Pagina principalăCărțiBiography & Memoir

Rapirea

Evaluări:

273 pagini4 ore

Rezumat

"Rapirea" este relatarea aventurilor lui David Balfour din anul 1751: cum a fost rapit si abandonat; suferintele prin care a trecut pe o insula pustie;
calatoria pe care a facut-o în tinuturile salbatice din nordul Scotiei; întalnirea lui cu Alan Breck Stewart si alti iacobiti cunoscuti din Scotia; cu tot ce a suferit din pricina falsului sau unchi, Ebenezer Balfour, din Shaws, scrisa de el si prezentata acum de Robert Louis Stevenson.

Citiți pe aplicația mobilă Scribd

Descărcați aplicația mobilă Scribd gratuită pentru a citi oricând, oriunde.

iOS Android

Editor: Aldo PressLansat: May 7, 2012ISBN: 9789737011244Format: book

Mostră carte

Rapirea - Robert Louis Stevenson

Stevenson.

Prefaţă la ediţia biografică

În timp ce soţul meu şi domnul Henley scriau piese de teatru în Bournemouth, s-au gândit la mai multe titluri, sperând să le folosească în viitor. Compunerea de piese de teatru nu era ceea ce prefera soţul meu, dar entuziasmul domnului Henley l-a luat pe sus. Totuşi, după ce au fost terminate mai multe piese şi sănătatea i-a fost serios afectată de încercările lui de a ţine pasul cu domnul Henley, scrierea acestora a fost abandonată pentru totdeauna, iar soţul meu s-a întors la vocaţia lui. Întrucât unul dintre titluri fusese adăugat la lista de piese planificate – Judecătorul – şi întrucât fusesem încurajată de soţul meu, m-am hotărât să încerc să o scriu eu.

Fiindcă voiam ca scena procesului să aibă loc la Curtea Criminală Centrală din Londra, am ales perioada anilor 1700 pentru scopul meu; dar, fiind ruşinos de ignorantă în privinţa subiectului şi întrucât soţul meu îmi mărturisise că nu ştia mai multe ca mine, i-am cerut unui vânzător de cărţi din Londra să ne trimită tot ce avea despre procesele ţinute la Curtea Criminală Centrală. Ca răspuns la comanda noastră, am primit un pachet mare şi foarte curând am fost amândoi absorbiţi, nu atât de procese, cât de urmărirea carierei domnului Garrow, care figura drept avocat în multe dintre cazuri. Am cerut să ni se trimită mai multe cărţi, continuând să ne fixăm atenţia asupra domnului Garrow, a cărui interogare subtilă a martorilor şi ale cărui metode extraordinare – chiar dacă uneori surprinzătoare – de a ajunge la adevăr ni se păreau mai interesante decât orice roman.

Din când în când, erau incluse în pachetul de cărţi primite de la Londra şi alte procese decât cele desfăşurate la Curtea Criminală Centrală; printre acestea, soţul meu a găsit şi a citit cu aviditate: Procesul lui James Stewart din Aucharn, în Duror din Appin, judecat pentru uciderea lui Colin Campbell din Glenure, Esq., reprezentantul Maiestăţii Sale pe proprietatea confiscată a lui Ardshiel.

Soţul meu a fost mereu interesat de această perioadă din istoria ţării lui şi avea deja intenţia să scrie un roman care să aibă ca subiect crima din Appin. Povestea urma să fie despre un băiat, David Balfour, presupus membru al familiei soţului meu, care să călătorească prin Scoţia ca şi cum ar fi fost o ţară străină, având diferite aventuri şi nenorociri pe drum. Soţul meu a adunat din procesul lui James Stewart mult material preţios pentru romanul lui, cel mai important fiind personajul lui Alan Breck. Lăsând la o parte faptul că l-a descris ca fiind destul de scund, se pare că soţul meu a luat din carte atât înfăţişarea, cât şi hainele lui Alan Breck.

Într-o scrisoare a lui James Stewart către domnul John Macfarlane, adusă ca dovadă la proces, sunt menţionate următoarele: Există un anume Alan Stewart, un prieten îndepărtat al defunctului Ardshiel, care e înrolat în armata franceză şi care, după cum le-a spus unora, a venit anul trecut în martie ca să se stabilească în locul unde s-a născut; altora le-a spus că urma să se întoarcă în curând în armată; şi, din câte am auzit, în ziua în care a fost comisă crima, a fost văzut nu departe de locul unde s-a întâmplat, iar acum a dispărut; prin urmare, se crede că el a fost autorul. Este un individ disperat şi nesăbuit; şi, dacă el este vinovatul, a venit în ţară chiar cu acest scop. Este un tip înalt, ciupit de vărsat, cu părul foarte negru şi purta o haină albastră cu nasturi de metal, o vestă veche de culoare roşie şi pantaloni de aceeaşi culoare, lungi până la genunchi. Un al doilea martor a declarat că l-a văzut purtând o haină albastră cu nasturi de argint, o vestă roşie, pantaloni de culoare neagră, lungi până la genunchi şi făcuţi dintr-un material aspru, ciorapi lungi din stofă ecosez şi o pălărie cu pană, plus o haină mare de culoare cenuşie, îmbrăcăminte descrisă de unul dintre avocaţi drept veşminte franţuzeşti care erau remarcabile.

Există multe întâmplări prezentate la proces care scot în evidenţă spiritul înflăcărat al lui Alan şi rapiditatea de a se supăra, caracteristică scoţienilor. Un martor a declarat, de asemenea, că numitul Alan Breck a ameninţat că-i va provoca la luptă pe Ballieveolan şi pe fiii lui, pentru că acesta îl gonise pe declarant anul trecut din Glenduror. Pe o altă pagină: "Duncan Campbell, paznic de schimb la Annat, în vârstă de treizeci şi cinci de ani, căsătorit, chemat ca martor, care a jurat să spună adevărul, a fost eliminat de pe lista de suspecţi şi a fost interogat ut supra, declară că, în luna aprilie a anului trecut, martorul sub jurământ s-a întâlnit cu Alan Breck Stewart – pe care nu-l cunoştea – şi cu John Stewart în Auchnacoan, în faţa casei morarului din Auchofragan şi s-a dus cu ei spre respectiva casă; Alan Breck Stewart a zis că îi urăşte pe toţi cei care poartă numele de Campbell; iar martorul sub jurământ a spus că nu are nici un motiv pentru a-i urî. Dar Alan a zis că are un motiv foarte bun; după aceea, au părăsit casa şi, după ce au băut un păhărel într-o altă casă, s-au dus acasă la martor, unde au intrat şi au băut din nou, iar Alan Breck a reluat conversaţia; şi, întrucât martorul i-a spus acelaşi lucru, Alan a zis că, dacă martorul ar avea vreun pic de respect pentru prietenii lui, le-ar spune că, dacă s-ar oferi să-i scoată la lumină pe posesorii averii lui Ardshiel, i-ar face oale şi ulcele înainte ca aceştia să intre în posesia moştenirii, martorul înţelegând din asta că îi va împuşca, expresia fiind una obişnuită în regiune."

La puţin timp după publicarea romanului Răpirea, ne-am oprit pentru scurtă vreme în regiunea Appin, unde am fost surprinşi şi interesaţi să descoperim că sentimentul pe care îl aveam în legătură cu uciderea lui Colin din Glenure (Vulpea Roşie, numit de asemenea Colin Roy) era aproape la fel de puternic de parcă tragedia s-ar fi petrecut cu o zi înainte. Timp de câţiva ani, soţul meu a primit scrisori de protest sau de laudă de la membri ai clanurilor Campbell şi Stewart. Am în posesia mea o hârtie, îngălbenită de vreme, care ne-a fost trimisă curând după apariţia romanului, conţinând Genealogia familiei de Appine, în care se spune că Alan, al treilea baron de Appine, nu a fost omorât la Flowdoun, ci a trăit până la o vârstă înaintată. S-a căsătorit cu Cameron, fiica lui Ewen Cameron din Lochiel. După asta, urmează un paragraf care spune că John Stewart a fost primul Ardshiel şi ar fi mai bine ca Alan Breck să fie omis de pe lista descendenţilor lui. Tatăl lui, Duncan Baan Stewart din Achindarroch, a fost un bastard.

Într-o zi, în timp ce soţul meu lucra de zor, m-am aşezat lângă el, citind o carte de bucate intitulată Gospodina completă sau Prietena desăvârşită a unei doamne. Printre reţetele pentru Iepuri şi pui fezandaţi, Brâncă murată, Plăcintă din plante asiatice, "Vetrice¹ coaptă" şi alte delicatese uitate, erau şi nişte instrucţiuni de preparare a mai multor loţiuni pentru păstrarea frumuseţii. Una dintre ele era atât de încântătoare, încât l-am întrerupt pe soţul meu pentru a i-o citi cu voce tare.

— Este exact ceea ce voiam! a exclamat el.

Iar reţeta pentru Zeama de lăcrămioară a fost inclusă imediat în romanul Răpirea.

F. V. de G. S.

1 Plantă erbacee aromatică (n.tr.).

Dedicaţie

Dragul meu Charles Baxter,

Dacă vei citi vreodată această poveste, e probabil că îţi vei pune mai multe întrebări decât aş vrea eu: de exemplu, cum se face că crima din Appin a avut loc în anul 1751, cum de s-au furişat stâncile Torran atât de aproape de Earraid sau de ce în transcrierea procesului nu se menţionează nimic despre David Balfour. Astea sunt probleme care mă depăşesc. Dar, dacă vrei să mă întrebi despre vinovăţia sau nevinovăţia lui Alan, cred că aş putea susţine cu argumente lectura textului. Chiar şi acum vei descoperi că tradiţia din Appin este clar în favoarea lui Alan. Dacă vei întreba, poate vei auzi chiar că urmaşii celuilalt bărbat care a tras focul de armă sunt în regiune chiar şi în ziua de azi. Dar, oricât ai întreba, nu vei auzi numele celuilalt bărbat; căci scoţianul ştie să preţuiască un secret, iar eu, de dragul ideii de a-l păstra, aş putea să continuu mult timp să justific un punct şi să afirm că altul este imposibil de justificat; este mai cinstit să mărturisesc imediat cât de puţin sunt atins de dorinţa de corectitudine. Aceasta nu este o carte care să împodobească biblioteca omului învăţat, ci o carte pentru orele de şcoală ţinute seara în timpul iernii, când sarcinile au fost îndeplinite şi se apropie ora de culcare; iar cinstitul Alan, care era un individ înflăcărat şi sălbatic pe vremea lui, nu are în această nouă reîncarnare decât scopul deznădăjduit de a-i distrage atenţia unui tânăr domnişor de la Ovidiul lui, de a-l duce pentru un timp în Scoţia şi în secolul trecut şi de a-l trimite la culcare cu nişte imagini interesante care să se amestece cu visele lui.

Cât despre tine, dragul meu Charles, nici măcar nu-ţi cer să-ţi placă povestea. Dar poate că fiului tău îi va plăcea, când va creşte mai mare; atunci poate că îi va face plăcere să vadă numele tatălui său pe prima pagină; între timp, va fi plăcerea mea să îl pun acolo, în amintirea numeroaselor zile care au fost fericite şi a câtorva (acum poate că la fel de plăcute ca amintire) care au fost triste. Dacă mie mi se pare ciudat să privesc înapoi de la distanţă, atât în timp, cât şi în spaţiu, la aceste aventuri trecute ale tinereţii noastre, probabil că ţie ţi se pare şi mai ciudat, mai ales că tu mergi pe aceleaşi străzi – tu, care ai putea mâine să deschizi uşa vechii Speculative, unde începem să fim la fel ca Scott şi Robert Emmet şi ca îndrăgitul şi ruşinosul Macbean – sau ai putea trece pe lângă colţul locului îngrădit unde acea societate mare, L. J. R., îşi ţinea întrunirile şi bea bere, stând pe scaunele lui Burns şi ale tovarăşilor lui. Mi se pare că te văd, mişcându-te pe-acolo în plină zi, uitându-te la acele locuri care au devenit acum pentru prietenul tău o parte din decorul viselor. Cum trebuie că răsună trecutul în mintea ta, atunci când iei pauză de la afacerile tale din prezent! Să nu răsune deseori fără să te gândeşti puţin şi la prietenul tău,

R. L. S.

Skerryvore,

Bournemouth.

Capitolul I. Pornesc la drum spre casa din Shaws

Voi începe povestirea aventurilor mele cu o anumită dimineaţă din luna iunie a anului de graţie 1751, când am scos pentru ultima dată cheia din uşa casei tatălui meu. În timp ce mergeam pe drum, soarele începu să strălucească deasupra vârfurilor dealurilor şi, când am ajuns la casa parohială, mierlele şuierau în liliecii din grădină, iar ceaţa care plutise în zori deasupra văii începea să se ridice şi să se risipească.

Domnul Campbell, preotul din Essendean, mă aştepta la poarta grădinii. Bunul om! Mă întrebă dacă îmi luasem micul dejun şi, aflând că nu-mi lipsea nimic, îmi luă mâna în mâinile lui şi o puse cu blândeţe sub braţul lui.

— Ei bine, Davie, băiete, o să merg cu tine până la vad, să te pornesc la drum, spuse el.

Şi începurăm să mergem înainte în tăcere.

— Îţi pare rău că pleci din Essendean? întrebă el după o vreme.

— Ei bine, domnule, dacă aş şti unde mă duc sau ce o să se întâmple cu mine, v-aş da un răspuns sincer, am zis eu. Essendean este într-adevăr un loc frumos şi am fost foarte fericit aici. Dar n-am mai fost nicăieri altundeva. Din moment ce tatăl şi mama mea sunt amândoi morţi, nu voi fi mai aproape de ei în Essendean decât în Ungaria şi, ca să vă spun adevărul, dacă aş şti că am şansa să devin un om mai bun acolo unde mă duc, m-aş duce cu dragă inimă.

— Da? zise domnul Campbell. Foarte bine, Davie. Atunci, e necesar să-ţi spun eu care va fi soarta ta; cel puţin atât cât pot. Când mama ta a murit şi tatăl tău (bunul creştin) a început să se îmbolnăvească, mi-a încredinţat o anumită scrisoare, despre care a spus că este moştenirea ta. De îndată ce eu voi fi murit şi afacerile casei vor fi fost reglate, iar lucrurile vândute (ceea ce a fost făcut deja, Davie), dă-i băiatului meu această scrisoare şi porneşte-l la drum spre casa din Shaws, nu departe de Cramond, a zis el. De acolo am venit eu şi acolo se cuvine să se întoarcă fiul meu. Este un băiat serios şi prudent şi nu mă îndoiesc că va ajunge în siguranţă şi va trăi bine acolo unde se va duce, a mai adăugat tatăl tău.

— Casa din Shaws! am exclamat eu. Ce treabă a avut bietul meu tată cu casa din Shaws?

— Cine poate şti asta cu siguranţă? zise domnul Campbell. Dar, Davie, băiete, numele acelei familii este numele pe care îl porţi şi tu – familia Balfour din Shaws: o casă veche, cinstită şi respectabilă, degradată în ultimul timp. Şi tatăl tău a fost un om învăţat, aşa cum se cuvenea statutului său social; nici un om nu a predat mai acceptabil într-o şcoală; şi nici nu avea felul de a se purta şi de a vorbi al unui dascăl de rând; dar (aşa cum îţi aminteşti şi tu) mi-a făcut plăcere să-l primesc în casa parohială ca să facă cunoştinţă cu mica nobilime; iar cei din casa mea, Campbell din Kilrennet, Campbell din Dunswire, Campbell din Minch şi alţii, toţi nişte domni bine cunoscuţi, s-au bucurat să-l aibă în preajmă. În sfârşit, ca să-ţi dezvălui toate elementele acestei afaceri, iată scrisoarea însăşi, scrisă de mâna defunctului nostru frate.

Îmi dădu scrisoarea, pe care erau trecute următoarele cuvinte: Pentru Ebenezer Balfour, Esquire, din Shaws, în casa lui din Shaws, prezenta fiind adusă de fiul meu, David Balfour. Inima îmi bătea cu putere dinaintea acestei perspective extraordinare care se deschidea acum brusc în faţa unui băiat de şaptesprezece ani, fiul unui biet dascăl de la ţară, din Pădurea Ettrick.

— Domnule Campbell, dacă aţi fi în locul meu, v-aţi duce acolo? m-am bâlbâit eu.

— Bineînţeles că m-aş duce şi n-aş ezita nici o clipă, zise preotul. Un tânăr ca tine ar trebui să ajungă la Cramond (care este în apropiere de Edinburgh) în două zile de mers pe jos. În cel mai rău caz, dacă rudele tale de viţă nobilă (întrucât nu pot decât să presupun că sunt înrudite cu tine) te vor da afară, n-ai decât să te întorci şi să baţi la uşa casei parohiale. Dar eu sper că vei fi bine primit, aşa cum a prezis tatăl tău şi că, după cum te cunosc, vei deveni în timp un om extraordinar. Şi acum, Davie, băiete – reluă el – cade în sarcina mea să te ajut în această călătorie şi să te previn asupra pericolelor lumii.

Zicând acestea, se uită în jur ca să găsească un loc confortabil, zări un bolovan mare sub un mesteacăn aflat la marginea drumului, se aşeză pe el cu o expresie foarte serioasă pe faţă şi, întrucât soarele strălucea acum deasupra noastră între două vârfuri de deal, îşi puse batista peste pălărie ca să se apere de căldură. Atunci şi acolo, cu degetul arătător ridicat, mă preveni mai întâi asupra numărului considerabil de erezii – de care nu eram deloc ispitit – şi mă îndemnă să-mi fac rugăciunile şi să citesc Biblia. După ce termină, îmi desenă casa spre care urma să mă îndrept şi mă sfătui cum să mă port cu cei care locuiau în ea.

— Să fii maleabil în ceea ce priveşte lucrurile spirituale, Davie, zise el. Ţine minte că, deşi ai origine nobilă, ai trăit la ţară. Să nu ne faci de ruşine, Davie! Să nu ne faci de ruşine! În casa aia mare, cu toţi acei servitori, să fii în orice situaţie la fel de bun, de precaut, de iute în gândire şi de încet în vorbire ca oricare altul. Cât despre stăpânul casei – ţine minte că el este stăpânul; nu-ţi spun nimic mai mult decât atât: cinste celor care cinstesc. Este o plăcere să asculţi de un stăpân; sau ar trebui să fie, pentru cei tineri.

— Ei bine, domnule, se poate să fie aşa, am zis eu. Şi vă promit că voi încerca să fac astfel încât să fie aşa.

— Foarte bine spus, replică domnul Campbell din toată inima. Şi acum, să vorbim despre ceea ce este material sau (ca să facem un joc de cuvinte) ceea ce este imaterial. Am aici un pacheţel care conţine patru lucruri.

În timp ce vorbea, îl scoase cu o oarecare dificultate din buzunarul hainei.

— Dintre aceste patru lucruri, primul este ceea ce ţi se cuvine de drept: puţinii bani pentru cărţile şi lucrurile tatălui tău, pe care le-am cumpărat (aşa cum am explicat de la început) cu scopul de a le revinde noului dascăl şi de a obţine un profit. Celelalte trei sunt nişte cadouri pe care eu şi doamna Campbell am fi fericiţi dacă le-ai accepta. Primul, care este rotund, o să-ţi placă probabil cel mai mult; dar, Davie, băiete, nu este decât un strop în ocean; nu te va ajuta decât puţin şi va dispărea ca dimineaţa. Al doilea, care este plat, pătrat şi cu scris pe el, va sta alături de tine toată viaţa, ca un toiag bun pentru drum şi ca o pernă bună pentru capul tău, atunci când eşti bolnav. Cât despre cel de-al treilea, care este cubic, mă rog şi sper că te va conduce într-un loc mai bun.

Zicând acestea, se ridică în picioare, îşi scoase pălăria şi se rugă puţin, cu voce tare şi cu afecţiune, pentru un tânăr care pornea în lume; apoi, mă luă brusc în braţe şi mă strânse foarte tare; după care mă îndepărtă, uitându-se la mine cu o expresie plină de tristeţe pe faţă; apoi se răsuci în loc şi, luându-şi la revedere, porni înapoi pe drumul pe care veniserăm, cu un fel de mers săltăreţ şi rapid. Altcineva ar fi găsit lucrul ăsta amuzant; dar mie nu-mi venea deloc să râd. L-am privit atâta timp cât a fost în raza mea vizuală; iar el nu şi-a încetinit nici o clipă paşii şi nici nu s-a uitat înapoi. Atunci îmi trecu prin minte că asta era toată tristeţea pe care o simţea el din pricina plecării mele; şi conştiinţa mea mă mustră cu asprime, pentru că, în ceea ce mă privea, eram peste măsură de bucuros să părăsesc acea regiune liniştită şi să mă duc într-o casă mare şi aglomerată, printre oameni bogaţi şi respectaţi, care aveau acelaşi nume şi aceeaşi origine ca mine.

Davie, Davie, s-a mai văzut vreodată o astfel de lipsă totală de recunoştinţă?, m-am gândit eu. Poţi uita favoruri vechi şi prieteni vechi la simpla şuierare a unui nume? Vai, vai! Să-ţi fie ruşine!

Şi m-am aşezat pe bolovanul de pe care tocmai se ridicase bunul om şi am desfăcut pachetul ca să văd despre ce fel de daruri era vorba. Nu avusesem prea multă îndoială în privinţa celui pe care îl numise cubic; eram destul de sigur că era o Biblie mică, pe care să o port mereu cu mine. Cel pe care îl numise rotund s-a dovedit a fi o monedă de un şiling; iar al treilea, care trebuia să mă ajute toată viaţa, atât atunci când eram sănătos, cât şi atunci când eram bolnav, era o bucăţică de hârtie aspră şi galbenă, pe care scria cu cerneală roşie următoarele:

Cum să scoţi zeama din lăcrămioară. – Ia florile de lăcrămioară, fierbe-le şi bea o lingură sau două din când în când. Redă vorbirea celor care sunt muţi. Fiertura este bună împotriva gutei; linişteşte inima şi îmbunătăţeşte memoria. Cât despre flori, pune-le într-un pahar bine acoperit, pe care ţine-l într-un muşuroi de furnici timp de o lună, apoi scoate-l afară şi vei descoperi un lichid ieşind din flori, lichid pe care păstrează-l într-o sticluţă; este bun, fie că eşti bolnav sau sănătos, fie că eşti bărbat sau femeie.

Mai jos, preotul adăugase cu mâna lui:

Este, de asemenea, bun pentru luxaţii; freacă locul dureros cu acest lichid. Iar pentru colici, ia o lingură plină la o oră.

Sincer vorbind, am râs citind asta; dar era un râs cam tremurat şi am fost bucuros să-mi pun bocceluţa în vârful toiagului, să trec vadul şi să urc dealul; până când, tocmai în momentul în care ajunsesem la drumul lat acoperit cu verdeaţă care trecea prin tufişurile de iarbă-neagră, m-am oprit şi am aruncat o ultimă privire bisericii din Essendean, copacilor din jurul casei parohiale şi pietrelor mari din cimitirul unde zăceau tatăl şi mama mea.

Capitolul II. Ajung la capătul călătoriei

În după-amiaza celei de-a doua zile, ajungând în vârful unui deal, am văzut tot ţinutul desfăşurându-se în faţa ochilor mei şi coborând spre mare; iar în mijlocul acestei coborâri, pe o creastă lungă, se afla oraşul Edinburgh, fumegând ca un cuptor. În vârful cetăţii era un steag şi, în golf, corăbiile se mişcau sau zăceau ancorate; aşa departe cum erau, puteam distinge clar atât steagul, cât şi corăbiile; şi ambele îmi făcură cât un purice inima de băiat crescut la ţară.

Îndată după aceea, am ajuns la o casă unde locuia un cioban şi am fost îndrumat vag spre Cramond; şi astfel, din îndrumare în îndrumare, mi-am croit drum spre vestul capitalei, luând-o prin Colinton, până când am ajuns la drumul care ducea spre Glasgow. Iar acolo, spre marea mea încântare şi uimire, am văzut un regiment mărşăluind pe muzică de fluiere; la un capăt era un general bătrân cu faţă roşie, călare pe un cal cenuşiu, iar la celălalt capăt se afla compania infanteriştilor, cu chipiurile lor care semănau cu o mitră papală. Mândria vieţii păru că mă învăluie la vederea tunicilor roşii şi la auzul acelei muzici vesele.

Puţin mai departe mi s-a spus că mă aflu în districtul Cramond şi am început să întreb de casa din Shaws, ceea ce păru să-i surprindă pe cei de la care ceream îndrumări. La început, am crezut că înfăţişarea mea simplă – aşa îmbrăcat în haine de ţară cum eram şi plin din cap până în picioare de praful de pe drum – nu se potrivea cu măreţia locului spre care mă îndreptam. Dar, după ce doi sau chiar trei oameni îmi aruncară aceeaşi privire şi îmi dădură acelaşi răspuns, am început să mă gândesc că era ceva ciudat cu casa în sine.

Ca să-mi liniştesc temerile, mi-am schimbat tactica şi, văzând un individ cinstit venind de-a lungul unei uliţe cocoţat în căruţa lui, l-am întrebat dacă auzise vreodată de o casă numită casa din Shaws.

Omul şi-a oprit căruţa şi s-a uitat la mine la fel ca ceilalţi.

— Da, zise el. De ce?

— Este o casă mare? am întrebat eu.

— Fără îndoială, zise el. E o casă mare.

— Da, dar oamenii care locuiesc în ea? am întrebat eu.

— Oameni? exclamă el. Eşti nebun? Nu sunt oameni acolo... pe care să-i poţi numi oameni.

— Ce? am zis eu. Nu e nici un domn Ebenezer?

— A, da, zise omul. Desigur, stăpânul este acolo, dacă pe el îl cauţi. Dar ce treabă ai tu cu el, băiete?

— Mi s-a dat de înţeles că aş putea obţine o slujbă, am zis eu, părând cât de modest puteam.

— Ce? exclamă căruţaşul, pe un ton atât de ascuţit, încât îşi sperie până şi calul.

Apoi, adăugă:

— Ei bine, băiete, nu e treaba mea, dar pari un băiat decent; dacă vrei să primeşti un sfat de la mine, ar fi mai bine să stai departe de casa din Shaws.

Următoarea persoană cu care m-am întâlnit era un omuleţ îngrijit, cu o perucă frumoasă pe cap. Mi-am dat seama că era un bărbier care se ducea la clienţii lui şi, ştiind bine că bărbierii sunt mari bârfitori, l-am întrebat pur şi simplu ce fel de om era domnul Balfour din Shaws.

— Ha, ha, ha, zise bărbierul batjocoritor.

Ați ajuns la finalul acestei mostre. Înregistrați-vă pentru a citi mai mult!

Începeți perioada gratuită de 30 (de) zile

Pagina 1 din 1