Introducere
Visul - un mesaj codificat
Mereu oamenii au fost interesaţi de mesajul pe care visul de noapte îl lasă să se înţeleagă şi să se interpreteze.
În secolul VI î.e.n., Anaximene din Milet propune o imagine a proceselor existenţei derivate de la principiul material al aerului, condensat sau dilatat. În secolul V î.e.n., deci acum două mii cinci sute de ani, Diogene din Apolonia spune că procesele gândirii sunt favorizate de aerul cald şi uscat, în timp ce somnul şi tulburările de gândire apar ca urmare a umidităţii aerului. Heraclit defineşte somnul ca o închidere a canalelor simţului, în care organismul este rupt de mediul înconjurător, redus la imaginea visului şi căzut în uitare. Raţiunea intră în canalele senzitive prin respiraţie, iar somnul se datorează umiditaţii care murdăreşte sufletul. Descartes caută cauza somnului în blocajul oricărei reflectări senzorialo-motorii, iar somnul nu mai apare ca o imagine a morţii, ci ca o funcţie vitală, necesară recuperării energiei cheltuite în starea de veghe.
Uneori, somnul este profund şi prelung, alteori, superficial şi scurt; în unele nopţi, trei-patru ore de somn sunt suficiente, în altele, omul se trezeşte obosit, chiar după mai multe ore de somn. Omul contemporan doarme mai puţin, face apel la somnifere şi mecanismele somnului sunt perturbate de cotidian. Studiul mecanismelor somnului normal şi patologic, şi al activităţii onirice raportate la vise, aparţinând mitologiei, s-a efectuat cu secole în urmă.
Istoria abordării somnului de pe poziţii ştiinţifice a început cu Hypocrat şi apoi cu Alfred Maury, (Somnul şi visele), în care se sugerează existenţa unei substanţe chimice, produsă de organism, ce induce sau anihilează somnul. În 1937, doctorul Bremer demonstrează că trunchiul celebral deţine mecanismul ritmului somn/veghe, iar Moruzzi, în Italia, 1949, descoperă mecanismul deşteptării. În 1955, francezii Dell şi Bonvallet izolează adrenalina, substanţă ce ajută la trezire şi apar cunoscutele teorii despre misterele somnului. Teoriile chimice explică somnul ca reprezentant al oboselii, prin prezenta acidului lactic; sau sugerează că hipofiza, în care se concentrează, în stare de veghe, bromhormoni, s-ar pierde în timpul somnului. Există un orologiu intern al organismului, aflat într-o glandă a encefalului, glanda pineală, care ar produce trecerea de la starea de veghe la cea de somn, formaţiuni reticulare şi cu ajutorul unui compus chimic, serotina. Fiinţa umană parcurge o serie de stadii şi o serie de cicluri, o noapte de somn fiind formată din trei-cinci cicluri de somn profund şi somn uşor:
1. stadiul unu: stare de trezire în care creierul emite unde beta;
2 stadiul doi: stare de veghe pasivă, când cel ce se pregăteşte să doarmă este toropit de o amorţeală progresivă, plăcută, creierul emite unde alfa;
3. stadiul trei: stare de adormire, când apar undele teta, cu senzaţii de mâini şi picioare grele, senzaţii auditive şi vizuale;
4. stadiul patru: somn foarte uşor, creierul emite unde sigma;
5. stadiul cinci: somn profund, creierul emite pulsaţii într-un ritm foarte lent, ritmul delta, marcat de o pierdere a stării de conştienţă;
6. stadiul şase: stadiu echivalent cu somnul foarte profund, seamănă cu somnul copilăriei, dispare în jurul vârstei de treizeci de ani, durează zece-douăzeci de minute şi ocupă cam un sfert din durata unui întreg ciclu normal de somn;
7. stadiul şapte: stadiul aşa-numitului somn paradoxal, somnul este profund, creierul nu mai trimite semnale motorii, musculatura este relaxată, pupila este contractată şi apare mişcarea rapidă a ochilor, ca şi cum ar urmări un spectacol;
8. stadiul opt: stadiu ce încheie suita stadiilor somnului, coincide cu stadiul emiterii undelor alfa, când ne trezim uşor.
Visul scapă cu desăvârşire voinţei şi responsabilităţii subiectului, scenariul nocturn este spontan şi necontrolat, sentimentul de identitate se poate dizolva. Deşi visele par lungi, în realitate, durează foarte puţin, dar experienţe contemporane arată că cei ce visează, treziţi şi lăsaţi să adoarmă din nou, încearcă să continue visul, care rezolvă, probabil, conflictele şi frustările din starea conştientă. Visul presupune că în cele două părţi din subconştient există o opoziţie şi încercăm să rezolvăm acest conflict interior prin proiectarea noastră pe scena în care suntem şi actori şi spectatori.
Majoritatea religiilor au mânuit cu abilitate şi pricepere interpretarea viselor cu toate că, ştiinţific, s-a stabilit că Aristotel avea dreptate spunând că visele sunt raţiunea continuată în somn. Multe boli au putut fi vindecate cu ajutorul diagnosticării prin vis. În vise se anunţă multe dintre bolile posibile: afecţiunile de inimă sunt anunţate de coşmaruri şi presentimente. Visele acestea sunt foarte scurte şi sunt urmate de trezire, astfel, hemoragiile spontane sunt anunţate de vise despre incendii sau imagini accentuate şi desenate. Medicina orientală face legătura între vise şi organe: a visa fantome semnifică proasta funcţionare a inimii, a visa foc, presupune insuficienţă circulatorie. În cazul viselor despre obstacole de netrecut, apar semne referitoare la supraîncărcarea rinichilor, ca şi atunci când visezi că înoţi. A visa muzică şi plăceri semnifică proasta funcţionare a splinei. A visa, păduri, munţi abrupţi, arbori înseamnă că ficatul funcţionează prost.
Conform teoriei lui Freud personalitatea omului are trei compartimente: id cuprinzând nevoile fundamentale, super-ego, cele obţinute din mediul familial, ego ar avea funcţia de a optimiza comportamentul. Sistemul freudian cuprinde două sisteme, inconştientul, asemenea unui cerc mai mare, ce ar include cercul conştiinţei. Inconştientul este psihicul însuşi, în realitatea sa esenţială şi constă într-un nucleu de trăsături etnice moştenite, respinse de conştiinţă, încercând să se realizeze conform principiului plăcerii, care tinde spre o reducere a tensiunilor energetice. În ceea ce noi numim psyche sau viaţă mintală organizată de creier se poate localiza un aparat psihic care are o zonă arhaică numită sine, o porţiune a acestuia dezvoltându-se special spre lumea exterioară, cu ajutorul unei zone numite eu. În relaţia interioară
