Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Capul familiei Coombe

Capul familiei Coombe

Citiți previzualizarea

Capul familiei Coombe

Lungime:
380 pagini
5 ore
Editor:
Lansat:
Sep 11, 2011
ISBN:
9789737010797
Format:
Carte

Descriere

Robin, o fetita de o frumusete deosebita, creste însingurata si lipsita de tandrete, pana intr-o zi cand lucrurile iau o noua întorsatura.
Capul familiei Coombe, barbat bogat, stilat, cinic si ironic, dintr-un capriciu dezinteresat si de neînteles supravegheaza si contribuie la educarea fetitei. De ce nu-l poate ea suferi si-l considera cel mai rau om de pe pamant? Descoperiti secretul ferecat în inima ei?

Editor:
Lansat:
Sep 11, 2011
ISBN:
9789737010797
Format:
Carte

Despre autor

Frances Eliza Hodgson was the daughter of ironmonger Edwin Hodgson, who died three years after her birth, and his wife Eliza Boond. She was educated at The Select Seminary for Young Ladies and Gentleman until the age of fifteen, at which point the family ironmongery, then being run by her mother, failed, and the family emigrated to Knoxville, Tennessee. Here Hodgson began to write, in order to supplement the family income, assuming full responsibility for the family upon the death of her mother, in 1870. In 1872 she married Dr. Swan Burnett, with whom she had two sons, Lionel and Vivian. The marriage was dissolved in 1898. In 1900 Burnett married actor Stephen Townsend until 1902 when they got divorced. Following her great success as a novelist, playwright, and children's author, Burnett maintained homes in both England and America, traveling back and forth quite frequently. She died in her Long Island, New York home, in 1924. (Goodreads)


Legat de Capul familiei Coombe

Cărți conex

Previzualizare carte

Capul familiei Coombe - Frances Hodgson Burnett

CAPITOLUL I

Povestea întâmplărilor care urmează să fie relatate a început cu mulţi ani în urmă sau aşa se pare în zilele acestea. A început cu mulţi ani înainte ca lumea, fiind agitată încoace şi-ncolo, să dezvăluie în pauza dintre fiecare din zbuciumările sale vreo sugestie uimitoare a unui aranjament nou al pieselor sale caleidoscopice şi apoi imediat o rearanjare şi alta, şi alta, până când toată credinţa în stabilitate părea pierdută, iar locuitorii pământului aşteptau, privind neajutoraţi la stelele şi culorile schimbătoare într-o stare de haos mental.

Incidentele de început pot fi datate într-o perioadă când oamenii încă mai aveau motive să creadă în permanenţă şi mulţi obţinuseră, uneori din candoare, alteori din prostie, o încredere deosebită în importanţa şi stabilitatea posesiunilor, dorinţelor, ambiţiilor şi convingerilor lor.

Londra în acea vreme, la fel ca alte mari capitale, se simţea destul de împlinită mândrindu-se de a fi mult mai flexibilă şi adaptabilă decât fusese cu cincizeci de ani în urmă. Vorbind despre sine, avea de-a face cu obiceiuri prestabilite şi condiţionări, şi fapte împământenite legate de ele, ceea ce dădea naştere remarcelor spirituale sclipitoare sau plictisitoare.

Una dintre acestea, auzită nu de puţine ori, se referea la faptul că, în Londra, ai putea trăi sub o umbrelă, dacă ai locui sub ea în cartierul potrivit şi de partea potrivită a străzii. Această axiomă este motivul pentru care un copil anume, în primii şase ani din viaţa sa, stătea în anumite zile la fereastră, într-o cameră mică, prăfuită, de la ultimul etaj al unei felii de casă de pe o stradă londoneză îngustă, dar extrem de la modă, şi privea la maşinile, trăsurile şi oamenii care treceau în cenuşiul opac al după-amiezii.

Încăperea aceea era ridicată în rang şi numită camera de joacă a copilului pentru că mai exista alta la fel de prăfuită şi neprimitoare cunoscută drept dormitorul copilului. Felia de casă era locuită de foarte drăgălaşa doamnă Gareth-Lawless, chiria sa exorbitantă fiind plătită de ea fără tragere de inimă, aparent cu sprijinul acelor corbi de la care se aşteaptă să-i întreţină pe cei cu adevărat merituoşi. Chiria era exorbitantă numai din punctul de vedere al cuiva care o priveşte în mod serios în legătură cu caracterul casei însăşi, care era o cocioabă ordinară, mică, înghesuită între două clădiri majestuoase prin comparaţie. De o parte locuia un milionar sud-african putred de bogat şi de celalaltă o persoană cu titlu, excesiv de exaltată, fapte combinate care formează temeiuri suficiente pentru o anumită exagerare a chiriei.

Doamna Gareth-Lawless era, de asemenea, trebuie să fie spus, din soiul care trebuie să trăiască pe partea potrivită a străzii sau să se dizolve în nimic, întrucât aproape dintr-un nimic, pe cât poate fi de aşteptat de la o entitate întrupată, o crease Natura la început. Atât de uşoară şi aeriană era prezenţa fizică, frumoasă, subţire a fiinţei ei pentru vederea pământească şi atât de aproape impalpabil de diafană în substanţă şi formă a minţii, şi caracterului observat de percepţia omenească, încât printre acei prieteni şi duşmani, pe care îi putea avea o fiinţă atât de neînsemnată, era cunoscută drept Fulgul. Numele ei adevărat, Amabel, nu era nici pe jumătate atât de încântător şi fantastic în potrivirea lui. Adora să i se spună Fulgul şi cum era la modă în cercul uimitor, dacă nu cumva amuzant, prin care se învârtea să îşi numească cunoştinţele cu porecle aiurite alese din lumea păsărilor, animalelor, peştilor sau obiectelor neînsufleţite, Fulgul plutea prin existenţa sa ciudată. Şi aşa se întâmplă că ea era mama copilei care privea ţintă atât de des pe fereastra prăfoasei şi neconfortabilei camere de joacă, prea copil ca să fie mai mult decât vag conştientă, într-un mod nedefinit, că un anume sentiment care o cuprindea cu furie, uneori, şi îi făcea trupuşorul înfierbântat şi neliniştit era bazat pe ceva asemănător cu o ură reală pentru un anumit om care, cu siguranţă, nu luase măsuri deliberate ca să-i provoace detestarea.

* * *

Fulgul nu fusese chemată cu acest nume delicios când se căsătorise cu Robert Gareth-Lawless, mai degrabă un tânăr frumos şi iresponsabil decât unul rău în mod intenţionat. Ea era cunoscută drept Amabel Darrel şi era cea mai încântătoare fată din încântătorul colţişor al Insulei Jersey, unde tatăl ei, un doctor de ţară, îşi crease o familie numeroasă de fiinţe încântătoare şi le crescuse după principiile îngrozitor de inadecvate ale practicii sale total inadecvate. Micile fiinţe de sex feminin trebuie să fie date devreme, ca nu cumva să scadă valoarea lor de piaţă. Prin urmare, un tânăr de origine bună, chiar şi fără resurse evidente, reprezintă o rampă de lansare care este în mod natural bine venită, deoarece, probabil, aparţine unui vas care ar putea, cel puţin, să ducă o greutate pe care spatele care o purtase din necesitate, până atunci, o poate transfera de bunăvoie pe alţi umeri. Este foarte bine pentru un om cu şase fete minunate să le privească drept capital dacă are bani sau poziţie, sau rude generoase, sau dacă are energie şi o minte ingenioasă activă. Dar un om care este obosit şi nici nu este prea deştept sau important, şi care şi-a crescut odraslele pe una din Insulele Canalului cu o soţie ştearsă, prostuţă, neatrăgătoare, ca singur ajutor în vreo dificultate, este înţelept dacă lasă întreaga situaţie disperată pe seama întâmplării şi norocului. Uneori, norocul vine fără sprijin, dar aproape invariabil nu vine.

Fulgul, care pe atunci era Amabel, îl consideră pe Robert Gareth-Lawless un noroc incredibil. El dădu peste ea într-o vară, printr-o pură întâmplare, deoarece iahtul unui prieten, în care rătăcea el, trase la ţărm pentru provizii. O fată cu o rochiţă subţire, albă şi cu ochi mari, albaştri, de nu-mă-uita, privind galeş după tine pe sub pălăria cu boruri în timp ce îţi răspunde la întrebările despre cel mai bun drum spre un anume loc, nu va avea prea multe reţineri să ţi-l arate chiar ea. Şi iată cum te afli la un început de prima mână!

În noaptea după ce îl cunoscuse pe Gareth-Lawless, pe o alee ale cărei margini erau înţesate de clopoţei, Amabel şi sora ei Alice se strânseră una într-alta în pat şi vorbiră aproape gâfâind, în şoaptă, despre posibilităţile care s-ar putea dezvălui, cu voia Domnului, printr-o cunoştinţă mai îndeaproape cu domnul în cauză. Erau pline de avânt şi cu răsuflarea tăiată de nelinişte, dar erau tinere, tinere în avântul lor, iar Amabel era plină de încântare faţă de înfăţişarea lui frumoasă.

– El este atât de frumos, Alice, şopti ea chiar strângând-o în braţe, nu cu afecţiune, ci cu exaltare. Şi nu poate să aibă mai mult de douăzeci şi şase sau şapte. Şi sunt sigură că i-a plăcut de mine. Ştii... felul acela în care se uită un bărbat la tine... îl vezi chiar şi în locul acesta unde nu sunt decât ajutori de parohi şi alte lucruri. El are ochii căprui... ca nişte ape întunecate, strălucitoare, într-o baltă. Oh, Alice, dacă ar vrea!

Alice probabil că nu era la fel de entuziastă ca sora ei. Amabel îl văzuse prima, iar în casa Darrel exista un fel de cod nescris bazat fără temei pe Primul venit, primul servit. Exact la începutul unei cunoştinţe, aproape că s-ar putea spune Jos mâinile, dar nu pentru multă vreme.

– Nu contează cât de drăguţ este cineva, rareori se potriveşte, mormăi Alice. Şi s-ar putea să nu aibă o para.

– Alice, şopti Amabel aproape în agonie, nu îmi pasă deloc... numai dacă ar vrea! Am eu vreo para? Ai tu vreo para? Are cineva care vine aici vreo para? El trăieşte în Londra. M-ar lua de aici. Să trăiesc fie şi pe o stradă lăturalnică din Londra ar fi Paradisul! Şi trebuie, cât se poate de repede. Trebuie! Şi oh, urmă încă o îmbrăţişare, gândeşte-te ce a trebuit să facă Doris Harner! Gândeşte-te la gâtul lui bătrân, gros şi roşu şi la grăsimea lui oribilă! Şi cum respira pe nas. Doris spunea că, la început, asta îi făcea rău numai când se uita la el.

– A trecut peste asta, şopti Alice. Este aproape la fel de grasă ca el acum. Şi e încărcată de perle şi rochii.

– Eu nu ar trebui să trec peste nimic, spuse Amabel, dacă el ar vrea. Aş putea să mă îndrăgostesc de el într-o clipă.

– Ai auzit ce a spus tata? scoase Alice cuvintele destul de rar şi fără tragere de inimă, nu era absolut deloc dornică să dezvăluie un detaliu care, după toate acestea, adăuga o strălucire perspectivelor posibile care, din punctul ei de vedere, deja erau iritant de strălucitoare. Nu, nu ai auzit, Ieşisei din cameră.

– Ce-i cu asta? Ceva despre EL? Sper că nu era îngrozitor. Cum ar putea să fie?

– A... spus, o lungi Alice cu puţină indiferenţă răutăcioasă, copilărească, că dacă el... este unul dintre amărâţii de Gareth-Lawless, nu are prea multe şanse să acceadă la titlu. Unchiul lui, lordul Lawdor, are numai patruzeci şi cinci de ani şi are patru băieţi splendid de sănătoşi, nişte mici giganţi perfecţi.

– Oh, nu ştiam că există un titlu. Cât de minunat! exclamă Amabel în extaz. Apoi, după câteva clipe de reflecţie inocentă de fecioară, ea răsuflă cu o dulce speranţă de sub cearşaf: copiii au de atâtea ori pojar sau difterie şi... ştii că se spune că cei foarte puternici sunt mai predispuşi să moară decât ceilalţi. Vicarul din Sheen şi i-a pierdut pe toţi patru într-o săptămână. Şi a murit şi vicarul. Doctorul a spus că nu l-ar fi omorât difteria dacă nu ar fi ajutat-o şocul.

Alice, care avea cu o fărâmă de creier mai mult decât sora ei, izbucni într-un hohot de chicoteli şi fu necesar să-l înăbuşe ascunzându-şi gura în cearşaf.

– Oh! Amabel! îngăimă ea. Eşti aşa o prostuţă! Ai fi fost suficient de prostuţă ca să o spui chiar dacă te puteau auzi oamenii... Să presupunem că el ar vrea!

– De ce i-ar păsa, spuse Amabel cu simplitate. Nu poţi să nu te gândeşti la anumite lucruri. Dacă s-ar întâmpla să fie contele de Lawdor şi...

Căzu din nou într-o dulce reverie, în timp ce Alice mai chicoti puţin. Apoi se opri şi ea şi se gândi. Până la urmă, probabil, trebuie să fii practic. Tonul gândurilor ei era astfel încât ea nu mai chicoti când Amabel întrerupse tăcerea şoptind cu o devoţiune înfiorată şi delicată:

– Alice, crezi că rugăciunea chiar ajută?

– M-am rugat pentru diverse lucruri, dar niciodată nu le-am obţinut, răspunse Alice. Dar ştii ce a spus vicarul în predică, duminică, despre Cere şi vei primi...

– Probabil că nu te-ai rugat cu spiritul potrivit, sugeră Amabel cu adevărată pioşenie... Să încercăm! Să ne dăm jos din pat şi să îngenunchem.

– Dă-te tu jos din pat şi îngenunchează singură, fu replica lui Alice. Nu ai face atâta efort pentru mine.

Amabel şezu în capul oaselor în pat. În lumina slabă a lunii şi în cămaşa ei de noapte albă era aproape angelică. Capătul cosiţei ei lungi, de un blond delicat, îi atârna peste umăr, iar ochii ei erau plini de reproş.

– Cred că ar trebui să ai puţin interes, spuse ea plângător. Ştii că ar fi ceva mai multe şanse pentru tine şi celelalte... dacă eu nu aş mai fi aici.

– Voi aştepta până când n-o să mai fii aici, răspunse Alice nemişcată.

Dar Amabel simţi că nu era timp de aşteptat în acest caz. Un iaht care trăsese la ţărm putea la fel de repede să ridice pânzele. Ea îngenunche, îşi împreună mâinile micuţe şi tinere aplecându-şi fruntea peste ele. Cu adevărat, ea implora Înţelepciunea Divină să îl conducă pe domnul Robert Gareth-Lawless pe calea mult dorită. De asemenea, ea făcu promisiuni diferite deoarece nimic nu este mai uşor decât să promiţi. Încheie cu o rugăminte ferventă şi blândă că, dacă rugăciunea ei este îndeplinită, ceva s-ar putea întâmpla ca ea să devină contesa de Lawdor. Nimeni nu ar fi putut face cererea cu o delicateţe mai mare. Se simţi destul de înălţată şi puţin sfântă când se ridică din genunchi. Alice adormise deja şi ea oftă cu oarecare tandreţe în timp ce se strecura lângă ea. Aproape imediat după ce capul ei atinse perna, ochii i se închiseră. Aşa adormită şi în camera slab luminată de lună, cu cosiţa lungă şi moale curgându-i peste umăr, ea semăna şi mai mult cu un înger decât înainte.

Fie că a fost sau nu rezultatul apelului înduioşător la Tronul Divin, Robert Gareth-Lawless a vrut. La trei luni a avut loc o nuntă în biserica străveche a satului, iar domnişoarele de onoare ca florile urmară o floare de mireasă la altar şi mai târziu, în timpul zilei, până la gara de unde domnul şi doamna Robert Gareth-Lawless porniră spre Londra. Probabil că Alice şi Olive îngenuncheară şi ele la marginea paturilor lor albe, în noaptea de după nuntă, căci în acea zi propice, doi prieteni de-ai mirelui, unul dintre ei fiind proprietarul iahtului, se hotărâseră să se întoarcă în locul unde se puteau găsi cele mai drăgălaşe fiinţe pe care avea vreodată ocazia să le vadă un om. Nişte căpşoare blonde, bucălate şi delicate, nişte năsucuri cârne atât de delicioase şi gâturi fine şi albe, asemenea vălurele de vorbărie veselă şi fără sens! Când un om are parte de atâta noroc pentru sine, de ce să nu le ia pe cele mai drăguţe fiinţe pe care le vede? Astfel că şi Alice, şi Olive fură luate, iar bieţii domn şi doamnă Darrel răsuflară uşuraţi; şi nu erau numai mai multe şanse, ci şi motive de speranţă în casa cândva plină care acum avea camere libere.

O anumită lipsă de atenţie din partea Dumnezeirii a fost, fără îndoială, responsabilă pentru faptul că ceva nu se întâmplă familiei lordului Lawdor. Din contră, cei patru mici giganţi ai lui înfloriră uimitor şi, la câteva luni după căsătoria Gareth-Lawless, lady Lawdor, puţin cam prea exuberantă, cum s-ar spune, îi oferi soţului ei doi bebeluşi, băieţi gemeni, atât de robuşti, încât au fost cunoscuţi ani în şir drept Gemenii Hercule.

Pe atunci, Amabel deja devenise Fulgul şi, în ciuda metodei ingenioase şi atent detaliate a lui Robert de a trăi din absolut nimic, avu multe motive să afle că viaţa pe o stradă mărginaşă din Londra nu era un pat de trandafiri. Întrucât acea stradă mărginaşă trebuia să fie strada potrivită, aspectul ei trebuia să pară că aparţine ordinii potrivite a detaşării şi tihnei la modă, dar întotdeauna erai forţat să te fereşti de gunoaie şi obligat să pretinzi anumite lucruri şi să spui minciuni cu hotărâre şi veselie exterioară. Uneori chiar erai împins atât de mult la zid, încât Nu-ţi puteai respecta majoritatea angajamentelor importante, iar inventarea unor scuze plauzibile solicita un geniu absolut. Felia de casă dintre cele două mai mari a fost o alegere nesocotită a lunii de miere, iar un an de mici cine elegante oferite în ea şi mersul la cine mari şi elegante într-un cupeu elegant sfârşiră într-o stare oarecum asemănătoare cu senzaţia de a te balansa pe tăişul unei săbii.

Apoi se născu Robin. Ea fu o intrusă şi, evident, o calamitate. Nimeni nu se aşteptase la ea nici măcar o clipă. Fulgul plânse o săptămână după ce anunţă pentru prima dată posibilitatea sosirii. Apoi ea reuşi să uite supărarea apropiată şi se duse la petreceri, şi dansă continuând să fie un mare succes deoarece drăgălăşenia ei era delicioasă, iar mentalitatea ei diafană nu reprezenta un impediment asupra minţilor admiratorilor ei, bărbaţi şi femei.

Faptul că un Fulg ar deveni mamă dădu naştere atâtor spirite uşoare încât Robin, sub forma unei legături de dantele, fu purtată jos de doica ei pentru a fi expusă în salonul mic şi ţipător aglomerat din felia de casă de pe strada Mayfair. Atunci a fost momentul când capul familiei Coombe puse prima întrebare în legătură cu ea.

– Ce vei face cu ea? se interesă el detaşat.

Copilul nou-născut la care se făcuse referire nu ar fi putut oferi o privire inocentă mai pură decât oferi încântătoarea Fulg. Ochii ei albaştri de nu-mă-uita erau lipsiţi de orice gând sau intenţie necurată, precum apa de primăvară este limpede. Hohotul ei de râs fu la fel de limpede.

– Să fac! repetă. Ce fac oamenii cu bebeluşii? Presupun că doica ştie. Eu nu! N-aş atinge-o pentru nimic în lume... Mă înspăimântă.

Pluti ceva mai aproape şi se aplecă să o privească.

– O voi numi Robin, spuse ea. Numele ei este de fapt Roberta, deoarece nu a putut fi botezată Robert. Oamenii se întorc să se uite după o fată când aud că este numită Robin. Şi-apoi, are ochii ca un măcăleandru. Mi-aş dori să-i deschidă şi să vă lase să-i vedeţi.

Din întâmplare, ea îi deschise în acea clipă, destul de încet. Erau de un căprui închis, fluid, şi păreau să fie formaţi cu totul din irisul lucios care privea nemişcat la obiectul aflat în focalizare. Acel obiect era capul familiei Coombe.

– Se uită ţintă la mine! Este antipatie în ochii ei, spuse el şi o privi ca răspuns, la fel de nemişcat, dar cu un fel de interes rece.

CAPITOLUL II

Capul familiei Coombe nu era un titlu care să se regăsească între Burke şi Debrett. Era o ironie fină de-a lui şi, fiind acceptată de cunoştinţele sale, nu era rareori folosită de ei, în acelaşi spirit, în momentele relaxate. Nobilimea îl înregistrase ca marchiz şi mai adăugase alte câteva titluri nesemnificative care să-l acompanieze.

Când societatea engleză era respectabilă, chiar până la plictiseală, era punctul său de vedere, să te naşti capul familiei era un lucru cu greutate care inspira veneraţia. În discuţii particulare, temător de denunţătoare cu părinţii şi tutorii, era adus ca argument final împotriva comportării imorale precum datoriile şi nefrecventarea bisericii. Fiind cap al familiei, ţi se solicita să fii un exemplu. La ţară apăreai în strana ta şi te anunţai drept un biet păcătos cu voce tare, trebuia să îl inviţi pe paroh la cină cu regularitate. Doamnele familiei ofereau ceai, fuste de flanelă şi haine de bebeluş ţăranilor. Bărbaţii şi femeile erau cunoscuţi drept domni şi doamne în acele vremuri fericite. Domnul reprezenta partide în Parlament, societăţi de binefacere şi ospitalitatea britanică sub forma unor cine uimitor de îndelungate, la care se bea în sănătatea altora şi se ţineau toasturi. În tinereţea trandafirie jucai dansuri scoţiene, polka şi valsul lent pe care lordul Byron l-a denunţat a fi indecent şi, reamintindu-ţi vigoarea poemelor lui, te face să zâmbeşti, dacă se întâmplă să supezi la cabaret.

El era considerat foarte amuzant când îşi analiza propria sa atitudine mentală faţă de lume, în general.

– M-am născut, oarecum, prea târziu şi, oarecum, prea devreme, explica el în felul său destins, destul de rece şi detaşat. M-am născut şi am fost educat la sfârşitul unei epoci şi a trebuit să mă adaptez să trăiesc în alta. Cum s-ar spune, eram înghesuit între relicvele eticii lui George şi ale reginei Charlotte şi ale reginei Victoria în înflorire. Eu eram în plină tinereţe în zilele când doamnele erau apostrofate pentru că purtau rochii prea decoltate în saloanele de primire. O asemenea pregătire îţi dă interese ciudate faţă de modele în care corsetele sunt considerate neimportante, iar nimfele greceşti care dansează în picioarele goale ţi-ar putea fi rude. Cred că nu par nici în cea mai mică măsură că aş face comentarii nefavorabile. Pur şi simplu privesc asupra rapidităţii schimbării cu interes. Fiind capul familiei Coombe consider, din când în când, această calitate cu o oarecare uşurinţă trivială.

Detaşarea întrebării sale în legătură cu bebeluşul nou-născut, pusă Fulgului aerian de iresponsabil, era în deplină armonie cu atitudinea lui faţă de incidentul straniu al Vieţii, aşa cum era ilustrat prin Lume, Carne şi Diavol, nefiind impresionat, stânjenit sau părtinitor, pe cât se putea observa, de nici unul. Propria sa experienţă fusese bogat de variată şi practic nelimitată în ocaziile pentru plăcere, capricii păcătoase sau nepăcătoase, răutăţi atenuate sau nu, acumulare de cunoştinţe stranii şi posibila ignorare a tuturor graniţelor plicticoase. Aşa stând lucrurile, numai o milostenie supraomenească s-ar fi abţinut să creadă că ocaziile sale fuseseră neglijate în zilele înfloritoare ale tinereţii. Bogăţia şi autoironia, ele însele, ar fi fost suficiente să facă mintea victoriană nonconformistă să-l considere pe un bărbat tânăr, sau între două vârste, drept un exemplu moral de temut, dar aceste tentaţii combinate cu o înfăţişare atrăgătoare şi o oarecare sclipire a minţii erau atât de inevitabil concomintente cu păcătuirea elegantă, încât rezultatele puteau fi luate de bune.

Faptul că lumile diferite în care el trăise în ţări străine îl acceptaseră cu bucurie ca pe un personaj interesant şi dezirabil, mai mult ori mai puţin păcătos, capul familiei Coombe, chiar şi la mulţi ani după ce devenise capul ei, îl privea cu detaşarea pe care începuse, cu mult mai înainte, să o înveţe. De ce să conteze în cea mai mică măsură ce crede lumea despre tine? De ce să conteze în cea mai mică măsură ce crezi tu despre tine însuţi, şi prin urmare, de ce să te mai gândeşti? El o pornise ca un păgân tânăr, strălucitor de fericit cu această teorie simplă. După trecerea câtorva ani, el nu mai fusese chiar atât de fericit, dar rămăsese la fel de păgân şi păstrase teoria care îşi pierduse extazul fin şi nepăsător şi căpătase o amărăciune secretă. Nu se căsătorise şi nenumărate poveşti se spuneau pentru a explica motivul. Majoritatea lor erau false şi nici una pe deplin adevărată. Când încetase să mai fie tânăr, disidenţa lui a fost mult discutată, mai ales după ce tatăl său muri şi el îşi luă locul de cap al familiei. Era destul de vârstnic, destul de bogat, destul de important pentru ca o căsătorie să fie aproape imperativă. Dar el rămase necăsătorit. În plus, părea să-şi considere abstinenţa întru totul o chestiune personală.

– Sunteţi atât de rău pe cât spune lumea? îl întrebase cândva o tânără nesocotită.

Ea aparţinea unui grup mai tânăr care în acel sezon încerca impertinenţa ca pe o nouă modă.

– Nu prea ştiu. Este atât de dificil să decizi, răspunse el. Aş putea replica mai bine dacă aş şti cu exactitate ce este răutatea. Când voi afla vă voi spune. Este aşa de frumos din partea dumneavoastră că vă daţi interesul.

Cu treizeci de ani mai devreme, el ştiuse că o tânără doamnă care auzise că el era rău ar fi pierit în flăcări înainte de a-i menţiona faptul cu atâta lipsă de discreţie, dar s-ar fi oferit în mod delicat să-i dea primul ajutor pentru pocăire, abordând cu dulceaţă subiectul mersului la biserică.

Tânăra nepoliticoasă îl privi cu o atenţie faţă de care el nu era nici pe departe atât de orb ca să nu vadă că era mărită de răspunsul său.

– Nu-mi dau seama ce vreţi să spuneţi, grăi ea aproape nostalgic.

– Nici eu, fu răspunsul său amabil. Sunt sigur că nu ar merita să aprofundăm asta. Chiar aşa, nici unul din noi nu ştie ce vrea să spună. Probabil că sunt atât de rău pe cât ştiu că aş fi. Şi s-ar putea să am amintiri dureroase sau s-ar putea să nu am.

După moartrea tatălui său, el petrecu ceva mai mult timp la Londra şi ceva mai puţin rătăcind pe toată suprafaţa pământului. Dar până să ajungă la patruzeci de ani, el cunoştea îndeaproape ţări îndepărtate şi apropiate şi era familiarizat cu majoritatea oamenilor de acolo. Şi-ar fi găsit drumul legat la ochi în cele mai distinctive părţi ale majorităţii marilor oraşe. Văzuse şi învăţase multe lucruri. Cele mai captivante pentru mintea sa fuseseră ambiţiile şi schimbările observate la oameni de stat, conducători şi aceia pe care îi conduceau. Curţile şi capitalele îl cunoşteau, iar oportunităţile lui îi ofereau toată tihna unui privitor. Era la exterior tipul care nu trezeşte precauţia în vorbitori şi auzea multe lucruri care erau sugestive până la iluminare din partea acelora pentru care rămânea nedescoperit a fi un om care îşi amintea lucrurile mult timp şi era dibaci în a trage concluzii. Rămânea totuşi faptul că poseda o memorie remarcabilă şi chiar una care nu era un sac de vechituri plin cu rămăşiţe neasortate şi parţial colorate, ci un spaţiu mare şi ordonat al cărui conţinut era catalogat, pus la dosar şi bine păzit de observaţie. Era, de asemenea, dedicat argumentelor care urmează un punct până la concluzie ca o simplă obişnuinţă a minţii. El îi vedea şi îi cunoştea bine pe cei care şedeau şi cugetau cu frunţile încruntate şi cu o mână deasupra tablei celei mari de şah care este formată din harta Europei. Găsea un interes enorm privindu-i cum se joacă. A fost norocul lui, ca rezultat al poziţiei sale, să cunoască persoane care purtau coroane şi primeau omagiul exprimat prin descoperirea capului şi plecarea genunchiului. La patruzeci de ani, el privea înapoi spre perioada când disonanţa, anormalul şi instabilitatea temeliilor pe care stăteau aceste personaje îl uimiseră pentru prima dată. Descoperirea fusese, în întreaga ei noutate şi îndrăzneală aproape de sacrilegiu, un fel de lovitură de trăsnet trecându-i prin minte. În acea perioadă vorbise despre ea numai cu o singură persoană.

– Nu am nici un fel de opinie morală sau etică de oferit, spusese el. Eu numai văd. Situaţia, aşa cum este, se va dezintegra. Sunt atât de convins de ceea ce se va întâmpla, încât mă simt ca şi cum perspectivele ar fi oribile. Am avut vechile puncte de hotar şi am fost impresionaţi de vechea pompă şi imagine pitorească de atâtea secole, încât nu putem vedea pământul fără ele. Au existat regi până şi pe Insulele Canibale!

Ca om de stat sau diplomat, el ar fi văzut departe, dar fusese prea preocupat de viaţă ca divertisment, prea deprins cu capriciile sale, pentru vreun fel de muncă. Admitea în mod liber că era o persoană nedemnă, dar faptul nu îl deranja. Fiind născut cu o anumită calitate a creierului, el observa şi funcţiona în ciuda lui, prin aceasta adăugând savoare şi interes existenţei. Dar asta era totul!

Nu poate fi spus că, o dată cu trecerea anilor, el se bucura pe deplin de faptul că ştia că rareori se vorbea despre el unui străin fără a se menţiona că era omul cel mai bine îmbrăcat din Londra. El detesta ideea, mai degrabă, deşi era conştient că adevărul era de nedezminţit. Perfecţiunea accesoriilor sale apăruse în tinereţea lui dintr-un sentiment secret pentru potrivire şi armonie. Textura şi culoarea îi ofereau cea mai normală plăcere. Expresia lui pentru aceasta, ca fiinţă masculină, avea limitele sale care rezultau dintr-o concentrare asupra perfecţiunii. Chiar şi la douăzeci şi cinci de ani, nu fusese numit niciodată un dandy şi la patruzeci şi cinci nimeni nu-l comparase cu Beau Brummel, deşi pe atunci bărbaţii şi femeile deja îşi descriau unul altuia tăietura şi culoarea veşmintelor pe care le purta el, iar croitorii îl implorau să îi onoreze cu fărâmituri ale mecenatului său, în speranţa ambiţioasă că ar putea să îl menţioneze drept client. Iar simplul fapt că el apărea cu o anumită culoare sau croială o înscria brusc pe drumul devenirii unei mode de adoptat, purtată şi exagerată până se renunţa brusc la ea de către cel care o provocase şi era pierdută în uitarea imitaţiilor ieftine ale croitoriilor de cartier. Prima exagerare a armoniei pe care o crease el şi originalul nu mai erau de văzut.

Fulgul însuşi avea un truc minunat de a-şi inventa veşmintele. Era un truc care uneori de-abia scăpa să nu ia proporţiile unei creaţii absolute. Pasiunea ei pentru împodobire se exprima în combinaţii ingenioase şi o unicitate uimitoare a liniilor. Frumuseţea ei delicată şi părul auriu-cenuşiu ca borangicul purtau legănări aeriene stranii şi curbe de pălării mici sau mari, sau nuanţe îndrăzneţe pe care alte femei invariabil se străduiau să le imite, oricât de dezastruoase ar fi fost rezultatele. Dedesubtul borurilor uşor căzute sau fluturând, nepotrivite fără de speranţă pentru majoritatea feţelor, ea arăta încântătoare ca un copil pictat purtând boneta bunicii sale. Totul se drapa sau atârna în jurul ei în falduri fascinante care, oricât de capricioase, nu erau niciodată groteşti.

– Lucrurile stau bine pe mine, întotdeauna, spunea ea simplu. Dar, deseori, pun câteva ace la o rochie ca să o strâng ici şi colo sau turtesc o pălărie pe undeva ca să o fac strâmbă: arată mult mai bine. Oamenii mă întreabă întotdeauna cum fac asta, dar nu spun cum. Am cumpărat o pălărie de la Cerise săptămâna trecută şi i-am dat două lovituri cu pumnul: una în vârf şi una în bor şi au făcut-o minunată. Camerista unei persoane importante a încercat să afle de la camerista mea de unde am cumpărat-o. Nu am lăsat-o să îi spună, evident.

Ea crea mode şi era imitată aşa cum era şi capul familiei Coombe, dar ea era extaziată de acest fapt şi întreaga putere a unei asemenea materii cenuşii, cât era conţinută de micile ei celule ale creierului, era concentrată asupra dorinţei de a dezvolta noi fantezii şi de a uimi lumea cu ele.

Înainte să treacă un an de când se căsătorise, în mintea lui Robert Gareth-Lawless începu să se furişeze o teamă înfricoşătoare care sugera de departe că ea ar putea deveni îngrozitor de plicitsitoare în decursul timpului dacă sfârşea prin a fi mai puţin drăgălaşă. Ea pălăvrăgea atât de fără încetare despre nimic şi era o mică prostuţă cu capul atât de gol în insistenţa asupra hainelor, hainelor, hainelor, de parcă ele erau răsuflarea vieţii. După ce o privi cam două ore într-o dimineaţă, în timp ce stătea la oglindă instruindu-şi camerista să-i aranjeze şi să-i rearanjeze părul în stiluri diferite, în zulufi delicaţi, bucle şi cârlionţi răsfiraţi, şuviţe drepte, cosiţe şi spirale, izbucni în râs şi se exprimă ironic, dar ea nu ştia că el se exprima aşa şi nu l-ar fi înţeles chiar dacă ar fi ştiut.

– Dacă ai un suflet, şi nu sunt pe deplin sigur că ai, spuse el, este împărţit între croitoreasă, coafeză şi modistă. Este plin de grămezi de pălării, rochii şi piepteni cu diamant. Este o dezordine îngrozitoare, Fulgule.

– Sper că mai este şi un magazin de pantofi şi de bijuterii, râse ea veselă, şi de dantelărie. Am nevoie de toate acestea.

– Este un magazin de vechituri, spuse el. Nu are în el altceva în afară de găteală.

– Dacă chiar mă gândesc la suflet, îmi vin în minte nişte lucruri prosteşti şi transparente care plutesc ca nişte baloane mici, fu răspunsul ei vesel.

– E şi asta o idee, râse el ceva mai tare. Al tău ar putea să fie făcut din voal roz şi bleu, dungat cu chestiile alea pe care le numeşti paiete.

Închipuirea o atrase.

– Dacă aş avea unul din acela, visă cu un aer creativ, plăcut impresionat, ar arăta şocant plutind pe umerii mei... sau chiar pe pălăria mea... sau pe păr, seara, ţinut numai de un mic lanţ sclipitor prins cu un ac cu diamant... şi cu nişte mici mănunchiuri încântătoare de raze roz şi bleu.

Cu o atingere de geniu, ea îi destinase într-o clipă locul în planul său universal. Iar Robert râse şi mai tare ca înainte.

– Nu trebuie să mă faci să râd, spuse ea, ridicându-şi mâna. Îmi aranjez părul ca să se potrivească cu rochia de muselină subţire şi deschisă, cu boneţică şi buzunare şi vreau să îmi încerc şi faţa. Trebuie să arăt dulce şi sfioasă. Nu trebuie să râzi când porţi o rochie şi o bonetă ca acelea. Trebuie numai să zâmbeşti.

Cu câteva luni în urmă, Robert ar fi găsit dificil să creadă că ea spunea aceasta fără o umbră de umor, dar acum îşi dădu seama că aşa era. El avea un anume simţ al umorului şi unul dintre motivele pentru care simţea în mod vag că ea ar putea deveni plictisitoare era tocmai că

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Capul familiei Coombe

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor