Mecanica cuantică fenomenologică

Mecanica cuantică fenomenologică

Nicolae Sfetcu

Publicat de MultiMedia Publishing

Copyright 2019 Nicolae Sfetcu

Toate drepturile rezervate.

Publicat de MultiMedia Publishing, www.telework.ro/ro/editura

ISBN 978-606-033-119-3, DOI: 10.58679/MM24630

Cartea include texte din Wikipedia, în special din categoria  Quantum mechanics, sub licență Creative Commons cu Atribuire - Partajare în Condiții Identice 3.0, traduse și adaptate de Nicolae Sfetcu.

Toate textele din această carte sunt sub licență Creative Commons cu Atribuire - Partajare în Condiții Identice 3.0.

Coperta față: Evoluția temporală a funcției Wigner a potențialului Morse. Potențialul Morse este folosit pentru a aproxima structura vibrațională a unei molecule diatomice. Sursa: Denysbondar and Renan Cabrera, https://en.wikipedia.org/wiki/File:Wigner_function_propagation_for_morse_potential.ogv, Attribution-Share Alike 3.0 Unported license

Coperta spate: O secțiune transversală a unei varietăți chintice Calabi-Yau. O varietate Calabi-Yau este un spațiu special care este de obicei considerat a fi șase-dimensional în aplicațiile teoriei corzilor.

DECLINARE DE RESPONSABILITATE

Având în vedere posibilitatea existenței erorii umane sau modificării conceptelor științifice, nici autorul, nici editorul și nicio altă parte implicată în pregătirea sau publicarea lucrării curente nu pot garanta în totalitate că toate aspectele sunt corecte, complete sau actuale, și își declină orice responsabilitate pentru orice eroare ori omisiune sau pentru rezultatele obținute din folosirea informațiilor conținute de această lucrare.

Cu excepția cazurilor specificate în această carte, nici autorul sau editorul, nici alți autori, contribuabili sau alți reprezentanți nu vor fi răspunzători pentru daunele rezultate din sau în legătură cu utilizarea acestei cărți. Aceasta este o declinare cuprinzătoare a răspunderii care se aplică tuturor daunelor de orice fel, incluzând (fără limitare) compensatorii; daune directe, indirecte sau consecvente, inclusiv pentru terțe părți.

Înțelegeți că această carte nu intenționează să înlocuiască consultarea cu un profesionist educațional, juridic sau financiar licențiat. Înainte de a o utiliza în orice mod, vă recomandăm să consultați un profesionist licențiat pentru a vă asigura că faceți ceea ce este mai bine pentru dvs.

Această carte oferă conținut referitor la subiecte educaționale. Utilizarea ei implică acceptarea acestei declinări de responsabilitate.

1 Mecanica cuantică

(Funcțiile de undă ale electronului într-un atom de hidrogen la diferite nivele de energie. Mecanica cuantică nu poate prezice locația exactă a unei particule în spațiu, ci doar probabilitatea de a fi găsită în diferite locații. Aria mai strălucitoare reprezintă o probabilitate mai mare de găsire a electronului.)

Mecanica cuantică (cunoscută și sub numele de fizica cuantică sau teoria cuantică), inclusiv teoria câmpului cuantic, este o teorie fundamentală în fizică, descriind natura la cele mai mici scale de nivele de energie ale atomilor și particulelor subatomice.

Fizica clasică (fizica existentă înainte de mecanica cuantică) este un set de teorii fundamentale care descriu natura la scară obișnuită (macroscopică). Cele mai multe teorii din fizica clasică pot fi derivate din mecanica cuantică ca o aproximare valabilă la scară mare (macroscopică). Mecanica cuantică diferă de fizica clasică prin faptul că: energia, impulsul și alte cantități ale unui sistem pot fi limitate la valori discrete (cuantificarea), obiectele au caracteristici atât ale particulelor, cât și ale undelor (dualitatea undă-particulă) și există limite ale preciziei cu care pot fi cunoscute cantitățile (principiul incertitudinii).

Mecanica cuantică a apărut treptat din teorii pentru a explica observațiile care nu puteau fi în concordanță cu fizica clasică, cum ar fi soluția lui Max Planck în 1900 față de problema radiațiilor negre și de corespondența dintre energie și frecvență în lucrarea lui Albert Einstein din 1905 care explică efectul fotoelectric. Teoria cuantică timpurie a fost profund re-concepută la mijlocul anilor 1920 de Erwin Schrödinger, Werner Heisenberg, Max Born și alții. Teoria modernă este formulată în diferite formalizări matematice special dezvoltate. În una dintre ele, o funcție matematică, funcția de undă, furnizează informații despre amplitudinea probabilității poziției, momentului și a altor proprietăți fizice ale unei particule.

Aplicații importante ale teoriei cuantice includ chimia cuantică, optica cuantică, calculul cuantic, magneții superconductori, diodele emițătoare de lumină și laserul, tranzistorul și semiconductorii precum microprocesorul, imagistica medicală și de cercetare, precum imagistica prin rezonanță magnetică și microscopia electronică. Explicațiile pentru multe fenomene biologice și fizice sunt înrădăcinate în natura legăturii chimice, mai ales macro-moleculei ADN.

Descrierea teoriei

Mecanica cuantică descrie starea instantanee a unui sistem cu o funcție de undă care codifică distribuția de probabilitate a tuturor proprietăților măsurabile, sau observabile. Observabilele posibile pentru un sistem includ energia, poziția, impulsul, și momentul cinetic. Mecanica cuantică nu atribuie valori definite la observabile, făcând în schimb predicții despre distribuțiile lor de probabilitate. Proprietățile de undă ale materiei se explică prin interferența funcțiilor de undă.

Funcțiile de undă se pot schimba în timp. De exemplu, o particulă care se deplasează în spațiul gol poate fi descrisă de o funcție de undă care este un pachet de unde centrat în jurul unei poziții medii. Pe măsură ce trece timpul, centrul pachetului de unde se schimbă, astfel încât particula devine mult mai susceptibilă de a fi situată într-o poziție diferită. Evoluția în timp a funcțiilor de undă este descrisă de ecuația Schrödinger.

Unele funcții de undă descriu distribuțiile de probabilitate care sunt constante în timp. Multe sisteme care ar fi tratate în mod dinamic în mecanica clasică sunt descrise de astfel de funcții de undă statice. De exemplu, un electron într-un atom neexcitat este înfățișat clasic ca o particulă care înconjoară nucleul atomic, în timp ce în mecanica cuantică este descris de un nor de probabilitate static cu simetrie sferică în jurul nucleului.

Când o măsurătoare se realizează pe o observabilă a sistemului, funcția de undă se transformă într-un set de funcții de undă care sunt numite stări proprii ale observabilelor. Acest proces este cunoscut sub numele de colaps al funcției de undă. Probabilitățile relative ale colapsului în fiecare dintre posibilele stări proprii este descrisă de funcția de undă instantanee chiar înainte de colaps. Luați în considerare exemplul de mai sus al unei particule în mișcare în spațiu gol. Dacă măsurăm poziția particulei, vom obține o valoare x aleatorie. În general, este imposibil să prezicem cu certitudine valoarea x pe care o vom obține, deși este probabil că vom obține una care este aproape de centrul pachetului de unde, unde amplitudinea funcției de undă este mare. După ce măsurarea a fost realizată, funcția de undă a particulei colapsează într-una care este concentrată brusc în jurul poziției observate x.

În timpul procesului de colaps al funcției de undă, funcția de undă nu se supune ecuației Schrödinger. Ecuația Schrödinger este deterministă, în sensul că, având în vedere o funcție de undă la un moment inițial, se face o predicție clară a ceea ce va fi funcția de undă în orice moment ulterior. În timpul unei măsurători, starea proprie la care colapsează funcția de undă este probabilistă, nu deterministă. Natura probabilistică a mecanicii cuantice rezultă astfel din actul de măsurare.

Una dintre consecințele colapsului funcției de undă este că anumite perechi de observabile, cum ar fi poziția și impulsul, nu pot fi stabilite în același timp cu o precizie arbitrară. Acest efect este cunoscut sub numele de principiul incertitudinii al lui Heisenberg.

Istorie

Cercetarea științifică privind natura undelor luminoase a început în secolele 17 și 18, când oamenii de știință precum Robert Hooke, Christiaan Huygens și Leonhard Euler au propus o teorie ondulatorie a luminii bazată pe observații experimentale. În 1803, Thomas Young, un polimat englez, a realizat faimosul experiment cu fanta dublă pe care l-a descris mai târziu într-o lucrare intitulată Despre natura luminii și a culorilor. Acest experiment a jucat un rol major în acceptarea generală a teoriei undelor luminoase.

În 1838, Michael Faraday a descoperit razele catodice. Aceste studii au fost urmate de afirmația din 1859 privind problema radiației negre a corpului de către Gustav Kirchhoff, sugestia din 1877 a lui Ludwig Boltzmann că stările energetice ale unui sistem fizic pot fi discrete, și ipoteza cuantică a lui Max Planck din 1900. Ipoteza lui Planck, conform căreia energia este radiată și absorbită în cuante (sau pachetele de energie) discrete se potrivește exact cu modelele observate ale radiației corpului negru.

În 1896, Wilhelm Wien a stabilit în mod empiric o lege de distribuție a radiației negre a corpului, cunoscută drept legea lui Wien în cinstea sa. Ludwig Boltzmann a ajuns în mod independent la acest rezultat prin considerații ale ecuațiilor lui Maxwell. Dar acesta a fost valabil numai la frecvențe înalte și a subestimat radiația la frecvențe joase. Mai târziu, Planck a corectat acest model folosind interpretarea statistică a termodinamicii lui Boltzmann și a propus ceea ce se numește acum Legea lui Planck, care a dus la dezvoltarea mecanicii cuantice.

Urmând soluția lui Max Planck în 1900 la problema radiațiilor negre ale corpurilor (raportată în 1859), Albert Einstein a oferit o teorie cuantică pentru a explica efectul fotoelectric (1905, raportat în 1887). În perioada 1900-1910, teoria atomică și teoria corpusculară a luminii a ajuns pentru prima dată acceptată pe scară largă ca fapt științific; aceste teorii din urmă pot fi privite ca teorii cuantice ale materiei și radiației electromagnetice, respectiv.

Printre primii care au studiat fenomenele cuantice în natură au fost Arthur Compton, C. V. Raman și Pieter Zeeman, fiecare având un efect cuantic numit după el. Robert Andrews Millikan a studiat experimental efectul fotoelectric, iar Albert Einstein a dezvoltat o teorie pentru acesta. În același timp, Ernest Rutherford a descoperit experimental modelul nuclear al atomului, pentru care Niels Bohr a dezvoltat teoria structurii atomice, lucru confirmat ulterior de experimentele lui Henry Moseley. În 1913, Peter Debye a extins teoria structurii atomice a lui Niels Bohr, introducând orbite eliptice, un concept introdus de Arnold Sommerfeld. Această fază este cunoscută sub numele de teoria cuantică veche.

Conform lui Planck, fiecare element energetic (E) este proporțional cu frecvența sa (ν):

E = h ν

unde h este constanta lui Planck.

(Max Planck este considerat tatăl teoriei cuantice.)

Planck a insistat cu prudență că acesta este pur și simplu un aspect al proceselor de absorbție și emisie a radiațiilor și nu are nimic de-a face cu realitatea fizică a radiației în sine. De fapt, el a considerat ipoteza sa cuantică un truc matematic pentru a obține răspunsul corect, mai degrabă decât o descoperire considerabilă. Cu toate acestea, în 1905, Albert Einstein a interpretat realist ipoteza cuantică a lui Planck și a folosit-o pentru a explica efectul fotoelectric, în care lumina strălucitoare a anumitor materiale poate scoate electroni din material. A câștigat Premiul Nobel pentru Fizică din 1921 pentru această lucrare.

Einstein a dezvoltat în continuare această idee pentru a arăta că o undă electromagnetică precum lumina ar putea, de asemenea, să fie descrisă ca o particulă (mai târziu numită foton), cu o cuantă discretă de energie dependentă de frecvența acesteia.

(Conferința Solvay din 1927 de la Bruxelles.)

Bazele mecanicii cuantice au fost înființate în timpul primei jumătăți a secolului XX de Max Planck, Niels Bohr, Werner Heisenberg, Louis de Broglie, Arthur Compton, Albert Einstein, Erwin Schrödinger, Max Born, John von Neumann, Paul Dirac, Enrico Fermi , Wolfgang Pauli, Max von Laue, Freeman Dyson, David Hilbert, Wilhelm Wien, Satyendra Nath Bose, Arnold Sommerfeld și alții. Interpretarea de la Copenhaga a lui Niels Bohr a devenit larg acceptată.

La mijlocul anilor 1920, evoluțiile în mecanica cuantică au dus la transformarea sa în formularea standard pentru fizica atomică. În vara lui 1925, Bohr și Heisenberg au publicat rezultate care au închis vechea teorie cuantică. Datorită comportamentului lor asemănător particulelor în anumite procese și măsurători, cuantele de lumină au fost numite fotoni (1926). Din postulatul simplu al lui Einstein s-a născut o serie de dezbateri, teoretizări și testări. Astfel, a apărut întregul câmp al fizicii cuantice, ceea ce a dus la acceptarea sa mai largă la cea de-a cincea Conferință Solvay din 1927.

Sa constatat că particulele subatomice și undele electromagnetice nu sunt pur și simplu particule și unde, ci au anumite proprietăți ale fiecăreia. Acest lucru a inițiat conceptul de dualitate undă-particulă.

Prin 1930, mecanica cuantică a fost în continuare unificată și formalizată prin lucrarea lui David Hilbert, Paul Dirac și John von Neumann cu un mai mare accent pe măsurare, natura statistică a cunoașterii noastre a realității, și speculații filozofice despre „observator" . De aici au apărut multe discipline, inclusiv chimia cuantică, electronica cuantică, optica cuantică și știința cuantică a informațiilor. Dezvoltările sale speculative moderne includ teoria corzilor și teoriile gravitației cuantice. De asemenea, aceasta oferă un cadru util pentru multe caracteristici ale tabelului periodic modern de elemente și descrie comportamentele atomilor în timpul legăturilor chimice și fluxul de electroni în semiconductorii calculatorului și, prin urmare, joacă un rol crucial în numeroasele tehnologii moderne.

Deși mecanica cuantică a fost construită pentru a descrie lumea foarte mică, este necesară și explicarea unor fenomene macroscopice, cum ar fi superconductorii și suprafluidele.

Cuvântul cuantic provine din latina, însemnând cât de mare sau cât de mult. În mecanica cuantică, se referă la o unitate discretă atribuită anumitor cantități fizice, cum ar fi energia unui atom în stare de repaus. Descoperirea că particulele sunt pachetele discrete de energie cu proprietăți asemănătoare undelor a condus la ramura fizicii care se ocupă de sistemele atomice și subatomice, numită astăzi mecanica cuantică. Ea stă la baza cadrului matematic al multor domenii ale fizicii și chimiei, inclusiv fizica materiei condensate, fizica stării solide, fizica atomică, fizica moleculară, fizica computațională, chimia computațională, chimia cuantică, fizica particulelor, chimia nucleară și fizica nucleară. Unele aspecte fundamentale ale teoriei sunt încă studiate în mod activ.

Mecanica cuantică este esențială pentru înțelegerea comportamentului sistemelor la scări de lungime atomică și mai mici. Dacă natura fizică a unui atom ar fi fost descrisă doar de mecanica clasică, electronii nu ar orbita nucleul, deoarece orbitele electronilor emit radiații (datorită mișcării circulare) și s-ar ciocni în cele din urmă cu nucleul din cauza acestei pierderii de energie. Acest cadru nu a putut explica stabilitatea atomilor. În schimb, electronii rămân pe o orbită nesigură, nedeterministă, probabilistică de tipul undă-particulă, în jurul nucleului, sfidând ipotezele tradiționale ale mecanicii clasice și ale electromagnetismului.

Mecanica cuantică a fost inițial dezvoltată pentru a oferi o explicație și o descriere mai bună a atomului, în special diferențele în spectrul luminii emise de diferiți izotopi ai aceluiași element chimic, precum și particulele subatomice. Pe scurt, modelul atomic mecanic cuantic a reușit spectaculos în regiunea în care mecanica clasică și electromagnetismul au eșuat.

În general, mecanica cuantică încorporează patru clase de fenomene pe care fizica clasică nu le poate explica:

cuantificarea anumitor proprietăți fizice

inseparabilitatea cuantică

principiul incertitudinii

dualitatea undă-particulă

Formulări matematice

În formularea riguroasă matematică a mecanicii cuantice dezvoltată de Paul Dirac, David Hilbert, John von Neumann, și Hermann Weyl, se simbolizează stările posibile ale unui sistem mecanic cuantic ca vectori unitari (numiți vectori de stare). Formal, acestea se află într-un spațiu Hilbert separabil complex - numit în mod variat spațiu de stare sau spațiu Hilbert asociat sistemului - care este bine definit până la un număr complex de norme 1 (factorul de fază). Cu alte cuvinte, stările posibile sunt puncte în spațiul proiectiv al unui spațiu Hilbert, denumit de obicei spațiul proiectiv complex. Natura exactă a acestui spațiu Hilbert este dependentă de sistem - de exemplu, spațiul de stare pentru stările de poziție și impuls este spațiul funcțiilor pătrate integrabile, în timp ce spațiul de stare pentru spinul unui singur proton este doar produsul a două planuri complexe. Fiecare observabilă este reprezentată de un operator liniar maximal hermitian (mai exact: de către un auto-adjoint) care acționează asupra spațiului de stare. Fiecare eigenstare a unui observator corespunde unui vector propriu al operatorului, iar valoarea proprie asociată corespunde valorii observabilei în acea eigenstare. Dacă spectrul operatorului este discret, observabila poate atinge numai acele eigenvalori discrete.

În formalismul mecanicii cuantice, starea unui sistem la un anumit moment este descrisă de o funcție de undă complexă, denumită și vector de stare într-un spațiu vectorial complex. Acest obiect matematic abstract permite calcularea probabilităților rezultatelor experimentelor concrete. De exemplu, acesta permite să se calculeze probabilitatea de a găsi un electron într-o anumită regiune în jurul nucleului la un moment dat. Contrar mecanicii clasice, nu se poate face niciodată predicții simultane ale variabilelor conjugate, cum ar fi poziția și impulsul, cu o precizie arbitrară. De exemplu, electronii pot fi considerați (la o anumită probabilitate) ca fiind localizați undeva într-o anumită regiune a spațiului, dar cu pozițiile lor exacte necunoscute. Contururile de probabilitate constantă, deseori denumite nori, pot fi trase in jurul nucleului unui atom pentru a înțelege unde ar putea fi localizat electronul cu cea mai mare probabilitate. Principiul incertitudinii lui Heisenberg cuantifică incapacitatea de a localiza cu precizie particula având în vedere impulsul conjugat al acesteia.

Conform unei interpretări, ca rezultat al unei măsurări, funcția de undă care conține informația de probabilitate pentru un sistem colapsează de la o stare inițială dată la o anumită eigenstare. Rezultatele posibile ale unei măsurători sunt valorile proprii ale operatorului care reprezintă observabila - ceea ce explică alegerea operatorilor hermitici, pentru care toate valorile proprii sunt reale. Distribuția probabilității unui observator într-o stare dată poate fi găsită prin calcularea descompunerii spectrale a operatorului corespunzător. Principiul incertitudinii lui Heisenberg este reprezentat de afirmația că operatorii care corespund anumitor observabile nu comută.

Natura probabilistică a mecanicii cuantice rezultă din actul de măsurare. Acesta este unul dintre cele mai dificile de înțeles aspecte ale sistemelor cuantice. Acesta a fost subiectul central al faimoaselor dezbateri Bohr-Einstein, în care cei doi oameni de știință au încercat să clarifice aceste principii fundamentale prin experimente de gândire. În deceniile de după formularea mecanicii cuantice, întrebarea a ceea ce constituie o măsurătoare a fost studiată pe larg. Au fost formulate noi interpretări ale mecanicii cuantice care elimină conceptul de colaps al funcției de undă. Ideea de bază este că atunci când un sistem cuantic interacționează cu un aparat de măsurare, funcțiile lor de undă respective devin inseparabile, astfel încât sistemul cuantic inițial încetează să mai existe ca entitate independentă.

În general, mecanica cuantică nu atribuie valori definite. În schimb, face o predicție folosind o distribuție a probabilității; respectiv, descrie probabilitatea de a obține rezultatele posibile din măsurarea unei observabile. Adesea, aceste rezultate sunt modificate de multe cauze, cum ar fi norii de probabilitate a densității. Norii de probabilitate sunt aproximativi (dar mai buni decât modelul Bohr), unde locația electronilor este dată de o funcție de probabilitate, eigenvaloarea funcției de undă, astfel încât probabilitatea este modulul pătrat al amplitudinii complexe sau atracția nucleară a stării cuantice. Firește, aceste probabilități vor depinde de starea cuantică la momentul măsurării. Prin urmare, incertitudinea este implicată în valoare. Există totuși anumite stări care sunt asociate cu o valoare definită a unei anumite observabile. Acestea sunt cunoscute ca eigenvalorile observabilei (eigen pot fi tradus din germană ca inerent sau caracteristic).

În lumea de zi cu zi, este natural și intuitiv să gândim totul (fiecare observabilă) ca fiind într-o eigenenstare. Totul pare să aibă o poziție definită, un impuls definit, o energie definită și un timp definit de apariție. Cu toate acestea, mecanica cuantică nu indică valorile exacte ale poziției și ale impulsului particulelor (deoarece acestea sunt perechi conjugate) sau energia și timpul (deoarece acestea sunt și ele perechi conjugate); mai degrabă, ea oferă doar o serie de probabilități în care particulei respective i s-ar putea da impulsul și probabilitatea de impuls. Prin urmare, este util să se folosească cuvinte diferite pentru a descrie stări având valori nesigure și stări cu valori definite (eigenstări). De obicei, un sistem nu va fi într-o eigenstare a observabilei (particulei) în care suntem interesați. Totuși, dacă cineva măsoară observabila, funcția de undă va fi instantaneu o eigenstare (sau eigenstare generalizată) a acelei observabile. Acest proces este cunoscut sub numele de colapsul funcției de undă, un proces controversat și mult dezbătut care implică extinderea sistemului studiat pentru a include dispozitivul de măsurare. Dacă cineva cunoaște funcția de undă corespunzătoare momentului înainte de măsurare, se va putea calcula probabilitatea ca funcția de undă să colapseze în fiecare dintre posibilele eigenstări. De exemplu, particula liberă din exemplul precedent va avea, de obicei, o funcție de undă care este un pachet de unde centrat în jurul unei anumite poziții medii x0 (nici o eigenstare de poziție, nici de impuls). Când se măsoară poziția particulei, este imposibil să se prezică cu certitudine rezultatul. Este probabil, dar nu sigur, că va fi aproape de x0, unde amplitudinea funcției de undă este mare. După efectuarea măsurării, obținând un rezultat x, funcția de undă colapsează într-o poziție de eigenstare centrată la x.

Evoluția timpului unei stări cuantice este descrisă de ecuația lui Schrödinger, în care Hamiltonianul (operatorul care corespunde energiei totale a sistemului) generează evoluția timpului. Evoluția temporală a funcțiilor de undă este deterministă în sensul că - dată fiind o funcție de undă la o dată inițială - ea face o predicție clară a funcției de undă în orice moment ulterior.

Pe parcursul unei măsurări, schimbarea funcției inițiale a undelor într-o altă funcție de undă ulterioară nu este deterministă, este imprevizibilă (adică, aleatorie).

Funcțiile de undă se schimbă odată cu trecerea timpului. Ecuația Schrödinger descrie modul în care funcțiile de undă se schimbă în timp, jucând un rol similar celei de-a doua lege al lui Newton în mecanica clasică. Ecuația Schrödinger, aplicată exemplului mai sus menționat al particulei libere, prezice că centrul unui pachet de unde se va deplasa prin spațiu la o viteză constantă (ca o particulă clasică fără forțe care acționează asupra ei). Cu toate acestea, pachetul de unde se va răspândi, de asemenea, odată cu trecerea timpului, ceea ce înseamnă că poziția devine mai incertă cu timpul. Acest lucru are de asemenea efectul de a transforma o eigenstare de poziție (care poate fi considerată ca un pachet de unde infinit de ascuțit) într-un pachet de unde extins care nu mai reprezintă o eigenstare (definitivă, sigură).

Unele funcții de undă produc distribuții de probabilități care sunt constante sau independente de timp - cum ar fi atunci când se află într-o stare staționară de energie constantă, timpul dispare în pătratul absolut al funcției de undă. Multe sisteme care sunt tratate dinamic în mecanica clasică sunt descrise de astfel de funcții de undă statice. De exemplu, un singur electron într-un atom ne-excitat este imaginat clasic ca o particulă care se deplasează într-o traiectorie circulară în jurul nucleului atomic, în timp ce în mecanica cuantică este descrisă printr-o funcție de undă statică, sferic simetric care înconjoară nucleul (notați totuși că doar cele mai joase stări de momente unghiulare, etichetate s, sunt sferic simetrice).

Ecuația Schrödinger acționează pe întreaga amplitudine a probabilității, nu doar pe valoarea absolută. În timp ce valoarea absolută a amplitudinii probabilității codifică informații despre probabilități, faza sa codifică informații despre interferența dintre stările cuantice. Acest lucru dă naștere la comportamentul de undă a stărilor cuantice. După cum se arată, soluțiile analitice ale ecuației Schrödinger sunt disponibile numai pentru un număr foarte mic de modele hamiltoniene relativ simple, dintre care oscilatorul cuantic armonic, particula într-o cutie, cationul dihidrogenic și atomul de hidrogen sunt cei mai importanți reprezentanți. Chiar și atomul de heliu - care conține doar un electron suplimentar față de atomul de hidrogen - a respins toate încercările unui tratament complet analitic.

Există totuși câteva tehnici de generare a soluțiilor aproximative. În metoda importantă cunoscută drept teoria perturbației, se folosește rezultatul analitic pentru un model mecanic cuantic simplu pentru a genera un rezultat pentru un model mai complicat care este legat de modelul mai simplu (de exemplu) prin adăugarea unei energii potențiale slabe. O altă metodă este abordarea ecuației semi-clasice a mișcării, care se aplică sistemelor pentru care mecanica cuantică produce doar deviații slabe (mici) de la comportamentul clasic. Aceste deviații pot fi apoi calculate pe baza mișcării clasice. Această abordare este deosebit de importantă în domeniul haosului cuantic.

Interacția cu alte teorii ale fizicii

Normele fundamentale ale mecanicii cuantice sunt foarte largi. Ele afirmă că spațiul de stare al unui sistem este un spațiu Hilbert și observabilele sunt operatori Hermitiani care acționează în acest spațiu, dar nu ne spune care spațiu Hilbert sau care operatori. Aceștia trebuie să fie aleși în mod adecvat pentru a obține o descriere cantitativă a unui sistem cuantic. Un ghid important pentru a face aceste alegeri este principiul de corespondență, care prevede că predicțiile mecanicii cuantice se reduc la fizica clasică (de exemplu, non-cuantică) atunci când un sistem devine de mari dimensiuni, cunoscută ca limita clasică sau corespondentă. Prin urmare, se poate porni de la un model clasic al unui anumit sistem, și să se încerce să se ghicească modelul cuantic de bază, care dă naștere la modelul clasic în limita corespondentă.

Când mecanica cuantică a fost formulată inițial, aceasta a fost aplicată la modele a căror limită corespondentă a fost mecanica clasică non-relativistă. De exemplu, cunoscutul model cuantic al oscilatorului armonic folosește o expresie explicit non-relativistă pentru energia cinetică a oscilatorului, și este, astfel, o versiune cuantică a oscilatorului armonic clasic.

Încercări timpurii de a fuziona mecanica cuantică cu relativitatea specială au implicat înlocuirea ecuației Schrödinger cu o ecuație covariantă, cum ar fi ecuația Klein-Gordon sau ecuația Dirac. În timp ce aceste teorii au avut succes în a explica multe rezultate experimentale, au anumite calități nesatisfăcătoare care decurg din neglijarea lor a creării și anihilării de particule relativiste. O teorie cuantică relativistă completă necesită dezvoltarea teoriei câmpului cuantic, care aplică cuantificarea unui câmp, mai degrabă decât unui set fix de particule. Prima teorie completă a câmpului cuantic, electrodinamica cuantică, oferă o descriere complet relativistă a interacțiunii electromagnetice.

Întregul sistem al teoriei câmpului cuantic este de multe ori ne-necesar pentru a descrie sistemele electrodinamice. O abordare mai simplă, folosită de la începutul mecanicii cuantice, este de a trata particulele încărcate ca obiecte ale mecanice cuantice fiind acționate de un câmp electromagnetic clasic. De exemplu, modelul cuantic elementar al atomului de hidrogen descrie câmpul electric al atomului de hidrogen folosind un potențial coulombian clasic 1/r. Această abordare semi-clasică eșuează dacă fluctuațiile cuantice în câmpul electromagnetic joacă un rol important, cum ar fi în emisia de fotoni de particule încărcate.

S-au dezvoltat teorii ale câmpului cuantic pentru forța nucleară tare și forța nucleară slabă. Teoria câmpului cuantic pentru forța nucleară tare este cromodinamica cuantică, care descrie interacțiunile particulelor subnucleare, cuarcii și gluonii. Forța nucleară slabă și forța electromagnetică au fost unificate, în formele lor cuantificate, într-o singură teorie a câmpului cuantic cunoscută sub numele de teoria electroslabă.

S-a dovedit a fi dificil de construit modele cuantice pentru gravitație, forța fundamentală rămasă. Aproximări semi-clasice sunt viabile, și au condus la predicții, cum ar fi radiatiile Hawking. Cu toate acestea, formularea unei teorii complete a gravitației cuantice este împiedicată de incompatibilități evidente între relativitatea generală, teoria cea mai precisă a gravitației cunoscută în prezent, și unele dintre ipotezele fundamentale ale teoriei cuantice. Rezolvarea acestor incompatibilități este un domeniu de cercetare activ.

Aproximările semi-clasice sunt tehnici care permit să se formuleze o problemă cuantică cu unele cantități fizice înlocuite cu analogii lor clasici, într-un efort de a reduce complexitatea modelului. Chiar și în mecanica cuantică non-relativistă, un studiu complet microscopic necesită în general calcule numerice pe scară largă. Soluțiile cuantice analitice care descriu comportamentul sistemului în ceea ce privește funcțiile matematice cunoscute, sunt disponibile doar pentru o clasă mica de sisteme, din care oscilatorului armonic și atomul de hidrogen sunt cei mai importanți reprezentanți.

Chiar și atomul de heliu, care conține doar un electron mai mult decât hidrogenul, sfidează toate încercările de tratare complet analitică în mecanica cuantică. Într-o astfel de situație, rezultatele semi-clasice aproximative pot oferi perspective valoroase. Metodele necesare se bazează pe o înțelegere detaliată a mecanicii clasice corespunzătoare, permițând în particular existența haosului. Studiul acestor aproximări face parte din domeniul haosului cuantic.

(Densități de probabilitate corespunzătoare funcțiilor de undă ale unui electron într-un atom de hidrogen care posedă nivele energetice definite (crescând de sus în jos în imagine: n = 1, 2, 3, ...) și momentul unghiular (crescând de la stânga la dreapta: s, p, d, ...) Zonele mai dense corespund unei densități de probabilitate mai mari într-o măsurătoare de poziție. Aceste funcții de undă sunt direct comparabile cu cifrele lui Chladni pentru modurile acustice de vibrație în fizica clasică, și sunt moduri de oscilație de asemenea, având o energie îngustă și, astfel, o anumită frecvență. Momentul unghiular și energia sunt cuantificate și iau doar valori discrete precum cele arătate (ca în cazul frecvențelor rezonante în acustică) Sursa: Geek3, https://en.wikipedia.org/wiki/File:Atomic-orbital-clouds_spd_m0.png, CC Attribution-Share Alike 4.0 International license)

Mecanica cuantică și fizica clasică

Predicțiile mecanicii cuantice au fost verificate experimental la un grad extrem de ridicat de precizie. Conform principiului corespondenței dintre mecanica clasică și cea cuantică, toate obiectele se supun legilor mecanicii cuantice, iar mecanica clasică este doar o aproximare a sistemelor mari de obiecte (sau o mecanică statistică cuantică a unei mari colecții de particule). Legile mecanicii clasice rezultă astfel din legile mecanicii cuantice ca o medie statistică la limita sistemelor mari sau numere mari cuantice. Cu toate acestea, sistemele haotice nu au numere cuantice bune, iar haosul cuantic studiază relația dintre descrierile clasice și cuantice în aceste sisteme.

Coerența cuantică este o diferență esențială între teoriile clasice și cuantice ilustrate de paradoxul Einstein-Podolsky-Rosen (EPR) - un atac asupra unei anumite interpretări filosofice a mecanicii cuantice printr-un apel la realismul local. Interferențele cuantice implică însumarea împreună a amplitudinilor de probabilitate, în timp ce undele clasice deduc că există o însumare a intensităților. Pentru corpurile microscopice, extensia sistemului este mult mai mică decât lungimea de coerență, ceea ce dă naștere la inseparabilitatea pe distanțe lungi și alte fenomene nelocale caracteristice sistemelor cuantice. Coerența cuantică nu este, de obicei, evidentă la scări macroscopice, deși o excepție de la această regulă poate să apară la temperaturi extrem de scăzute (adică aproape de zero absolut), la care comportamentul cuantic se poate manifesta macroscopic. Acest lucru este în concordanță cu următoarele observații:

Multe proprietăți macroscopice ale unui sistem clasic sunt o consecință directă a comportamentului cuantic al părților sale. De exemplu, stabilitatea materiei macro (formată din atomi și molecule care vor colapsa rapid doar sub forțele electrice), rigiditatea solidelor și proprietățile mecanice, termice, chimice, optice și magnetice ale materiei, sunt toate rezultatele interacțiunii sarcini electrice conform regulilor mecanicii cuantice.

În timp ce comportamentul aparent exotic al materiei definit de mecanica cuantică și teoria relativității devine mai evident atunci când se ocupă cu particule de dimensiuni extrem de mici sau viteze care se apropie de viteza luminii, legile clasice, adesea considerate Newtoniene, rămân fizic corecte prezicând comportamentul marii majorități a obiectelor mari (de ordinul dimensiunii moleculelor mari sau mai mare) la viteze mult mai mici decât viteza luminii.

Interpretarea de la Copenhaga a cinematicii cuantice versus clasice

O mare diferență între mecanica clasică și cea cuantică este că ele folosesc descrieri cinematice foarte diferite.

În viziunea matură a lui Niels Bohr, fenomenele mecanice cuantice trebuie să fie experimentate, cu descrieri complete ale tuturor dispozitivelor pentru măsurătorile de sistem, pregătitoare, intermediare și finale. Descrierile sunt în termeni macroscopici, exprimate în limbaj obișnuit, completate cu conceptele de mecanică clasică. Condiția inițială și cea finală ale sistemului sunt descrise, respectiv, prin valori într-un spațiu de configurare, de exemplu un spațiu de poziție sau un spațiu echivalent, cum ar fi un spațiu de impuls. Mecanica cuantică nu admite o descriere complet precisă, în termeni atât de poziție cât și de impuls, a unei condiții sau stare inițială (în sensul clasic al cuvântului) care să susțină o predicție precis deterministă și cauzală a unei stări finale. În acest sens, susținut de Bohr în scrierile sale mature, fenomenul cuantic este un proces, un pasaj de la starea inițială la cea finală, nu o stare instantanee în sensul clasic al acestui cuvânt. Astfel, există două tipuri de procese în mecanica cuantică: staționare și tranzitorii. Pentru un proces staționar, condiția inițială și cea finală sunt aceleași. Pentru o tranziție, ele sunt diferite. Evident, prin definiție, dacă este dată numai condiția inițială, procesul nu este determinat. Dată fiind condiția inițială, predicția condiției sale finale este posibilă, cauzal, dar numai probabilistic, deoarece ecuația lui Schrödinger este deterministă pentru evoluția funcției de undă, dar funcția de undă descrie sistemul doar probabilistic.

Pentru multe experimente, este posibil să se gândească la condițiile inițiale și finale ale sistemului ca fiind o particulă. În unele cazuri, se pare că există potențial mai multe căi sau traiectorii distincte din punct de vedere spațial, prin care o particulă ar putea trece de la starea inițială la cea finală. Este o caracteristică importantă a descrierii cinematice cuantice că nu permite o afirmație clară unică despre care din aceste căi este de fapt urmată. Doar condițiile inițiale și finale sunt clare, și ele sunt definite doar atât de precis pe cât este permis de descrierea spațiului de configurare sau de echivalentul acestuia. În fiecare caz pentru care este necesară o descriere cinematică cuantică, există întotdeauna un motiv convingător pentru această restricție de precizie cinematică. Un exemplu al unui astfel de motiv este că pentru ca o particulă să fie găsită experimental într-o poziție definită, ea trebuie să fie ținută nemișcată; pentru a fi găsită experimental că are un impuls definit, trebuie să aibă mișcare liberă; aceste două sunt logic incompatibile din punctul de vedere al preciziei simultane.

Cinematica clasică nu cere în primul rând descrierea experimentală a fenomenelor sale. Aceasta permite descrierea complet precisă a unei stări instantanee printr-o valoare în spațiul de fază, produsul cartezian al spațiilor de configurație și impuls. Această descriere pur și simplu presupune sau imaginează o stare ca o entitate fizic existentă fără îngrijorare cu privire la măsurabilitatea sa experimentală. O astfel de descriere a unei condiții inițiale, împreună cu legile de mișcare ale lui Newton, permite o predicție precisă deterministă și cauzală a unei stări finale, cu o traiectorie definită de trecere. Dinamica hamiltoniană poate fi folosită pentru acest lucru. De asemenea, cinematica clasică permite descrierea unui proces analog cu descrierea inițială și finală a condițiilor utilizate de mecanica cuantică. Mecanica lagrangiană se aplică acestui lucru. Pentru procesele care necesită luarea în considerare a acțiunilor unui număr mic de constante Planck, cinematica clasică nu este adecvată; este necesară mecanica cuantică.

Relativitatea generală și mecanica cuantică

Chiar și cu postulatele definitorii ale teoriei lui Einstein a relativității generale și a teoriei cuantice susținute incontestabil de dovezile empirice riguroase și repetate, și în timp ce ele nu se contrazic reciproc direct teoretic (cel puțin în ceea ce privește pretențiile lor primare) sunt dificil de integrat într-un model consistent și coerent.

Gravitația este neglijabilă în multe domenii ale fizicii particulelor, astfel încât unificarea dintre relativitatea generală și mecanica cuantică nu este o problemă urgentă în acele aplicații particulare. Cu toate acestea, lipsa unei teorii corecte a gravitației cuantice este o problemă importantă în cosmologia fizică și căutarea de către fizicieni a unei teorii finale (TF) elegante. În consecință, rezolvarea incoerențelor dintre cele două teorii a reprezentat un obiectiv major al fizicii secolului XX și XXI. Mulți fizicieni proeminenți, inclusiv Stephen Hawking, au muncit mulți ani în încercarea de a descoperi o teorie finală care stă la baza tuturor lucrurilor. Această TF nu numai că ar combina diferitele modele de fizică subatomică, ci ar și deriva cele patru forțe fundamentale ale naturii - forța puternică, electromagnetismul, forța slabă și gravitația - din o singură forță sau fenomen. Deși Stephen Hawking a crezut inițial în Teoria Finală, după ce a considerat teorema lui Gödel despre incompletitudine a ajuns la concluzia că nu se poate obține, și a declarat aceasta public în prelegerea Gödel și sfârșitul fizicii (2002).

Încercări pentru o teorie a câmpului unificată

Încercarea de a unifica forțele fundamentale prin mecanica cuantică este în curs de desfășurare. Electrodinamica cuantică (sau electromagnetismul cuantic), care este în prezent (cel puțin în regim perturbator) cea mai corectă teorie fizică în competiție cu relativitatea generală, a fost cu succes îmbinată cu forța nucleară slabă în forța electroslabă și se lucrează în prezent pentru a îmbina forța electroslabă și forța puternică în forța electroputernică. Predicțiile actuale afirmă că, la aproximativ 10¹⁴ GeV, cele trei forțe menționate mai sus sunt unite într-un singur câmp unificat. Dincolo de această mare unificare, se speculează că este posibil să se combine gravitația cu celelalte trei simetrii gauge, care se așteaptă să aibă loc la circa 10¹⁹ GeV. Cu toate acestea - și în timp ce relativitatea specială este încorporată parcimonios în electrodinamica cuantică - relativitatea generală extinsă, în prezent cea mai bună teorie care descrie forța gravitațională, nu a fost complet încorporată în teoria cuantică. Unul dintre cei care caută o TF coerentă este Edward Witten, un fizician teoretic care a formulat teoria M, care este o încercare de a descrie teoria corzilor bazate pe supersimetrie. Teoria M susține că spațiutimpul nostru aparent 4-dimensional este, în realitate, un spațiutimp de 11 dimensiuni care conține 10 dimensiuni spațiale și o dimensiune temporală, deși 7 dintre dimensiunile spațiale sunt - la energii inferioare - complet compactizate (sau infinit curbate) și nu pot fi ușor de măsurat sau de probat.

O altă teorie populară este gravitația cuantică în bucle (GCB), o teorie propusă inițial de Carlo Rovelli care descrie proprietățile cuantice ale gravitației. Este, de asemenea, o teorie a spațiului cuantic și a timpului cuantic, deoarece, în relativitatea generală, geometria spațiutimpului este o manifestare a gravitației. GCB este o încercare de îmbinare și adaptare a mecanicii cuantice standard și a relativității generale standard. Principalul rezultat al teoriei este o imagine fizică a spațiului în care spațiul este granular. Granularitatea este o consecință directă a cuantizării. Are aceeași natură a granularității fotonilor în teoria cuantică a electromagnetismului sau a nivelelor discrete ale energiei atomilor. Dar aici este spațiul însuși, cel care este discret. Mai precis, spațiul poate fi privit ca o țesătură sau rețea extrem de fin țesută de bucle finite. Aceste rețele de bucle sunt numite rețele de spin. Evoluția unei rețele de spin în timp este denumită spumă de spin. Mărimea estimată a acestei structuri este lungimea Planck, care este de aproximativ 1.616 × 10-35 m. Conform teoriei, nu există nicio semnificație pentru lungimi mai scurte decât aceasta (cf. energiei scării Planck). Prin urmare, GCB prezice că nu doar materia, ci și spațiul propriu-zis, are o structură atomică.

Formulări matematice echivalente

Există numeroase formulări matematice echivalente ale mecanicii cuantice. Una dintre cele mai vechi și mai utilizate formulări este teoria transformării propusă de Paul Dirac, care unifică și generalizează cele două cele mai vechi formulări ale mecanicii cuantice - mecanica matriceală (dezvoltată de Werner Heisenberg) și mecanica ondulatorie (dezvoltată de Erwin Schrödinger).

Mai ales din momentul în care Werner Heisenberg a primit Premiul Nobel pentru Fizică în 1932 pentru crearea mecanicii cuantice, rolul lui Max Born în dezvoltarea mecanicii cuantice a fost trecut cu vederea până când a primit premiul Nobel din 1954. Rolul său este remarcat într-o biografie din 2005 a lui Born, care îi reiterează importanța în formularea matriceală a mecanicii cuantice și utilizarea amplitudinilor de probabilitate. Heisenberg însuși recunoaște că a învățat matricele de la Born, publicând un festschrift din 1940, prin care îl onorează pe Max Planck. În formularea matriceală, starea instantanee a unui sistem cuantic codifică probabilitățile proprietăților sale măsurabile sau observabile. Exemple de observabile includ energia, poziția, impulsul și momentul unghiular. Observabilele pot fi fie continue (de exemplu, poziția unei particule) sau discrete (de exemplu, energia unui electron legat la un atom de hidrogen). O formulare alternativă a mecanicii cuantice este formularea finală a Feynman, în care o amplitudine mecanică cuantică este considerată ca o sumă peste toate căile posibile clasice și non-clasice între stările inițiale și cele finale. Acesta este omologul cuantic-mecanic al principiului acțiunii în mecanica clasică.

Implicații filosofice

De la începuturi, multe aspecte contra-intuitive și rezultate ale mecanicii cuantice au provocat dezbateri filosofice puternice și multe interpretări. Chiar și probleme fundamentale, cum ar fi regulile de bază ale lui Max Born privind amplitudinile de probabilitate și distribuțiile de probabilități, au necesitat decenii până să fie apreciate de societate și de mulți oameni de știință de vârf. Richard Feynman a spus odată: Cred că pot spune cu siguranță că nimeni nu înțelege mecanica cuantică. Potrivit lui Steven Weinberg, Acum, în opinia mea, nu există o interpretare cu totul satisfăcătoare a mecanicii cuantice.

Interpretarea de la Copenhaga - datorată în mare măsură lui Niels Bohr și Werner Heisenberg - rămâne cea mai larg acceptată printre fizicieni, la aproximativ 75 de ani de la pronunțarea sa. Conform acestei interpretări, natura probabilistică a mecanicii cuantice nu este o caracteristică temporară care va fi în cele din urmă înlocuită de o teorie deterministă, ci trebuie considerată o renunțare definitivă la ideea clasică de cauzalitate. De asemenea, se crede că orice aplicare bine definită a formalismului mecanic cuantic trebuie să facă întotdeauna referire la aranjamentul experimental, datorită naturii conjugate a probelor obținute în diferite situații experimentale.

Albert Einstein, el însuși unul dintre fondatorii teoriei cuantice, nu a acceptat unele dintre interpretările mai mult filosofice sau metafizice ale mecanicii cuantice, cum ar fi respingerea determinismului și a cauzalității. El este adesea citat spunând, ca răspuns la acest aspect, că Dumnezeu nu se joacă cu zaruri. A respins conceptul conform căruia starea unui sistem fizic depinde de aranjamentul experimental pentru măsurarea acestuia. A afirmat că o stare a naturii apare în sine, indiferent dacă și cum ar putea fi observată. În această privință, el este susținut de definiția acceptată în prezent a unei stări cuantice, care rămâne invariantă în alegerea arbitrară a spațiului de configurare pentru reprezentarea sa, adică a modului de observare. De asemenea, el a susținut că mecanica cuantică care stă la bază ar trebui să includă o teorie care exprimă în mod temeinic și direct regula împotriva acțiunii la distanță; cu alte cuvinte, el a insistat asupra principiului localității. El a considerat, dar a respins pe motive teoretice, o propunere specială pentru variabilele ascunse pentru a evita indeterminismul sau acauzalitatea măsurării în mecanica cuantică. A considerat că mecanica cuantică era o teorie valabilă, dar nu permanent definitivă, pentru fenomenele cuantice. A considerat că înlocuirea sa viitoare va necesita progrese conceptuale profunde și nu va veni rapid sau ușor. Dezbaterile Bohr-Einstein oferă o critică vibrantă a interpretării de la Copenhaga din punct de vedere epistemologic. În argumentarea opiniilor sale, Eisntein a produs o serie de obiecții, dintre care cea mai faimoasă a devenit cunoscut drept paradoxul Einstein-Podolsky-Rosen.

John Bell a arătat că acest paradox EPR a condus la diferențe testabile experimentale între mecanica cuantică și teoriile care se bazează pe variabile ascunse. Au fost efectuate experimente care confirmă precizia mecanicii cuantice, demonstrând astfel că mecanica cuantică nu poate fi îmbunătățită prin adăugarea de variabile ascunse. Experimentele inițiale ale lui Alain Aspect în 1982 și multe experimente ulterioare au verificat definitiv inseparabilitatea cuantică. La începutul anilor 1980, experimentele au arătat că astfel de inegalități au fost într-adevăr încălcate în practică - astfel că există, de fapt, corelații de tipul celor sugerate de mecanica cuantică. La început, acestea păreau doar ca efecte esoterice izolate, dar până la mijlocul anilor 1990 ele fuseseră codificate în domeniul teoriei informației cuantice și au condus la construcții cunoscute precum criptografia cuantică și teleportarea cuantică.

Inseparabilitatea, așa cum s-a demonstrat în experimentele tip Bell, însă, nu încalcă cauzalitatea, deoarece nu se întâmplă niciun transfer de informații. Inseparabilitatea cuantică formează baza criptografiei cuantice, care este propusă pentru utilizarea în aplicații comerciale de înaltă securitate în domeniile bancar și guvernamental.

Interpretarea multor lumi a lui Everett, formulată în 1956, susține că toate posibilitățile descrise de teoria cuantică apar simultan într-un multivers compus din universuri paralele, în cea mai mare parte independente. Acest lucru nu se realizează prin introducerea unor noi axiome în mecanica cuantică, ci dimpotrivă, prin eliminarea axiomei colapsului pachetului de undă. Toate stările consistente posibile ale sistemului măsurat și ale aparatului de măsurare (inclusiv observatorul) sunt prezente într-o realitate fizică - nu doar matematică formală, ca în alte interpretări - o suprapunere cuantică. O astfel de suprapunere a combinațiilor de stări consecvente ale diferitelor sisteme se numește o stare inseparată. În timp ce multiversul este determinist, percepem un comportament non-determinist, guvernat de probabilități, deoarece putem observa doar universul (adică, contribuția constantă a stării la suprapunerea menționată mai sus) în care noi, ca observatori, locuim. Interpretarea lui Everett este în perfectă concordanță cu experimentele lui John Bell și le face inteligibil intuitiv. Totuși, conform teoriei decoerenței cuantice, aceste universuri paralele nu vor fi niciodată accesibile pentru noi. Inaccesibilitatea poate fi înțeleasă după cum urmează: odată măsurătoarea efectuată, sistemul măsurat devine inseparat atât cu fizicianul care l-a măsurat, cât și cu un număr mare de alte particule, dintre care unele sunt fotoni care se deplasează la viteza luminii spre celălalt capăt a universului. Pentru a demonstra că funcția de undă nu a colapsat, ar trebui să reintroduceți toate aceste particule și să le măsurați din nou, împreună cu sistemul care a fost măsurat inițial. Nu numai că acest lucru este absolut imposibil, dar chiar dacă teoretic s-ar putea face acest lucru, ar trebui să se distrugă orice dovadă că a avut loc măsurarea inițială (inclusiv memoria fizicianului). În lumina acestor teste Bell, Cramer (1986) a formulat interpretarea sa tranzacțională, care este unică în furnizarea unei explicații fizice pentru regula Born. Mecanica cuantică relațională a apărut la sfârșitul anilor 1990 ca derivată modernă a interpretării de la Copenhaga.

1.1 Atomul și cuanta

(Structura atomului de heliu, Sursa: Yzmo, https://en.wikipedia.org/wiki/File:Helium_atom_QM.svg, Attribution-Share Alike 3.0 Unported licens)

Un atom este cea mai mică unitate constitutivă a materiei obișnuite care are proprietățile unui element chimic. Fiecare solid, lichid, gaz și plasmă este compus din atomi neutri sau ionizați. Atomii sunt foarte mici; mărimile tipice sunt în jur de 100 de picometri (zece miliardimi de metru).

Atomii sunt suficient de mici încât încercarea de a prezice comportamentul lor folosind fizica clasică - ca și cum ar fi bile de biliard, de exemplu - să dea pronosticuri incorecte din cauza efectelor cuantice. Prin dezvoltarea fizicii, modelele atomice au încorporat principii cuantice pentru a explica și anticipa mai bine comportamentul.

Fiecare atom este compus dintr-un nucleu și unul sau mai mulți electroni legați de nucleu. Nucleul este format din unul sau mai mulți protoni și de obicei un număr similar de neutroni. Protonii și neutronii sunt numiți nucleoni. Mai mult de 99,94% din masa atomului se află în nucleu. Protonii au o încărcătură electrică pozitivă, electronii au o sarcină electrică negativă, iar neutronii nu au nicio sarcină electrică. Dacă numărul de protoni și electroni este egal, atomul este neutru din punct de vedere electric. Dacă un atom are mai mulți sau mai puțini electroni decât protonii, atunci are o încărcătură globală negativă sau pozitivă, respectiv, și se numește ion.

Electronii unui atom sunt atrași de protonii dintr-un nucleu atomic prin această forță electromagnetică. Protonii și neutronii din nucleu sunt atrași unul de altul printr-o forță diferită, forța nucleară, care este de obicei mai puternică decât forța electromagnetică acționând ca forță de respinge între protonii încărcați pozitiv. În anumite circumstanțe, forța electromagnetică respingătoare devine mai puternică decât forța nucleară, iar nucleonii pot fi eliminați din nucleu, lăsând în urmă un alt element: apare fenomenul de dezintegrare nucleară care duce la transmutarea nucleară.

Numărul de protoni din nucleu definește la ce element chimic corespunde atomul: de exemplu, toți atomii de cupru conțin 29 de protoni. Numărul de neutroni definește izotopul elementului. Numărul de electroni influențează proprietățile magnetice ale unui atom. Atomii se pot atașa la unul sau mai mulți alți atomi prin legături chimice pentru a forma compuși chimici cum ar fi moleculele. Capacitatea atomilor de a asocia și de a disocia este responsabilă pentru majoritatea schimbărilor fizice observate în natură și este subiectul chimiei ca disciplină.

1.2 Radiația corpului negru și cuantificarea lui Planck

Radiația corpului negru

Radiația termică este radiația electromagnetică emisă de suprafața unui obiect datorită energiei interne a obiectului. Dacă un obiect este încălzit suficient, el începe să emită lumină la capătul roșu al spectrului, în timp ce devine roșu fierbinte.

Încălzirea în continuare determină schimbarea culorii de la roșu la galben, alb și albastru, deoarece emite lumină la lungimi de undă din ce în ce mai mici (frecvențe mai mari). Un emițător perfect este, de asemenea, un absorber perfect: atunci când este rece, un astfel de obiect pare perfect negru, deoarece absoarbe toată lumina care cade pe el și nu emite nimic. În consecință, un emițător termic ideal este cunoscut ca un corp negru, iar radiația pe care o emite se numește radiația corpului negru.

(Predicții privind cantitatea de radiație termică a diferitelor frecvențe emise de un corp. Valorile corecte prevăzute de legea lui Planck (verde) contrastează cu valorile clasice ale legii Rayleigh-Jeans (roșu) și aproximarea Wien (albastru). Sursa: sfu, https://en.wikipedia.org/wiki/File:RWP-comparison.svg, Attribution-Share Alike 3.0 Unported license)

La sfârșitul secolului al XIX-lea, radiația termică a fost destul de bine caracterizată experimental. Fizica clasică a condus la legea Rayleigh-Jeans, care, după cum se arată în figură,