Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Lordul Ormont si iubita sa Aminta

Lordul Ormont si iubita sa Aminta

Citiți previzualizarea

Lordul Ormont si iubita sa Aminta

evaluări:
4/5 (2 evaluări)
Lungime:
495 pagini
8 ore
Editor:
Lansat:
Feb 5, 2012
ISBN:
9789737011053
Format:
Carte

Descriere

Am inceput sa citesc Lordul Ormont si iubita sa Aminta si am gasit cartea atat de bogata, atat de încalcita, de plina de viata si viguroasa...
Încat vai! Mi-a trezit dorinta de a scrie înca un roman. Meredith este subapreciat. Ma impresioneaza stradania lui de a scapa de proza banala. Avea, de asemenea, mai mult umor si perspicacitate decat se recunoaste azi. (Virginia Wolf- Jurnalul unei scriitoare).

Editor:
Lansat:
Feb 5, 2012
ISBN:
9789737011053
Format:
Carte

Despre autor

George Meredith, OM (12 February 1828 – 18 May 1909) was an English novelist and poet of the Victorian era. He was nominated for the Nobel Prize in Literature seven times. (Wikipedia)


Legat de Lordul Ormont si iubita sa Aminta

Cărți conex

Previzualizare carte

Lordul Ormont si iubita sa Aminta - George Meredith

PREFAŢĂ

GEORGE MEREDITH SAU ASPIRAŢIA SPRE ECHILIBRU ŞI ARMONIE

Printr-o coincidenţă, nu lipsită de semnificaţii, regina Victorta urca pe tronul Angliei exact în acelaşi an în care vedeau lumina tiparului ultimele pagini din seria savuroaselor Documente postume ale Clubului Pickwick (1837). La data aceea însă zeii senini şi joviali, ce porniseră, mânaţi de cele mai năstruşnice elanuri, să hoinărească pe drumurile Angliei¹ se mistuiseră de mult în văzduh. O ceaţă sumbră şi apăsătoare, Ceaţa, cu valoare de simbol, descrisă de Dickens în Casa umbrelor, învăluia ameninţătoare cărările rurale şi urbane, bătute odinioară de veselii zei. Căci, dincolo de o aparentă coerenţă şi respectabilă stabilitate, dincolo de un incontestabil avânt economic şi prestigiu politic, domnia reginei Victoria rămâne, poate, una dintre cele mai frământate epoci din istoria Angliei. Asistăm la un declin lent, dar ireversibil, al aristocraţiei, autoritatea burgheziei creşte pe zi ce trece, iar pauperizarea tot mai accentuată a claselor de jos atrage după sine un proces continuu de radicalizare.Mizeria şi zbaterea tragică ce ne sunt înfăţişate în paginile din Sybil (Benjamin Disraeli), Oliver Twist şi Timpuri grele nu sunt, nici pe departe, o exagerare artistică, raportate la realitatea brută, consemnată în documentele epocii. Egoismul exacerbat, emanaţie a mercantilismului şi utilitarismului, subminează cele mai elementare valori etice, împingând societatea spre o dureroasă şi nefirească atrofie morală şi spirituală. În birouri întunecoase, în interioare sufocante prin îmbâcseala şi lipsa lor de graţie, printre mobile greoaie de mahon, îşi duce existenţa artificială, lipsită de orizont şi vigoare, o lume pudibondă şi obsedată de păcat. Copiii au devenit nişte simple marionete, pe care părinţii, refuzându-le orice responsabilitate în faţa vieţii, le manevrează după bunul lor plac, pentru a asigura perpetuarea averii familiei, iar femeia, privită ca izvor al păcatului şi instrument al diavolului, este considerată o fiinţă inferioară. Lumea victoriană, alcătuită din indivizi pedanţi şi inflexibili, lipsiţi de sensibilitate şi de avânturi afective, este ahtiată după putere şi profituri, pe care ştie să le obţină, dând dovadă de spirit inventiv şi de cele mai nebănuite resurse. Este o lume rapace, măcinată de morbul ipocriziei, de snobism şi afectare, înrobită unor convenienţe sociale artificiale şi sufocante, dornică să-şi impună drept suprem blazon respectabilitatea care nu este, în fond, decât o mască – emblema cea mai autentică a epocii victoriene. Este o lume dominată de mândrie, vanitate şi egoism, care, înstrăinându-se treptat, treptat de natură, se transformă într-o sclavă a maşinii. Sentimentul delicat şi pur ce--i dădea ghes odinioară lui Gainsborough să-şi ia viola da gamba şi să pornească spre vreun dulce sat unde să poată picta un peisaj devenise aproape de neconceput acum. Şi aceasta nu numai din pricină că, aşa cum în trecut oile îi mâncaseră pe oameni, acum, maşinismul şi industrializarea transformaseră satul englez într-o jalnică ruină, ci şi, mai ales, pentru faptul că sentimentul naturii se golise de conţinut, devenind o lâncedă înclinaţie spre pitoresc şi senzaţii rafinate.

Carlyle care, veştejind secolul al XVIII-lea, îşi critica indirect contemporanii² avea sentimentul că este martorul unei epoci de decadenţă, asemănătoare perioadei ce a marcat declinul Imperiului Roman. Şi, într-adevăr, secolul al XIX-lea părea vitregit de seninătatea şi marile virtuţi ale trecutului. Verva satirică şi echilibrul sănătos de sorginte clasică ale secolului al XVIII-lea au fost anihilate de puritanismul şi scepticismul epocii, sentimentalismul care marca, la început, o generoasă emancipare a inimii de sub tutela apăsătoare a raţiunii, degenerase în frivolitate şi beţie de cuvinte. Sentimentaliştii sunt lipsiţi de responsabilitate morală, pentru ei efluviile sufletului sunt un simplu joc, afirma Merediih. Căci fiinţele acestea ...improvizează melodii pe coardele senzualismului, dornice mai degrabă să se delecteze cu virtuozitatea execuţiei, decât să asculte muzica (Diana din Crossways, cap. I). Spiritul romantic însuşi se discreditase în chip lamentabil, datorită evazionismului şi idealismului său înşelător, deşi continuă încă să subziste şi va marca întreaga epocă victoriană, graţie propensiunii sale spre natură, la care, lumea aceasta tot mai artificială, pudibondă şi mecanicistă a alergat ca la un izvor de apă vie.

Pentru Carlyle, profet vijelios al epocii victoriene, care-a dezvăluit în pagini vibrante situaţia celor umili, susţinând că în Anglia un guvern îşi dovedeşte utilitatea numai în măsura în care reuşeşte să rezolve problemele poporului³, marasmul în care se complăceau contemporanii săi constituia o realitate ce trebuia schimbată cu orice chip. Revoltat împotriva utilitarismului exacerbat ce a transformat universul într-o Maşină şi a făcut din om un paralitic, înăbuşindu--i viaţa morală, Carlyle critică scepticismul unui secol ce nu cunoaşte sinceritatea, demascând cu virulenţă atât pe aristocratul ce joacă teatru, punându-şi masca bolnavului pentru a impresiona parlamentul (este vorba de W. Pitt) cât şi pe burghezul obsedat de omnipotenţa banilor⁴. În aceiaşi termeni este atacat sentimentalismul, căruia gânditorul victorian îi opune spiritul practic şi întreprinzător al omului legat de realităţile vieţii. Alternativa propusă de Carlyle este o umanitate pătrunsă de spiritul adevărului şi sincerităţii, fidelă întrutotul legilor necorupte ale naturii, iar reprezentanţii ei cei mai aleşi sunt marile spirite ale literaturii. Burns este considerat astfel un mare poet şi evocat cu pietate tocmai pentru faptul că a fost un copil al Naturii într-un secol de artificialitate şi a întruchipat în mod exemplar virtuţile omului de la ţară: nobleţe sufletească, simplitate şi cinste, forţă şi vigoare. Rousseau este respins pentru caracterul artificial, de operetă al scrierilor sale, dar este elogiat pentru consecvenţa cu care a revelat virtuţile benefice ale naturii, încercând să-l apropie pe om de adevăr şi realitate. Johnson îşi găseşte şi el locul în acest panteon al eroilor literaturii, graţie cinstei şi spiritului său întreprinzător, graţie strădaniilor sale de a-şi descotorosi semenii de prefăcătorie. Carlyle rămâne totuşi un paseist, căci soluţia pe care o oferă el contemporanilor este o revenire la modele trecutului, la eroismul şi gloria Evului Mediu pe care le-ar dori reînviate în prezent.

Aceeaşi nostalgie după genuin şi firesc, aceeaşi pasionată dorinţă de emulare a naturii, o vom întâlni şi la reprezentanţii Frăţiei Prerafaelite. Ruskin, principalul susţinător şi teoretician al mişcării, releva că meritul de frunte al prerafaeliţilor constă în faptul că ei pictează numai după natură, insistând că adevărata lor menire este de a înfăţişa peisaje pline de vigoare ;i prospeţime, nu anemice şi artificiale buchete de flori pe vase de porţelan. Asemeni lui Carlyle însă, prerafaeliţii îşi găsesc şi ei refugiul în trecutul îndepărtat, în care văd un model şi o sursă de primenire a prezentului.

Propensiunea naturistă, ca o reacţie împotriva unei societăţi închistate în artificialitate şi bântuită de morbul mercantilismului şi maşinismului, şi setea de realism⁵, ca o expresie a inapetenţei faţă de anacronismul idealurilor romantice, iată două din principalele tendinţe ale artei victoriene. Am putea adăuga la acestea un spirit moralizator acut şi atotputernic şi încrederea neclintită în perfectibilitatea personalităţii umane prin educaţie. Este expresia unei umanităţi ce şi-a pierdut echilibrul, măcinată de tendinţe contrarii, şi care tânjeşte după armonia şi seninătatea naturii ca după un Eden pierdut. Este un secol, suprasaturat de sentimentalism, care constată cu stupoare, în plin avânt al raţionalismului şi scientismului, că romantismul rămâne totuşi o condiţie esenţială a existenţei umane. Încearcă evaziuni în idealism şi estetism, dar trăieşte permanent nostalgia unei drepte cumpene, a unui benefic echilibru între viaţa intelectului şi a inimii.

În secolul acesta, bogat în atâtea originale şi puternice personalităţi artistice, Meredith (1828-1909) a fost, poate, reprezentantul cel mai tipic al timpului său. Romancier excepţional şi poet de o aleasă sensibilitate, el a beneficiat de o viaţă lungă ce i-a permis să parcurgă momentele cele mai semnificative ale unui secol, dar, mai presus de toate, înzestrat cu o personalitate complexă, de o mare supleţe şi vigoare intelectuală, receptivă la toate frământările timpului, Meredith a fost un imens receptacol în care s-au depozitat şi cristalizat într-o originală şi fascinantă sinteză artistică principalele tendinţe ale epocii victoriene

A încercat să îmbine rigoarea scientistă şi realismul cu idealismul romantic al naturii, luptând cu toată forţa firii sale pasionate să confere doctrinei evoluţioniste o aură de sublimă poezie. A repudiat, deopotrivă, idealurile egoiste şi mercantiliste ale lumii burgheze şi codurile anacronice şi rupte de viaţă ale aristocraţiei. Reprezentant tipic al burgheziei şi apologet al claselor de mijloc, s-a străduit să demonstreze că adevărata nobleţe nu este un privilegiu al sorţii, un dar din naştere, ci rezultatul unor eforturi generoase de modelare a personalităţii umane prin menţinerea intelectului şi spiritului într-o continuă stare de lucidă efervescenţă. Duşman al exceselor şi pedanteriei scientiste, al moralităţii maniheiste, el a combătut estetismul exacerbat, avertizând, asemeni lui Samuel Butler, că excesul de spiritualitate şi de voluptăţi cerebrale – este tot atât de primejdios pentru om ca şi orgiile, că fiinţa omenească se usucă, se alterează, se intoxică – abandonată numai acestei clase de plăceri.⁶ A avut nostalgia trecutului în care a văzut un izvor al purităţii şi perfecţiunii, a nutrit o tulburătoare şi impresionantă încredere în virtuţile şi în forţa regeneratoare a naturii, dar a crezut nestrămutat în prezent, în progresul ştiinţei, exaltând munca şi spiritul activ. Într-un secol aflat sub obrocul puritanismului şi bântuit de filistinism, a luptat cu pasiune să reînvie nepreţuitele comori ale inimii printr-o constantă strădanie, de regenerare a sentimentului, glorificând splendoarea şi profunzimea sufletului omenesc cu simţul de pătrundere şi cu fineţea unui subtil moralist. A fost un gânditor radical care a ştiut să sesizeze marile probleme ale timpului său.

În eseul pe care-l publica la Centenarul naşterii marelui scriitor, Virginia Woolf⁷ releva că în romanele sale Meredith pare a gândi în acelaşi timp două lucruri. Într-adevăr, este sentimentul pe care-l încercăm la lectura cărţilor sale. Dar dincolo de această aparentă nehotărâre, se ascunde o gândire suplă şi vie, ce are oroare de dogme şi exclusivism, ne întâmpină o nobilă şi generoasă încredere în măsură şi bun-simţ, altfel spus, o aspiraţie lucidă spre atingerea echilibrului şi armoniei. Înzestrat cu mai multă vigoare artistică decât Samuel Butler şi dotat cu resurse intelectuale mai complexe decât Th. Hardy (aceştia fiind doi dintre artiştii cu care a fost în dese rânduri comparat), George Meredith rămâne unul dintre cei mai mari scriitori englezi (A. Maurois), figura cea mai complexă şi caracteristică a epocii victoriene.

***

George Meredith s-a născut la 12 februarie 1828 la Portsmouth, din părinţi cu o străveche descendenţă velşă şi irlandeză. Orfan de mamă de la vârsta de cinci ani, va rămâne pentru o scurtă perioadă de timp în grija tatălui său, furnizor de echipament pentru Marina comercială, după care va fi trimis să urmeze cursurile Şcolii St. Paul din Southsea. Copilăria senină şi-a petrecut-o, vegheat de mama sa, fiinţă de o rară nobleţe sufletească, căreia i-a păstrat întotdeauna un adevărat cult, şi răsfăţat de simpaticele sale mătuşi, care, prin poveştile şi amintirile lor, i-au reînviat atmosfera plină de exuberanţă a secolului al XVIII-lea. De bună seamă, de la ele va fi aflat micul George despre romanticele şi misterioasele aventuri galante pe care le avusese în faimoasa staţiune Bath bunicul sau, Melchizedec Meredith (alias Marele Mel din romanul Evan Harrington) croitor vestit, supranumit Contele, adevărat personaj de legendă, desprins parcă din lumea plină de pitoresc şi debordând de umor şi voie bună a lui Smollett şi Fielding. După cursurile de la St. Paul, tânărul Meredith va fi trimis timp de doi ani să-şi desăvârşească educaţia la un colegiu particular din localitatea Neuwied pe Rin. Şederea aici îşi va pune puternic amprenta asupra întregii sale personalităţi revelându-i, direct la sursă, atât valorile romantismului german cât şi, mai ales, peisajul montan al acestei ţări, codrii adânci, iradiind o robustă şi tainică poezie, faţă de care adolescentul înzestrat cu o imaginaţie febrilă, însetat de idei şi nutrind o puternică pasiune pentru natură, simţea o irezistibilă atracţie. Revenit în Anglia, Meredith se va consacra studiilor juridice, dar nu va practica dreptul, preferând să se ocupe de ziaristică. Pentru o scurtă perioadă de timp editează revista The Fortnightly Review, apoi colaborează la prestigioasa publicaţie Westminster Review al cărei redactor, H.G. Lewes, era un fervent adept al realismului. Aici i se va încredinţa rubrica de critică literară şi artistică pe care o deţinuse George Eliot. Duce o intensă viaţă intelectuală, ceea ce--i permite să vină în contact cu cele mai reprezentative personalităţi ale timpului. Face cunoştinţă cu Carlyle şi îl întâlneşte pe Dickens, întreţine relaţii de strânsă prietenie cu membrii Frăţiei Prerafaelite (lui Dante Gabriel Rossetti, îi va sluji drept model pentru unul din tablourile sale şi nutreşte sentimente de aleasă preţulire pentru John Ruskin a cărui lucrare Pietrele Veneţiei o va saluta în termenii cei mai elogioşi). Treptat, treptat, George Meredith grupează în jurul său o seamă de intelectuali cu concepţii radicale şi pozitiviste, devenind mentorul lor spiritual nedisputat. Printre aceştia se număra şi bunul său prieten F.A. Maxse, alături de care va participa în 1868 la campania electorală desfăşurată la Southampton. Experienţa nemijlocită, dobândită cu acest, prilej, îi va servi ulterior ca sursă de inspiraţie şi material documentar pentru romanul Cariera lui Beauchamp. Realismul şi radicalismul de care dă dovadă Meredith în această carte i-au determinat pe unii comentatori să afirme că dintre scriitorii victorieni el a fost înzestrat cu cel mai acut simţ politic⁸.

În 1840, Meredith face cunoştinţă cu Mary Nicolls, fiica lui T.L. Peacock, scriitor cu totul original ce va avea o puternică influenţă asupra personalităţii sale. Căsătoria cu fiica acestuia era însă sortită eşecului căci, deşi mai în vârstă decât soţul ei şi având un copil dintr-o primă căsătorie, Mary Nicolls îl va părăsi după opt ani pe Meredith, fugind în Italia cu un pictor. Experienţa amară a acestor ani va reprezenra într-o oarecare măsură punctul de pornire, imboldul biografic, din care se vor naşte Suferinţele lui Richard Fererel, primul său roman de succes.

În 1866, Meredith este trimis în Italia în calitate de corespondent special al cotidianului Morning Post pentru a relata evoluţia războiului italo-austriac. Începând din 1860 este angajat lector referent al cunoscutei edituri Chapman & Hall, funcţie pe care o va îndeplini timp de mai mulţi ani cu deosebită dăruire şi competenţă. Aici, Meredith are prilejul să cunoască în intimitate viaţa literară a timpului său şi, prin inteligenţa şi clarviziunea de care dă dovadă, reuşeşte să impună o serie de scriitori de valoare. Printre aceştia se numără Thomas Hardy şi G.R. Gissing care, beneficiind de sfaturile sale preţioase, i-au purtat totdeauna cea mai deplină recunoştinţă. În tot acest interval, Meredith lucrează intens. Personalitate, proteică, trăind într-o permanentă efervescenţă intelectuală, el se impune treptat, treptat, ca unul dintre cei mai prestigioşi artişti ai epocii. O vastă experienţă de viaţă, contactul direct cu realităţile continentale, o minte suplă, deschisă spre tot ce este nou, îi permit lui Meredith să înţeleagă mai bine realităţile lumii în care trăia, ferindu-l în bună măsură de idiosincrasiile unor contemporani. Experienţa aceasta de viaţă era dublată la el de o extraordinară cultură livrescă. A fost artistul englez care a cunoscut cel mai bine literatura şi arta franceză şi, după Carlyle, era cel mai bun cunoscător al literaturii germane. Şi, bineînţeles, pătrunsese în cele mai adânci intimităţi ale literaturii, artei şi istoriei poporului său, faţă de care a nutrit o mare iubire şi pe tradiţiile căruia şi-a clădit întreaga operă.

Îl fermecau teatrul şi poezia elizabetanilor cu care avea numeroase afinităţi. Shakespeare pe care-l considera un izvor nesecat de caractere, mustind de viaţă, un reprezentant strălucit al comicului pur din sfera imaginarului îl fascina pur şi simplu. Pentru Spenser avea un adevărat cult. Ţesătura metaforică bogată şi fluiditatea versurilor sale îl încântau la fiece lectură. Dealtfel, fantezia uriaşă, de o intensă şi tulburătoare factură romantică, stilul metaforic bogat şi somptuos, pe alocuri, de-a dreptul obscur, al artiştilor elizabetani, intensitatea spiritului dramatic ce se insinua atotbiruitor până şi în poezia sonetelor, iată numai câteva din marile virtuţi ale dramaturgilor poeţi din secolul al XVI-lea care au avut o fecundă influenţă asupra lui Meredith, stimulându--i şi potenţându--i disponibilităţile latente. Dornic să urmărească în timp tradiţiile spiritului comic în literatura engleză, a studiat teatrul restauraţiei⁹, respingând categoric comedia de moravuri de factură artificială a lui Wycherley, dar apreciind, cum se cuvine, comediile lui Congreve al cărui spirit subtil îl asemuia cu o strălucitoare sabie de Toledo.

Marii comici şi umorişti ai secolului al XVIII-lea îl delectau. A fost un cititor pasionat al poemelor lui Milton, Coleridge, Wordsworth, Shelley şi Keats. Era un profund cunoscător al contemporanilor săi, fiind familiarizat pe deplin cu opera lui Swinburne şi Tennyson. Carlyle i-a fost în tinereţe un adevărat mentor spiritual. Viziunea critică asupra societăţii, patetismul, stilul bombastic şi alambicat al acestuia l-au influenţat profund. Cu timpul însă, Meredith s-a detaşat de maestrul său căci firii sale înclinate spre echilibru şi armonie îi displăceau excesele lui Carlyle. A criticat cultul eroilor şi a încercat să demonstreze că nu printr-o reînviere a trecutului îşi poate fiinţa umană recupera paradisul pierdut, ci prin eforturi tenace de regenerare a prezentului.¹⁰

În fine, aşa cum arătam mai sus, Meredith a fost un foarte bun cunoscător al literaturii franceze şi germane. Îl citise pe J.P. Richter şi învăţase de la Goethe că numai erosul este în măsură să dăruiască sufletului omenesc fericirea. Îl captiva personalitatea plină de contradicţii a lui J.-J. Rousseau¹¹. Citea fascinat Confesiunile acestuia, fiind el însuşi un adept al naturismului şi autenticităţii. De la Rousseau a deprins arta şi curajul de a dezvălui cele mai ascunse tainiţe ale firii umane. Îl citea cu interes pe Stendhal şi putem afirma că, asemeni autorului eseului Despre dragoste, Meredith a fost şi el un subtil, moralist.

Receptiv la tot ce este frumos, Meredith aprecia în cel mai înalt grad pictura. A preferat întotdeauna peisajele lui Corot plăsmuirilor plastice ale lui Turner, pentru că transparenţa şi fidelitatea faţă de natură ale celui dintâi i se păreau mai aproape de convingerile sale, deşi era atât de înrudit temperamental cu poezia difuză şi impresionismul celui de al doilea. Aprecia pictura lui Constable căci, asemeni acestuia, asimilase organic lecţia lui Wordsworth şi era convins ca peisajul ne revelează ,,o calitate morală şi spirituală proprie"¹².

Am încercat să evocăm principalele surse livreşti şi universul artistic ce au marcat personalitatea lui Meredith căci, în cazul unui artist de factura sa, lucrul acesta ni se pare indispensabil. Şi totuşi, artistul şi omul care a fost Meredith nu pot fi înţeleşi pe deplin decât dacă evocăm o altă constantă esenţială a personalităţii sale. Căci, poet moralist în sensul cel mai înalt al cuvântului, Meredith şi-a concentrat toate resursele geniului său asupra firii umane, privite în legătura sa indisolubilă cu natura. Afirma el însuşi că pădurile sunt patria lui şi-şi reglează viaţa după ceasul naturii. Întocmai ca un Rousseau al secolului, al XIX-lea făcea, de unul singur, lungi plimbări pe jos. Ajunsese să cunoască nenumărate soiuri de plante şi privea fascinat la mirifica alcătuire a florilor şi fluturilor. Cunoştea obiceiurile păsărilor şi animalelor de care se simţea ataşat printr-o intimă legătură. Înzestrat cu o statură atletică, pasionat de sporturi, era un adept al mişcării şi vieţii active în aer liber, îi plăcea să păşească desculţ prin undele reci ale râului şi să contemple pătruns de o tainică înfiorare aurora sau culorile aprinse ale amurgului¹³. Însetat de idei şi lacom după toate viguroasele voluptăţi pe care i le putea oferi intelectul, Meredith se simţea o parte integrantă a naturii, pe care o considera model şi ideal suprem. Colinele şi dumbrăvile Angliei pe care le cutreierase, însufleţit de o senină voluptate, îi dezvăluiau un sens moral şi, asemeni lui Wordsworth, avea convingerea că pasiunile omeneşti se îmbină cu formele frumoase şi permanente ale naturii. Fiinţă, deopotrivă, stăpânită de rigorile reci ale raţiunii şi de efluviile înflăcărate ale inimii şi simţurilor, năzuia spre un echilibru clasic, convins că fără bunătate, natura îşi pierde armonia şi sensul, devenind stâncă, scoarţă sau pur şi simplu materie neînsufleţită. Umanist în sensul cel mai nobil al cuvântului avusese revelaţia că spiritul nu cunoaşte bucurie mai mare ca atunci când, de pe culmile semeţe ale înţelepciunii are revelaţia faptului că lumea noastră este armonios alcătuită (Suferinţele lui Richard Feverel, cap., X).

***

George Meredith a debutat cu un volum de versuri (Poeme, 1851) şi, în ciuda faptului că şi-a dobândit consacrarea literară ca romancier, a rămas, în esenţă, toată viaţa un poet. Poezia (a publicat peste nouă volume de versuri) constituie expresia cea mai concentrată a filozofiei şi gândirii sale. Dispreţuia goana după bunuri materiale şi manifesta o indiferenţă aproape totală faţă de cazuistica religioasă a timpului pe care a înlocuit-o cu un cult al naturii. Într-un moment în care Darwin demonstra că selecţia naturală nu are nici o contingenţă cu divinul, Meredith a glorificat originea pământeană a omului, conferind o aură de nobilă şi elevată poezie spiritului în care vedea o emanaţie a lutului şi a cărnii. În frumoasa poemă Se-nalţă ciocârlia (The Lark Ascending), zborul apoteotic al păsării devine astfel un simbol al vieţii, al unui armonios echilibru între om şi natură. Este o biruinţă a spiritului care, în avântu--i extatic, înalţă un imn de slavă lutului din care a prins fiinţă (Căci pasărea ce umple cu trilurile ei înaltul cerului/ Dragostea pentru pământ şi-o cântă). Pământul ce ne hrăneşte cu laptele său ne dăruieşte şi spiritul (Taina pământului) se spune într-un alt poem a lui Meredith. Dă ascultare Naturii, dar nu--i fi Sclav! (Proba bărbăţiei). Iată sintetizat în acest vers cu valori aforistice chintesenţa gândirii şi religiei meredithiene, aspiraţia spre armonie şi solidaritatea cu moralismul victorian.

Meredith nu a fost însă un romancier poet, capabil să cuprindă lumea într-o viziune globală, afirma Virginia Woolf. A fost în schimb un observator lucid, dublat de un gânditor sensibil şi un poet profund, iar marea sa contribuţie la evoluţia romanului englez a constat în faptul că a ştiut să infuzeze prozei spiritul poeziei. Dar pentru a--i înţelege mai bine crezul artistic să--i cercetăm arta poetică. Asemeni altor romancieri victorieni, Meredith s-a slujit de prefeţele cărţilor sale pentru a-şi exprima părerile asupra specificului şi menirii artei. Lui îi repugnă deopotrivă frivolitatea şi confortul sentimentalismului ca şi orice poză romantică, ,,aură misterioasă, postură statuară sau dispreţ demonic de factură byroniană. Respinge cu aceeaşi fermitate orice tendinţă de a zugrăvi lumea în culori roze sau monotone, orice încercare de a cufunda arta în vulgar. Doreşte în schimb să confere romanului dimensiunea, şi densitatea filozofico-intelectuală a realului, firescul naturii, rigoarea dramaticului şi vâna savuroasă a comediei. Căci, convins că dacă încerci să împingi natura la fund, ea revine cu şi mai multă forţă la suprafaţă, Meredith îşi mărturiseşte credinţa în raţiune, idei şi filozofie, care ne conduc spre calea adevărului, ne revelează dulceaţa infinită a vieţii reale" (Diana din Crossways, cap. 1). De fapt, el nu preconizează o negare a formelor intelectuale şi artistice ale predecesorilor (căci există un sentimentalism şi un romantism meredithian, sui generis) ci, cu luciditate, simţ practic şi măsură, experimentează schimbări, aspirând spre o revitalizare a acestor forme. Consideră că, în centrul vieţii, ca element negativ, se află egoismul, orgoliul, piedică în calea perfecţionării umane, o adevărată maladie a secolului, în faţa căreia păleşte orice sentiment, fericirea devine imposibilă, dorinţele se exacerbează şi apare astfel o stare de dezechilibru ce degenerează în pasiune sau melancolie¹⁴ (expresii ale acestui dezechilibru sunt pe un alt plan estetismul exacerbat sau sentimentalismul). Remediul, antidotul, capabil să restabilească echilibrul (conceput ca o relaţie de armonie între om şi natură, între firesc şi artificial, civilizat şi frust – există la Meredith un adevărat cult al rura-lismului) este Spiritul Comic. Meredith şi-a dezvoltat ideile pe această temă într-un eseu rămas celebru în literatura engleză¹⁵.

Dar ce este, de fapt, spiritul comic? El se deosebeşte atât de ironie (a râde de cineva dându--i impresia că-l flatezi) şi umor (implică un sentiment de milă pentru cel ridiculizat) cât şi de satiră. În timp ce satira este violentă, izvorând din impulsivitate şi dispreţ faţă de cei din jur, comedia implică jovialitate, calm şi echilibru. Comicul este un spirit suveran, iar râsul este principala sa expresie. Impersonal şi de o politeţe fără egal, deseori doar un zâmbet, râsul comediei se manifestă prin raţiune şi, sub acţiunea sa, afectarea, ipocrizia, preţiozitatea şi infatuarea de orice fel pălesc şi se dau în lături neputincioase. Spiritul comic este inofensiv şi ne călăuzeşte spre o sobrietate pe care reuşeşte s-o salveze de uscăciune. Exponenţii săi sunt Filozofii şi Poeţii care spulberă atmosfera vaporoasă şi amăgitoare în care se complace un public călduţ, iar idealul său cel mai scump este gustul şi simţul măsurii (virtuţi pe care englezii s-ar cuveni să le împrumute de la francezi, căci Molière le-a întruchipat în gradul cel mai înalt). Spiritul comic, continuă Meredith, este izvorul bunului-simţ şi ne ajută să ne dezbărăm de lâncezeala, de efeminarea şi de prostia spre care ne împing romantismul şi sentimentalismul. Spiritul acesta nu prosperă în epocile semibarbare în care se face caz de emotivitate. Lui îi sunt proprii efervescenţa intelectuală şi egalitatea între sexe. Cei care iubesc cu adevărat comedia se cuvine să cunoască lumea sub adevărata ei înfăţişare, pentru a--i putea înţelege pe oameni atât de bine încât să nu-şi facă iluzii prea mari în privinţa lor şi, totuşi, să nu-şi piardă speranţa în existenţa Binelui. În fine, conchide Meredith, publicul cel mai receptiv faţă de Spiritul Comic nu se recrutează nici din rândurile puritanilor, nici ale aristocraţiei, ci este alcătuit din bărbaţi şi femei din clasele de mijloc, oameni civilizaţi ce nu se înfruptă din crema vieţii, dar care sunt totuşi devotaţi muncii şi obligaţiilor lor.

La capătul acestei minuţioase şi pasionate pledoarii se conturează cu pregnanţă un ideal uman şi o opţiune socială netă. Ni se dezvăluie un crez de sorginte clasică în valenţele unei arte care prin râs reuşeşte să vindece umanitatea de toate racilele ei sociale şi morale.

***

Suferinţele lui Richard Feverel, o adevărată chintesenţă a artei şi gândirii meredithiene, roman care, pe parcursul anilor, avea să se bucure în literatura engleză de o generoasă popularitate, apărea în 1859, impunând dintr-odată în atenţia criticii şi a publicului o personalitate complexă şi incitantă, de-a dreptul incomodă prin curajul şi francheţea cu care ataca o serie de tabuuri ale epocii¹⁶. S-a spus despre Suferinţele lui Richard Feverel că este o carte scrisă numai pentru bărbaţi, romanul cel mai imoral din literatura engleză (volumul a fost curând retras din circuitul bibliotecilor publice) şi totuşi mesajul cărţii, sensul ei profund actual a fost sesizat de toţi recenzenţii. Iată, de pildă, ce nota criticul literar al revistei Spectator în cronica sa din 9 iulie 1859: ...Sir Austin nu este un caz tipic şi totuşi, oricât ar părea de ciudat, concepţiile sale cu privire la relaţiile dintre tată şi fiu sunt împărtăşite de nenumăraţi părinţi de bună credinţă care, fără să-şi dea seama, comit şi ei aceleaşi greşeli ca şi el.¹⁷

Meredith însuşi a acordat o atenţie permanentă acestui prim roman important al său căci a revenit asupra lui în două rânduri (1878, 1897). De la o ediţie la alta, modificările aduse de autor au făcut ca ceea ce la început reprezentase un pur roman al educaţiei să devină o imagine completă a epocii, cu o largă forţă de generalizare, cu profunde implicaţii asupra vieţii sociale şi morale, asupra destinului individului în societatea engleză a secolului al XIX-lea.

Istoria lui sir Austin nu este nici pe departe ieşită din comun, ne avertizează autorul încă din primele pagini ale cărţii. Aristocrat distins, crescut şi educat în spiritul idealurilor cavalereşti şi eroice ale clasei sale, baronetul de la Raynham Abbey trăieşte într-o iluzorie şi romantică vârstă de aur, al cărei fragil echilibru va fi tulburat foarte de timpuriu de o decepţie sentimentală. Din această încercare, sir Austin va ieşi cu sufletul otrăvit, căci egoist şi orgolios din fire, el nu dispune de resursele sufleteşti ce i-ar putea permite să-şi privească semenii cu aceeaşi generoasă omenie ca şi până atunci. Umanist şi om de ştiinţă, victimă deopotrivă a puritanismului şi falsei moralităţi (baronetul permite rudelor sale orice atâta timp cât prestigiul său rămâne neştirbit şi este convins că acela care se lasă pradă pasiunii se dă pe mâinile diavolului), precum şi a unui scientism pedant, care nesocoteşte impulsurile cele mai fireşti ale naturii umane. Sir Austin doreşte să recupereze pe seama fiului său un ideal pierdut. În consecinţă, Richard va fi crescut după un sistem şi întreaga lui educaţie se va transforma într-un pariu orgolios cu soarta şi cu natura, menit a demonstra că prin ştiinţă şi moralitate exemplară omul îşi poate recupera paradisul pierdut. Este un sistem pedagogic de sorginte rousseauistă (vezi Emil)¹⁸, interpretat pe dos, în spiritul puritanismului şi raţionalismului exacerbat, o educaţie în care spiritul elitarist al aristocraţiei se îmbină cu idealismul romantic şi curtean. Richard este crescut pentru fapte mari şi învăţat să dispreţuiască orice activitate practică (este destinat carierei de om politic – vezi episodul în care tatăl şi fiul citesc împreună din marii oratori englezi). Sistemul acesta rupt de viaţă reprezintă, în ultimă instanţă, o confruntare făţişă între natură şi ştiinţă, pe de o parte, şi pasiune şi raţiune, pe de alta, iar principalul său obiect este o fiinţă umană, în care părintele-educator nu vede altceva decât un simplu experiment. De bună seamă, din această confruntare va ieşi biruitoare natura. Tânărul are revelaţia erosului şi, împotriva voinţei tatălui său, se căsătoreşte cu nepoata unui modest fermier. Prin Lucy, fiinţă înzestrată cu cele mai alese calităţi¹⁹, Richard cunoaşte, în fine, adevărata fericire. Şi totuşi deznodământul cărţii este tragic. Căci, deşi reuşeşte să facă faţă cu succes încercărilor şi ispitelor pe care i le întinde viaţa (pledoaria lui Meredith pentru fondul bun al firii umane este limpede), fiul baronetului va cădea pradă unei mentalităţi expiatoare în care se întâlnesc deopotrivă spiritul cavaleresc, orgoliul aristocratic şi obsesia păcatului. Este gata să-şi sacrifice soţia mult iubită pentru a-şi apăra onoarea într-un duel în care în joc sunt, mai degrabă, vanitatea şi orgoliul decât o demnitate rănită. Iată deci un final tragic, care pune în faţa cititorului un mare semn de întrebare. De fapt, cine este vinovatul, cine a precipitat această inutilă şi absurdă tragedie? Vina aparţine, într-un fel, tuturor şi nimănui, pare a lăsa să se înţeleagă autorul, adevăratul vinovat fiind o întreagă societate, cu mentalitatea ei convenţională şi egoistă, capabilă să paralizeze voinţa individului, prinzându-l într-o cursă din care nu mai are nici o scăpare.

S-a remarcat că dincolo de sensul său educativ, Suferinţele lui Richard Feverel constituie o subtilă şi pătrunzătoare analiză a sufletului omenesc, opera unui moralist fin, un elogiu plin de poezie adus forţelor regeneratoare ale naturii. Şi, într-adevăr, dincolo de bogata galerie de tipuri umane înfăţişate pe canavaua societăţii, există în această carte o deschidere largă şi luminoasă spre natură, concepută ca unica forţă capabilă să redea omului echilibrul şi armonia. Idila dintre Lucy şi Richard se petrece într-un edenic cadru natural, într-o altă insulă a lui Euthanasius, departe de corupţia şi atrofia spirituală a lumii civilizate. Este o iubire spontană, un reflex al instinctului pur, întocmai ca în povestea lui Ferdinand şi a Mirandei, eroii shakespearieni din Furtuna. Alături de Natură în Richard Feverel, ca şi în toate celelalte romane meredithiene, apar motivele ordaliei şi măştii. Masca, simbol al disimulării, al artificialităţii şi al golului sufletesc (Există personage care poartă măşti în loc de feţe se spune în Egoistul). Ordalia, experienţă supremă a sufletului, un adevărat mecanism de selecţie morală în care factor hotărâtor nu este forţa divină, ci individul însuşi, în deplinătatea responsabilităţilor sale. Opţiunile acestuia nu sunt însă rezultatul unei simple confruntări interioare între spiritul binelui şi spiritul răului, căci omul este privit într-un raport complex cu societatea, prins în hăţişul tragic al forţelor sale.

Interesul de care s-a bucurat din prima clipă romanul Suferinţele lui Richard Feverel nu a reuşit totuşi să--i asigure lui Meredith un loc de frunte printre prozatorii victorieni. Adevărata consacrare a venit mult mai târziu. S-au succedat frumoasele romane Evan Harrington (1861) şi Aventurile lui Harry Richmond (1871), în care scriitorul încerca să demonstreze că nobleţea sufletească, spiritul aristocratic, nu sunt un dar din naştere, Rhoda Fleming (1865), o dramă din lumea satelor, Cariera lui Beauchamp (1876), roman politic şi social în care radicalismul meredithian atinge punctul culminant şi, în fine, Egoistul (1879) şi Diana din Crossways (1885), care îi aduc lui Meredith consacrarea. Dacă în Egoistul, fineţea introspecţiei psihologice, varietatea tipurilor umane, dar mai ales disecţia egoismului îl fac pe Meredith celebru atât în Anglia, cât şi pe continent, în Diana din Crossways, spulberarea autoamăgirilor, revelaţia adevărului şi elogiul adus omului activ, intriga bine condusă şi acţiunea captivantă îi asigură scriitorului marea popularitate. Meredith luptase din greu să atingă aceste piscuri. Experimentând ani de-a rândul, sfidând, într-un fel, inerţia şi comoditatea artistică a contemporanilor, reuşise, în fine, să devină nu numai un mare maestru al romanului victorian ci şi un adevărat spirit tutelar al epocii. Trăia la Box Hill într-un adevărat paradis al naturii. Iată cum descrie un eseist francez²⁰ întâlnirea avută la acea dată (1894) cu marele scriitor: în apropiere de Dorking, la poalele colinei Box Hill, în faţa livezilor aurite din Surrey, presărate cu arbuşti rotunzi, de un dulce verde de smarald, între ulmi şi frasini, casa lui George Meredith e cuibărită pe clina fertilă a colinei... Dl. Meredith este de statură înaltă; părul şi barba cenuşii; faţa dreaptă, frumoasă, impunătoare, cu ochii de un albastru adânc; dar ochii aceştia, în timpul întâilor minute ale convorbirii noastre, erau beţi de gândire... În cabinetul de lucru, o mare uşă de sticlă se deschide către întinsele păşuni şi pâlcuri de arbori înalţi ai roditorului Surrey...

În 1891, Meredith publică ultimul său roman important – Lordul Ormont şi iubita sa Aminta, carte complexă şi bogată în sensuri, un impresionant testament artistic.

Lordul Ormont şi iubita sa Aminta este un roman al marilor revelaţii. Eroina principală înţelege că fiinţa capabilă s-o iubească cu adevărat nu este un erou (marţialul şi orgoliosul lord Ormont), ci Weybum, modestul ei prieten din copilărie, alături de care, retrasă în Elveţia, va conduce o şcoală internaţională, găsindu-şi astfel fericirea într-o viaţă activă, dedicată eforturilor educării tinerei generaţii.

Activitatea literară a lui Meredith se încheie, de fapt, aici, printr-o utopie naturistă, printr-un elogiu adus vieţii intelectuale şi educaţiei. Este un adevărat sfârşit apoteotic. Din ultima sa carte ni se înfăţişează o lume calmă, învăluită într-o lumină blândă şi senină, tutelată de spiritul rousseauist al comuniunii cu natura. O lume cumpănită întru sentiment şi raţiune, harnică şi modestă, care, iniţiindu-se în tainele ierburilor şi plantelor ce cresc pe margini de drumeag sau a fluturilor cu aripi multicolore, are revelaţia regăsirii unui paradis pierdut.

***

Un artist absolut superior, scriitor cu totul original, un moralist de cea mai nobilă speţă, înzestrat cu un remarcabil simţ al observaţiei, maestru inegalabil al comicului, iată cu ce generoase superlative l-au răsplătit contemporanii pe Meredith. Henry James citind Evan Harrington, se simţea incitat să se aşeze la masa de scris şi nota că autorul Egoistului avea harul de a face totul perfect. Şi totuşi, critica n-a putut trece cu vederea o anumită preţiozitate şi obscuritate a scrisului meredithian, extravaganţe şi bizarerii abundând la tot pasul, paginile stufoase, de-a dreptul neinteligibile, în care artistul părea că nu mai pridideşte să traducă în cuvinte miriadele de idei ce--i luau cu asalt gândirea şi imaginaţia. Meredith nu scrie în engleză, el se exprimă în limba meredith, remarca un eseist. Într-adevăr, stilul său este deosebit de dificil. Ne întâmpină în cărţile sale acea bogăţie metaforică şi subtilitate a stilului pe care în literatura engleză o mai înâlnim numai la artiştii elizabetani şi la poeţii metafizici. Există apoi la Meredith o complexitate a ideilor, o tensiune intelectuală şi o subtilitate a compoziţiei care fac, deseori, lectura dificilă pentru cititorul pripit sau amator de confort literar. Şi totuşi, dacă scriitorul acesta cu o structură intelectuală atât de complexă a fost acela care a conferit romanului englez dimensiunea proteică a ideilor, realizând frumoase romane-eseu, tot el a fost acela care a infuzat prozei plasma revitalizantă a poeziei într-un moment în care romanul englez ajunsese la apogeu cu o formulă care, rea-lizată pe deplin, ameninţa cu stagnarea (Virginia Woolf). Cerebralitate şi idei, imaginaţie, lirism şi poezie – iată coordonatele scrisului meredithian care, într-un fel, îi explică dificultăţile şi incoerenţele stilistice. Pe de o parte, acuitate, vigoare şi limpezime aforistică, pe de alta, revărsări impetuoase, excentricităţi şi orgii metaforice, rod al unei imaginaţii febrile. Un artist cu o structură deopotrivă romantică şi clasică, străduindu-se pasionat şi aspirând lucid să atingă un ideal de echilibru şi armonie.

Meredith a fost un mare precursor. Henry James, D. H. Lawrence şi Virginia Woolf îi datorează cu toţii foarte mult²¹. De asemenea, el pare să anunţe literatura lui Joyce şi Proust²². Cu toate acestea, cărţile lui Meredith au intrat de timpuriu în conul de umbră al uitării. Acelaşi public, care-l aclama ca pe un zeu, aceeaşi lume care se înclina în faţa lui ca la un geniu tutelar, îi abandonează opera, încercând, parcă, o senzaţie de oboseală şi suprasaturaţie. Virginia Woolf însăşi, eseista rafinată şi lucidă, care a scris pagini atât de pătrunzătoare despre literatura engleză, nota în 1928 la Centenarul naşterii scriitorului, sub influenţa mentalităţii generale, că Meredith a fost mai degrabă un excentric decât un maestru. Peste nouă ani însă în paginile dramaticului ei jurnal²³ tot ea avea să scrie: "Am început să citesc Lordul Ormont şi iubita sa Aminta şi am găsit cartea atât de bogată, atât de complexă, de plină de viaţă şi de viguroasă după palidele şi măruntele romane pe care le citesc de obicei, încât vai! mi-a trezit dorinţa de a scrie încă un roman, Meredith este subapreciat. Mă impresionează strădania lui de a scăpa de proza banală. Avea, de asemenea, mai mult umor şi perspicacitate decât se recunoaşte astăzi." Prin aceste cuvinte, ce-şi păstrează şi astăzi valabilitatea, marelui romancier victorian i se aducea cel mai frumos elogiu şi i se făcea o binemeritată dreptate.

VIRGIL LEFTER

1 G.K. Chesterton – Documentele Clubului Pickwick, în vol. Eseuri literare, Editura pentru literatură universală, Buc., 1966.

2 Evocând personalitatea a trei scriitori din secolul al XVIII-lea (Johnson, Burns şi J.-J. Rousseau) Carlyle afirma cât se poate de limpede: ...condiţiile din timpul lor seamănă mult mai bine cu situaţia existentă astăzi în Anglia... (Despre eroi, despre cultul eroilor şi despre eroic în istorie, 1811, cap. Eroul literat); dealtfel, aceeaşi preocupare de a interpreta prezentul în lumina trecutului o vom găsi şi în următorul pasaj din Past and Present, 1843; Vom cerceta secolele trecute... în speranţa că astfel vom putea înţelege mai bine sărmanul nostru secol (Cartea a II-a, cap. I).

3 Th. Carlyle, Past and Present, pag. 23, Collins.

4 Th. Carlyle, On Heroes, Hero-Worship and the Heroic in History (cap. Eroul literat), London, The Harrap Library.)

5 Foarte concludentă în acest sens este cunoscuta Prefaţă a autorului la romanul Pendennis de W. Thackeray.

6 Mircea Eliade – Despre Samuel Butler, în vol. Insula lui Euthanasius, Fundaţia Regală pentru literatură, Buc., 1943

7 V. Woolf – The Novels of George Meredith. The Common Reader (Second Series), London, The Hogarth Press.

8 P. Bartlett – George Meredith, Longmans, Green & Co.

9 Experienţa aceasta a conferit multă supleţe intrigilor comediilor sale narative; dealtfel, în Aspecte ale romanului (Intriga), E.M. Forster aprecia că Meredith e cel mai mare inventator pe care l-a produs vreodată ficţiunea engleză şi orice prelegere despre intrigă trebuie să--i aducă omagiul cuvenit.

10 Deşi în Cariera lui Beauchamp, critică în termeni destul de severi stilul de neînţeles al lui Carlyle, Meredith nu a mers niciodată atât de departe încât să-şi sfătuiască contemporanii, asemeni lui Matthew Arnold, să se ferească de spiritul lui Carlyle ca de dracu.

11 Rousseau, laşul erou, ale cărui contradicţii nu cunosc limite; în Suferinţele lui Richard Feverel se relatează un incident din Confesiuni.

12 K. Clark – Arta peisajului, pag. 81, Ed. Meridiane, Buc., 1969

13 Robert Sencourt – La vie de Meredith (traduit de l’anglais, préface de A. Maurois). Librairie Gallimard, 1931.

14 James Moffat – Meredilh in Perspective, Bookman, iulie 1909, în vol. George Meredith The Critical Heritage, London, Routledge and Kegan Paul.

15 On the Idea of Comedy and the Uses of the Comic Spirit, conferinţă ţinută în l877 şi publicată în volum în 1897.

16 Critica a sesizat imediat dinamismul naraţiunii, complexitatea personajelor şi bogăţia de idei a cărţii, încadrând-o în tradiţia naţională a romanului de educaţie, dar, în acelaşi timp, şocată de realismul unor scene, l-a acuzat pe Meredith de lipsă de pudoare.

17 George Meredith – The Critical Heritage, London, Routledge and Kegan Paul.

18 S.Y. Spanberg – The Ordeal of Richard Feverel and the Traditions of Realism, Upsala, 1974.

19 Sensul polemic este aici evident; în contradicţie cu mentalitatea epocii, personajul feminin nu este un instrument al păcatului, ci izvor de puritate, având, asemeni eroinelor shakespeariene, capacitatea să restabilească armonia, acolo unde ameninţă haosul.

20 Marcel Schwob – George Meredith, în vol. De la Chateaubriand la Mallarmé – antologie de critică franceză literară, traducere şi note de Perpessicius, Fundaţia pentru literatură şi artă Carol II, Buc., 1938.

21 Walter Allen – The English Novel, pag. 243, Penguin Books, 1978.

22 Episodul petei de noroi şi monologul interior pe care îl declanşează în primul capitol al romanului Unul dintre cuceritorii noştri – Cezar Petrescu – George Meredith, în vol. Evocări şi aspecte literare, Ed. Facla, 1974

23 Virginia Woolf Jurnalul unei scriitoare, pag. 323, Ed. Univers, Buc., 1980.

Capitolul I. DRAGOSTE LA ŞCOALĂ

Când întâmplarea face ca un grup de şcolari să se întâlnească cu un grup de şcolăriţe, în timpul tristei procesiuni duminicale ce poartă numele de promenadă, este lesne de închipuit că sporovăiala gălăgioasă a băieţilor se preface dintr-o dată în şoapte şi privirile blazate se îndreaptă pe furiş spre graţioasele creaturi înveşmântate în fuste. De altfel, dacă suntem mai atenţi, am putea observa că nici fetele nu mai seamănă cu un roi de albine, absente la tot ce se petrece în jur. Animaţia băieţilor e lesne de-nţeles, căci duminica e o zi teribil de monotonă, iar apariţiile

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Lordul Ormont si iubita sa Aminta

4.0
2 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor