Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Winnetou. Volumul 1

Winnetou. Volumul 1

Citiți previzualizarea

Winnetou. Volumul 1

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
584 pages
9 hours
Lansat:
Oct 9, 2012
ISBN:
9789731283951
Format:
Carte

Descriere

Karl May, scriitorul care a cunoscut mai bine ca oricine Far Westul, prezinta doua figuri emblematice ale preriei Winnetou si Old Shatterhand. Un indian si un alb pentru care dreptatea este mai presus de orice! Impreuna, fac cat o suta de razboinici la un loc! Ei raspandesc spaima printre banditi, chiar si atunci cand sunt luati ostatici! Faima lor ii insoteste peste tot. Pe unde trec ei, nimic nu va mai fi ca inainte! Nu pierde povestea plina de dramatism a ultimelor zile ale unei natii: Pieile Rosii!


Vor supravietui oare albilor care inainteaza spre Vestul salbatic?

Lansat:
Oct 9, 2012
ISBN:
9789731283951
Format:
Carte

Despre autor

Karl May, geb. am 25. Februar 1842 als fünftes Kind des Webers Heinrich May und dessen Ehefrau Wilhelmine im sächsischen Hohenstein-Ernstthal. Bitterarme Kindheit und Jugend. Ausbildung zum Volksschullehrer. Konflikte mit dem Gesetz, Gefängnisaufenthalte. Triviale Kolportageromane. Bestsellerautor. In Nordamerika, dem Orient und Mexiko spielende abenteuerliche Reiseerzählungen. Volksschriftsteller. Bekannt und beliebt seine Helden Old Shatterhand, Winnetou, Kara Ben Nemsi und Hadschi Halef Omar. Prozesse wegen Anschuldigungen, er sei ein »Geborener Verbrecher«, »Verderber der Jugend«, seine Werke »Schund« und enthielten »Plagiate«. Im anerkannten Alterswerk zugleich allegorisch verschlüsselte Menschheitsfragen. Leidenschaftlicher Pazifist: »Wie man den Krieg führt, das weiß jedermann; wie man den Frieden führt, das weiß kein Mensch. Ihr habt stehende Heere für den Krieg, die jährlich viele Milliarden kosten. Wo habt ihr eure stehenden Heere für den Frieden, die keinen einzigen Para kosten, sondern Milliarden einbringen würden?« (Ardistan und Dschinnistan I, S. 16) Am 30. März 1912 stirbt May in Radebeul bei Dresden. [Detaillierter Lebenslauf siehe Joerg K. Sommermeyer, Ardistan und Dschinnistan II, Nachwort, S. 297 ff., OrSyTa 32020, KAR 9, Orlando Syrg, Berlin und Lahnstein 2020]


Legat de Winnetou. Volumul 1

Cărți conex

În interiorul cărții

Citate de top

  • Dintr-o carte poţi învăţa multe lucruri care-ţi pot fi folositoare în anumite situaţii de care te loveşti în viaţă.

  • Scriind despre prietenii mei, am să le ridic un monument cu ajutorul cuvintelor.

Previzualizare carte

Winnetou. Volumul 1 - Karl May

face!

INTRODUCERE

De câte ori mă gândesc la indieni, de atâtea ori îmi aduc aminte, fără să vreau, de turci. Chiar dacă pare ciudat, acest lucru este justificat. Deşi cu greu s-ar putea face o comparaţie între indieni şi turci, ei au un anumit lucru în comun, şi anume acela că au fost „daţi deoparte. Dacă despre turci se spune că fac parte dintr-un „popor bolnav, atunci despre indieni s-ar cuveni să se spună că poporul din care fac parte este „pe moarte".

Aşa este, rasa pieilor roşii seamănă cu un uriaş muribund! Din Ţara de Foc, până în regiunea Marilor Lacuri, acest uriaş este doborât la pământ, răpus de soarta neiertătoare!

El s-a împotrivit din răsputeri, dar puterile l-au părăsit încetul cu încetul. Mai are foarte puţin până când îşi va da ultima suflare. Doar din când în când, corpul său gol mai tresare, anunţând, parcă, apropiatul sfârşit.

Oare are indianul vreo vină pentru sfârşitul său prematur? A meritat el, oare, acest sfârşit?

Dacă este adevărat că orice fiinţă are dreptul la viaţă şi dacă acest adevăr este legat atât de individ, cât şi de întreaga specie, atunci şi indianul are acest drept, aşa cum îl are şi omul alb. Indianul poate chiar să-şi revendice legitimitatea de a se dezvolta social şi statal potrivit felului său de a fi. Unii spun că indianul nu ar avea calităţile necesare pentru a-şi făuri un stat. Oare aşa stau lucrurile? Eu spun că nu! Nu am de gând să-mi susţin părerea pe baza unei lucrări savante. Albul a avut mereu condiţii pentru a evolua. El a urcat un drum istoric lung, trecând de la vânătoare la păstorit, de la păstorit la agricultură şi de la agricultură la industrie. Acest proces s-a desfăşurat de-a lungul mai multor secole. Indianul nu a avut însă condiţiile de care s-a bucurat albul. Lui i se cere să facă un salt uriaş, să ajungă de pe treapta cea mai de jos, pe treapta cea mai de sus a civilizaţiei, dar nimeni nu se gândeşte cât de periculos poate fi acest salt pentru indian.

Există o lege cumplită, conform căreia cel mai slab trebuie să cedeze în faţa celui mai puternic. Este, într-adevăr, cumplită această lege, însă ea guvernează lumea tuturor vieţuitoarelor şi poate că ar fi necesar să ne gândim atunci că această lege ar trebui să fie puţin mai blândă, să fie mai aproape de mila creştinească, pentru că veşnică este şi legea iubirii. Ne putem gândi, oare, că legea iubirii se aplică şi în cazul indianului?

Nu numai că indienii le-au primit aşa cum se cuvine pe primele „feţe palide care le-au călcat pământurile, dar le-au considerat nişte zei. Ce au căpătat indienii în schimb? Nu mai încape nicio îndoială că pământurile pe care locuiau erau ale lor. Pământurile le-au fost luate indienilor. Au curs râuri de sânge. Cei ce au citit poveştile „faimoşilor conchistadori¹ ştiu prea bine ce grozăvii s-au întâmplat. Luându-i pe conchistadori drept exemplu demn de urmat, albii care au venit de-a lungul timpului pe pământurile locuite de indieni au spus vorbe blânde, dar au avut mereu un cuţit bine ascuţit la brâu şi o puşcă în mână. Albii au promis dragoste şi pace şi le-au dat indienilor ură şi luptă. Indienii au fost nevoiţi să cedeze. S-au retras pas cu pas, s-au retras tot mai mult. Din vreme-n vreme, albii le-au garantat indienilor „drepturi de care să se bucure veşnic în „teritoriul care le-a fost dat, dar, după scurt timp, indienii erau izgoniţi şi din acel „teritoriu. Pământul a fost „cumpărat de la indieni, numai că uneori albii uitau să plătească, alteori, dădeau în schimbul pământului lucruri lipsite de valoare, de care indianul nu se putea folosi.

Albii le-au dat indienilor „apa de foc"², otravă care i-a ucis încetul cu încetul, dar le-a adus şi boli cumplite, cum ar fi, de pildă, pojarul. În urma acestor cumplite boli s-au stins triburi întregi, sate întregi au rămas pustii. Când indienii au încercat să-şi revendice drepturile, li s-a răspuns cu gloanţe, şi atunci pieile roşii au trebuit să cedeze din nou în faţa superiorităţii armelor omului alb. Ca urmare, indienii au început să se răzbune pe fiecare alb pe care-l întâlneau în cale. Urmările erau groaznice, pentru că, după comiterea unor asemenea fapte, indienii erau decimaţi, măcelăriţi. Aşa se explică de ce indianul, care fusese la început un vânător mândru, curajos, iubitor de adevăr, credincios prietenilor săi, a ajuns un om neîncrezător, mincinos, care pare că nici măcar nu merge, ci se strecoară. Vina nu este însă a indianului, ci a omului alb.

Unde sunt hergheliile de mustangi, în mijlocul cărora indianul pătrundea pentru a-şi alege armăsarul sălbatic pe care îl dorea? Unde sunt milioanele de bizoni care împânzeau preria şi erau hrana pieilor roşii? Cu ce se hrăneşte indianul astăzi? Cu făina şi carnea pe care i-o trimite albul? Desigur că răspunsul la această întrebare ar fi afirmativ, dacă albul nu i-ar trimite indianului praf de cretă în loc de făină şi tot soiul de lucruri necomestibile în loc de carne. Dacă se întâmplă uneori ca o sută de boi „foarte graşi" să fie trimişi unui trib indian, în lungul lor drum cei o sută de boi bine hrăniţi se transformă în două-trei vaci bătrâne şi slabe, din care abia dacă se poate sătura un vultur. Oare indianul se poate hrăni din roadele pământului pe care l-a muncit, el, care este lipsit de drepturi şi care este veşnic gonit dintr-un loc într-altul?

Ce minunată apariţie era indianul pe vremuri, el care zbura prin savană învăluit parcă în coama mustangului său şi, vai, cum arată acum indianul! El umblă îmbrăcat în zdrenţe care abia dacă-i acoperă goliciunea! El, care înfrunta cu încăpăţânare ursul cenuşiu, având asupra sa doar cuţitul şi tomahawkul³, se strecoară acum precum un câine hăituit, trăgând nădejde că va căpăta sau că va putea fura o bucăţică de carne!

Indianul este într-adevăr un muribund, iar noi stăm lângă el, aşteptând să-şi dea ultima suflare şi îl privim cu milă. Să te afli la căpătâiul unui muribund este un lucru grav. Totul devine de o sută de ori mai grav atunci când este vorba despre o întreagă rasă care e pe moarte. Dacă ar fi avut destul timp, oare ce ar fi putut realiza această rasă prin puterea minţii şi a trupului? Oare ce forme de cultură se pierd odată cu dispariţia acestui popor? Indianul, care se află astăzi pe moarte, nu a vrut să se adapteze, deoarece era mândru. Oare acesta era un motiv pentru ca el să fie ucis? Oare nu putea fi salvat? La gândul că bizonul s-ar putea să dispară, s-a găsit un refugiu pentru acest animal în Parcul Naţional din Wyoming. De ce nu se găseşte şi pentru stăpânul de drept al ţării un loc în care el să poată trăi în linişte şi în siguranţă?

Ce rost mai au oare astfel de întrebări, când moartea nu mai poate fi evitată? La ce mai pot folosi reproşurile, atunci când nu se mai poate face nimic? Pot să deplâng situaţia, dar nu o pot schimba. Pot umbla îmbrăcat în haine de doliu, dar nu pot readuce la viaţă nicio victimă. Eu? Dar de ce mă refer eu la mine? Deoarece eu sunt unul dintre aceia care i-au cunoscut pe indieni de-a lungul anilor, şi am cunoscut unul a cărui făptură trăieşte vie şi luminoasă în mintea mea, în sufletul meu. El a fost cel mai bun prieten al meu, cel mai credincios dintre cei pe care i-am cunoscut vreodată, întotdeauna gata să se sacrifice pentru alţii. El a fost un simbol al rasei sale. Aşa cum rasa din care se trăgea este osândită la moarte, la fel a pierit şi el, ucis de un glonţ duşman. Am ţinut la el, aşa cum nu am mai ţinut la vreun alt prieten. Şi astăzi mai iubesc acest popor muribund, al cărui nobil fiu era el. Aş fi fost în stare să-mi dau bucuros viaţa pentru a-l salva, aşa cum şi el şi-a primejduit viaţa de mii de ori pentru mine. Dacă eu nu am avut fericirea să mor, scăpându-l de la moarte, el a avut cinstea de a muri, salvându-şi prietenii. Cu toate acestea, dispariţia lui nu este decât fizică, pentru că Winnetou, marea căpetenie a apaşilor, va trăi veşnic în paginile cărţilor mele.

Mi-aş dori ca aceste cărţi să reprezinte un binemeritat monument ridicat în memoria lui.

Şi dacă cititorul care îl priveşte cu ochii minţii va judeca aşa cum se cuvine poporul pe care această căpetenie l-a întruchipat atât de fidel, atunci voi fi pe deplin răsplătit.

Radebeul, 1892

Nota editorului

Karl May a scris acest roman prin 1890. De atunci multe lucruri s-au schimbat, în special în ceea ce-i priveşte pe turcii la care autorul face referire. În prezent nu se mai poate afirma că poporul turc este „bolnav".

1 Aventurier spaniol plecat să cucerească teritorii în America.

2 Denumire dată de indieni băuturilor alcoolice.

3 Secure mică.

UN GREENHORN

Ştiţi dumneavoastră, dragi cititori, ce este şi ce înseamnă greenhorn? Greenhorn este o poreclă jignitoare şi supărătoare pentru cel căruia îi este adresată.

Green înseamnă în engleză verde, iar horn, sau mai pe limba noastră corn, este acea antenă cu ajutorul căreia insecta pipăie lumea dimprejurul ei. Un greenhorn este, deci, un ins încă verde, adică necopt, nou-sosit în ţinuturi care-i sunt necunoscute, un om care trebuie să-şi întindă antenele aşa cum se cuvine pentru a nu se face de râs.

Un greenhorn nu se ridică de pe scaun pentru a oferi locul unei doamne, salută pe stăpânul casei înainte de a se înclina în faţa soţiei şi fiicei acestuia, încarcă arma punând gloanţele de-a-ndoaselea sau vâră mai întâi dopul, apoi plumbul şi abia apoi praful de puşcă. Un greenhorn fie nu ştie deloc engleză, fie o vorbeşte din cale-afară de corect şi înflorit. Unui greenhorn îi este groază de engleza yankeilor şi îndeosebi de acel ciudat dialect vorbit în regiunile cu păduri prin care rar calcă picior de om. Acest dialect ciudat nu-i intră-n cap şi nu-i vine pe limbă. Un greenhorn confundă un racoon cu un oposum şi o mulatră cu o metisă. Un greenhorn fumează ţigări şi îi dispreţuieşte profund pe domnii care mestecă tutun. Când este pălmuit de un paddy, adică de un irlandez, un greenhorn se duce repede să se plângă judecătorului de pace, în loc să-l împuşte numaidecât pe omul care l-a pălmuit, aşa cum ar face-o un yankeu sadea. Un greenhorn confundă urmele lăsate de curcan cu acelea ale unui urs. Unui greenhorn îi este ruşine să-şi pună cizmele murdare pe genunchii călătorului de vizavi şi să soarbă supa, dând naştere unui zgomot asemănător cu acela pe care-l face un bivol care-şi dă duhul. Pentru că este din cale-afară de curat, un greenhorn duce cu sine prin prerie un burete pentru spălat care are dimensiunile unui dovleac imens şi o bucată de săpun cântărind vreo cinci kilograme. El are grijă să pună buretele şi săpunul laolaltă cu busola, iar după câteva zile aceasta va indica toate punctele cardinale, dar nu şi nordul. Un greenhorn notează sute de expresii folosite de indieni şi când întâlneşte, în sfârşit, prima piele roşie, îşi dă seama că a trimis din greşeală lista cu expresiile într-un plic celor de-acasă şi că are asupra sa scrisoarea destinată lor. Un greenhorn cumpără praf de puşcă şi abia când vrea să tragă primul foc îşi dă seama că în loc de praf de puşcă i s-a vândut cărbune de lemn, pisat. Un greenhorn studiază astronomia cinci ani încheiaţi, dar poate să se uite mult şi bine la bolta cerească, pentru că tot nu îşi va putea da seama cât este ceasul. Un greenhorn îşi pune cuţitul de vânătoare la brâu, în aşa fel încât îi intră vârful în picior atunci când se apleacă. Un greenhorn face în Vestul sălbatic un foc atât de mare, încât flăcările ating înălţimea unei prăjini şi apoi se miră de ce l-au dibuit indienii şi au tras asupra lui. Pentru a concluziona, pot spune că un greenhorn este… un greenhorn şi că un greenhorn eram şi eu în vremea aceea.

Să nu credeţi cumva că aş fi ştiut sau că aş fi bănuit măcar faptul că între mine şi această poreclă jignitoare ar fi existat vreo legătură! În niciun caz! Tocmai aceasta este cea mai de seamă ciudăţenie a oricărui greenhorn. Pentru el, toţi ceilalţi sunt nişte boboci, toţi în afară de sine.

Dimpotrivă! Credeam despre mine că sunt foarte deştept şi foarte priceput, pentru că eu „studiasem" şi nu avusesem emoţii înaintea niciunui examen. Mintea mea tânără din acele vremuri nu voia să înţeleagă că viaţa înseamnă adevărata şcoală, o şcoală în care dai examene zi de zi şi ceas de ceas. Anumite împrejurări neplăcute din patrie şi o dorinţă înnăscută de a şti cât mai multe m-au mânat dincolo de ocean, către Statele Unite, unde şansele de reuşită ale unui tânăr ambiţios erau pe vremea aceea mult mai bune şi mai prielnice decât astăzi. Mă atrăgea Vestul, deşi în statele din Est aş fi putut găsi mai lesne o slujbă bună. Pentru că lucrasem scurtă vreme când colo, când colo, am strâns destui bani pentru a-mi cumpăra toate cele trebuincioase şi pentru a duce un trai mulţumitor. Am ajuns la St. Louis. În acest oraş, norocul m-a călăuzit către o familie germană, unde am găsit adăpost pentru o vreme, făcând slujba de meditator. Pe la această familie venea din când în când în vizită un oarecare mister Henry, un personaj ciudat, un armurier care îşi făcea meseria cu pasiunea unui artist. De altfel, el însuşi se recomanda cu mândrie patriarhală Mr. Henry the Gunsmith⁴.

Acest bărbat ciudat era un mare iubitor de oameni, deşi la prima vedere s-ar fi putut spune despre el exact contrariul. În afară de membrii familiei despre care am amintit, el nu avea relaţii de prietenie cu nimeni şi îşi trata clienţii cu atâta asprime şi grosolănie, încât aceştia îi călcau pragul doar datorită calităţii armelor care ieşeau din mâinile sale. Îşi pierduse soţia şi copiii într-o împrejurare cumplită, despre care nu povestea niciodată. Cu toate acestea, în urma unor aluzii ale armurierului, am bănuit că fuseseră ucişi în timpul unui atac. Datorită tragicei întâmplări devenise atât de aspru. Poate că nici el nu-şi dădea prea bine seama cât era de necioplit în relaţiile cu cei din jurul său. Domnul Henry era însă un om bun, mi-am dat seama de asta pentru că am văzut cum i se umezeau ochii atunci când vorbeam de patrie şi de ai mei pe care i-am iubit şi îi iubesc şi acum foarte mult.

De ce acest bătrân ursuz avea o slăbiciune tocmai pentru mine, omul tânăr, omul străin, asta nu am putut înţelege, până în clipa în care m-a lămurit chiar dumnealui. De când mă găseam la familia despre care am mai pomenit, domnul Henry venea în vizită mai des decât o făcuse până atunci. El asista la meditaţiile mele şi, când sfârşeam, stătea de vorbă cu mine, mergând chiar până acolo încât m-a invitat să-l vizitez. Mister Henry nu mai făcuse nimănui o asemenea invitaţie şi de aceea m-am ferit să abuzez de ea. Atitudinea mea nu l-a bucurat nicidecum pe armurier. Îmi mai amintesc şi azi de mina aspră şi de glasul răstit cu care m-a întâmpinat într-o seară, când l-am vizitat. Armurierul nu a răspuns la salutul meu respectuos, good evening — bună seara.

— Unde v-aţi ascuns ieri, sir? a întrebat mister Henry, mârâind.

— Acasă.

— Dar alaltăieri?

— Tot acasă.

— Ah! Nu-mi mai umblaţi cu astfel de minciuni gogonate! O pasăre tânără, aşa cum sunteţi dumneavoastră nu stă prin cuib, ci umblă de colo-colo şi-şi bagă ciocul peste tot, numai acolo unde trebuie nu!

— Şi unde ar trebui să-mi bag eu ciocul, dacă-mi este îngăduit să vă întreb?

— Cum unde? N-aţi înţeles unde? Aici, la mine! De multă vreme voiam eu să vă-ntreb ceva.

— Şi de ce nu m-aţi întrebat?

— Fiindcă n-am vrut! M-aţi înţeles?

— Şi când o să vreţi?

— Chiar astăzi, poate!

— Atunci poftiţi şi-ntrebaţi-mă! l-am îndemnat eu, în timp ce mă aşezam lângă bancul său de lucru.

Omul m-a privit drept în ochi, a clătinat din cap a nemulţumire şi a izbucnit:

— Să poftesc! Ca şi cum un greenhorn ar trebui să mă poftească să-i vorbesc!

Greenhorn? am întrebat eu, încruntându-mă şi simţindu-mă profund jignit. Sper, mister Henry, că aţi spus acest cuvânt fără vreo intenţie rea şi numai pentru că aşa v-a venit la gură!

— Ah, nu vă faceţi iluzii deşarte, sir! Ştiu eu ce spun! Sunteţi un greenhorn, ba încă un greenhorn get-beget. Desigur că v-a intrat bine în cap tot ceea ce aţi citit. Este uluitor câte mai învăţaţi voi ăştia, tinerii de dincolo de ocean. Orice tânăr ştie pe de rost care este distanţa de aici până la stele, ştie cu precizie ce a scris regele Nabucodonosor pe cărămizi şi ce greutate are aerul, deşi nici măcar nu-l poate zări! Şi pentru că ştie toate acestea, crede despre sine că-i tare deştept! Dar ia băgaţi-vă nasul în viaţă, da’ ştiţi, aşa adânc, în viaţă, cam vreo cincizeci de ani, şi numai după aceea veţi înţelege care este adevărata deşteptăciune, adevărata ştiinţă! Tot ce-aţi învăţat până acum nu face două parale! Nu înseamnă chiar nimic! Ceea ce sunteţi în stare să faceţi înseamnă chiar mai puţin decât nimic! Nu sunteţi în stare nici măcar să trageţi cu puşca!

Mister Henry a spus toate acestea cu un dispreţ adânc şi cu atâta siguranţă, de parcă ar fi ştiut el bine ce zice.

— Nu ştiu să trag cu puşca? Hm! am replicat eu, zâmbind. Să cred că aceasta este întrebarea pe care doreaţi să mi-o puneţi?

— Chiar aceasta este! Aştept să-mi răspundeţi!

— Mai întâi daţi-mi o puşcă bună, şi după aceea am să vă răspund, dar nu înainte!

Armurierul a lăsat deoparte ţeava unei arme la care tocmai lucra, s-a apropiat de mine, m-a privit cu ochi pătrunzători şi a strigat:

— Să vă dau o puşcă, domnule? Nici nu mă gândesc la asemenea lucru! Puştile mele nu ajung decât în mâini cărora le pot fi încredinţate cu mare cinste!

— Păi aşa mâini am şi eu! i-am zis, dând din cap.

Domnul Henry m-a privit încă o dată dintr-o parte, s-a aşezat la locul său, a continuat să lucreze şi a mormăit aşa, ca pentru sine:

— Ia uite ce greenhorn! Chiar că mă scoate din sărite cu îndrăzneala lui!

L-am lăsat să gândească ce voia, căci ştiam ce fel de om era. Am scos un trabuc şi l-am aprins.

Preţ de un sfert de ceas niciunul dintre noi nu a rostit nicio vorbă, dar bătrânul nu a rezistat mai mult de-atât. A ridicat ţeava la lumină şi a privit prin ea, spunând:

— Să tragi cu o puşcă este mai greu decât să te holbezi la stele sau să citeşti ce scrie pe cărămizile bătrânului Nabucodonosor, aţi priceput? Aţi ţinut până acum vreo puşcă în mână?

— De multe ori.

— Aţi şi ţintit? Aţi şi tras?

— Eu aşa zic! am răspuns, râzând.

— Şi aţi nimerit?

— Bineînţeles!

Armurierul a lăsat în jos ţeava pe care o examinase atent, m-a privit din nou şi a zis:

— Da, de nimerit aţi nimerit, desigur! Dar ce aţi nimerit?

— Ţinta, bineînţeles!

— Şi aţi vrea să vă dau crezare?

— Da, aş vrea să mă credeţi pe cuvânt! Dacă nu mă credeţi, aş putea să vă conving, fiindcă ăsta-i adevărul!

— Ah! Să vă ia dracul, sir! Cine să vă mai priceapă! Sunt convins că aţi trage pe lângă zid, chiar dacă acesta ar avea o înălţime de peste cinci metri şi o lăţime de mai bine de zece metri. Şi îmi spuneţi mie astfel de lucruri cu o mutră atât de serioasă, încât simt cum mi se umflă fierea când v-aud vorbind! Eu nu sunt vreun băieţaş căruia dumneavoastră să-i daţi meditaţii! Aţi priceput? Aşa un greenhorn, aşa un şoarece de bibliotecă de soiul dumneavoastră îmi spune mie că ar fi în stare să ochească! Un şoarece de bibliotecă a scormonit prin tot soiul de terfeloage turceşti şi arăbeşti şi vrea să mă convingă de faptul că ar mai fi avut şi vreme să tragă cu puşca! Ia luaţi dumneavoastră gun-ul — puşca aceea din cui — şi duceţi-l la ochi ca şi când aţi ţinti. Arma aceea este un doborâtor de urşi. Cea mai bună puşcă pe care am ţinut-o vreodată-n mână!

M-am dus la locul indicat de armurier, am luat arma din cui şi am dus-o la ochi.

— Hei! a exclamat mister Henry, sărind în picioare. Ce-i asta? Umblaţi cu doborâtorul de urşi de parc-ar fi un beţigaş! Arma pe care o aveţi în mână este cea mai grea din câte mi-a fost dat să văd! Sunteţi chiar atât de puternic?

În loc să-i răspund, l-am apucat pe armurier de gulerul hainei şi de turul pantalonilor şi l-am ridicat de la pământ.

— Daţi-mi drumul numaidecât! a exclamat domnul Henry. Dumneavoastră sunteţi chiar mai puternic decât Bill al meu!

— Bill al dumneavoastră?

— Ei, da! Aşa se numea fiul meu, Bill! Dar să lăsăm asta! El a murit odată cu toţi ai mei! Putea să ajungă un bărbat în toată puterea cuvântului, dar a fost omorât în lipsa mea! Sunteţi tot aşa de înalt cum era el, aveţi ochii lui şi aproape aceeaşi gură. De aceea eu… ei, dar asta nu vă priveşte!

Tristeţea îi învăluise cu totul chipul. Omul şi-a trecut cu mâna peste faţă şi a continuat să vorbească pe un ton aspru, aşa cum avea obiceiul:

— Dar, bine, domnule, dacă dispuneţi de asemenea forţă, este mai mare păcatul că aţi stat cu nasu-n cărţi. Ar fi trebuit să vă ocupaţi mai mult de muşchii dumneavoastră!

— Am făcut şi asta!

— Chiar aşa?

— Da.

— Aţi boxat?

— Boxul nu se practică la noi, dar am făcut gimnastică şi lupte.

— V-aţi ocupat şi de echitaţie?

— Da.

— Aţi făcut şi scrimă?

— Da, am dat şi lecţii.

— Nu vă mai lăudaţi atâta, sir!

— Vreţi să vă măsuraţi cu mine?

— Nu, mulţumesc! Mi-este de-ajuns că m-aţi ridicat de la pământ! Oricum, ar trebui să-mi văd de treabă! Aşezaţi-vă!

Armurierul s-a întors la bancul său, iar eu m-am aşezat, aşa cum îmi spusese. Se pare că pe domnul Henry îl preocupa ceva important. Deodată, a ridicat ochii şi a întrebat:

— V-aţi ocupat şi cu matematica?

— Matematica a fost una dintre ştiinţele mele preferate.

— Aveţi idee de algebră, de geometrie?

— Bineînţeles!

— Vă pricepeţi la cartografie?

— Da, chiar îmi face plăcere să efectuez măsurători. Făceam măsurători aşa, de plăcere.

— Şi ştiţi să faceţi măsurători? Vreau să zic, vă pricepeţi într-adevăr la aşa ceva?

— Da. Am participat la măsurători orizontale şi la măsurători de altitudine, dar asta nu înseamnă că mă consider un specialist în ale cartografiei.

Well — bine, bine!

— Dar de ce îmi puneţi astfel de întrebări, mister Henry?

— Pentru că am eu motivele mele. Aţi înţeles? Aceste motive nu trebuie să le cunoaşteţi deocamdată. O să le aflaţi la momentul potrivit! Mai întâi trebuie să… hm, ei da, mai întâi trebuie să mă conving de faptul că ştiţi să trageţi.

— Mă puteţi pune la încercare!

— Asta o să şi fac! Puteţi fi sigur că asta o să şi fac! Mâine dimineaţă la cât începeţi orele?

— La opt.

— Atunci, la ceasurile şase vă veţi afla aici, la mine! Mergem la poligonul în care-mi încerc eu puştile.

— Dar de ce aşa devreme?

— Pentru că nu mai am răbdare să aştept. Trebuie să vă dovedesc faptul că sunteţi un greenhorn! Ei, dar acum ajunge! Mai am şi alte treburi care sunt din cale-afară de importante!

Se părea că terminase ţeava armei. Omul a scos dintr-un dulap o bucată de fier şi a început să-i pilească muchiile. Am băgat de seamă că fiecare latură a piesei avea câte o gaură.

Armurierul era absorbit în atât de mare măsură de munca sa, încât părea să fi uitat întru totul de prezenţa mea. Din timp în timp, îşi privea „opera de artă" şi ochii îi scânteiau. Aş putea spune că mister Henry privea cu dragoste piesa la care tocmai lucra. Bucata de fier trebuia să aibă o valoare deosebită pentru făuritorul de puşti, de aceea l-am întrebat:

— Piesa la care lucraţi este o componentă a unei puşti, mister Henry?

— Da, a răspuns armurierul, amintindu-şi parcă abia atunci că mai eram şi eu pe-acolo.

— Dar n-am văzut nicicând vreun sistem de armă care să aibă în componenţa sa o astfel de piesă!

— Cred şi eu, dar va exista un asemenea sistem. Mai mult ca sigur că i se va spune „sistem Henry"!

— Ah, este vorba despre o invenţie!

Yes!

— Atunci, vă rog să mă scuzaţi pentru că v-am pus o asemenea întrebare. Sistemul dumneavoastră este încă un secret, nu-i aşa?

Mister Henry a privit multă vreme prin fiecare gaură-n parte, a întors ciudata piesă pe toate părţile, a pus-o în partea de dinapoi a ţevii şi a spus, în cele din urmă:

— Ei, da, este un secret, dar am încredere în dumneavoastră, deşi ştiu prea bine că sunteţi un greenhorn sadea. Am să vă şi spun despre ce fel de armă va fi vorba. Va fi o carabină cu repetiţie, o carabină cu douăzeci şi cinci de focuri.

— Nu se poate!

— Ţineţi-vă pliscul! Nu-s atât de prost, încât să-mi propun să duc la bun sfârşit un lucru care-i imposibil!

— Bine, dar asta ar însemna să aveţi încărcătoare pentru douăzeci şi cinci de gloanţe!

— Am!

— Dar acestea ar fi foarte mari, incomode şi greu de mânuit.

— Este vorba despre un singur încărcător, care este uşor de mânuit şi nu-i deloc incomod. Această piesă din fier este încărcătorul despre care vă vorbesc.

— Hm! Nu mă pricep atunci când vine vorba despre meseria dumneavoastră, dar ce faceţi în ceea ce priveşte căldura? Nu se încălzeşte ţeava peste măsură de mult?

— Nici vorbă de asemenea lucru! Materialul şi prelucrarea lui sunt secretul meu! Apoi mai e ceva: oare trebuie să tragi douăzeci şi cinci de focuri aşa, unul după altul?

— Cred că nu.

— Aşa! Ei, această bucată de fier va fi o bilă. Bila va fi prevăzută cu douăzeci şi cinci de găuri. În fiecare dintre aceste găuri va fi introdus un glonţ. Pe măsură ce se trage, bila se mişcă şi introduce mereu alt glonţ pe ţeavă. Ani de-a rândul mi-am chinuit mintea ca să pun la punct mecanismul ăsta, dar nu am izbutit niciodată. Acuma se pare că treaba va merge bine. Chiar şi acum sunt renumit ca armurier. Dacă-mi reuşeşte treaba cu sistemul meu, am să fiu foarte renumit, am să câştig o grămadă de bani.

— Şi o să aveţi şi conştiinţa încărcată.

Domnul Henry m-a privit o vreme uimit şi apoi m-a întrebat:

— Conştiinţa încărcată? Cum aşa?

— Oare credeţi că ucigaşii nu au conştiinţa încărcată?

— La naiba! Vreţi să spuneţi că eu aş fi un ucigaş?

— Nu încă, dar veţi fi. A fi complice la crimă este acelaşi lucru cu a ucide.

— Să vă ia dracu’! Eu nu am să fiu nicicând complice la un omor!

— La un omor? Veţi fi complice la un masacru! Ia gândiţi-vă puţin! Dacă dumneavoastră faceţi o armă cu ajutorul căreia se pot trage douăzeci şi cinci de focuri unul după altul şi dacă această armă ajunge în mâinile unei lepădături, gândiţi-vă numai că arma dumneavoastră ar semăna moartea prin păduri, prin munţi, prin văi. Bieţii indieni vor fi răpuşi precum coioţii şi, în câţiva ani, nu va mai exista niciun războinic roşu. Doriţi să aveţi pe cuget asemenea masacru?

Mister Henry m-a privit cu ochi mari şi n-a scos o vorbă.

— Şi, am continuat eu, dacă fiecare va putea să-şi cumpere o asemenea armă, atunci veţi vinde în scurtă vreme mii de asemenea carabine, numai că mustangii şi bizonii au să dispară cu totul, la fel cum o să dispară şi vânatul de care indienii au nevoie pentru a se putea hrăni. Mii de vânători îşi vor cumpăra arma pe care dumneavoastră aţi făurit-o şi vor porni către Vestul sălbatic. Vor curge şuvoaie de sânge şi, în scurtă vreme, ţinuturile de dincoace şi de dincolo de Munţii Stâncoşi vor fi pustii.

— La dracu’! a exclamat, în cele din urmă, domnul Henry. Este adevărat că aţi venit de scurt timp din Germania?

— Da.

— Şi n-aţi mai fost nicicând pe meleagurile astea?

— Nu.

— Un greenhorn sadea, carevasăzică! Şi uite că tinerelul ăsta vorbeşte de parcă ar fi străbunicul tuturor indienilor şi s-ar afla aici de mii de ani! Dragă domnule, să nu vă închipuiţi cumva că m-aţi înspăimântat! Chiar dacă lucrurile ar sta aşa precum spuneţi, nu mi-a trecut niciodată prin cap să deschid o fabrică de armament. N-am chef să îmi amărăsc viaţa cu sute sau chiar mii de angajaţi!

— Bine, dar pentru invenţia dumneavoastră puteţi obţine un brevet, iar brevetul îl puteţi vinde!

— Ei, o să aşteptaţi dumneavoastră mult şi bine până ce am să-mi brevetez invenţia! Până acum n-am dus lipsă de nimic şi cred că şi de-acum încolo voi avea tot ce-mi trebuie, chiar şi în lipsa vreunui brevet. Şi acum, ajunge pentru astăzi! Duceţi-vă acasă! N-am de gând să stau să ascult o păsărică ce învaţă să zboare, înainte de a şti să fluiere sau să cânte!

Nu mă supăram pe domnul Henry pentru că-mi vorbea astfel. Acesta era felul său de-a fi şi înţelegeam eu prea bine ce voia să zică. Omul ţinea la mine şi era gata să mă ajute după puterile sale. I-am strâns mâna şi am plecat, asta după ce armurierul la rândul său mi-a strâns mâna cu nădejde.

Încă nu-mi dădeam seama cât de importantă avea să fie pentru mine acea seară. Nici nu bănuiam ce importanţă vor avea pentru mine carabina Henry şi doborâtorul de urşi, despre care armurierul obişnuia să spună că este „un puşcoci vechi".

A doua zi în zori, la orele şase fix, mă găseam la mister Henry. Armurierul mi-a strâns mâna, în timp ce trăsăturile sale aspre s-au luminat de-un zâmbet batjocoritor.

Welcome⁵, sir! mi-a spus armurierul, în semn de salut. Pe faţa dumneavoastră se poate vedea că sunteţi sigur de izbândă. Chiar credeţi că veţi izbuti să nimeriţi peretele despre care v-am vorbit aseară?

— Sper!

— Ei, atunci, să mergem! Am să iau o puşcă mai uşoară, iar dumneavoastră veţi lua doborâtorul de urşi. Nu-mi place să mă încarc eu cu asemenea povară!

Spunând acestea, mister Henry şi-a luat o armă cu două ţevi, iar eu am pus mâna pe „puşcociul vechi pe care armurierul nu voia să-l ducă. Am ajuns la poligonul armurierului şi bătrânul a încărcat armele. Apoi a tras două focuri, folosindu-se de puşca uşoară pe care şi-o luase. După aceea a fost şi rândul meu să trag cu doborâtorul de urşi. Nu cunoşteam încă arma şi am nimerit mai întâi marginea neagră a ţintei. Am tras a doua oară şi am nimerit mai bine. Al treilea glonţ a intrat chiar în centrul ţintei şi toate celelalte pe care le-am mai tras au intrat exact în gaura pe care-o făcusem cu cel de-al treilea glonţ. Uimirea bătrânului Henry creştea pe măsură ce trăgeam. M-am văzut nevoit să ţintesc şi cu puşca pe care şi-o luase armurierul şi am tras la fel de bine, cum trăsesem cu „puşcociul vechi. Mister Henry a exclamat, uimit şi încântat în acelaşi timp:

— Ori îl aveţi pe dracu’ în dumneavoastră, ori v-aţi născut pentru a fi om al Vestului! Nu am mai văzut nicicând un greenhorn care să tragă atât de bine!

— Pe dracul nu-l am în mine, mister Henry, am spus eu, râzând. Nici nu am făcut şi nici nu vreau să închei vreo înţelegere cu el!

— Ei, atunci se cheamă că aveţi datoria, ba aş zice chiar obligaţia de a deveni om al Vestului sălbatic! Vreţi?

— De ce nu?

— Ei bine, atunci vom vedea ce se poate face cu un greenhorn ca dumneavoastră! Ştiţi să călăriţi, carevasăzică?

— Atunci când sunt nevoit.

— Atunci când sunteţi nevoit? Hm! Carevasăzică nu călăriţi la fel de bine precum trageţi cu arma.

— Ah! Ce mare lucru mai e şi călăria? Cel mai greu este să încaleci. Dacă am apucat să ajung în şa, nu mă mai dă nimeni jos din spinarea calului!

Omul m-a privit cu mare atenţie. Nu ştia dacă vorbisem serios sau dacă făcusem o glumă. Pentru că aveam o mină serioasă, armurierul m-a întrebat:

— Aşa credeţi? Gândiţi cumva că se cuvine să vă ţineţi de coama calului? Ei, cred că vă înşelaţi, dar într-un fel aveţi dreptate, cel mai greu este să încaleci pentru că se cuvine să încaleci singur. Cu descălecatul este mult mai uşor. De asta are grijă armăsarul, şi treaba merge cât se poate de repede.

— În ceea ce mă priveşte, nu armăsarul are grijă să descalec.

— Aşa? O să vedem. Aveţi chef să daţi o probă, ca să zic aşa?

— Da, cu plăcere!

— Atunci, urmaţi-mă! Este abia ora şapte. Mai aveţi un ceas până să-ncepeţi orele. Mergem la Jim Corner, geambaşul. Are omul ăsta un armăsar roşcat care o să vă dea de furcă!

Ne-am întors în oraş şi ne-am dus la geambaş. Acesta avea o curte mare, încadrată de grajduri. Ne-a întâmpinat chiar domnul Corner în persoană, ne-a întrebat cu ce ne putea fi de folos, iar armurierul i-a spus:

— Tânărul aici de faţă spune că pe dânsul nu-l poate arunca din spinare niciun armăsar. Ce ziceţi de asta, mister Corner? Sunteţi dispus să-l lăsaţi să urce în spinarea armăsarul roşcat?

Geambaşul m-a privit cu atenţie, m-a măsurat de sus până jos şi apoi a spus:

— Pare a avea oase bune, elastice. Oricum, tinerii nu-şi frâng gâtul aşa de lesne ca oamenii mai vârstnici. Dacă domnul doreşte să-şi încerce norocul cu armăsarul roşcat, eu n-am nimic împotrivă.

Geambaşul a dat poruncile necesare şi, imediat după aceea, doi argaţi au adus din grajduri un armăsar roşcat, gata înşeuat şi tare neliniştit. Bietului domn Henry i s-a făcut milă de mine şi m-a rugat să renunţ, numai că, în primul rând, nu-mi făceam niciun fel de griji şi, în al doilea rând, toată afacerea devenise pentru mine o chestiune de onoare. Mi s-a dat un bici şi mi s-au pus pinteni la încălţări. Apoi am izbutit să ajung în şa, după ce încercasem să încalec de câteva ori, dar fără succes, deoarece armăsarul se tot ferea de mine. Imediat ce-am izbutit să mă sui în şa, cei doi argaţi s-au dat deoparte. Armăsarul roşcat a sărit în sus şi apoi a încercat să mă arunce într-o parte. Am rămas în şa, deşi nu apucasem să îmi vâr picioarele în scări, lucru pe care, de altfel, m-am grăbit să-l fac. Abia ce izbutisem să ajung cu picioarele în scări, că roşcatul a şi început să se scuture din răsputeri, doar-doar m-o arunca din şa. Dacă a văzut că nu are niciun spor, a început să gonească pe lângă pereţii grajdurilor cu gândul de a mă strivi. Lupta dintre cal şi călăreţ deveni de-a dreptul crâncenă. Am pus la bătaie tot ce aveam: un pic de experienţă şi puterea coapselor. De fapt, puterea m-a ajutat să ies învingător. Calul era scăldat în sudoare şi făcuse spume albe ca neaua la bot, dar devenise blând şi îmi dădea ascultare.

Geambaşul începuse să se teamă pentru sănătatea patrupedului său. Dădu dispoziţie ca armăsarul roşcat să fie înfăşurat în pături şi să fie plimbat prin curte la pas. Domnul Corner se apropie de mine şi-mi spuse:

— Trebuie să vă spun, tinere domn, că nu m-aş fi aşteptat la aşa ceva. Eram sigur că armăsarul vă va azvârli numaidecât din şa. Nu aveţi să-mi plătiţi nimic. Dacă doriţi să-mi faceţi un bine, mai treceţi pe-aici şi băgaţi-i minţile-n cap acestui armăsar îndărătnic. Eu nu mă uit la zece dolari. Oricum, este un cal scump şi dacă învaţă să dea ascultare călăreţului, voi putea chiar să-l vând.

— Dacă aceasta este dorinţa dumneavoastră, atunci voi mai veni cu mare plăcere.

De când coborâsem din şa, domnul Henry nu mai scosese nicio vorbă. Omul se mulţumea să mă privească, dând din cap. La un moment dat, armurierul împreună mâinile şi spuse:

— Acesta este un greenhorn cu totul ieşit din comun sau, mă rog, un greenhorn cu totul deosebit! Uite, a strâns calu-ntre picioare de era să-l omoare şi n-a căzut din şa! De unde aţi învăţat asta, sir?

— Soarta a vrut ca odată să încalec un armăsar unguresc, pe jumătate sălbatic. L-am tot strâns între coapse până ce mi-a dat ascultare. Aşa am scăpat cu viaţă.

— Mda! Ce mai vietăţi! De-aia sunt eu mulţumit de scaunul meu cu pernă moale, care nu se supără pe mine dacă m-aşez pe el! Haideţi, să mergem! Oricum m-a luat ameţeala, dar să ştiţi că nu v-am pus eu să trageţi cu arma şi să călăriţi numai aşa, de florile mărului! Asta s-o ştiţi!

Ne-am despărţit şi fiecare dintre noi a luat-o spre casă. În următoarele două zile, armurierul nu a mai trecut pe la mine şi nici eu nu am avut ocazia de a-l vizita. În după-amiaza celei de-a treia zile, însă, domnul Henry s-a arătat. Ştia că după orele prânzului eram liber.

— Aveţi chef să faceţi o plimbare împreună cu mine? m-a întrebat mister Henry.

— Unde să mergem?

— Vom merge la un domn care doreşte să vă cunoască.

— Să mă cunoască? De ce?

— Asta v-o puteaţi închipui şi singur, dar, fie, am să v-o spun tot eu. Iată, vrea să vă cunoască, pentru că n-a mai văzut niciodată un greenhorn.

— Dacă aşa stau lucrurile, am să vă-nsoţesc cu mare plăcere. Nici nu vreau să mă gândesc ce ochi va face domnul cu pricina.

În ziua aceea, domnul Henry părea din cale-afară de vesel şi binedispus. Ştiam precis că pusese la cale ceva, că avea el vreo surpriză. Am mers pe nişte străduţe şi, în cele din urmă, am ajuns la o clădire în care se putea intra printr-o uşă de sticlă. Am intrat iute şi nu am mai apucat să văd exact ce scria pe acea uşă, pentru că literele erau aurite. Am apucat să descifrez totuşi cuvintele Surveying şi Office, adică Birou pentru măsurători. Foarte curând aveam să constat că nu mă înşelasem. În clădire se găseau trei domni care l-au salutat respectuos pe domnul Henry şi m-au privit cu o curiozitate nestăpânită. Pe mese se vedeau tot soiul de planuri, hărţi şi instrumente de măsură. Mi-am dat seama că mă aflam într-un birou de geodezie. Nu ştiam ce urmărea bătrânul Henry. Nu avea să le comunice nimic deosebit celor trei domni. Părea că îi vizita pur şi simplu pentru a mai schimba o vorbă. Am trecut de la un subiect la altul. În cele din urmă, a venit vorba şi despre instrumentele de măsură care se găseau în birou. Asta-mi convenea, pentru că acum puteam lua parte mai mult la conversaţie.

În ziua aceea, armurierul părea a fi foarte interesat de instrumentele de măsură. Voia să ştie de toate şi mie-mi făcea plăcere să-i răspund. În cele din urmă, am ajuns să răspund numai la întrebările puse de domnul Henry. A trebuit să dau explicaţii legate de instrumente şi de hărţi, dar eram într-adevăr un greenhorn, un boboc desăvârşit, pentru că nu mi-am dat seama ce scop avea acest „interogatoriu". Abia după ce am vorbit despre diferenţele dintre metoda de stabilire a coordonatelor, pe de-o parte, şi metoda polară şi diagonală, pe de altă parte, dintre determinarea perimetrelor şi procedeul repetării, după ce am dat unele explicaţii legate de calculul trigonometric şi am băgat de seamă cum cei trei domni îi făceau cu ochiul lui mister Henry, toată treaba mi s-a părut suspectă. M-am ridicat de la locul meu, dându-i astfel de înţeles armurierului că voiam să plec. Domnul Henry nu s-a împotrivit şi am plecat, fiind salutaţi cu şi mai mult respect decât la venire.

După ce ne-am depărtat destul de mult pentru a nu mai putea fi auziţi din birou, domnul Henry s-a oprit, mi-a pus mâna pe umăr şi mi-a spus, având pe chip o profundă mulţumire:

— Sir, tinere, omule, dragul meu greenhorn, tinere domn, mi-aţi făcut o mare bucurie! Sunt mândru de dumneavoastră!

— Mândru? De ce?

— Pentru că aţi fost demn de recomandarea mea şi nu aţi înşelat aşteptările acestor trei domni!

— Recomandare? Aşteptări? Nu înţeleg!

— Cu toate acestea, totul este cum nu se poate mai simplu. Mi-aţi spus că vă pricepeţi să faceţi măsurători şi, ca să mă conving că nu mi-aţi spus nişte minciuni gogonate, am vorbit cu aceşti trei domni, care-mi sunt prieteni apropiaţi, şi aceşti trei domni v-au pus la-ncercare. Şi uite că v-au pus la încercare şi v-aţi descurcat de minune!

— Să vă fi spus nişte minciuni gogonate? Dacă dumneavoastră, mister Henry, mă credeţi în stare de aşa ceva, atunci nu am să vă mai calc pragul!

— Mă faceţi să râd! Doar nu o să mă văduviţi de plăcerea de a vă vedea, asta măcar pentru faptul că semănaţi atât de bine cu fiul meu! Aţi mai trecut pe la geambaş?

— În fiecare zi, în zori.

— Şi aţi mai încălecat armăsarul roşcat?

— Da.

— Credeţi că se mai îmblânzeşte?

— Eu aşa zic. Oricum, mă îndoiesc de faptul că persoana care-l va cumpăra se va înţelege cu el la fel de bine ca mine. Calul s-a obişnuit cu mine şi aruncă din şa pe oricine altcineva.

— Asta mă bucură! Mă bucură nespus! Carevasăzică, armăsarul ăsta vrea să poarte în spinare numai şi numai un greenhorn! Haideţi s-o luăm pe străduţa aceasta. Ştiu eu un dining house, un birt unde se mănâncă bine şi se bea şi mai bine. Trebuie să sărbătorim faptul că aţi trecut cu brio examenul la care aţi fost supus.

Nu-l mai înţelegeam pe domnul Henry. Parcă devenise alt om. El, bărbatul singuratic şi distant, avea dorinţa de a lua masa într-un dining house! Şi trăsăturile feţei parcă erau acum altele. Şi glasul era parcă mai plăcut. Omul era bucuros. Examen, spusese armurierul. Cuvântul mi s-a părut ciudat, dar nu i-am dat niciun fel de importanţă la momentul respectiv.

De când luasem examenul, mister Henry m-a vizitat în fiecare zi şi m-a tratat ca pe un prieten la care ţinea foarte mult şi pe care se temea să nu cumva să-l piardă. Armurierul avea însă grijă să nu cumva să mi se suie la cap şi mă aducea la realitate, rostind cuvântul greenhorn.

Ciudat era faptul că şi purtarea gazdelor mele s-a mai schimbat în ceea ce mă privea. Cei maturi erau mai atenţi cu mine, şi copiii se mai cuminţiseră. Îi surprindeam uneori aruncându-mi priviri în care se citea un amestec de dragoste şi milă.

La două săptămâni după ce am fost la examen împreună cu domnul Henry, stăpâna casei, gazda mea, m-a rugat să nu plec de-acasă, deşi era după-amiaza mea liberă, şi să accept să iau cina în familie. Doamna a spus că urma să vină şi mister Henry, aducân-du-mi la cunoştinţă şi faptul că mai invitase încă doi domni, dintre care unul se numeşte Sam Hawkens şi este un vestit vânător din Vestul sălbatic. Eu, un greenhorn, nu auzisem niciodată de acel vestit vânător, dar doream cu tot dinadinsul să cunosc un westman, mai ales că era unul vestit.

Pentru că eram meditatorul copiilor şi eram, deci, de-al casei, nu am fost nevoit să rămân în camera mea până la ora cinei. M-am dus, aşadar, în sufragerie şi am observat cu surprindere că totul fusese aranjat ca pentru o zi de sărbătoare. Încăperea nu mai avea aspectul ei obişnuit. Micuţa Emmy, fetiţa în vârstă de cinci ani, îşi băgase degeţelul în compotul de mure. Când am intrat, micuţa şi-a retras fulgerător degetul şi l-a şters cu repeziciune de buclele ei blonde. Când am ameninţat-o cu degetul, Emmy a alergat spre mine şi mi-a şoptit câteva cuvinte la ureche. Ca să dau uitării năzdrăvănia ei, fetiţa mi-a mărturisit taina pe care o ascunsese de câteva zile cu atâta grijă în sufleţelul ei: „Serbarea ta de rămas-bun".

Ospăţul meu de despărţire! Era imposibil! Cine ştie prin ce confuzie ajunsese Emmy să creadă că aceasta avea să fie o masă de adio. I-am zâmbit fetiţei şi am auzit voci în hol. Oaspeţii sosiseră, iar eu am crezut că este şi de datoria mea să le ies în întâmpinare. Cei trei bărbaţi au ajuns în acelaşi moment, aşa cum se înţeleseseră, după cum aveam să aflu mai târziu. Domnul Henry mi-l prezentă mai întâi pe un anume mister Black, un bărbat cam stângaci şi cam rigid, iar după aceea pe Sam Hawkens, vânătorul din Vest.

Vânătorul din Vest! Trebuie să mărturisesc deschis faptul că, atunci când l-am privit uluit, cred că nu arătam a fi deosebit de inteligent. Nu mai văzusem un astfel de personaj. Desigur că, mai târziu, aveam să întâlnesc tot soiul de oameni dintre cei mai ciudaţi.

Omul era oricum ciudat. Ca şi cum acest lucru nu ar fi fost de-ajuns, vânătorul venise în vizită îmbrăcat de parcă s-ar fi aflat în sălbăticie, adică având pălăria pe cap şi ţinând puşca în mână. Şi-acum, să vi-l descriu:

De sub borurile pleoştite ale unei pălării de fetru, ale cărei vârstă, culoare şi formă nu le-ar fi putut ghici nici cel mai fin observator, se zărea o adevărată pădure alcătuită din păr, barbă şi mustăţi. Din mijlocul acestei păduri, răsărea un nas înfricoşător de mare, care ar fi putut servi cu cinste drept indicator pentru orice cadran solar. Datorită părului, bărbii şi mustăţilor care crescuseră în voie, din întreaga figură a vânătorului nu se zăreau decât măreţul organ olfactiv şi doi ochişori mititei, sclipind de inteligenţă, care nu stăteau o clipă locului şi care trădau faptul că domnul Sam Hawkens era şiret, dar şi mereu pus pe şotii.

Acest cap se odihnea pe un trup „invizibil" până la genunchi, fiind înfăşurat într-o haină veche din piele de ţap. Se pare că această haină fusese croită pentru un bărbat solid şi îi dădea omuleţului din faţa mea aspectul unui copil care a îmbrăcat în joacă halatul de casă al bunicului. Din acest înveliş ieşeau la iveală două picioare firave, cu totul strâmbe, semănând cu nişte seceri ascunse în nişte pantaloni din piele, de soiul celor pe care-i poartă indienii. Se pare că omuleţul avea aceşti pantaloni de câteva decenii, pentru îi rămăseseră scurţi şi lăsau să se zărească o pereche de cizme uriaşe în care Sam Hawkens ar fi încăput cu totul.

Faimosul westman ţinea în mână o puşcă pe care eu unul aş fi atins-o cu mare băgare de seamă. Flinta cu pricina semăna mai mult cu o bâtă şi mai puţin cu o armă de foc. În acele clipe nu-mi puteam imagina o caricatură mai grotescă a vânătorului din prerie. Cu toate acestea, nu peste multă vreme aveam să-mi dau seama de calităţile acestui omuleţ ciudat.

După ce m-a privit atent, vânătorul l-a întrebat pe armurier cu o voce subţirică, de copil:

— Acesta este tânărul greenhorn despre care mi-aţi vorbit, mister Henry?

Yes! a răspuns domnul Henry, dând din cap.

— Ei bine, îmi place! Sper ca şi dumnealui să-i placă de Sam Hawkens, hi, hi, hi, hi!

Lăsând să răsune acest râs subţirel, pe care aveam să-l aud de mii de ori de-atunci încolo, vânătorul s-a întors spre uşa care s-a deschis chiar în clipa aceea. Şi-au făcut apariţia stăpânul casei,

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Winnetou. Volumul 1

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor