Vrajitoarea si alte nuvele

granate

Sulamita

O, pune-mă pe inimă pecete,

pecete vreau să fiu pe braţul tău!

Că tare precum Moartea e Iubirea

şi crudă precum Iadul e Gelozia

Săgeţile îi sunt de foc.

Cântarea Cântărilor¹

I

Regele Solomon nu ajunsese încă la vârsta maturităţii — patruzeci şi cinci de ani –, dar faima despre înţelepciunea şi frumuseţea lui, despre măreţia vieţii lui şi despre fastul de la curte se răspândise până hăt departe, dincolo de hotarele Palestinei. În Asiria şi Fenicia, în Egiptul de Sus şi de Jos, din străvechea Tauridă până la Yemen şi de la Ismar până în Persepolis, pe malurile Mării Negre şi pe insulele din Mediterana — numele său era rostit cu uimire, pentru că altul asemenea lui nu mai era printre regii din acele vremuri.

În anul 480 de la ieşirea fiilor lui Israel din Egipt, în cel de al patrulea an de domnie, în luna Zif, regele a început ridicarea Marelui Templu pe muntele Moria şi construcţia unui palat la Ierusalim. Optzeci de mii de pietrari şi şaptezeci de mii de cărători munceau necontenit în munţi şi în împrejurimile oraşului, iar zece mii de tăietori de lemne din cei treizeci şi opt de mii au fost trimişi în Liban unde o lună întreagă s-au ostenit atât de tare, încât după aceea s-au odihnit două luni. Mii de oameni legau buştenii tăiaţi în plute pe care sute de marinari le duceau pe mare la Jaffa. Acolo erau prelucrate de oamenii din Tyr, mari meşteri în strungărie şi tâmplărie. Doar la înălţarea piramidelor Kephren, Keops şi Mykerinos, la Giseh, mai fusese folosit un număr atât de mare de lucrători.

Trei mii şase sute de ispravnici supravegheau lucrările şi, peste ei, mai mare era Azaria, fiul lui Natan, un om aspru şi harnic, despre care umbla vorba că nu doarme niciodată, ros de focul lăuntric al unei boli de nevindecat. Toate planurile palatului şi ale Templului, schiţele coloanelor, ale altarului şi ale „mării de aramă"², desenele ferestrelor, ornamentele de pe ziduri şi de pe tronuri erau create de arhitectul Hiram-Abias din Sidon, fiul unui lucrător în aramă din seminţia lui Neftali.

Peste şapte ani, în luna Bul, a fost isprăvit Templul Domnului, iar peste treisprezece ani — palatul regal. Pentru trunchiurile de cedru din Liban, pentru scândurile de chiparos şi măslin, pentru lemnul preţios de zadă, pentru salcâm şi farsis, pentru imensele pietre costisitoare, tăiate şi şlefuite, pentru purpura şi pânza de vison³ cusută cu aur, pentru ţesăturile albastre din lână, pentru fildeş şi pieile roşii de berbec, pentru fier, onix şi marmură multă, pentru pietrele preţioase, pentru lanţurile de aur, coroniţe, şnururi, cleşti, împletituri, jgheaburi, lămpi, flori şi sfeşnice, pentru balamalele de aur la uşi şi cuiele de aur care cântăreau fiecare câte şaizeci de sicli⁴, pentru cupele şi platourile de aur, pentru înfloriturile sculptate ori lucrate în mozaic, pentru imaginile cu lei, heruvimi, tauri, palmieri şi ananaşi, turnate ori cioplite în piatră — Solomon i-a dăruit lui Hiram, regele Tyrului, care avea acelaşi nume ca arhitectul Hiram, douăzeci de cetăţi şi aşezări în ţinutul Galileii. Însă Hiram a găsit că darul acesta este neînsemnat, cu atât fast nemaiauzit fuseseră clădite Templul Domnului şi palatul lui Solomon şi micul palat din Millo pentru soţia regelui, frumoasa Astis, fiica faraonului egiptean Sussakim. Iar lemnul roşu, din care mai târziu s-au făcut balustrade şi trepte în galerii, instrumente muzicale şi legături pentru cărţile sfinte, îi fusese adus în dar lui Solomon de către regina din Saba, preafrumoasa şi înţeleapta Balkis, împreună cu nenumărate mirodenii, uleiuri aromate şi parfumuri scumpe cum nu se mai văzuseră până atunci în Israel.

Bogăţiile regelui creşteau de la un an la altul. Corăbiile lui se întorceau în port de trei ori pe an: „Tarsis, care străbătea Marea Mediterană, şi „Hiram, care colinda pe Marea Neagră. Ele aduceau din Africa fildeş, maimuţe, păuni şi antilope; din Egipt — care bogat împodobite, din Mesopotamia — tigri şi lei vii, de asemenea piei şi blănuri, din Coa — cai albi ca neaua, din Parvaim — nisip de aur care valora şase sute şaizeci de talanţi pe an. Lemn roşu, negru şi de santal din ţara Ofirului, covoare cu modele uimitoare din Assur şi Calah, daruri prieteneşti de la regele Tiglatpalassar, mozaic măiestrit din Ninive, Nimrud şi Sargon, minunate broderii din Hatuar, potire lucrate în aur din Tyr. Din Sidon îi veneau sticle colorate, iar din Punt, de pe lângă Bab-el-Mandeb, primea mirodeniile acelea rare: nard, aloe, trestie, scorţişoară, şofran, ambră, mosc, stacti⁵, halvan, smirnă şi tămâie, pentru care nu o dată faraonii egiptenii porneau războaie sângeroase.

În zilele lui Solomon argintul nu preţuia mai mult decât piatra simplă, iar lemnul roşu nu era mai scump decât banalii sicomori ce creşteau în vâlcele.

Regele construise băi de piatră împodobite cu porfir, bazine de marmură şi havuzuri răcoroase, poruncind să se aducă apa din izvoarele de munte care se vărsau în torentul Chedronului, iar în jurul palatului aranjase grădini şi pâlcuri de verdeaţă. Mai sădise şi o vie la Baal-Hamon.

Solomon avea patruzeci de mii de grajduri pentru catârii şi pentru caii de la carele lui şi douăsprezece mii pentru caii de călărie. În fiecare zi se aduceau din alte provincii orz şi paie pentru cai. Zece boi îngrăşaţi şi douăzeci de boi de păşune, treizeci de măsuri de făină de grâu şi şaizeci de făină obişnuită, o sută de butoaie cu vinuri felurite, trei sute de oi, fără a mai pune la socoteală păsările îndopate, cerbii, caprele negre şi antilopele — toate astea ajungeau zi de zi în mâinile celor doisprezece ispravnici pentru masa lui Solomon şi a Curţii sale, precum şi pentru cea a suitei şi a gărzii. Şaizeci dintre cei cinci sute de ostaşi, cei mai puternici şi mai viteji din toată oastea, stăteau de strajă cu schimbul în faţa încăperilor din interiorul palatului. Solomon poruncise să fie făcute cinci sute de scuturi acoperite cu aur pentru gărzile sale de corp.

II

Orice i-ar fi dorit ochii, regele nu respingea şi inimii sale nu-i interzicea nici o bucurie. Şapte sute de soţii avea regele şi trei sute de ţiitoare, fără a mai socoti roabele şi dansatoarele. Şi pe toate Solomon le încânta cu dragostea lui, pentru că Dumnezeu îi dăduse o patimă nesecată, cum nu se află la oamenii de rând. Îi plăceau hititele cu faţa albă, cu ochi negri şi buze roşii, pentru frumuseţea lor luminoasă şi trecătoare, care înfloreşte în splendoarea ei atât de timpuriu şi se ofileşte la fel de repede, precum floarea de narcisă; filistinele negricioase, înalte şi înfocate, cu părul creţ şi aspru, care purtau brăţări zăngănitoare de aur la încheietura mâinilor, paftale rotunde de aur pe umeri, iar la amândouă gleznele — brăţări late prinse unele de altele cu un lănţişor subţire; amoreienele micuţe, gingaşe şi mlădii, cu trupuri fără cusur, a căror statornicie şi smerenie în dragoste deveniseră proverbiale; femeile din Asiria care-şi prelungeau ochii cu vopsele şi-şi crestau stele albastre pe frunte şi pe obraji; fiicele Sionului, învăţate, vesele şi spirituale, care se pricepeau atât de bine să dănţuiască şi să cânte din gură, dar şi la harpă, lăută şi flaut, în acompaniament de tamburină; egiptencele cu pielea gălbie, nesătule în dragoste şi turbate în gelozie; babilonienele senzuale al căror trup pe sub veşminte era neted ca marmura, pentru că îşi înlăturau firele de păr cu o alifie specială; fecioarele Bactriei, care-şi vopseau părul şi unghiile în roşu aprins şi purtau şalvari; moabitele tăcute şi sfioase ale căror sâni superbi erau răcoroşi chiar şi în cele mai fierbinţi nopţi de vară; amonitele nepăsătoare şi risipitoare, cu părul de foc şi cu trupul atât de alb, încât lumina în întuneric; femeile fragile şi cu ochi albaştri, cu păr ca inul şi cu pielea mirosind delicat, care fuseseră aduse din Nord, prin Baalbek, şi a căror limbă rămânea de neînţeles pentru toţi locuitorii Palestinei. În afară de ele, regelui îi plăceau şi multe fiice ale Iudeii şi ale Israelului.

De asemenea, şi-a împărţit patul cu Balkis-Makeda, regina din Saba, care întrecea toate femeile din lume prin frumuseţe, înţelepciune, bogăţie şi prin iscusinţa sa în arta iubirii pătimaşe. L-a împărţit şi cu Abişag Şunamita, care încălzise bătrâneţea regelui David, frumoasa blândă şi liniştită din pricina căreia Solomon îl hărăzise morţii pe fratele lui mai mare, Adonia, prin mâna lui Benaia, fiul lui Iehoiada.

L-a împărţit şi cu fata săracă de la vie, pe nume Sulamita, singura dintre femei pe care regele a iubit-o din toată inima.

Solomon şi-a făcut o lectică din cel mai bun lemn de cedru, cu coloane subţiri de argint, cu rezemătoare în formă de lei şezând şi cu un baldachin din pânză purpurie de Tyr. Pe dinăuntru, baldachinul era împodobit cu broderii în aur şi pietre preţioase — daruri din dragoste ale soţiilor şi ale fecioarelor din Ierusalim. Iar când robi negri şi vânjoşi îl purtau prin mulţime pe Solomon în zilele de mare sărbătoare, regele era cu adevărat minunat, ca un crin din valea Saronului.

Palidă era faţa lui, buzele — precum o panglică roşu aprins; pletele ondulate erau negre ca pana corbului, şi în ele străluceau, ca o podoabă a înţelepciunii, şuviţe cărunte asemenea pâraielor argintii de munte ce cad din înaltul stâncilor întunecate ale Hermonului: fire cărunte sclipeau şi în barba lui neagră, încreţită în şiruri subţiri şi regulate, după obiceiul regilor asirieni.

Iar ochii regelui erau întunecaţi, asemeni celor mai întunecate agate, precum cerul într-o noapte de vară fără lună. Genele îi erau desfăcute ca nişte săgeţi în sus şi în jos, semănând cu nişte raze în jurul ochilor negri. Şi nu era om în lume care să-i poată întâlni privirea fără să-şi plece ochii. Iar fulgerele de mânie din ochii regelui culcau oamenii la pământ.

Dar erau şi clipe de veselie a sufletului când regele se îmbăta cu dragoste, cu vin, ori cu dulceaţa puterii, sau se bucura de vreun cuvânt înţelept şi frumos, spus în treacăt. Atunci genele lungi se coborau pe jumătate, aruncând raze albăstrii pe obrazu-i luminos, iar în ochi i se aprindeau, întocmai ca scânteile în briliante, flăcările calde ale unui râs mângâietor şi blând. Şi cei care vedeau surâsul acesta erau gata să-şi dea viaţa şi sufletul pentru el, atât de minunat era. Fie şi numai numele regelui Solomon, rostit cu glas tare, tulbura inimile ca mireasma de mir vărsat ce aminteşte de nopţile de iubire.

Mâinile regelui erau delicate, albe, calde şi frumoase, ca ale femeilor, însă în ele era atâta putere de viaţă, încât, punându-şi palmele pe creştetul bolnavilor, regele vindeca dureri de cap, convulsii, melancolie adâncă şi turbare. Pe degetul arătător Solomon purta un rubin roşu-sângeriu care împrăştia şase raze de culoarea perlei. Inelul acesta avea o vechime de sute de ani. Pe dosul pietrei era gravată o inscripţie în limba unui popor străvechi ce dispăruse în negura vremurilor: „Totul trece".

Şi atât de mare era forţa lăuntrică a lui Solomon că până şi fiarele i se supuneau: leii şi tigrii i se târau la picioare, îşi frecau boturile de genunchii lui, îi lingeau mâinile cu limbile lor aspre când regele intra în sălaşul lor. Aşa cum îşi bucura inima în lucirile jucăuşe ale pietrelor preţioase, în aromele răşinilor parfumate de Egipt, în atingerea blândă a ţesăturilor fine, în muzica voluptoasă, în gustul rafinat al vinului roşu ce scânteia în potirul cizelat în Ninive, tot aşa îi plăcea să mângâie coamele aspre ale leilor, spinările catifelate ale panterelor negre şi labele moi ale tinerilor leoparzi bălţaţi, îi plăcea să asculte răgetul fiarelor, să le admire mişcările puternice şi frumoase şi să le simtă aburul fierbinte al răsuflării.

Aşa a fost descris regele Solomon de către Iosafat, fiul lui Ahilud, cronicarul său.

III

„Pentru că n-ai cerut viaţă lungă şi n-ai cerut bogaţie şi n-ai cerut vieţile vrăjmaşilor tăi, ci ai cerut priceperea de a asculta judecata, iată, ţi-am dat după cuvântul tău; şi, iată, ţi-am dat inimă pricepută şi înţeleaptă; înainte de tine n-a fost nimeni ca tine, şi nici după tine nu se va ridica vreunul care să-ţi semene".

Aşa i-a vorbit Dumnezeu lui Solomon şi astfel, din cuvântul Lui, regele a aflat despre facerea lumii şi despre forţa stihiilor, a înţeles începutul, sfârşitul şi mijlocul vremurilor, a pătruns taina veşnicei întoarceri a evenimentelor pe o spirală unduitoare. De la astronomii din Byblos, Akra, Sargon, Borsippa şi Ninive a învăţat să urmărească mişcarea şi aşezarea stelelor pe cer şi zodiile anului. Cunoştea, de asemenea, firea tuturor animalelor şi ghicea simţirile fiarelor, înţelegea obârşia şi direcţia vânturilor, însuşirile felurite ale plantelor şi puterea ierburilor tămăduitoare.

În inima omului gândurile sunt ca o apă adâncă, însă şi pe ele înţeleptul rege se pricepea să le scoată la iveală. El ghicea cele mai ascunse taine ale sufletului din cuvinte, din glas şi din mişcarea mâinilor, de parcă ar fi citit literele dintr-o carte deschisă. Şi de aceea, din toate colţurile Palestinei veneau la el o mulţime de oameni cerând judecată, sfaturi, ajutor, dezlegare în tot felul de pricini, dar şi tălmăcirea viselor şi a semnelor neştiute. Şi oamenii se minunau de profunzimea şi agerimea răspunsurilor lui Solomon.

Solomon a compus trei mii de proverbe, iar cântările lui au fost o mie cinci. Le dicta celor doi scribi iscusiţi şi iuţi de mână, Elihoref şi Ahia, fiii lui Şişa, iar pe urmă compara cele scrise de amândoi. Întotdeauna îşi îmbrăca gândurile într-o formă aleasă, pentru că un cuvânt spus cu pricepere este asemenea mărului de aur aşezat într-o cupă din sardonix străveziu şi pentru că, la fel, cuvintele înţelepţilor sunt ascuţite ca ácele şi tari ca nişte cuie bine înfipte, iar cei ce le rostesc coboară din acelaşi Păstor. „Cuvântul este o scânteie în bătaia inimii" — spunea regele. Şi înţelepciunea lui Solomon era mai multă decât a tuturor fiilor Orientului şi mai presus decât a egiptenilor. Era mai înţelept decât Etan Ezrahiteanul, decât Heman şi decât Calcol şi Darda, fiii lui Mahol. Însă el începea să fie apăsat de frumuseţea înţelepciunii obişnuite omeneşti, care nu mai avea în ochii lui preţul dinainte. Cu mintea neliniştită şi iscoditoare, el era însetat de înţelepciunea cea mai înaltă pe care Domnul o avusese în drumul său de la începuturi, mai înaintea creaţiilor sale din vremuri străvechi, înainte de existenţa pământului. Îşi dorea înţelepciunea aceea măiastră cu care El trasase un cerc pe faţa abisului. Şi Solomon n-o găsea.

Îşi însuşise învăţăturile magilor din Caldeea şi Ninive, ştiinţa astrologilor din Abidos, Sais şi Memphis, tainele vrăjitorilor, ale înţelepţilor şi magilor asirieni, ale prezicătorilor din Bactria şi Persepolis, şi se încredinţase că toate cunoştinţele lor erau omeneşti.

De asemenea, căuta înţelepciune şi în ritualurile vechilor credinţe păgâne şi de aceea mergea la altarele lor şi aducea jertfe puternicului Baal-Libanon care era cinstit în Tyr şi în Sidon sub numele de Melqart, zeul creaţiei şi al distrugerii, ocrotitorul vaselor de pe mare; în oaza Sivah zeul era numit Ammon, iar idolul lui de acolo dădea din cap arătând drumul cortegiilor de sărbătoare; i se zicea Bel la caldeeni şi Moloh la canaaneni. Se mai închina şi soţiei lui Baal, cumplita şi voluptoasa Astarte, care în alte temple mai era numită şi Ishtar, Isaar, Baaltis, Ashera, Ishtar-Belit ori Atargatis. Vărsa uleiuri şi aprindea mirodenii pentru zeii Isis şi Osiris ai Egiptului, frate şi soră, uniţi prin căsătorie încă din pântecele mamei lor, unde au zămislit pe zeul Horus. Se mai închina regele zeiţei din Tyr, Derketo, cu înfăţişare de peşte, şi lui Anubis, cel cu cap de câine, zeul îmbălsămării, şi lui Oannes al Babilonului, şi lui Dagon al filistenilor, şi lui Avdenago al Asiriei, şi lui Utsab, idolul din Ninive, şi întunecatei Kybele, şi lui Bal-Merodoh, ocrotitorul Babilonului, zeul planetei Jupiter, şi lui Or al Caldeii, zeul focului veşnic, şi misterioasei Omorca, străbuna zeilor, pe care Bel o despicase în două părţi creând din ele cerul şi pământul, iar din capul ei — pe oameni. Se mai închina regele şi zeiţei Atanais, în cinstea căreia fetele din Fenicia, Lidia, Armenia şi Persia îşi ofereau trupul trecătorilor ca pe o sfântă jertfă pe altarul templului.

Dar în ritualurile păgâne regele nu aflase nimic altceva decât beţii, orgii nocturne, rătăcire, incest şi patimi perverse, iar în dogmele lor nu vedea decât vorbe goale şi înşelăciune. Însă nu interzicea nici unuia dintre supuşii săi să aducă jertfă zeului preferat şi chiar el însuşi construise pe Muntele Măslinilor o capişte lui Kamosh, zeul mârşav al moabitenilor, la rugămintea frumoasei şi îngânduratei Ellaan-moabiteanca, altădată soţia favorită a regelui. Un singur lucru nu îngăduia Solomon şi pedepsea cu moartea: jertfirea copiilor.

Şi a văzut el în căutările sale că soarta fiilor omului şi cea a animalelor este una şi aceeaşi: la fel mor şi unii şi ceilalţi, aceeaşi suflare este la toţi şi omul nu este mai presus decât orice dobitoc. Şi a mai înţeles regele că înţelepciunea multă conţine amărăciune multă şi cine îşi sporeşte cunoaşterea îşi sporeşte durerea. A mai aflat că uneori inima poate să te doară şi în timp ce râzi şi că tristeţea este sfârşitul bucuriei. Şi într-o dimineaţă le-a dictat pentru prima oară lui Elihoref şi lui Ahia:

― Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune şi chin al spiritului, aşa zice Ecclesiastul.

Dar pe atunci regele nu ştia că în curând Dumnezeu avea să-i trimită o iubire gingaşă şi fierbinte, credincioasă şi minunată, mai preţioasă decât bogăţiile, slava şi înţelepciunea, mai preţioasă decât viaţa însăşi, pentru că ea nu pune preţ pe viaţă şi nu se teme de moarte.

IV

Via regelui se afla în Baal-Hamon, pe versantul de sud al muntelui Batn-el-Hab, la apus de capiştea lui Moloh. Acolo îi plăcea regelui să se izoleze în ceasurile de meditaţie adâncă. Rodiile, măslinii şi merii sălbatici, amestecaţi printre cedri şi chiparoşi, înconjurau via din trei părţi pe munte, iar pe laterala a patra via era despărţită de drum printr-un zid înalt de piatră. Şi celelalte vii dimprejur erau tot ale lui Solomon; el le dăduse în arendă supraveghetorilor pentru câte o mie de arginţi fiecare.

Doar în zorii zilei se isprăvise ospăţul bogat oferit la palat de regele Israelului în cinstea trimişilor regelui din Asiria, gloriosul Tiglatpalassar. Deşi era ostenit tare, Solomon nu putuse să adoarmă în dimineaţa asta. Nici vinul, nici sichera⁶ nu înceţoşaseră capetele rezistente ale asirienilor şi nu le dezlegase limbile viclene. Însă mintea pătrunzătoare a regelui cel înţelept le dibuise planurile şi, la rândul ei, deja ţesuse o plasă politică de mare fineţe cu care să-i tragă pe sfoară pe aceşti oameni importanţi cu privirea trufaşă şi vorba mincinoasă. Solomon va şti cum să păstreze amiciţia necesară cu suveranul Asiriei şi, totodată, de dragul prieteniei statornice cu Hiram din Tyr, să-şi salveze de jafuri regatul care, din pricina nenumăratelor bogăţii ascunse în subteranele de sub străduţele înguste, cu case înghesuite, atrăgea de multă vreme privirile lacome ale cârmuitorilor dinspre Orient.

Şi iată că în zori Solomon porunci să fie dus pe muntele Batn-el-Hab, lăsă lectica departe, pe drum, iar acum stătea singur pe o bancă simplă de lemn, mai sus de vie, la