Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Secretul doctorului Grimshawe

Secretul doctorului Grimshawe

Citiți previzualizarea

Secretul doctorului Grimshawe

Lungime:
308 pagini
8 ore
Editor:
Lansat:
May 4, 2012
ISBN:
9789737011312
Format:
Carte

Descriere

O legenda englezeasca, venita din strafundul istoriei unei vechi familii, starneste imaginatia unui copil orfan, crescut de ciudatul doctor Grimshawe, un savant neinteles si ratat, care iubeste paianjenii si incearca sa obtina medicamentul minune din panza acestora. Dupa multi ani de la moartea doctorului, la fel de misterioasa ca intreaga lui viata, tanarul face o calatorie in Anglia pe urmele tulburatoarei legende si afla, printre altele care era secretul tutorelui sau si al fetitei cu care copilarise in casa de langa cimitirul unui orasel din Noua Anglie.

Editor:
Lansat:
May 4, 2012
ISBN:
9789737011312
Format:
Carte

Despre autor

Nathaniel Hawthorne (July 4, 1804 – May 19, 1864) was an American novelist, dark romantic, and short story writer. His works often focus on history, morality, and religion.


Legat de Secretul doctorului Grimshawe

Cărți conex

Previzualizare carte

Secretul doctorului Grimshawe - Nathaniel Hawthorne

PREFAŢĂ

În general, o prefaţă începe cu un truism, iar eu aş putea începe cu recunoaşterea că nu este întotdeauna potrivit să aduci la lumină opera postumă a marilor autori. În general, un om izbuteşte să publice în timpul vieţii exact atâta cât publicul are timpul sau dorinţa să citească, iar prietenii care îi supravieţuiesc au tendinţa să demonstreze mai mult zel decât discreţie în a scoate la lumină din biroul său încuiat astfel de vlăstare nedezvoltate ale minţii sale pe care el însuşi le-a lăsat tăcerii.

Literatura nu a fost niciodată redundantă faţă de autorii care îşi subapreciază în mod sincer propriile producţii, iar criticii sagaci, care susţin că acel lucru pe care îl condamnă propriul său autor trebuie să fie de două ori blestemat, sunt, cel puţin, la fel de predispuşi să aibă dreptate precum şi să greşească.

Dincolo de aceste remarce generale, totuşi nu pare necesar să adoptăm o atitudine apologetică. Nu se află nimic în volumul actual pe care un om cu minte şi civilizat nu va fi recunoscător să-l citească. Aprecierea scrierilor lui Nathaniel Hawthorne este mai inteligentă şi mai răspândită decât se crede, iar dezvoltarea recentă a literaturii noastre naţionale nu a epuizat, probabil, întru totul resursele noastre de admiraţie ca să nu lase vreun loc de bun venit chiar şi pentru opere mai puţin elaborate ale unui contemporan al lui Dickens şi Thackeray. În ce priveşte Secretul doctorului Grimshawe, titlul care, din lipsa unuia mai bun, a fost dat acestui roman, cu greu poate fi declarat deficient fie în elaborare, fie în profunzime. Dacă domnul Hawthorne ar fi scris această poveste în fiecare parte la întreaga sa profunzime, nu s-ar fi putut să nu se numere printre cele mai mari producţii ale sale. El o considera drept realizarea care să îi încunune cariera literară. În Prefaţa la Vechea noastră casă, el face aluzie la ea ca la o operă în care îşi propune să comunice mai multe dintre diferitele modalităţi ale adevărului decât ar fi putut realiza printr-un efort direct. Dar circumstanţele l-au împiedicat să perfecţioneze planul pe care îl avea în minte de şapte ani şi asupra modelării căruia el a consacrat mai multă gândire şi trudă, decât asupra a orice altceva şi-a propus să facă. Seriile succesive de variante şi de studii, prezentate în anexă, pe care le-a imaginat pentru acest roman, ar putea forma singure un mic volum, unul de interes atât autobiografic, cât şi literar.

Nu există nici un alt exemplu pe care să-l fi întâlnit, în care gândirea unui scriitor să se reflecte, pe hârtie, într-un mod atât de direct şi sensibil ca în aceste detalii. A le citi înseamnă a privi în mintea omului şi a-i vedea calitatea şi acţiunea, pătrunderea, tenacitatea şi strânsoarea încăpăţânată pe care o exercită asupra subiectului, ca aceea a lui Hercule asupra lui Anteu; bunul-simţ clar şi calm, care controlează îndrăzneala unei imaginaţii bogate şi arzătoare; zeflemeaua umoristică şi expletivele stranii prin care el ridiculizează, faţă de el însuşi, propriul eşec de a-şi atinge ţelul; imensa răbdare cu care, iarăşi şi iarăşi, el încearcă din nou detaliind tema şi cercetând-o până în esenţă cu o privire atât de sfredelitoare încât ajunge să fie insuportabilă; toate acestea dau o impresie de putere, de resurse, de energie, de stăpânire, care îl însufleţesc pe cititor. Atât de multe profeţii inspirate de-ale lui Hawthorne au apărut în ultima vreme, încât scriitorul actual, a cărui legătură cu marele romancier este numai una filială, poate fi scuzat pentru că simte o oarecare stânjeneală în a-şi supune propriile judecăţi neinstruite în competiţie cu ale lor. I-a venit totuşi în minte că aceste repetiţii ale autorului Literei stacojii ar putea să aducă divertisment şi chiar o lectură profitabilă generaţiei următoare de scriitori al căror plăcut noroc este să se încânte unul pe altul şi pe public. Ar părea că acest autor, cel puţin în munca sa pregătitoare, s-a aventurat într-o manieră în care nu ia în considerare canoanele moderne care nu-i permit sciitorului să-şi trădeze faţă de creaţiile sale vreun sentiment mai cald decât o indiferenţă cultivată şi critică. Din contră, ni se prezintă spectacolul unui Titan, dezgolindu-şi braţele şi avântându-se cu toată însufleţirea în arenă, pentru a se lupta acolo pentru moarte sau victorie cu fantomele superbe aduse în conflict de propriul său geniu. Oamenii timpurilor noi îşi vor realiza triumfurile în noi moduri, dar merită să luăm în considerare metodele şi materialele unuia care, de asemenea, în modul său propriu, a câştigat şi a purtat laurii acelora care cunosc şi pot portretiza inima omenească.

Haideţi să ne întoarcem la roman, în a cărui atmosferă clară, deşi umbroasă, tunetele şi chinurile luptei pregătitoare sunt inaudibile şi invizibile, dar totuşi sunt implicate în fineţea substanţei şi în frumuseţea formei structurii artistice. Povestea este împărţită în două: scena primei părţi fiind în America, iar cea a celei de a doua în Anglia. Dovezile interne de tot felul arată că a doua parte a fost scrisă mai întâi; sau, cu alte cuvinte, că actuala primă parte este o rescriere a unei prime părţi originale, lăsată deoparte după aceea, şi a cărei continuare este partea a doua. Cele două părţi se suprapun şi va fi lăsat la aprecierea criticilor să detecteze punctul precis de joncţiune. În rescrierea primei părţi, autorul a făcut modificări minore legate de intriga şi personajele poveştii, respectivele modificări nefiind continuate în partea a doua. Rezultă din aceasta că manuscrisul prezintă diferite inconsistenţe aparente. În transcrierea operei, aceste propoziţii şi pasaje inconsistente au fost retrase din text, iar câteva lipsite de importanţă omise întru totul. În alte privinţe, textul este tipărit aşa cum l-a lăsat autorul, cu excepţia numelor personajelor. În manuscris, fiecare personaj apare în cursul naraţiunii sub trei până la şase nume. Această dificultate a fost depăşită prin dăruirea fiecărei dramatis persona numele care o identifică la sfârşit de tot în mintea autorului şi păstrându-l în tot cuprinsul volumului.

Povestea, ca poveste, este completă aşa cum se prezintă: are un început, un cuprins şi un sfârşit. Nu este nici o întrerupere în naraţiune şi se ajunge la o concluzie legitimă. A spune că povestea este completă ca operă de artă este o cu totul altă chestiune: îi lipseşte echilibrul şi proporţia; unele dintre personaje şi întâmplări sunt prezentate cu o elaborare minuţioasă, altele, nu mai puţin importante, sunt pur şi simplu schiţate în linii mari. Dincolo de orice dubiu, scopul autorului a fost să rescrie întreaga operă de la prima pagină până la ultima, mărind-o, adâncind-o, împodobind-o cu tot felul de frumuseţi şi încheind-o cu o morală demnă de materialele nobile. Dar aceste din urmă retuşuri nu au mai apucat să fie aduse. Cu toate acestea, este o mare splendoare în structură, aşa cum o privim. Caracterul bătrânului doctor Grimshawe şi tabloul vecinătăţilor sale sunt cu greu depăşite în vigoare de orice a produs autorul lor, iar viziunea ceţoasă a camerei secrete, care transmite un fior misterios, pare să fie unică chiar şi pentru Hawthorne.

S-a susţinut că scrisul domnului Hawthorne era lizibil într-o modalitate unică. Prezentul scriitor posedă specimene ale scrierii domnului Hawthorne de la diferite vârste, din copilărie până la o zi sau două înaintea morţii. Precum scrisul majorităţii oamenilor, arăta cel mai bine între vârstele de douăzeci şi cinci şi patruzeci de ani; în anumite exemple este un tip remarcabil de frumos de scriere de mână. Dar, o dată cu trecerea timpului, s-a deteriorat şi, deşi şi-a păstrat, bineînţeles, caracteristicile generale, a devenit din ce în ce mai puţin uşor de citit, în special în acele scrieri care erau menite numai propriei sale lecturi. Aşa cum este cazul altor oameni cu organizare sensibilă, starea de spirit a unui ceas, un toc bun sau prost, un şir de gânduri pregătit sau obstrucţionat, erau toate reflectate în forma literelor scrise şi a cuvintelor. În manuscrisul scheciului reprodus într-o revistă, care este scris într-un carnet obişnuit, cu foi liniate, şi în care autorul nu era încă pătruns de spiritul poveştii şi al personajelor, scrierea este clară. În manuscrisul Secretului doctorului Grimshawe, scris aproape imediat după celălalt, dar pe hârtie neliniată şi când imaginaţia scriitorului era încălzită şi avântată, scrierea este, în cea mai mare parte, o masă compactă de hieroglife miniaturale înghesuite, greu de descifrat, cu excepţia unor scântei de inspiraţie. Chestiunea nu este, în ea însăşi, de importanţă şi se face aluzie la ea, aici, numai fiind impusă în legătură cu insinuări a căror detaliere e inutil să înnegrească aceste pagini. Într-adevăr, dacă aş fi altfel înclinat, doctorul Grimshawe mi-ar fi luat cuvintele din gură; vorbirea lui este cu mult mai pătrunzătoare şi mai elocventă decât a mea. Dând la o parte acest episod, îmi voi lua libertatea de a observa că pare să indice, în epoca noastră, un spirit mai puţin sceptic decât se poate presupune, credinţa în miracole fiind încă posibilă, cu condiţia ca miracolul să fie unul scandalos.

Rămâne să spun cum a ajuns să fie publicat acest roman. A intrat în posesia mea, în cursul obişnuit al evenimentelor, cam cu opt ani în urmă. La acea vreme, nu aveam nici o intenţie să îl public. Am părăsit Anglia ca să călătoresc pe Continent, iar manuscrisul, alături de grosul bibliotecii mele, a fost împachetat şi depozitat la Londra şi nu a mai fost văzut de mine până vara trecută, când l-am despachetat. După ce am terminat lectura lui şi, descoperind că era practic complet, m-am hotărât să-l tipăresc împreună cu o biografie a domnului Hawthorne pe care o aveam în pregătire. Dar, după mai multe analize, am decis publicarea romanului separat şi astfel îl prezint publicului, cu cele mai sincere dorinţe de edificare a acestuia.

JULIAN HAWTHORNE

NEW YORK, 21 NOIEMBRIE 1882.

CAPITOLUL I

Cu mult timp în urmă¹, într-un oraş cu care eram familiarizat îndeaproape, locuia o persoană în vârstă cu un aspect teribil, cunoscută după numele şi titulatura de doctorul Grimshawe², a cărui familie era formată dintr-un băiat remarcabil de drăgălaş şi vivace, un trandafir perfect de fată, cu doi sau trei ani mai tânără decât el şi o servitoare bătrână, cu o dispoziţie straniu de amestecată, aspră în temperament şi minunat de şleampătă în îmbrăcăminte.³ S-ar putea datora, parţial, lipsei de ordine caracteristică acestei servitoare, dar, în principal, antipatiei încăpăţânatului doctor faţă de mătură, perie şi scuturare a hainelor, faptul că locuinţa, cel puţin porţiunile pe care le putea zări un vizitator întâmplător, era atât de încărcată de praf încât, în lipsa unei cărţi de vizită, puteai să îţi scrii numele cu degetul arătător pe mese, şi atât de împodobită cu pânze de păianjen, încât luau înfăţişarea unor tapiţerii zdrenţuite.

Mă îndurerează să adaug un detaliu suplimentar sau două impresiei dezagreabile a cititorului faţă de reşedinţa doctorului Grimshawe, mărturisind că aceasta locuia pe o stradă lăturalnică, neîngrijită, la colţul unui cimitir cu care casa comunica printr-o uşă din spate; astfel, cu o ţopăială, o săritură şi un salt de pe prag, peste un mormânt una cu pământul, cei doi copii⁴ erau zilnic obişnuiţi să folosească cimitirul mohorât ca loc de joacă. În stările de spirit mai studioase, descifrau numele şi învăţau pe dinafară versurile triste de pe pietrele funerare; în cele mai vesele, care erau mult mai frecvente, fugăreau fluturi şi culegeau păpădii, se jucau de-a v-aţi-ascunselea printre lespezile de marmură şi se rostogoleau râzând peste moviliţele de iarbă care erau prea pronunţate pentru a fi trecute cu pasul de picioarele lor scurte; se simţeau bine în cimitir, iar locuitorii săi legitimi nu dormeau cu nimic mai rău din cauza giumbuşlucurilor copiilor şi voioşiei lor zogmotoase. Aici se aflau vechile cripte de cărămidă cu sculpturi ciudate pe ele şi pietre de mormânt stranii, unele dintre acestea purtând mici heruvimi bucălaţi şi vreo două efigiile puritanilor eminenţi, săpate până la ultimul nasture, o îndoire a gulerului şi o încreţirură pe şapcă; şi aceştia se încruntau la copii de parcă moartea nu îi făcuse cu nimic mai blânzi decât fuseseră în viaţă. Dar copiii aveau un temperament care era încurajat de zâmbetele binevoitoare ale heruvimilor bucălaţi şi nu înspăimântat sau tulburat de puritanii severi.

Acest cimitir, despre care nu vom mai spune o vorbă în plus decât ar putea fi necesar, era cel mai vechi din oraş. Ţărâna coloniştilor de la început se încorporase în sol; acei englezi vânjoşi ai epocii puritane, ai căror strămoşi fuseseră semănaţi cu iarbă suculentă şi margarete pentru supravieţuirea vacii preotului paroh; satele din jurul bisericii normande cu turnuri şi cu parapeţi joşi contribuiseră cu forma lor saxonă, bogată, la îmblânzirea şi creştinarea pădurii sălbatice a pământului lumii noi. Din acest punct de vedere, ca deţinător al oaselor şi ţărânei strămoşilor de demult, cimitirul era mai englez decât orice altceva din vecinătăţi şi ar fi putut, probabil, să hrănească stejari englezi şi ulmi englezi, şi orice altceva englezesc mai creşte, fără tendinţa de a se răsuci şi a-şi pierde grosimea voinică, despre care se spune că este caracteristica obişnuită a produselor atât umane, cât şi vegetale când sunt transplantate în acest loc. Aici, în orice caz, creşteau câteva soiuri de flori de grădină englezeşti, obişnuite, care nu puteau fi explicate, doar dacă nu se iviseră din inima unei fecioare engleze, în care dragostea pentru acele lucruri de acasă şi nostalgia lor pe pământul străin nu conspiraseră laolaltă pentru a păstra principiul reînvierii şi nu provocaseră creşterea lor după ce biata fată fusese înmormântată. Fie cum o fi, în acest cimitir fuseseră ascunse de văzul lumii multe chipuri lăudăroase de soţi care fuseseră învăţaţi să are printre brazdele ereditare ameliorate prin fărâmiţarea epocilor; mult mormăiseră aceşti muncitori vânjoşi împotriva rădăcinilor mari care le împiedicau truda pe aceste terenuri noi. Aici, de asemenea, iarba acoperise chipurile acelor oameni cunoscuţi istoriei şi veneraţi când nici măcar o bucăţică de os distinctiv nu mai rămânea din ei; personaje despre care povestea tradiţia erau aici amestecate cu recolte succesive de americani nativi, preoţi, căpitani, matroane, virgine, buni şi răi, duri şi delicaţi, şi tăbăciţi de lopata groparului, iarăşi şi iarăşi, până când fiecare fir de iarbă se înrudea cu frăţia omenească a vechiului oraş. O sută cincizeci de ani erau suficienţi pentru a face aceasta şi atât de mult timp trecuse de când a fost săpată prima groapă printre rădăcinile încâlcite ale copacilor pădurii şi prima moviliţă dintre toate aceste paturi verzi apăruse.

Astfel se vălurea şi se înălţa, cu sutele sale de mici talazuri, vechiul cimitir de lângă casa care se afla în colţul său şi făcea strada mohorâtă, iar oamenilor nu le plăcea să meargă de-a lungul gardului de lemn, înalt, care îl înconjura. Însăşi vechea casă, acoperind pământul care altfel ar fi fost des semănat cu trupuri înmormântate, îi împărtăşea aspectul jalnic, deoarece cu greu părea posibil că oamenii morţi nu se ridicau din morminte să se furişeze înăuntru ca să se încălzească în acest cămin destul de convenabil. Dar nu am auzit ca vreunul să fi făcut aşa vreodată, şi nici copiii nu au fost înspăimântaţi de spectacolul ororii obscure în timpul nopţii, ci erau la fel de veseli şi lipsiţi de teamă de parcă nici un mormânt nu fusese săpat. Ei făceau parte din acea clasă de copii al căror material pare proaspăt, nu luat la mâna a doua, plin de boli, îngâmfare, mofturi şi slăbiciuni, care deja a servit scopurilor multor oameni şi a fost modelat, cu mici schimbări de combinaţie, pentru a servi scopurilor vreunui spirit sărac care nu putea obţine un înveliş mai bun.

După cât a ajuns la cunoştinţa scriitorului, nu umbla nici o şoaptă conform căreia casa doctorului Grimshawe ar fi fost bântuită; un fapt pentru care atât scriitorul, cât şi cititorul se pot felicita, coarda fantomatică fiind strunită de atâtea ori în aceste timpuri până când a ajuns obositoare şi greţoasă precum melodia sâcâitoare a unei flaşnete. Casa însăşi, în afara poziţiei sale alături de cimitirul rareori tulburat, nici nu prea merita să fie bântuită. După cum mi-o amintesc, există încă sub aceeaşi înfăţişare, nu părea să fie o structură străveche, nici una care ar fi fost vreodată sălaşul unei familii prea bogate sau importante: o casă de lemn cu trei niveluri, probabil veche de un secol, cu pilaştri joşi, cu un fronton pătrat, care stătea drept în faţa străzii şi o mică verandă închisă care conţinea uşa de la intrare, oferind o vedere în susul şi în josul străzii prin câte o fereastră ovală de fiecare parte; caracteristica sa era respectabilitatea decentă, fără a se coborî mai jos de limita mondenităţii. Deseori, mintea mea a rămas perplexă încercând a deduce ce fel de om putuse să fie cel care, având mijloacele de a-şi construi o reşedinţă spaţioasă şi confortabilă, ar fi ales să îi pună fundaţia la marginea atâtor morminte; fiecare locuitor al acestor case înguste strigând, cum s-ar spune, absurditatea de a dedica mult timp sau multe eforturi pentru a-ţi pregăti un tabernacol pământesc altul decât al lor. Dar oamenii decedaţi privesc chestiunile dintr-un punct de vedere deosebit şi cel puţin prea exclusiv: un mormânt confortabil este o proprietate excelentă pentru cei care au nevoie de el, iar o casă confortabilă are în acelaşi fel meritele şi avantajele sale temporare.

Fondatorul casei în chestiune părea conştient de acest adevăr şi, prin urmare, fusese atent să planifice un număr suficient de camere şi încăperi, joase, prost luminate, urâte, insensibile la căldură şi confort, cea mai însorită şi veselă dintre ele aflându-se pe partea care dădea spre cimitir. Dintre acestea, cea mai spaţioasă şi convenabilă fusese aleasă de doctorul Grimshawe ca birou şi mobilată cu rafturi pentru cărţi şi diferite aparate, maşinării electrice, instrumente şi dispozitive cu care el îşi putea desfăşura cercetările. Măreţul rezultat al trudei neînduplecatului doctor, pe cât îi era cunoscut publicului, era un anumit preparat sau extract din pânze de păianjen, din care el era capabil să producă orice cantitate şi prin administrarea căruia susţinea că vindecă boli din clasa inflamatoare şi că avea efecte minunate asupra organismului omenesc, în general. Este un mare păcat, pentru binele omenirii şi avantajul propriului său succes, că nu a pus medicamentul în cutii sau sticluţe de medicamente şi apoi, cum s-ar spune, sub un titlu captivant să ademenească publicul în pânza sa de păianjen şi să-i soarbă substanţa de aur, iar el însuşi să se îngraşe în timp ce stătea în centrul încâlcelii.

Dar îndârjitul doctor Grimshawe, deşi scopul său în viaţă s-ar putea să nu fi fost unul foarte exaltat, părea deosebit de lipsit de impulsul de a-şi îmbunătăţi succesul prin exerciţiul deşteptăciunii sale, s-ar putea chiar presupune, într-adevăr, că el avea un principiu de conştiinţă sau un scrupul religios, doar că nu era, în nici un caz, un om credincios, împotriva culegerii unui profit de pe urma acestui leac despre care se spunea că îl inventase. Nu îl vindea niciodată; nu îl prescria niciodată, decât în cazuri alese după o regulă pe care nimeni nu o putea descoperi sau explica. Stăruitorul doctor nu era, în general, recunoscut de breasla sa, faţă de care, cu adevărat, el nu pretinsese niciodată afilierea; nici nu-şi luase, din proprie iniţiativă, titlul medical sub care publicul prefera să îl recunoască. Practica sa profesională părea să-i fi fost impusă; se răspândise ideea că ar fi o chestiune de favoruri şi dificultăţi, depinzând de o voinţă capricioasă, obţinerea de servicii din partea lui. Era, fără îndoială, un iz de şarlatanie în jurul lui, dar în nici un caz una obişnuită. Un fel de mister, care, probabil, nu era necesar să fie un mister, dar sprijinea impresia pe care ciudăţeniile sale erau menite să o creeze. El nu era, în mod evindent, din Noua Anglie, nici din vreo parte a acestor ţărmuri vestice. Vorbirea lui era ciudată, grosolană, idiomatică şi, chiar când era clasică în forma sa, era emisă cu o intonaţie stranie, dură şi profundă, care provenea din străfundul plămânilor. Ca persoană, nu semăna cu nici unul dintre noi: un personaj lat în umeri, mai degrabă scund, cu o frunte proeminentă, o faţă roşie, neregulată şi un nas turtit, ochi care arătau destul de şterşi în starea lor obişnuită, dar aveau o expresie pe care cei care o văzuseră vreodată o descriau ca urâtă şi îngrozitoare. În ce privea îmbrăcămintea, doctorul Grimshawe avea un aspect neîngrijit şi ponosit, al cărui efect era sporit de o barbă roşcată pe care, contrar obiceiurilor normale ale timpului, o lăsa să crească nestingherită, iar nepăsarea sârmoasă a acesteia părea să cunoască foarte puţin pieptenele şi briciul.

Am început prin a-l numi pe doctorul Grimshawe un personaj vârstnic, dar făcând aceasta ne-am uitat la el prin ochii celor doi copii, care erau colocatarii săi şi care nu învăţaseră să descifreze semnificaţia şi valoarea ridurilor sale, fie că indicau vârsta, fie un alt fel de necazuri şi vicisitudini. Părea agresiv şi avea o înfierbântare care izbucnea când o cereau împrejurările. De-abia dacă trecuse de vârsta mijlocie, dar era atât de ţeapăn, atât de puţin adaptabil, atât de închistat în patimi, încât trebuie să îşi fi părăsit tinereţea foarte departe în urma sa, dacă, într-adevăr, avusese una.

Pacienţii săi sau orice alţi vizitatori care erau primiţi vreodată în biroul doctorului aduceau în afară relatări stranii despre murdăria de praf şi pânze de păianjen în care trăia persoana învăţată şi savantă, iar praful, susţineau ei, era cu atât mai dezagreabil pentru că nu putea reprezenta altceva decât atomii aproape tangibili ai oamenilor morţi din cimitirul alăturat. Cât despre pânzele de păianjen, nu erau nici un fel de semne ale neglijenţei gospodăreşti ale scorţoasei Hannah, servitoarea, ci materialul ştiinţific al doctorului, încurajat cu grijă şi păstrat, fiecare fir subţiratic fiind mai preţios pentru el decât un fir de aur. Dintre toate viziunile barbare ale creştinătăţii sau de altundeva, acest birou era cel mai încărcat de păianjeni. Ei atârnau din tavan, se târau pe mese, se furişau prin colţuri şi îşi ţeseau încâlceala pânzelor pe oriunde puteau agăţa capătul dintr-un punct în altul, de-a latul ferestrei şi chiar peste partea de sus a uşii şi a căminului. Părea imposibil să te mişti fără să rupi vreunul din aceste fire mistice. Păianjenii se târau prieteneşte spre tine şi în voie peste mâinile tale; acestea erau teritoriile lor, iar tu numai un intrus. Dacă nu-l aveai pe nici unul pe tine, totuşi aveai un sentiment odios că vreunul s-ar căţăra pe spinarea ta sau că şi-ar ţese pânza pe creierul tău, atât de încărcată era atmosfera locului de viaţa păianjenilor. Cu ce se hrăneau, căci toate muştele pe o rază de câteva mile nu le-ar fi ajuns, era un secret cunoscut numai de doctor. De unde veneau era o altă enigmă; deşi, din anumite investigaţii şi tranzacţii de-ale doctorului Grimshawe cu vreo câţiva căpitani de nave din port, care urmau comerţul Indiilor de Est şi de Vest, Africii şi Americii de Sud, se presupunea că acest savant ciudat avea obiceiul de a importa monstuozităţi de soiul păienjenilor din toate aceste regiuni tropicale.

Toată descrierea de mai sus, pe cât ar părea de exagerată, este doar preliminară pentru prezentarea unicului păianjen enorm, cel mai mare şi cel mai urât văzut vreodată, mândria sufletului doctorului Grimshawe, comoara lui, gloria lui, perla inimii sale şi, aşa cum spuneau mulţi oameni, demonul căruia îi vânduse mântuirea sa, cu condiţia de a intra în posesia monstruoasei pânze a creaturii oribile pentru un anumit număr de ani. Rigidul doctor, conform acestei teorii, nu era decât o muscă uriaşă pe care acest păianjen o prinsese cu subtilitate în pânza sa. Dar, cu adevărat, naturaliştii sunt familiarizaţi cu acest păianjen, deşi este unul rar; British Museum are un specimen şi, fără îndoială, tot aşa au şi alte instituţii ştiinţifice, se găseşte în America de Sud; cea mai hidoasă întindere a picioarelor acoperă un spaţiu aproape la fel de mare ca o farfurie adâncă şi radiază dintr-un trup mare cât un mâner sferic de uşă, pe care ţi-l închipui a fi o aglomerare de otravă pe care creatura o secretă toată viaţa; probabil, pentru a o cheltui pe toată şi viaţa însăşi cu un duşman demn. Culorile sale, bălţate, un fel de splendoare hidoasă şi de rău augur, erau distribuite peste bulbul său imens în pete mari, dintre care unele sclipeau ca pietrele preţioase. Era o oroare să te gândeşti că această fiinţă era vie; şi mai oribil să te gândeşti la catastrofa scârboasă, otrava stoarsă şi împrăştiată care ar urma dacă ai călca, din întâmplare, pe el.

Fără îndoială, timpul scurs de când doctorul şi păianjenul său trăiau împreună era suficient de lung ca să provoace o mirare tradiţională ce se răsfrângea asupra amândurora; şi, în special, această imagine a păianjenului atârnând în jos, către noi, din tavanul prăfuit al trecutului, umflat într-o monstruozitate mai urâtă şi mai uriaşă decât cea pe care o poseda el de fapt. Cu toate acestea, creatura avea o existenţă reală şi a lăsat urmaşi asemenea ei, dar în ce îl priveşte pe doctor, nimic nu putea depăşi valoarea pe care părea să i-o atribuie, sacrificiile pe care le-a făcut pentru confortul creaturii sau graba cu care şi-a adaptat modul de viaţă pentru ca păianjenul să se bucure de condiţii care se potriveau gusturilor, obiceiurilor şi sănătăţii sale. Şi totuşi erau uneori semne care îi făceau pe oameni să-şi închipuie că el ura creatura infernală la fel de mult ca oricine care îl zărea în treacăt.

1 Manuscrisul dă următoarele începuturi alternative: La începutul secolului actual, Curând după Revoluţie, Cu mulţi ani în urmă.

2 Pe parcursul primelor patru pagini ale manuscrisului, doctorul este numit Omskirk şi înt-o versiune anterioară a romanului, Etheredge.

3 Nota

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Secretul doctorului Grimshawe

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor