Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Alexandria si scolile ei

Alexandria si scolile ei

Citiți previzualizarea

Alexandria si scolile ei

Lungime:
122 pagini
2 ore
Editor:
Lansat:
Jan 1, 2003
ISBN:
9789737010742
Format:
Carte

Descriere

Charles Kingsley, renumit profesor de istorie la Cambridge, numit canon de Chester si apoi de Westminster, iar in cele din urma capelan al Reginei Victoria, ne fascineaza cu prelegerile sale despre Alexandria si scolile ei.

Editor:
Lansat:
Jan 1, 2003
ISBN:
9789737010742
Format:
Carte

Despre autor

Charles Kingsley (12 June 1819 – 23 January 1875) was a broad church priest of the Church of England, a university professor, social reformer, historian and novelist. He is particularly associated with Christian socialism, the working men's college, and forming labour cooperatives that failed but led to the working reforms of the progressive era. He was a friend and correspondent with Charles Darwin. He was also the uncle of female explorer Mary Kingsley.(Excerpt from Wikipedia)


Legat de Alexandria si scolile ei

Cărți conex

Previzualizare carte

Alexandria si scolile ei - Charles Kingsley

Prefaţă

Nu ar fi trebuit să-mi permit să aleg pentru nici un curs de-al meu un astfel de subiect, cum este acesta pe care am încercat să-l tratez în această carte. Subiectul a fost ales de către instituţia unde am ţinut cursurile. Şi totuşi, cu atât mai puţin, ar fi trebuit să-mi îngădui să le tipăresc de bună voie, ştiind cât sunt de fragmentare şi de neprelucrate. Însă, au fost tipărite la cererea specială a auditoriului meu. Poate nu ar fi trebuit să-mi îngădui să le public, aşa cum am şi făcut, de altfel, la Cambridge, unde orice inexactitate sau pseudoştiinţă (şi nu pot decât să mă tem că există astfel de neajunsuri în aceste pagini) ar fi imediat detectate şi sever cenzurate. Dar, cu toate acestea, mi se pare că Cambridge era cel mai potrivit loc în care puteau să vadă lumina tiparului, căci universităţii din Cambridge îi datorez în principal puţinele metode juste şi gânduri clare care se găsesc în ele sau în orice am scris vreodată. În culmea avidităţii şi ambiţiei specifice tinereţii, atunci când mintea, uluită de vastitatea şi varietatea universului, trebuie să cunoască totul, sau despre tot, fără întârziere, prea mulţi sunt în măsură, aşa cum am fost şi eu în ultimii ani, să se plângă de studiile de la Cambridge, ca fiind prea seci şi prea înguste, dar cum timpul îl învaţă pe student, an de an, ceea ce i se cere cu adevărat pentru înţelegerea obiectelor de studiu cu care se confruntă, începe să înţeleagă că universitatea lui, în măsura în care a receptat învăţăturile ei, i-a oferit, prin intermediul criticii, matematicii, mai presus de toate prin intermediul lui Platon, ceea ce nici toată ştiinţa populară, nici cursurile şi nici instituţiile sale, şi nici chiar cărţile însele nu-i pot da un dar mai preţios decât învăţarea, şi anume, arta de a învăţa. În loc de a arunca în poalele lui leneşe comori pe care nu ar fi ştiut să le folosească, l-a învăţat să le caute singur şi prin refuzul înţelept de a-i satisface lăcomia intelectuală i-a stârnit foamea, numai ca să poată fi el cel puternic care să vâneze şi să cultive pământul pentru propria subzistenţă şi astfel, cu cât bea mai din adânc, în anii următori, din fântâni cu înţelepciune, interzise lui pe vremea când era student la Cambridge, şi-şi vede foştii colegi transformându-se în bărbaţi practici, liberali şi expansivi, şi având o bază fermă pentru gândire şi acţiune, învaţă să se plângă din ce în ce mai puţin de studiile de la Cambridge şi din ce în ce mai mult de acea vanitate şi precipitare proprie, care l-au împiedicat să tragă foloasele de pe urma instruirii pe care a primit-o.

Aceste cursuri, după cum am mai spus, sunt în întregime neprelucrate şi fragmentare, fireşte, cum ar putea fi altfel având în vedere faptul că tratează un subiect atât de vast şi o perioadă atât de lungă de timp? Nu sunt nici eseuri, nici discursuri, ci pur şi simplu o colecţie de indicii pentru cei care ar dori să cerceteze ei înşişi subiectul; sunt încredinţat că, schiţând o idee centrală, în lumina ei istoria spirituală a Alexandriei, poate şi a altor ţări, poate fi văzută ca având în ea însăşi o coerenţă şi o metodă organică.

Eram, desigur, constrâns de circumstanţele în care aceste cursuri au fost ţinute să clarific toate punctele care sunt în mod curent numite controversate. Nu puteam decât să simt că acesta era mai degrabă un câştig decât o pierdere, pentru că m-a obligat, dacă aş fi dorit să interpretez în vreun fel gândirea alexandrină, sau să cred că destinul său este providenţial, să mă refer la legi despre care nu pot decât să cred că sunt mai profunde, mai cuprinzătoare, cu adevărat eterne decât ideile care stârnesc majoritatea controverselor, fie teologice, fie politice, legi care, nu pot decât să cred astfel, se vor reafirma singure şi trebuie să fie afirmate din nou de către toţi profesorii înţelepţi şi pot exista sub majoritatea întrupărilor romaneşti, dar fără nici o schimbare în spiritul lor etern.

Căci spun, acum (ceea ce dacă ar fi fost spus acum zece ani ar fi stârnit râsul), că nu pot decât să subscriu opiniei multor înţelepţi care cred că Europa şi Anglia, ca parte integrantă din aceasta, se află în pragul unei revoluţii spirituale şi politice, la fel de vastă şi de îngrozitoare ca aceea care a avut loc odată cu Reforma, şi opiniei că acea revoluţie va fi fără îndoială benefică pentru destinele omenirii în general; depinde de înţelepciunea şi de curajul fiecărei naţiuni în parte dacă acel mare potop va degenera, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul Reformei, într-o creştere a nobilimii şi puterii europene, sau să vestească, să inaugureze după confuzii şi suferinţe demne de milă, o a doua epocă bizantină de efeminare şi imbecilizare stereotipă. Îi aprob atât de puţin pe cei care vorbesc în gura mare despre progresul speciilor şi despre apariţia nu ştiu cărei ţări de basm în care domneşte pacea şi îmbelşugarea universală, aşa cum îi aprob pe cei care cred în forţa profeţiei neîndeplinite, în căderea creştinismului şi că sfârşitul rasei umane este aproape. Totuşi, se poate crede că profeţia va fi îndeplinită în timpul acestei mari crize, aşa cum este în orice mare criză, deşi nu se poate concepe prin ce metodă de simbolism evaporarea apei din Eufrat poate semnifica căderea Constantinopolului. Se poate crede foarte bine că ziua judecăţii de apoi este aproape, zi în care pentru fiecare naţiune şi instituţie grâul va fi cernut şi strâns în hambarul lui Dumnezeu, pentru folosul generaţiilor viitoare şi pleava arsă de acel foc etern, care va încerca munca fiecărui muritor, fără să fiu de părere că după trecerea a încă câţiva ani, marea majoritate a rasei umane va fi consemnată fară speranţă la chinuri veşnice.

Dacă profeţia ar fi, într-adevăr, un mesaj divin adresat omului, dacă nu ar fi altceva decât o cabală, nefolositoare nici omului simplu, nici celui raţional, destinată să fie doar o jucărie pentru imaginaţia câtorva evlavioşi, trebuie să declare legile imuabile, după care guvernează Dumnezeul imuabil şi după care a guvernat întotdeauna rasa umană; de aceea, numai înţelegând ceea ce s-a întâmplat putem înţelege ceea ce se va întâmpla; numai înţelegând istoria, putem înţelege profeţia şi asta nu doar selectând - adesea în mod arbitrar şi pe nedrept - câteva nume şi date din însemnările tuturor perioadelor, dar încercând să-i descoperim legile organice şi cauzele care produc în cadrul naţiunilor crezuri şi sisteme, sănatate şi boală, creştere, schimbare, declin şi moarte. Dacă, într-un colţ mic al acestui câmp întins, aş fi aruncat o singură rază de lumină asupra acestor subiecte, dacă aş fi făcut ceva în aceste pagini către ilustrarea patologiei unui singur popor, aş crede că am adus un serviciu mai bun credinţei catolice şi scripturii, decât dacă aş fi cunoscut, într-adevăr, timpurile şi anotimpurile, pe care Tatăl le-a ţinut în propria-i mână. Căci, dacă prin actul precedent e posibil să fi ajutat un om să devină mai prudent şi mai curajos pentru a vedea şi a face ceea ce-i cere Dumnezeu; prin ultimul aş fi putut doar să adaug la acesta paralizarea fricii superstiţioase, care este deja prea comună printre noi, dar prea probabil să ne împiedice să ne facem datoria cu omenie împotriva adevăraţilor duşmani, dacă s-ar întâmpla să fie epidemie de ciumă în ţară sau tiranie peste hotare.

Aceste ultime cuvinte mă duc la un alt subiect, în legătură cu care sunt obligat să spun câteva cuvinte. La sfârşitul acestor prelegeri, am făcut câteva aluzii la războiul actual¹. Ca să intru în chestiuni politice ar fi fost impropriu locul unde aceste cursuri au fost ţinute, dar nu mă pot stăpâni să nu spun aici ceva mai mult în legătură cu acest subiect: în primul rând, pentru că toate problemele politice îşi au adevărata rădăcină în cele morale şi spirituale şi nu, aşa cum îşi imaginează mulţi, în chestiuni referitoare doar la balanţa puterii sau a economiei comerciale şi lumea fiind sub conducerea unei fiinţe spirituale, nu fizice s-a decis în final asupra acelor pământuri spirituale, în conformitate cu legile juste ale împărăţiei lui Dumnezeu; de aceea, viitorul horoscop politic al estului depinde în întregime de starea spirituală prezentă a locuitorilor săi şi a noastră, care (pe drept) le-am susţinut cauza; pe scurt, multe dintre aceste chestiuni le-am atins în aceste prelegeri; în al doilea rând, pentru că mă simt obligat, faţă de mine însumi, să mă apăr de fiecare greşeală referitoare la ceea ce vreau să spun sau presupun şi anume faptul de a considera Imperiul Otoman un lucru just, sau ca ceva demn de a rămâne mult mai mult pe faţa pământului.

Imperiul turcesc, aşa cum există astăzi, mi se pare întru totul un lucru nedrept şi inutil. Nu se mai bazează pe susţinerea marelui adevăr al Islamului, ci doar pe forţă brută şi opresiune. A trecut mult de când şi-a pierdut singura scuză pe care o poate avea o rasă umană pentru a supune o altă rasă umană, aceea pe care o avem noi pentru a fi luat asupra noastră tutela hinduşilor şi pe care a avut-o Roma pentru tutela sa asupra sirienilor şi egiptenilor; şi anume să-i guvernezi cu dreptate tolerabilă pe acei care nu se pot guverna singuri, să faci din ei un popor mai bun şi mai prosper, obligându-i să se supună legii tale. Nu ştiu când este suficientă această scuză. Dumnezeu a arătat că era astfel timp de câteva secole în cazul romanilor; Dumnezeu va arăta dacă va fi tot aşa în cazul Imperiului nostru indian, dar afirm că Imperiul turcesc nu are nici măcar această scuză; după cum a dovedit un fapt evident că întregul răsărit, însăşi grădina lumii vechi, a devenit un deşert şi o ruină sub influenţa distrugătoare a guvernării lor.

Cât priveşte regenerarea Turciei, se pune problema dacă regenerarea oricărei naţiuni care s-a cufundat nu într-o simplă sălbăticie curajoasă, ci într-un lux inutil şi risipitor, este posibilă. Încă şi mai mult, se pune problema dacă o regenerare poate fi realizată nu prin înălţarea unei idei spirituale (ca în cazul coreenilor), ci pur şi simplu cu ajutorul instrumentelor materiale perfecte şi prin prudenţa comercială. Mi se pare că istoria nu oferă nici un exemplu, nici într-un caz nici în celălalt, dar şi încercarea nefastă de a regenera Grecia eliberând-o a fost un eşec

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Alexandria si scolile ei

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor