenie de poezii şi cântă din „glagore" ca popa. Tatăl vine s-o felicite urându-i să ajungă învăţătoare cu faimă, spre cinstea mă-sii.

— Taci, dracului, dân gură, Marine, că nu-mi trebuie mie nicio învăţătoare să termine şcoala pă la 20 de ani, apăi s-o dea pă nu ştiu ce coclauri în gazdă cu boli şi alte halea, să-şi bată capu’ cu nişte copii nebuni şi proşti… Nici vorbă, să nu te mai auz, că mă superi urât!… Îmhî, e bună ţuica muncită dă altu’. Tu stai p-acolo, cum stai, să-mi aduci acasă cât o leafă dă cantoner şi păreri prosteşti dă cum o să ajungă fata, restu’ te doare-n cur că eu nu mai răzbiesc la treburi.

— Hai, Vetuţo, că nu stau, mă frământ câţi bani să iau din afacerea cu Ghică, pentru tine, doamnă mică. Lasă fata să înveţe, să-ţi dea mai târziu bineţe! Nu zic bine, după tine?

— Fi-ţi-ar poezia morţii, Marine, vorbeşte rachiu’ dân tine… ptiu, drace, na, că am dat în doaga ta! D-asta-mi arde mie, acuma, că în rest le am pă toate. Tu du-te fără grijă, omule, să iei viaţa în râs mai serios pân străini, şi lasă-mă, că ştiu eu ce am dă făcut.

— Tu eşti proastă? Cum să te las de nevastă? Nu te las deloc, să ştii, amoraş cu trei copii!

— Ho, du-te, du-te, duce-te-ai opt şi cu-a brânzii nouă!…

Urmează ca Saveta să fie retrasă definitiv de la şcoală, fiindcă s-ar putea să ia de bună părerea tatălui glumeţ pomenindu-te cu fata mare la oraş neţinută din scurt, vreme de patru ani, să înveţe fără să ştie cum îşi vâră dracul coada în rostul femeii pentru a-i distruge viitorul. Dacă, Doamne fereşte, Saveta şi-ar strica fetia şi se-aude, nici soră-sa Gigica nu va putea ridica fruntea sus, iar mamă-sa va intra în pământ de ruşine, deoarece lumea crede că pisica bună de prins şoareci se trage din neamul prost. Apoi cinstea fecioarei se pune vârtos în contul averii.

Aşa că, de-aici înainte, fata învaţă prin tot felul de lecţii domestice cum să ajungă femeie de treabă la casa ei, acolo unde o va chema soarta. Coase cu muşte din arnici colorat o mulţime de carpete, feţe de masă şi de pernă, croşetează mileuri, brodează, ţese la război macaturi, ţoale de învelit, preşuri, câte altele pentru lada sau tronul de zestre ce va fi dus triumfal în carul cu boi spre căminul bărbatului hărăzit. Când împlineşte 15 ani, mama o scoate la horă să vadă cam ce soi de băieţi o doreşte mai mult până face alegerea pentru o partidă bună.

În roata jocului, flăcăul din dreapta partenerei chiuie fericit şi bate ritmic din pintenii picioarelor să atragă atenţia ca un cocoş că are alături o mândruţă preferată la care fata răspunde în aceeaşi manieră, când alăturarea merită. Sârba şi hora mare sunt jocurile cerute lăutarilor dotaţi cu vioară, ţambal, bas şi gură bună de sfănţuială, mai rar dansul în doi ca la oraş – tangou sau vals. Dacă cineva, băiat ori fată, se bagă între ei, la concurenţă, nimeni nu crâcneşte, de ochii lumii, însă mai pe urmă vei auzi că undeva, în afară, s-au iscat nişte încăierări şi păruieli din acest motiv. Perechile mai avansate în vorbă îndrăznesc să ţină

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Partidele Colibasului

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor