Isteata familiei
()
About this ebook
"Isteata familiei" este o poveste fascinanta scrisa de Charlotte Mary Yonge care exploreaza diferitele forme ale activitatii feministe specifice perioadei sfarsitului de secol XIX.
Combinatia dintre polemicile traditionale si descrierile narative pline de complexitate, prezentate intr-un mod dramatic uneori, dar deseori comic si ironic, captiveaza atentia cititorului.
Avonmouth, o statiune de coasta, este locul unde Rachel Curtis, o fiinta pedanta, frustrata de constrangerile epocii in care traieste, condusa de un stil propriu de abordare a vietii, intalneste numeroase persoane care pun sub semnul intrebarii ideile sale.
Raspunsurile la intrebarile: "Este ea isteata familiei?" si "Cum face ea fata situatiilor prin care trece?" pot fi aflate doar din lectura romanului scriitoarei Charlotte Mary Yonge.
Related to Isteata familiei
Related ebooks
Europenii Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsManastirea Northanger Rating: 5 out of 5 stars5/5Vicarul din Wakefield Rating: 5 out of 5 stars5/5Adam Bede. Vol. 1 Rating: 5 out of 5 stars5/5În căutarea normalității (Volumul 1) Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsAdam Bede. Vol. 2 Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsO pagina de dragoste Rating: 4 out of 5 stars4/5Familia Watson Rating: 4 out of 5 stars4/5Fără dogmă. Vol. 2 Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsMiddlemarch. Volumul 2 Rating: 5 out of 5 stars5/5Ethan Frome Rating: 5 out of 5 stars5/5Dragoste si ratiune Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsMiddlemarch. Volumul 3 Rating: 5 out of 5 stars5/5Istoria maririi si decaderii lui Cezar Birotteau Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsCasa cu rodii Rating: 5 out of 5 stars5/5Casa veseliei Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsMiddlemarch. Volumul 1 Rating: 3 out of 5 stars3/5Femeia in alb Rating: 5 out of 5 stars5/5Ea și el Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsMiddlemarch. Volumul 4 Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsComedianta Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsExilul Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsPersoana întâi Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsUn cuib de nobili Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsCântecul păsărilor Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsLa paradisul femeilor Rating: 5 out of 5 stars5/5Ospătăria la regina Pedauque Rating: 0 out of 5 stars0 ratingsPersuasiune Rating: 5 out of 5 stars5/5Educația Sentimentală Rating: 3 out of 5 stars3/5Cerceii De Smarald Rating: 5 out of 5 stars5/5
Classics For You
Enigma Otiliei Rating: 4 out of 5 stars4/5Isabel și apele diavolului Rating: 5 out of 5 stars5/5Doamna Bovary Rating: 4 out of 5 stars4/5Adam și Eva Rating: 5 out of 5 stars5/5Idiotul Rating: 5 out of 5 stars5/5Moara cu noroc Rating: 4 out of 5 stars4/5O scrisoare pierduta Rating: 5 out of 5 stars5/5Crima și pedeapsă Rating: 4 out of 5 stars4/5Marele Gatsby Rating: 5 out of 5 stars5/5Accidentul Rating: 5 out of 5 stars5/5Pânza de păianjen Rating: 5 out of 5 stars5/5Ion Rating: 5 out of 5 stars5/5Procesul Rating: 5 out of 5 stars5/5Amintiri din copilărie Rating: 4 out of 5 stars4/5Cismigiu et Comp. Buna dimineata, baieti! Rating: 5 out of 5 stars5/5Cântice țigănești și alte poeme Rating: 5 out of 5 stars5/5Singur pe lume Rating: 5 out of 5 stars5/5Amintiri din Casa Mortilor Rating: 4 out of 5 stars4/5Demonii Rating: 5 out of 5 stars5/5Plumb Rating: 5 out of 5 stars5/5La răscruce de vânturi Rating: 5 out of 5 stars5/5Crimele din Rue Morgue și alte povestiri Rating: 4 out of 5 stars4/5Pe aripile vântului Rating: 5 out of 5 stars5/5Oameni sarmani Rating: 5 out of 5 stars5/5Mandrie si prejudecată Rating: 5 out of 5 stars5/5Șatra Rating: 4 out of 5 stars4/5Inimi cicatrizate Rating: 4 out of 5 stars4/5Învierea Rating: 5 out of 5 stars5/5Romanțe pentru mai târziu Rating: 5 out of 5 stars5/5Calea Victoriei Rating: 5 out of 5 stars5/5
Related categories
Reviews for Isteata familiei
0 ratings0 reviews
Book preview
Isteata familiei - Charlotte M. Yonge
CAPITOLUL I. ÎN CĂUTAREA UNEI MISIUNI
Tu ai respins atunci monotonia
Şi dragostea tăcută, răbdătoare,
Căci ai dorit prin fapte mai înalte
Să dovedeşti întreaga ta valoare.
C.M.N.
– E foarte drăguţ din partea scumpei noastre mame.
– Dar… cum, Rachel?! Chiar nu-ţi place? Şi ea a ales-o cu atâta grijă pentru tine!
– Oh, da, e un lucru perfect în felul ei. Să nu-i spui o vorbă, dar dacă te consultă în legătură cu următorul cadou pentru ziua mea de naştere, dragă Grace, n-ai putea să-i sugerezi că nu mai sunt o fetiţă?
– Doar probeaz-o, Rachel dragă, se va bucura să te vadă în ea.
– Oh, da, o să mă împopoţonez ca să-i fac plăcerea. Te asigur că nu sunt o nerecunoscătoare. E frumoasă în felul ei şi arată cât de bine poate fi imitată natura, dar e potrivită pentru o fetiţă, iar asta e exact ziua când hotărâsem să arborez stindardul feminităţii.
– Oh, Rachel!
– Ha, ha! Dacă Rachel e o fată bătrână atunci Grace ce mai e? Hai, draga mea, resemnează-te! Nimic nu-i mai rău decât să nu-ţi dai seama că te apropii de vârsta unei tinere domnişoare.
– Fireşte că ştiu că suntem tinere domnişoare acum! a spus Grace pe jumătate nedumerită şi pe jumătate enervată.
– Exact din acest moment ne-am proclamat ca surorile fecioare din Avonmouth, una perechea celeilalte, aşa cum sunt totdeauna fecioarele.
– Atunci lasă-mă să te încoronez astfel la nunta noastră! a spus Grace punând pe capul surorii ei o coroniţă de trandafiri albi.
– Copilă trădătoare! a strigat Rachel ridicând mâinile şi ferindu-şi capul în timp ce sora ei o ţinea.
– Ştii că miresele au totdeauna privilegii. Te rog, draga mea, las-o acolo până o vede mama şi nu vorbi în faţa ei despre faptul că te simţi aşa matură.
– Nu, n-o s-o şochez. O să ne luăm pe rând privilegiile, iar ea le va accepta dacă o vor asalta treptat.
Grace arăta cam alarmată, probabil se temea de acele privilegii pentru că ştia că ceea ce Rachel considera cumpătare la vorbă ar fi fost considerată limbuţie de oricine. Tocmai atunci a intrat o doamnă de vârstă mijlocie cu înfăţişare plăcută şi liniştită, îmbrăcată în negru, cu un aer suferind, dar destul de drăgălaşă, iar Grace a exclamat:
– Ah, dragă mamă, bună dimineaţa!
Au urmat urări de la mulţi ani, felicitări şi mulţumiri, iar mama a privit cu ochi critic poziţia coroniţei aşa că Rachel s-a întors pentru prima oară spre oglinda care i-a reflectat trăsăturile neregulate, sprâncenele bine conturate, nasul cârn cu nări mari şi deosebit de sensibile care fremătau la orice emoţie ca acelea ale unui cal de rasă, buzele pline, obrajii rotunzi şi îmbujoraţi, ochii mari, de-un gri închis, adânci, umbriţi de gene lungi şi negre. Părul castaniu, mătăsos şi bogat era la fel de viguros ca întreaga ei fiinţă, iar trandafirii se reliefau frumos pe el, deşi nu se prea potriveau cu rochia groasă, de iarnă, din stofă ecosez negru cu albastru, parcă prea scurtă pentru juponul negru, ciorapii colanţi şi ghetele solide cu tocuri înalte care, alături de pelerina gri şi pălăria de fetru, dovedeau că făcuse o plimbare de dimineaţă. Tenul şi silueta lui Grace erau asemănătoare, dar nu atât de însufleţite, iar rochia ei semăna şi ea, dar nu era atât de simplă, de serioasă.
– Da, draga mea, arată foarte bine. Şi acum, vrei să fi drăguţă şi să renunţi la dantela asta neagră care i s-ar potrivi mai mult bunicii?
– Mătuşa sărmanei Lovedy Kelland a făcut-o, mamă, dar era prea scumpă şi n-a putut s-o vândă.
– Nu mă îndoiesc de asta şi a fost foarte drăguţ din partea ta s-o scapi de ea, dar acum c-ai plătit-o nu prea mai are multă importanţă pentru ea dacă te poceşti purtând-o sau nu.
– Oh, ba da, mamă dragă, o să-mi leg părul cu ea când o să-mi ceri şi cred că bobocii ăştia trezesc toată admiraţia pentru cine i-a lucrat. Mă întreb dacă preţul sănătăţii pierdute nu-i mai mare decât preţul dantelei, a spus ea scoţând florile şi examinându-le cu o privire tristă.
Mama a fost încântată:
– Am ales trandafiri albi fiindcă m-am gândit că se vor potrivi cu oricare din rochiile de mătase pe care le ai acum, deşi recunosc că mi-ar fi plăcut să te văd într-una nouă de muselină.
– Am renunţat la muselina albă, a spus Rachel ieşind din starea de visare. Cred că e o ţinută de fetiţă şi nu se potriveşte la vârsta noastră.
Oh, Rachel!
şi-a spus Grace disperată în sinea ei. Dar spre marea ei uşurare în cameră au intrat cele cinci servitoare, vizitiul şi majordomul, iar mama a început să citească rugăciunile. După ce s-a terminat micul dejun, Rachel şi-a adunat cadourile şi s-a dus într-o cameră de la parter care era dotată exact ca o veche sală de clasă. Rachel, cam visătoare, a scos câteva caiete şi a început să copieze ceva pe ele cu un scris mare, generos. A mormăit cu jumătate de glas:
– Şi asta-i tot ce fac pentru semenii mei! Am o clasă de băieţandri care mă privesc cu ochi răi! Iar lumea e un loc plin de nefericire şi rele! Nu deschid un ziar fără să văd ceva despre crime şi nenorociri, iar eu, sănătoasă, puternică şi instruită, nu pot face nimic, nimic, fără să risc să-i sfâşii inima mamei! Am bătut drumurile pe la căsuţe şi am predat în şcoli în maniera de amator a unei tinere care crede că e de datoria ei să fie miloasă; iar acum mi se spune că aşa se cuvine şi că pot fi mulţumită. Să fiu mulţumită când văd copiii cu suflete chinuite, cu trupuri zdrobite, şi totul pentru ca domnişoare fine să poată purta podoabe de dantelă! Să fiu mulţumită când ştiu că fiecare potecă, fiecare alee din oraşe sau de la ţară colcăie de viciu şi corupţie, iar cei care muncesc cu mintea sau cu trupul sunt în culmea disperării! Şi iată-mă, capabilă şi dornică, tânjind să mă folosesc până la limită şi totuşi ţinută din scurt, mărginindu-mă să fiu utilă doar din cauza convenţiilor. Chiar sunt o femeie, ce să spun?!...Nu trebuie să întârzii în oraş, nu trebuie să-mi exprim opiniile, nu trebuie să-mi aleg prietenii, trebuie să fiu doar o biată fiinţă neajutorată care îmbătrâneşte crezând în iluzia unei copilării prelungite şi trebuie să mă prefac că mă bucur de plăcerea celor şaptesprezece ani cei mai dulci
, o vârstă pe care n-am simţit-o niciodată, fiindcă… fiindcă ce?! Nu cumva singurul motiv e că nici o mamă nu suportă să creadă că fata ei nu se mai poate mărita? Scumpa mea mamă nu-şi mărturiseşte că acesta e motivul, dar se lasă mânată de el. Şi până acum am cedat la dorinţa ei. Intenţionez s-o fac şi de acum încolo, dar cu măsură fiindcă am douăzeci şi cinci de ani şi nu mă voi mai lăsa abătută de la drumul meu ca să fiu doar utilă! O să-mi folosesc mintea şi când misiunea mea îmi va fi clară, nu mă voi lăsa reţinută de nici un scrupul care nu e indicat chiar de judecata şi conştiinţa mea. Chiar dacă va fi un lucru legat de casă, cum ar fi să am grijă de Fanny cea neajutorată, aş face-o dacă aş şti că e bine, n-aş dispreţui această misiune, m-aş dedica ei şi aş privi instruirea ei şi creşterea băieţilor ei ca pe cea mai sacră îndatorire. N-ar fi prea neinteresant pentru mine. Dar mai mult aş vrea să fondez o instituţie care să le elibereze pe femei de munca oprimantă pe care o au de înfruntat în toate ramurile de activitate. Oh, ce ambiţie înaltă!
– Rachel! a strigat Grace. Vino, a sosit o scrisoare, o scrisoare chiar de la Fanny pentru tine. Grăbeşte-te, mama va fi foarte neliniştită până o vei citi.
Nu era nevoie s-o îndemne pe Rachel să se grăbească spre salon şi să rupă scrisoarea cea mare cu contur negru şi timbru australian.
– Totul e bine, mami. A fost foarte bolnavă, dar îşi revine repede şi s-a îmbarcat pe Voluta. Păi, s-ar putea să ajungă aici cât de curând.
– Cât de curând! Draga mea Grace, vezi să fie bine aerisite camerele copiilor!
– Nu, mamă, spune că sunt prea mulţi în grup şi vrea să închirieze o casă mobilată unde să se cazeze imediat… Myrtlewood, dacă se poate. E ocupată, Grace?
– Cred c-am văzut biletul la geam ieri.
– Atunci o să mă duc să mă ocup de asta imediat.
– Dar, draga mea, doar nu vrei să spui că săraca, draga de Fanny, vrea să se ducă oriunde numai la noi nu?! a spus neliniştită mama.
Grace i-a răspuns:
– E foarte amabil din partea ei fiindcă are atâţia copii mici. Te-ar obosi peste măsură, mamă dragă. Doar Fanny putea fi atât de grijulie. Câţi copii are, Rachel?
– Oh, n-aş putea să spun. Numărul mi-a depăşit de mult înţelegerea. Ştiu doar că sunt toţi băieţi şi ultimul bebeluş e fată.
– Bebeluş! Ah, sărmana Fanny, m-am temut că acesta e motivul pentru care n-a venit mai devreme.
– Da, şi a fost foarte bolnavă, de fapt, ca de fiecare dată cred, dar nu spune prea multe despre asta. Fanny n-a ştiut niciodată să scrie o scrisoare, spune doar: N-am putut să vă scriu mai curând deşi fetiţa mea dragă împlineşte astăzi cinci săptămâni. Gândiţi-vă, în sfârşit a apărut şi o fetiţă, dar e prea târziu pentru tatăl ei care şi-a dorit atâta una. Mulţumesc cerului, e foarte sănătoasă şi pentru că şi eu sunt mult mai bine acum, doctorul spune că mă pot îmbarca săptămâna viitoare. Maiorul Keith ne-a pregătit cabinele pe Voluta şi la puţin timp după ce veţi primi această scrisoare sper să îi cunoaşteţi pe băieţii mei dragi. Sunt copii foarte buni şi afectuoşi, dar mă tem că ar copleşi-o pe iubita mea mătuşă, iar grupul nostru e prea mare aşa că maiorul şi eu credem că e mai bine să luăm o casă pentru mine pe o perioadă de şase luni. Mi-ar plăcea cel mai mult Myrtlewood, dacă se poate. I-am spus lui Conrade totul despre ea, ce frumoasă e şi că e aşa de aproape de voi, încât cred că acolo pot fi mai fericită ca oriunde pe lume şi îi puteţi îndruma pe dragii mei copii.
– Scumpa, biata de ea! Pare ea însăşi un copil.
– E de vârsta mea… douăzeci şi cinci, a replicat Rachel. Ei, o să mă duc să întreb de casă. Aminteşte-ţi, mamă, vizita asta nu trebuie să te tulbure sau să-ţi creeze griji, Fanny Temple rămâne de acum încolo în sarcina mea. Misiunea mea mi-a ieşit în cale.
Apoi Rachel a părăsit camera într-o stare de agitaţie provocată de afecţiune, emoţie şi sentimentul importanţei, fiindcă Fanny îi fusese totdeauna mai mult o soră decât o verişoară.
Grace şi Rachel Curtis erau fiicele unui moşier din Homestead, iar Fanny era fiica fratelui său, ofiţer în armată. Lăsată acasă pentru a fi educată, fetiţa îşi petrecuse viaţa între şapte şi şaisprezece ani împreună cu verişoarele ei până fusese chemată să-l întâlnească pe tatăl ei la Cape, unde fusese însoţită de vechiul lui prieten, generalul sir Stephen Temple. L-a găsit pe colonelul Curtis atins de-o boală fatală şi, în timp ce rudele lui se pregăteau să le întâmpine şi să le întreţină pe văduva şi pe fiica lui, toată lumea a fost şocată de vestea că blânda, micuţa Fanny, în vârstă de şaisprezece ani devenise soţia lui sir Stephen Temple în vârstă de şaizeci de ani.
De atunci încolo nu aflaseră multe despre ea. Mama ei rămăsese lângă ea, dar cele două doamne Curtis nu fuseseră niciodată apropiate sau intime, iar lui Fanny nu-i plăcuse niciodată să scrie şi, probabil, îi venea şi mai greu s-o facă de când împrejurările se schimbaseră. Soţul ei avusese diverse posturi de comandă în colonii şi nu se mai întorsese în Anglia, aşa că tot ce se ştia despre ea era o impresie generală că are o sănătate şubredă, mulţi copii şi că e tratată ca un copil de energica ei mamă şi de soţul nebuneşte îndrăgostit de ea. Cu mai mult de o jumătate de an în urmă sosiseră veşti despre moartea aproape fulgerătoare a mamei ei şi, cam la trei luni după asta, unul din ofiţerii din subordinea lui sir Stephen scrisese să anunţe că bunul şi bătrânul general murise căzând de pe cal în timp ce făcea o inspecţie la oarecare distanţă de casă. Văduva fusese împietrită de şoc, dar promisese să scrie cât de curând va putea, iar recenta scrisoare îndeplinea această promisiune şi aducea asigurări că Fanny se întoarce împreună cu micuţii ei în căminul în care copilărise.
Grace şi Rachel erau amândouă moştenitoarele acestui cămin, deşi mama lor era proprietară cât trăia. Era vorba despre o moşie ce consta într-o fermă şi nişte terenuri de vânătoare care aduceau un venit cam de trei-patru sute de lire pe an, iar casa era sus pe un promontoriu frumos care avansa spre mare şi includea o parte dintr-un golf unde, recent, un sătuc de pescari se transformase într-o staţiune balneară apreciată de mulţi pentru că era departe de calea ferată, pentru simplitatea şi calmul care erau an după an afectate de popularitatea crescândă. În familie, era obiceiul să se uite de acolo, de sus, spre noua esplanadă cu milă şi dispreţ pentru pustietatea dezolantă a plajei pline de pietriş, iar pentru că sănătatea doamnei Curtis nu-i permitea să iasă des în societate ea avea mare grijă de fetele ei. Aparţineau ţinutului prin descendenţă şi obiceiuri şi nu trebuiau să se amestece cu turiştii staţiunii, aşa că nu se vizitau decât la recomandarea specială a unui prieten comun şi se întâmpla că cei câţiva locuitori permanenţi erau de asemenea calitate, încât a le face o vizită era oarecum o concesie. Poate în felul de-a fi al mamei erau mai mult timiditate şi prudenţă decât elitism, iar Grace totdeauna considerase asta ca starea normală şi stabilită a lucrurilor fără să-şi dea aere de superioritate ci, mai degrabă, simţindu-se protejată. Se alarmase puţin gândindu-se la consecinţele privilegiilor asumate de Rachel pe baza vârstei şi, deşi nu pusese vreodată la îndoială înţelepciunea concluziilor isteţei ei surori, se temea de efectul lor asupra mamei ei, şi căreia îi interzisese să-i spună mami
fiindcă la vârsta noastră ar fi o dovadă de infantilism
.
Rachel fusese considerată cea mai deşteaptă de când se ştia, când putea citi mai bine la trei ani decât sora ei la cinci sau mai târziu, în timpul anilor de şcoală, când savurase şi excelase la materii care erau o corvoadă pentru Grace. În consecinţă, în timp ce Grace se mulţumise cu traseul obişnuit lipsit de ambiţii al vieţii unei femei, Rachel se avântase cu toată energia în procesul auto-educării şi continuase prin orice mijloace să studieze ce-i plăcea mai mult până când a depăşit în cunoştinţe şi putere de reflecţie toate persoanele cu care se întâlnea frecvent. Avea un mediu confortabil, cu oameni bine-crescuţi, dar cu interese şi obiceiuri limitate şi care veneau puţin în contact cu lumea progresistă spre care se îndrepta simpatia lui Rachel alimentată mai mult de foiletoanele literare decât de conversaţia sau schimbul de idei cu persoanele în carne şi oase. A început prin a fi stânjenită de ignoranţa celor care o înconjurau şi s-a trezit izolată ca un fel de pedantă; pe măsură ce timpul trecea o irita din ce în ce mai tare şi o făcea din ce în ce mai singuratică lipsa altora de interes. Când n-a mai fost o fetiţă întrebarea la ce bun
s-a aşezat în calea ardorii ei de a studia de dragul de a şti, iar ea a simţit influenţa unei vârste eminamente practice şi selective, dar fără mare forţă de acţiune. Rolul de lady Generozitate
care fusese suficient pentru mama şi surorile ei era prea mărunt şi uşor ca să mulţumească un suflet care ardea la auzul puternicului strigăt care se înălţa spre cer dintr-o lume plină de păcate şi durere. Exemplele celor care reuşiseră îi stimulau dorinţa de a fi activă şi totuşi datoria din ce în ce mai stresantă de a face fapte caritabile şi de a fi o fiică respectuoasă o reţinea, probabil, cu atât mai mult, cu cât nu era vorba de teama de autoritatea mamei cât de oroarea şi disperarea ei, asta o împiedica să facă paşii decisivi, excentrici, pe care era tot timpul tentată să-i facă. Blânda doamnă Curtis nu reprezentase niciodată o forţă vizibilă în casă şi doar dorinţa de a nu o răni le condusese pe cele două fete de la moartea tatălui lor care survenise când Grace avea şaptesprezece ani. Atât doamna Curtis cât şi Grace acceptaseră implicit superioritatea lui Rachel ca pe un fapt de netăgăduit, iar mama, de câte ori se opunea vreunuia dintre planurile isteţei ei fete, nu-i punea în discuţie părerile sau principiile, ci încerca doar ca aceasta să facă unele concesii în numele slăbiciunii ei, ceea ce Rachel şi făcea. Nu putea acţiona, dar putea vorbi fără să fie contrazisă şi se ura pentru că accepta supusă o stare de fapt pe care o dispreţuia.
Această a douăzeci şi cincea aniversare fusese de mult privită ca momentul de cotitură când fetiţa supusă trebuia să dispară şi ea avea să-şi acorde privilegiul de a gândi şi acţiona de capul ei. Tânjea să facă ceva şi se părea că exact în această zi acel ceva îi ieşise în cale. Nu era vorba despre îmbunătăţirea stării poporului, ci de a-i educa pe cei care o puteau face, iar Rachel saluta cu bucurie perspectiva unei vocaţii căreia i se putea dedica fără a-şi îndurera mama. Educarea copiilor din clasa ei socială nu era exact visul ei de a deveni utilă, dar deja se hotărâse asupra educaţiei şi a început să citească despre asta cât de mult putea în timp ce prelua iniţiativa în ce priveşte închirierea casei, angajarea servitorilor şi altele asemănătoare şi lăsa în plan secund ocupaţia de profesoară la şcoală seara şi pe cea de lector al dantelăreselor ziua.
La momentul potrivit au primit telegrama care le anunţa sosirea corăbiei, urmată de un bilet afectuos, scris în grabă, şi într-o după-amiază însorită Rachel Curtis a pornit la îndeplinirea misiunii ei. Telegrama anunţa că Voluta acostase şi menţiona trenul care aducea călătorii la Avoncester. Trăsura de la Homestead a fost trimisă să-i aducă, iar Rachel s-a suit în ea ca s-o ajute pe fragila ei verişoară să-şi însuşească obiceiurile din Anglia. Pentru copii şi dădacă fusese închiriată o birjă încăpătoare, iar doamna Curtis pusese sub scaunul birjarului un pachet mare de sandvişuri şi-i dăduse instrucţiuni să doteze trăsura ei cu tot ce trebuia pentru a transporta o bolnavă. Plină de tandreţe pentru cei care urmau să depindă de eforturile ei şi condusă de bun-simţ, Rachel s-a plimbat încoace şi-ncolo pe peron până a apărut locomotiva şi s-a uitat la toate ferestrele foarte nedumerită. Uşile s-au deschis şi ochii ei dezamăgiţi au zărit doar bărbaţi până când o voce dulce a şoptit lângă ea Rachel!
şi a văzut o siluetă în negru aproape de ea. Dar de-abia îi strânsese mâna când faţa s-a întors spre un bărbat înalt, cu barbă, care lăsa pe peron băiat după băiat într-un flux neîntrerupt până a apărut în sfârşit un bebeluş dormind în braţele unei dădace.
– La revedere. Mulţumesc, oh, mulţumesc. Să vii în curând. Oh, vino cu noi chiar acum!
– Hai, vino acum! au repetat mai multe voci.
– Vă las pe mâini bune. La revedere.
– La revedere. Conrade dragă, vezi ce face Cyril; lasă Wilfred, maiorul o să vină să ne vadă, fugi după Coombe.
Acesta din urmă era un servitor respectabil, cu alură de militar, care luase un copilaş pe un braţ şi o valiză în celălalt şi aştepta ordine. Toţi copiii se agăţau de maior şi i-au dat drumul doar când el a intrat grăbit în compartiment şi trenul a plecat. Apoi corul a-nceput:
– Mami, vreau să merg cu tine!
– Eu o să merg cu mami.
– Eu cu mami!
Totul în funcţie de vârstă. În timp ce Coombe şi mami au hotărât totul urcându-i pe cei mai mici în birjă, Rachel le-a numărat capetele. Misiunea ei îi depăşea aşteptările. Erau doi băieţi în pantaloni scurţi, doi în şorţuleţe, doi în salopete şi mai era bebeluşul. După ce birja aproape s-a umplut cei doi cu pantaloni scurţi şi unul cu salopetă au rămas pe dinafară urmând să se urce în trăsură cam împotriva dorinţei lui Rachel. Dar cuvintele micul Wilfred poate să-mi stea în poală, nu s-a simţit prea bine, bietul omuleţ
au încheiat discuţia. Iar când Rachel a sugerat că ar trebui ca Fanny să se întindă verişoara ei a râs dulce şi a spus:
– Oh, nu, mulţumesc, Wilfred nu mă oboseşte niciodată.
Prima satisfacţie a lui Rachel după ce verişoara ei şi-a ridicat voalul a fost să vadă aceeaşi faţă ca în urmă cu opt ani, aceeaşi piele moale, curată, măslinie, acelaşi chip delicat, oval, şi ochii frumoşi, căprui închis plini de aceeaşi căldură sinceră; nu erau semne de maturizare, semne lăsate de uzură şi oboseală, de climă sau efort, doar rochia de văduvă şi prezenţa băieţilor mai mari întăreau impresia de feminitate deplină. Cu siguranţă, zâmbetul era schimbat, era mai grav, mai trist, mai cald, apărea doar ca să arate afecţiunea maternă sau să sublinieze o replică politicoasă, iar vioiciunea tinerei se schimbase în melancolie; mai mult ca oricând, femeia avea un aer de persoană dependentă, care aproape imploră protecţie, şi inima lui Rachel a tresărit cu devotamentul lui Britomart pentru iubitul ei Amoret.
– De ce n-a venit maiorul, mami?
– Sper că va veni în curând, dragul meu.
Aceste câteva cuvinte au trezit în Rachel o antipatie profundă faţă de maior. Apoi a început o discuţie poticnită, Fanny încercând să se intereseze de mătuşa ei, iar Rachel încercând să-i spună despre aranjamentele făcute la Myrtlewood pe când cei doi băieţi, aflaţi fiecare la câte o fereastră, atrăgeau tot timpul atenţia mamei sau treceau peste picioarele femeilor ca să ajungă la cealaltă fereastră folosind genunchii lui Rachel ca pe un pivot şi nu dădeau nici o importanţă încercărilor ei de a-i face să înţeleagă c-ar fi mai inteligent doar să arate spre lucrurile interesante. Fanny nu-şi cerea scuze, ba chiar părea încântată, răspundea repede şi era numai ochi, părând să ignore că degetele picioarelor lui Rachel erau mai sensibile decât ale ei şi că Wilfred, destul de greu la cei trei ani ai lui, doarme în poala ei. Rachel se gândea: E slabă, neajutorată, bolnăvicioasă! Eu aş fi fost mai obosită dacă mergeam pe jos astea douăzeci de mile!
Disperată, a renunţat să mai vorbească şi când cei doi băieţi au obosit şi au început să mănânce proviziile, ambele femei s-au bucurat să aibă parte de puţină linişte. Când au trecut de ultimul deal, Conrade a fost îndemnat de mama lui să se scoale să vadă cum e acasă
şi fiecare cuvânt schimbat arăta cu câtă dragoste vorbiseră despre Avonmouth când fuseseră departe.
– Marea! a spus Fanny aplecându-se în faţă ca să vadă lunga linie cenuşie. E greu de crezut că am călătorit atâta pe ea, asta mi se pare mult mai familiară.
– Da, a precizat Rachel, ai venit la tine acasă, iar noi vom avea grijă de tine.
– Eu o să am grijă de mami! Aşa a spus maiorul Keith! a răspuns revoltat Conrade.
– Aveţi amândoi destulă treabă, a spus Fanny pe jumătate zâmbind pe jumătate oftând. Maiorul spune că nu trebuie să fiu o biată fiinţă neajutorată şi voi încerca. Dar mă tem că o să cad pe capul vostru.
Amândoi băieţii au bătut-o pe genunchi indignaţi că îndrăznise să se numească o biata fiinţă, iar Conrade s-a uitat urât la Rachel de parcă vroia s-o acuze de calomnie.
– Iată biserica! a exclamat lady Temple încercând să potolească furtuna şi privind interesată spre turla zveltă care se ridica deasupra clopotniţei unei clădiri mici şi frumos împodobite, dar patinată mai mult de vântul dinspre mare decât de trecerea timpului. Ce frumoasă e! Când am plecat eraţi la începutul strângerii fondurilor! Cât de mult ne-am dorit-o!
– Da, aşa e! a spus Rachel cu un suspin semnificativ.
Dar verişoara ei n-a mai avut timp să-i dea atenţie fiindcă treceau pe lângă o gheretă de paznic. Băieţii au fost anunţaţi că au ajuns şi s-au trezit la uşa unei căsuţe în stil elveţian unde doamna Curtis şi Grace deja îi aşteptau. A fost o învălmăşeală de îmbrăţişări, drăgălăşenii şi lacrimi, iar Fanny s-a aruncat în braţele mătuşii care-i fusese ca o mamă, poate chiar mai tandră decât persoana dominantă, impunătoare pe care de-abia o cunoscuse în copilărie. Totul a durat puţin fiindcă Wilfred a început să ţipe ascuţit dovedindu-se excesiv de timid când Grace a încercat să facă cunoştinţă cu el, Francis tot întreba Unde-i ordonanţa?
, iar Conrade se uita extrem de mânios la oricine o făcea să plângă pe mama lui. În plus, sosise şi birja cu restul fiinţelor care trebuiau scoase de acolo, prezentate şi pupate… Conrade şi Francis, Leonine şi Hubert, Wilfred şi Cyril şi bebeluşul, micuţa Stephana. De fapt, numele însele necesitau efort, iar verişoarele simţeau că ar fi inutil să încerce să le folosească.
Fuseseră angajaţi servitori pe o perioadă limitată, iar casa era complet pregătită, dar tânăra mamă n-a prea putut asculta explicaţiile mătuşii fiindcă era nerăbdătoare ca cei mici să se odihnească şi să fie hrăniţi aşa că răspundea cu mulţumiri, după ce ascultase doar cu o ureche, în timp ce se mişca de colo-colo cu cea mai mică în braţe în timp ce de rochia ei se agăţau toţi cei care reuşeau s-o facă. Mulţumirile ei au devenit mai calde la vederea pătuţurilor îmbietoare pregătite în ordine şi a mesei aşezate.
– Nu iau ceaiul cu dădaca! a strigat Conrade.
Strigătul lui a fost semnalul pentru multe altele care n-au fost potolite de şoapte şi rugăminţi până când uşa nu s-a închis după cei mai mici membri ai familiei şi cei care n-o puteau deschide au rămas în grija dădacei, văduva unui soldat, care avea grijă de ei de la naşterea lui Conrade. Forma copiilor Temple de a-şi manifesta timiditatea părea să fie ignorarea străinilor, dar asta nu însemna că sunt ruşinaţi sau tac din gură, ci doar că resping orice încercare de dialog şi în timp ce băieţii intrau şi ieşeau în goană din camere explorând, exclamând şi strigând mami
ca să întrerupă tot ce se discuta, iar ea îi oprea doar ridicând mâna şi făcându-le semn să tacă, Grace a văzut-o pe mama ei atât de uluită, de zăpăcită, încât s-a bucurat că de teama unei răceli hotărâseră ca doar Rachel să petreacă seara cu familia Temple. Fanny s-a scuzat spunând că i-ar plăcea s-o vadă mai des pe mătuşa ei când vor fi mai bine instalaţi şi, pentru că s-au auzit alte ţipete, că micuţii erau cam nestruniţi, va veni negreşit să vorbească cu ea la minunatul Homestead. Ce amabilă era Rachel că rămâne… o părere pe care nu păreau s-o împărtăşească şi băieţii care intrau şi ieşeau în goană ca să-şi dezmorţească picioarele şi care puseseră stăpânire pe tufişurile minuscule plini de dispreţ fiindcă nu existau arbori de cauciuc şi papagali.
Fanny a spus:
– Sper că nu te superi, Rachel dragă, dar trebuie să mă ocup de bebeluş.
Rachel a rămas reflectând la misiunea ei în timp ce picioarele băieţilor galopau în sus şi-n jos prin casă şi din când în când unul băga capul pe uşă ţipând după mami. Nici restul serii n-a fost mai satisfăcător fiindcă băieţii au avut nevoie de o mulţime de atenţie în timpul ceaiului şi apoi o parte din ei n-au vrut să doarmă în paturi străine decât după lungi negocieri şi alintări până când Fanny arăta atât de obosită, încât era clar că nu se mai poate discuta cu ea chiar dacă bebeluşul era mai potolit. Tot ce-a putut Rachel face pentru ea a fost să-i ureze noapte bună şi să-i promită să vină devreme a doua zi.
Să vină devreme! Da, Rachel putea s-o facă, dar ce rost avea când Fanny era la cheremul atâtor solicitanţi? Arăta mult mai bine decât cu o zi înainte, iar urările ei de bun venit au fost aproape afectuoase şi nereţinute.
– Dragă Rachel, e ca un vis că te am aşa aproape! M-am simţit exact ca altădată, aseară, ascultând vuietul mării şi gândindu-mă că te voi vedea iar atât de repede.
– Da, e o mare satisfacţie să te văd iar în vechea casă sub aripa noastră ocrotitoare. Am foarte multe să-ţi spun despre aranjamente.
– Oh, da, mulţumesc…
– Mami! au răsunat două sau trei voci.
– Voiam să-ţi explic…
Dar ochii lui Fanny rătăceau prin cameră şi tocmai atunci au intrat în goană doi băieţi.
– Mami, dădaca nu vrea să desfacă cutia de tinichea şi am înăuntru vaporul pe care mi l-a dat maiorul!
– Da, şi eu am ornitorincul meu de pluş pe care-l vreau, mami!
– Dragul meu Con, maiorul nu te-ar lăsa să strigi aşa de tare şi nici n-ai vorbit cu mătuşa Rachel.
Băieţii au întins mânuţele şi apoi au reluat atacul.
– Te rog, porunceşte-i dădacei să despacheteze vaporul, mami, ca să ne ajute Coombe să-l punem pe apă!
– Scuză-mă, Rachel dragă! a spus Fanny. Trebuie să mă ocup mai întâi de asta.
Lucrul a durat destul de mult, probabil pentru că a despachetat chiar ea obiectul în timp ce Rachel se convingea că micuţii sunt teribil de răsfăţaţi şi se pregătea să protesteze.
– Dragă Rachel, te-am lăsat singură mult timp.
– Oh, asta nu contează, Fanny, dar nu trebuie să cedezi aşa în faţa copiilor, ei totdeauna vor… La naiba! Ăsta a fost clopoţelul de la intrare?
El fusese, iar musafirul a fost anunţat drept domnul Touchett
, un cleric scund, brunet, slab, destul de agitat, care după ce a dat mâna cu Rachel a devenit şi mai neliniştit, a început brusc şi cu poticneli:
– Vizita mea este… este matinală, lady Temple, dar eu totdeauna îmi exprim respectul imediat faţă de un nou enoriaş… rezident, vreau să spun, şi dacă pot fi de vreun ajutor…
– Mulţumesc, vă rămân foarte îndatorată, a răspuns Fanny cu un zâmbet dulce, graţios şi o atitudine care l-ar fi făcut imediat să se relaxeze dacă Rachel n-ar fi adăugat.
– Verişoara mea e ca acasă aici, domnule Touchett.
– Oh, da, a replicat el, aşa… aşa mi s-a spus.
– Nu cunosc nici un colţ al Angliei aşa de bine, sunt chiar ca acasă şi e atât de frumos! a continuat Fanny.
– Şi vedeţi mari schimbări aici.
– Schimbări în bine, a spus Fanny folosind, iar acelaşi zâmbet frumos.
– Totdeauna ne aşteptăm la mai multe îmbunătăţiri decât sunt, a intervenit Rachel severă.
– Aveţi mulţi membri tineri în familie, a spus domnul Touchett uitându-se stânjenit spre lady Temple.
– Da, am şase băieţi şi o fetiţă.
– Şapte?
Domnul Touchett a ridicat ochii pe jumătate neîncrezător spre conturul copilăresc al feţei ei dulci şi apoi şi-a coborât privirea de teamă să nu fi fost nepoliticos:
– Şapte! E o… e o sarcină grea.
– Da, este într-adevăr, a răspuns ea sinceră, şi sunt sigură că vei fi amabil să-ţi foloseşti influenţa ca să mă ajuţi să mă descurc… bieţii băieţi.
– Oh, oh! a exclamat el, orice-mi va sta în putinţă…
Vorbise cu atâta entuziasm şi nerăbdare încât Rachel a replicat rece:
– Toţi suntem nerăbdători să ajutăm la educarea copiilor.
El s-a îmbujorat şi cu un fel de efort de a-şi impune punctul de vedere a bolborosit:
– Ca preot al parohiei…
Apoi s-a oprit şi începuse să fie caraghios când lady Temple l-a susţinut în modul ei blând, convingător:
– Desigur că vom apela mult la dumneata, iar dumneata vei avea amabilitatea să-mi dai de ştire dacă este cineva care are vreodată nevoie de ajutor material.
– Mulţumesc, sunteţi prea bună, şi-a revenit preotul. O să am plăcerea să vă trimit câteva nume.
– N-am fost niciodată de acord cu sistemul ăsta de ai hrăni de pomană, a intervenit Rachel, creează dependenţă.
– Vino încoace, Hubert! a spus Fanny văzând un băiat care stătea la distanţă. Vino şi dă mâna cu domnul Touchett.
Era mai mult o chestiune de instinct decât ceva raţional, era un zid între Rachel şi paroh, iar asta o stânjenea şi o făcea pe Fanny să dorească să-l dărâme prin orice mijloace care îi stăteau în putere aşa că deşi domnul Touchett nu se simţea în largul lui nici cu băiatul ea aranjase această discuţie. Dar domnul Touchett şi-a adunat curajul şi a spus că, în cazul în care lady Temple are nevoie de o guvernantă permanentă, el cunoaşte o tânără persoană foarte decentă care are şi o soră şi care trece prin mari dificultăţi. Rachel l-a repezit mai sever ca până atunci:
– Încă nu putem decide nimic, m-am hotărât ca deocamdată să le predau eu băieţilor.
– Oh, într-adevăr?
– Eşti foarte amabilă, a spus nedumerită lady Temple.
– Îmi cer scuze, m-am gândit doar că dacă doriţi pe cineva, domnişoara Williams va fi liberă în curând.
Rachel a replicat:
– Nu-mi imaginez că domnişoara Williams e persoana potrivită să se ocupe de băieţi. De fapt, cred că instruirea făcută în familie e totdeauna mai bună decât cea făcută de cineva angajat.
– Vă rămân recunoscătoare, a spus Fanny întinzându-i mâna şi zâmbind când după această înfrângere domnul Touchett s-a ridicat să plece.
I-a mulţumit şi l-a expediat mult mai împăcat şi mulţumit, iar Rachel ar fi început imediat să-l disece dacă nu s-ar fi năpustit înăuntru un grup de băieţi care au monopolizat atenţia mamei lor. În următoarea perioadă mai calmă, cel mai urgent era să-i explice totul despre servitoarele care fuseseră angajate temporar şi dintre care una era o tânără a cărei sănătate se şubrezise din cauza croşetatului dantelei, aşa că Rachel a deplâns cu multă elocvenţă racilele sistemului (pentru Rachel totul era legat de sistem) care le obligă pe tinere să aibă ocupaţii nesănătoase de mici copile şi să devină muncitoare prost plătite pe o piaţă suprasaturată. Fanny se străduia să asculte fiind fascinată de sinceritatea copleşitoare şi de ochii mari, imobili, care şi-au fixat victima pe toată durata în care Rachel a vorbit cu patimă despre acest subiect care o preocupa intens.
– E foarte trist. Dacă vrei să le ajuţi pe aceste sărmane o să-ţi dau tot ce pot.
– Oh, da, mulţumesc, dar e jalnic să le ajutăm doar să-şi trăiască de pe azi pe mâine rămăşiţele unei vieţi pierdute în acest păienjeniş de vanitate. Trebuie mers la sursă… la rădăcina sistemului!
Fanny a văzut sau, mai degrabă, a intuit că un băiat făcea semne la fereastră, dar nu şi-a deviat privirea de sub fascinaţia celorlalţi ochi pătimaşi. Rachel a continuat:
– Dantela şi dantelăresele sunt reale, dar dacă s-ar renunţa la intermediari şi surplusul de muncitoare ar fi îndrumat spre o activitate sănătoasă, preţul ar creşte, aşa că restul ar putea să îndeplinească sarcinile normale ale unei femei.
Sus s-au auzit ţipete puternice. Fanny s-a sculat şi a plecat scuzându-se:
– Iartă-mă, dragă Rachel.
Un sfert de oră mai târziu când în cameră a intrat Grace, care îşi terminase treburile acasă, Rachel a declarat:
– O spun foarte clar, Fanny e pur şi simplu o sclavă. Nici nu se poate vorbi cu ea.
În sfârşit s-a întors şi Fanny, dar cu fetiţa, şi Rachel nu avea nici o şansă de a se face auzită cât timp micuţa regină era de faţă. Grace îndrăgea copiii şi tot timpul erau câţiva fraţi care se luau la întrecere unul cu celălalt să-i ridice surioarei jucăriile pe care le scăpa mereu şi să facă giumbuşlucuri ca s-o distreze. Rachel, încercând să fie plăcută şi resemnată, a încercat să stea de vorbă cu unul din băieţii mai mari, dar bebeluşul doar s-a uitat spre el şi el a fost subjugat.
La plecare Rachel a reluat subiectul aranjamentelor făcute în ce priveşte casa şi servitorii, iar lady Temple s-a arătat la fel de recunoscătoare şi supusă ca totdeauna, dar când a fost sfătuită să închirieze Myrtlewood pe o perioadă de şapte ani a replicat că maiorul o sfătuise să nu se angajeze la nimic deocamdată.
– I-ai dat motive să creadă că ne putem certa?
– Oh, nu, draga mea, dar s-ar putea copiilor să nu le priască aici.
– La Avonmouth! Grace, tu ai auzit ce erezii debitează Fanny?! Păi s-a calculat că aici proporţia de ozon în aer e de cinci ori mai mare ca la Aveton!
– Da, draga mea, a spus sărmana Fanny aproape umilă şi speriată, nu mai e un loc precum Avonmouth şi sunt sigură că maiorul va fi de aceeaşi părere când îl va vedea.
– Dar ce legătură are el cu mutarea ta?
– Sir Stephen ar fi dorit…, a murmurat Fanny.
– Maiorul este secretar al armatei şi totdeauna ne aranjează cazarea şi nimeni nu îl contrazice, a ţipat Conrade.
Rachel, suspicioasă şi geloasă pe rivalul ei, a fost obligată s-o lase pe Fanny să treacă la următorul subiect, iar faptul că accepta imediat tot ce i se spunea era, evident, o compensaţie pentru îndărătnicia dovedită apropo de casă. Între timp Grace se străduia să-i ţină departe pe băieţi şi le câştiga treptat bunăvoinţa pe măsură ce începea să vadă deosebirile dintre feţele lor palide, ochii întunecaţi şi capetele negricioase. Conrade ieşea în evidenţă nu numai pentru că era cel mai înalt, ci prin alura de soldat, mândria care-i strălucea în ochi, mişcările rapide, cuvintele clare şi tonul poruncitor pe care-l folosea cu toţi, în afară de mama lui, dar orice-ar fi făcut ochii lui negri şi ageri o căutau mereu, era gata oricând să meargă la ea să-i sară în ajutor, să-i susţină cauza dacă interlocutorii îi erau ostili sau să-i atragă atenţia asupra lui. Francis era greoi, cu umeri lăsaţi, cu un cap ca o ghiulea şi ochii inexpresivi, nu la fel de agresiv, dar destul de încăpăţânat şi nu prea comunicativ. Leonine, slăbuţ, cu obraji palizi, ochi mari şi buze strânse, era mereu gata să se văicărească de tirania lui Conrade şi încăpăţânarea lui Francis, dar primea cu recunoştinţă protecţia lui Grace şi era mai prietenos ca fraţii mai mari, iar Hubert era un copil frumos, liniştit, băiatul cel mai bun şi cel mai frumos din familie. Cei doi mai mici din camera copiilor n-au fost prea vizibili, iar cei doi mai mari erau prea destul pentru doamna Curtis cu care urmau să-şi petreacă după-amiaza.
Desigur, mamei i se părea că va lipsi mult, dar era nerăbdătoare să-şi vadă şi casa şi mătuşa aşa că a pornit la drum sprijinindu-se pe braţul lui Rachel şi zâmbind mulţumită când recunoştea esplanada, plaja plină de pietre, hidrobicicletele din apă şi bărcile pescăreşti şi le arăta fiilor ei care tot timpul spuneau că la Melbourne totul e mai mare. Dincolo de porţile de la Homestead era o bucăţică de drum abrupt, dificil, tăiat în stânca roşiatică şi după câţiva paşi Fanny s-a oprit să se odihnească suspinând, iar când Conrade s-a apropiat imediat ea şi-a pus mâna în jurul gâtului băiatului şi s-a sprijinit pe umărul lui, dar nici măcar cu aceşti doi susţinători nu arăta mai puţin palidă şi epuizată. A spus:
– Nu mă luaţi în seamă! Vântul acesta sărat e încântător. E exact ca odinioară!
Şi a rămas uitându-se visătoare peste mica pajişte abruptă spre marea cenuşie, spre siluetele caselor care urmăreau curba golfului şi se răzleţeau spre valea din spate, spre promontoriile purpurii, arătând totul băieţilor şi spunându-le cum se numesc.
– Totul e urât şi mi-e frig, a spus Francis tremurând exagerat. Eu o să plec la Melbourne când o să fiu mare.
– O să vii şi tu, mami? a adăugat Conrade.
N-a primit nici un răspuns pentru că Fanny era în braţele mătuşii, iar cele două femei se îmbrăţişau una pe cealaltă ca o mamă şi o fiică, mai în armonie, mai aproape sufleteşte decât putea fi tânăra văduvă de oricare dintre fete. De îndată ce Fanny s-a odihnit puţin şi s-a bucurat de atmosfera de acasă jos în salon şi-a rugat gazda să-i arate vechile camere dragi şi l-a dus pe Conrade într-un tur de recunoaştere prin odăile foarte puţin schimbate. Doar una fusese schimbată foarte mult, era vorba despre sala de clasă, care fusese lipsită de mobila veche şi şubredă pe care Fanny şi-o amintea cu duioşie şi rămăsese aproape goală. Doar o ladă de mahon stătea pe un suport într-un colţ şi o mulţime de cărţi şi unelte de scris ocupau masa simplă din centru. Fanny a întrebat:
– Ce i-aţi făcut bietei camere, n-o mai folosiţi?
– Ba da, eu lucrez aici, a răspuns Rachel.
Degeaba s-a uitat lady Temple după ceea ce femeile numesc lucru de mână.
– Până acum m-am ocupat de educaţia suplimentară şi îmbunătăţirea mea, a continuat Rachel. Acum am curaj să pun la dispoziţia altora ce-am acumulat. Mă voi ocupa de oricare dintre băieţii tăi, dacă vrei.
– Mulţumesc, dar ce e lada aceea? s-a interesat Fanny care primise un ghiont de la Conrade.
– Este farmacia ei, a răspuns Grace.
– Da, a intervenit Rachel, eşti slăbită şi neliniştită, iar eu am exact ce-ţi trebuie.
– Sunt produse homeopate?
– Da, uite aici cartea. Am făcut lucruri grozave în regiune şi aş face chiar mai mult dacă n-ar fi prejudecăţile. Uite, asta e exact ce trebuie în cazul tău, am făcut-o aseară după reţeta din carte. Aşa e, şi vroiam să-ţi pun câteva întrebări despre micul Wilfred.
Fanny înghiţise ascultătoare o pilulă, dar cu micul Wilfred era mai complicat aşa că ea s-a retras de lângă ochii cei mari şi cartea deschisă spunând că micuţul e mai bine şi că doamna Frampton are grijă de el. Dar Rachel nu se dădea bătută şi avea de gând să epuizeze subiectul când conversaţia a fost întreruptă de o încăierare sălbatică a băieţilor. Conrade îl prinsese pe Francis în timp ce dădea gata pilulele pentru că le crezuse un soi de bomboane englezeşti.
După-amiaza a trecut greu, cu o încetineală cunoscută tuturor celor care găsesc dificil să reînnoade o relaţie după o despărţire lungă. Exista multă afecţiune, dar nu multe lucruri despre care să vorbească, iar prezenţa băieţilor ar fi împiedicat confidenţele chiar dacă nu i-ar fi monopolizat atenţia mamei. De fapt, Conrade şi-a luat o carte, dar Francis nu voia să stea cuminte decât dacă ea întorcea paginile cu poze împreună cu el. Seara Coombe a venit să-i ia acasă, iar doamnele de la Homestead s-au simţit mult uşurate.
Rachel a început imediat să vorbească despre o excelentă şcoală pregătitoare.
– Chiar mă gândeam să te întreb, a spus Fanny, dacă e cineva aici care ar accepta postul de guvernantă externă.
– Oh! a exclamat Rachel. Mai bine i-ai trimite la şcoală pe aceştia doi, iar eu m-aş ocupa de cei mai mici, care sunt încă maleabili.
– Conrade n-are încă opt ani, a spus mama lui pe un ton de implorare, iar maiorul a spus că nu e nevoie să mă despart de el până nu se acomodează puţin mai mult cu felul de-a fi al englezilor.
– Văd că ştie să citească, a spus Grace, şi mi-a spus că a făcut puţină latină cu maiorul.
– Da, a adunat foarte multe informaţii şi în timpul călătoriei, maiorul obişnuia să-i predea din ediţia de buzunar a poeziilor lui Vergiliu. Maiorul a spus că n-o să-i folosească prea mult la şcoală fiindcă nu e după dicţionar, dar că puţină disciplină şi o ocupaţie îi vor fi utile şi aşa a fost. Conrade ar face orice pentru maior, ca de altfel toţi ceilalţi.
Maiorul a apărut de trei ori în câteva fraze
, s-a gândit Rachel şi ca să contrabalanseze a spus tare:
– M-aş putea ocupa cu uşurinţă de următoarea pereche de băieţi, dar aceştia doi au evident nevoie de disciplina unei şcoli.
Lady Temple s-a înfoiat ca o porumbiţă deasupra cuibului.
– Nu-l cunoşti pe Conrade. E demn de încredere şi afectuos, dragul de el, şi amândoi sunt totdeauna buni cu mine. Maiorul spune că adesea le faci un rău băieţilor dacă-i îndepărtezi când sunt prea mici.
– Sunt aşa de mici, bieţii de ei! a spus doamna Curtis.
– Şi dacă au avansat în unele direcţii au rămas în urmă în altele, a adăugat Fanny, maiorul Keith ne-a recomandat o guvernantă care ar şti ce se aşteaptă, în general, de la băieţii de vârsta lor.
– Nu-mi plac jumătăţile de măsură, a mormăit Rachel. Nu sunt de acord să încurajăm tinerele să se îngrămădească toate să devină guvernante...
Fanny a deschis larg ochii căprui aşteptând continuarea. Rachel a continuat:
– Nu-i un lucru strigător la cer că orice femeie de un anumit rang, care doreşte să-şi câştige singură traiul, fie că are vocaţie, fie că nu, vrea să devină guvernantă? O servitoare a copiilor trebuie să aibă înclinaţie, dar o femeie educată sau semieducată n-are de ales: trebuie să devină educatoare în detrimentul ei şi al victimelor ei.
Simţind că trebuie să spună ceva Fanny a intervenit:
– Totdeauna mi s-a părut că guvernantele sunt de compătimit.
– Ce rost are să-ţi fie milă de cineva care-şi sapă singur groapa? Trebuie să prevenim suprasaturarea pieţei deviind surplusul spre alte ocupaţii.
– Există alte ocupaţii? a-ntrebat Fanny surprinsă de cât progresase societatea în absenţa ei.
– Doctor homeopat, a şoptit Grace care, deşi supusă, mai făcea din când în când câte o glumă acceptată cu bunăvoinţă de Rachel dacă nu o lua în serios, ca în cazul de faţă.
– Şi de ce nu, mă rog?! Dacă unele femei au învins prejudecăţile, de ce n-ar face-o şi altele? Nu eşti de acord cu mine, Fanny, că medicii femei ar fi o infinită binefacere?
– Ar fi foarte bine dacă n-ar fi niciodată nervoase.
– Nervii sunt doar o chestiune de antrenament. Gândeşte-te la numărul celor care n-ar mai fi nişte educatoare incompetente! Susţin ferm că a ademeni o persoană în slujba de guvernantă în loc să-i deschizi o nouă perspectivă este o dovadă de indolenţă şi mărginire.
– Nu vreau să ademenesc pe nimeni, a spus Fanny. Trebuie să fie deja instruită şi să aibă experienţă, dar mai ales să fie bună cu bieţii băieţi. Voiam ca maiorul să caute la Londra, dar el a spus că, probabil, o să găsesc pe cineva aici.
Mătuşa ei i-a replicat:
– Avea dreptate, draga mea. Un gentleman, un ofiţer, nu se pricepe la asemenea probleme.
– Dar el se ocupă totdeauna de orice.
La aceste cuvinte Rachel a aruncat o privire spre mama ei şi i-a observat expresia întrebătoare şi uluită.
Grace a spus:
– Mă gândeam... cred că cei de la Cliff Cottages pleacă şi domnişoara Williams ar putea...
– De parcă nu ştiam că Grace o va propune pe domnişoara Williams! a exclamat Rachel. O adevărată epidemie de boala Touchett
! Acest domn i-a făcut deja reclamă.
– Domnişoara Williams! a exclamat doamna Curtis. Da, s-ar putea să fie foarte bună. Cred că ea şi sora ei sunt femei foarte respectabile, sărmanele! Totdeauna mi-am dorit să pot face mai mult pentru ele.
– Pentru cine? a întrebat Fanny.
– Nişte favorite ale domnului Touchett, a răspuns Rachel. Unele din numeroasele doamne a căror misiune e să-l adore pe pastor, adoraţie în care ar cădea şi Grace dacă n-aş depune eu mari eforturi.
– Chiar nu ştiu de ce le spui favoritele lui, a intervenit Grace, doar pentru că le cunoaşte trecutul şi ne-a povestit despre ele?
– Exact, asta mi-a ajuns. Înţeleg perfect sensul recomandărilor domnului Touchett, iar dacă ceea ce vrea Fanny e un fel de servitoare mai instruită, cred că merge.
Şi Rachel s-a retras dedicându-se lucrului ei şi astfel încheind contribuţia ei la discuţie.
Grace a continuat:
– O soră are o invaliditate mare, practic e schiloadă, iar cealaltă e guvernantă. Sunt fiice de preot şi cândva o duceau foarte bine, dar au pierdut totul din nişte speculaţii făcute de fratele lor. Cred că el a fugit din ţară fiind suspectat de ceva foarte necinstit şi, deşi nimeni n-a crezut că ele ar avea vreo legătură cu asta, prietenii le-au abandonat pentru că nu s-au rupt de el şi nu l-au crezut vinovat, iar fetiţa lui e crescută de ele.
– Bietele de ele! a exclamat lady Temple. Mi-ar plăcea foarte mult s-o angajez pe aceasta. Ce trist!
– Doamna Grey mi-a spus că micuţii ei nu s-au înţeles cu nimeni aşa de bine, a spus doamna Curtis. A vrut s-o angajeze pe domnişoara Williams permanent, dar n-a putut s-o convingă să-şi părăsească sora sau s-o ia la Londra din cauza sănătăţii ei.
– O cunoşti, Grace? a întrebat Fanny.
– Le-am vizitat de vreo două ori şi mi-a plăcut foarte mult sora bolnavă, dar vezi că lui Rachel nu-i place această companie. Am întâlnit-o pe cealaltă la şcoala de duminică, îmi place cum arată şi cum se poartă, totdeauna vine la slujba de dimineaţă înainte de a merge la muncă.
– Ce persoană cucernică! a mormăit Rachel.
Fanny a privit-o cu ochi mari.
– Şi tu te duci, nu-i aşa Rachel?! Cât ne doream asta!
– Tu ţi-ai dorit şi noi am încercat, a spus Rachel cu un suspin.
– Da, Rachel, a replicat Grace, dar cu toate piedicile, cu toate dezamăgirile, e o mare binecuvântare. N-am putea trăi fără asta.
– N-aş fi mulţumită dacă aş renunţa de bună voie, a spus Rachel, dar eu sunt, desigur, una din cei leneşi. Dacă aş fi una din cei ocupaţi, laborare est orare
, m-ar satisface şi acea biată guvernantă ar trebui să simtă acelaşi lucru. Gândiţi-vă la reacţiile fizice ale corpului şi minţii şi spuneţi-mi dacă aţi putea avea cruzimea de a o lipsi pe această biată fiinţă extenuată de o oră de somn punând-o să meargă pe jos pe orice vreme, să postească şi să se pregătească să fie nemiloasă cu copiii.
– Poate o înviorează şi o împiedică să fie prost dispusă.
– Probabil aşa crede şi ea, dar dac-ar avea bun simţ sau ureche muzicală, nimic n-ar indispune-o mai mult ca shelălăielile corului de doi bani al domnului Touchett.
– Bietul domn Touchett, a oftat doamna Curtis. Aş vrea să nu fie atât de ambiţios.
– Dar ţie-ţi plăcea corul, a spus Fanny simţindu-se de parcă totul s-ar fi întors pe dos. Când toţi bărbaţii dintr-un regiment cântă împreună nu poţi să nu-ţi spui că-i superb, aproape mai frumos decât într-o catedrală.
– Da, când eşti în stare, nu când nu poţi, a replicat Rachel.
– Aş vrea să nu mai vorbiţi despre asta, a spus Grace.
– Trebuie, altfel Fanny nu va înţelege care sunt bisericuţele
de la Avonmouth.
– Bisericuţe! Oh, sper că nu există!
– Scumpa mea copilă, spiritul de clică este o altă expresie a vieţii. Credeai că biserica după care am tânjit a ajuns locul pe care ni l-am dorit şi noi am evoluat la fel? Oh, Fanny, pentru asta ai venit din celălalt colţ al lumii?
– Care-i problema? a întrebat Fanny alarmată.
– Îţi aminteşti axioma noastră? Construieşte-ţi biserica şi restul va veni de la sine
. Îţi aminteşti cum am economisit şi-am cerut, şi cum acel bun domn Davison ne-a ajutat, şi a adus totul până în momentul dificil al sfinţirii cu condiţia ca slujba să-i fie dată lui? A avut-o doar un an şi pentru că era bogat, dar avea sănătatea şubredă a angajat un preot paroh. Dar mai întâi s-a dus la Madeira şi apoi a murit şi iată-ne acum cu şaptezeci de lire pe an ca să plătim un preot rezident, fără alţi boiernaşi decât noi, cu o populaţie flotantă, în mare parte bolnavă, cu săracii demoralizaţi şi fie în dezacord cu biserica, fie aproape păgâni pentru că s-au îndepărtat dinainte de ea. Cine ne-ar lua? Nu mai avem nici un domn Davison! Nu mai eram o noutate şi eleganţa de aici nu invita la jertfă de sine. Aşa că am căzut din lac în puţ până ne-am ales cu acest domn Touchett, o fiinţă nespus de bună, care munceşte cât doi şi nu se cruţă nici pe el, nici pe ceilalţi.
Fanny a ridicat privirea admirativă.
– Dar are două defecte. Nu s-a născut un gentleman şi n-are minte nici cât o găină.
– Rachel dragă, nu-i normal s-o influenţezi pe Fanny, sunt sigură că bietul om e foarte binecrescut.
– Mamă! L-ai numi pe bietul om
idealul de preot anglican?
– Mie mi s-a părut că s-a comportat ca un adevărat gentleman, a adăugat Fanny.
– Ca un gentleman! a sărit Rachel. Zău, asta-i exact ce le încântă pe adoratoarele preotului, cum ar fi Grace sau domnişoara Williams.
– Le-ar face rău copiilor? a întrebat Fanny fără să înţeleagă teribilul cuvânt.
– Da, dacă te-ai molipsi şi tu, a spus Rachel vrând să glumească. O mamă cu puţină minte pierde respectul copiilor ei.
– Oh, Rachel, ştiu că sunt slabă şi prostuţă, a spus îngrozită tânăra şi blânda văduvă, dar maiorul a spus că dacă vreau să-mi fac datoria faţă de ei trebuie să fiu ajutată.
– Iar eu o să te ajut, Fanny, a spus Rachel. Tot ce ţi se cere este bun simţ, fermitate şi un puternic sentiment al responsabilităţii.
– Asta-i îngrozitor! Responsabilitatea tuturor acelor scumpi băieţi fără tată şi dacă… dacă nu fac ce e bine pentru ei…
Biata Fanny a fost cuprinsă de o criză de plâns simţind toată singurătatea şi neputinţa ei, iar doamna Curtis a venit lângă ea