Valea Robilor

N-aș ști să spun dacă sunt vremuri care au fost sau vremuri care va să vină. Știu doar că sunt vremuri în care trăiesc oameni și în care răul

este mai palpabil ca oricând. Trăiește printre noi, cu noi, în noi și uneori chiar poate fi atins.

Capitolul 1

ÎN VALEA ROBILOR TRĂIESC trei categorii de oameni. Prima o reprezintă Guvernatorul și acoliții săi, singura categorie cu drepturi – doar cu drepturi mai bine spus.

Guvernatorul a fost ales de sus, dintre oamenii lui RR și robii, când au ajuns, l-au găsit aici parcă etern înfipt în jilțul său, cu biciul care smulge carne într-o mână, catastiful cu îndatoriri ale robilor în cealaltă mână – niciodată drepturi! -, și rânjetul nesătul mereu pe figură. Acoliții lui nu au niciodată un număr fix. În funcție de preferințe, de perioade, de câți robi noi sunt smulși de războaie sau dați în gajul datoriilor și ajung

în Valea Robilor.

Totuși, priviți cu un ochi obiectiv, acoliții își dau pe față adevărata natură: sunt tot robi în felul lor. Nu au nimic al lor. Nici măcar biciul pe care îl mânuiesc cu nepăsare și dezinvoltură.

Apoi vine o mână de oameni liberi pe cale să devină și ei în curând parte din masa robilor. Sunt oamenii locului, cei care au fost aici până și înaintea Guvernatorului și cărora li s-a dat voie simbolic să-și păstreze vechile pământuri - sau li s-au alocat altele noi în funcție de noroc – și au voie acum să le cultive cu arendă. Doar în aparență acești oameni sunt liberi.

În realitate contractele de arendă sunt atât de aspre și de atent ticluite încât după un an de muncă oamenii liberi se trezesc adesea flămânzi și datori pe munca și timpul lor în fața clasei conducătoare.

Apoi vine marea masă a robilor. Sunt oameni tineri în marea majoritate pentru că bătrânii, bolnavii și copiii mici au fost omorați și lăsați să li se albească oasele pe glia părintească. Aici au fost strânși și aduși doar cei cu brațe puternice de muncă și fără prea multe păreri personale. Orice urmă de răzvrătire a fost înăbușită în fașă, scurtată de

cap și lăsată să putrezească acolo unde a picat, fără prea multe păreri de rău.

Și totuși, adevărul adevărat e că toți cei ce-și trăiesc zilele și-și mănâncă pâinea - sau mămăliga după caz – în Valea Robilor, sunt robi.

De la cel mai mare în rang până la cel mai năpăstuit suflet, toți sunt deposedați de orice avere pământească ar putea avea. Totul, absolut totul, de la unelte la aerul pe care îl respiră îi aparțin lui RR.

Și, pe lângă deposedarea aceasta materială, vin în trepte și celelalte deposedări, cele cu adevărat importante. Aici oamenii nu au bucurii, nu au dorințe, nu au speranțe. Au doar muncă necontenită, o exploatare

cruntă fără început și fără de sfârșit.

Pâine, bătaie și muncă. E tot ce primesc și tot ce se așteaptă de la

ei.

Până și Guvernatorul, hierocrația locală, este la rândul lui ros de

îndoieli și mâncat de dorința de putere adevărată, gust pe care nu o să îl simtă în realitate niciodată. Poate că acum el este stăpân peste aceste suflete pe jumătate sălbăticite, dar în realitate, e unul dintre cei mulți care ar fi putut fi trimis de la centru, și în nici un caz cel mai deștept. El știe că poate fi schimbat oricând!

Adevăratul lui păcat și dor, ceea ce i-ar lipsi acut dacă ar fi

înlăturat – sau când va fi! - este gustul de carne proaspătă de fecioară. Iubește femeile, le iubește gustul și mirosul pielii, lumina din ochi și felul în care se frânge ea atunci când îl acceptă pe el ca și stăpân. Iubește

femeile altora în ciuda faptului că îi sunt interzise, sau poate tocmai datorită lui.

Și dacă în trecut această teamă a lui era ca un vierme care îi rodea încet și sigur gândurile, acum a devenit o tenie urâcioasă. Timpul e scurt și dorințele lui prea multe, întunecate și neînsemnate pentru cel care urmează să vină.

Când va fi vremea să vină, RR îi va dărâma castelul de cărți de joc, inconștient și nepăsător.

Preoți nu există încă în Valea Robilor, pentru că nimeni de aici nu este considerat demn de izbăvire.

SÂMBĂTĂ E ZIUA ÎN CARE niciun sunet de protest nu scapă de pe buzele robilor. E ziua în care oricât de absurdă este cerința unui paznic, ea este îndeplinită fără scrântire. Și asta pentru că sâmbăta este ziua din săptămână în care omorârea unui rob este lucru legal.

Atât de mare e ura Guvernatorului pentru robi și atât de mare dorința pentru femeile lor frumoase încât a instaurat o zi legală pentru omor. Atunci când dorește și nu are motiv, motivele sunt lesne găsite. Robii sunt oricum prea mulți...

Azi e sâmbătă.

E mijloc de februarie afară, e încă prea devreme pentru cules flori și frunze, dar e timpul ideal pentru rădăcini și coajă de pom.

NiNa, deși îmbrăcată în maroul sclavilor, are părul bogat prins în împletituri cu ațe colorate în jurul capului, mâinile și fața pătate cu vopseluri și e o țintă vie în mijlocul câmpului pustiu. Și chiar de n-ar fi,

Helmuth are un radar special doar pentru ea și ar fi în stare să o recunoască în mijlocul oricărei mulțimi.

Cu un an mai mare decât ea, i-a devenit umbră credincioasă încă de acum doi ani când a fost dat ca și plată Guvernatorului pentru datoriile tatălui său.

Fiu de olar, ucenic la rândul său, Helmuth a fost obișnuit din fragedă pruncie cu pământul, textura, mirosul și culoarea lui. Însă nimic din puritatea materialului nu l-a pregătit pentru șocul pe care l-a suferit când a ajuns în Valea Robilor.

Deși culoarea pământului este copleșitoare aici – de la fețele oamenilor bolnavi și descarnați, la haine și culoarea corturilor mizere, totul este maro! -, totuși, nimic de aici nu-i amintește tânărului de culoarea lutului său drag. Aici miroase a disperare, a prea multe lacrimi plânse în van și uscate pe obraji mâncați de greutăți. Aici totul bate în negrul abisului deși pare maro.

Așa se face că atunci când a văzut-o pe NiNa, cosițele ei multicolore și ochii strălucitori, Helmuth a simțit ceva ce nu credea că o să mai simtă vreodată. A simțit speranță. Și de atunci își urmează raza de soare cu conștiinciozitate ori de câte ori are ocazia. Ajută și faptul că și aici, în Valea Robilor, este ajutor de olar și este cel trimis după materiile necesare pentru pigmenții vegetali. Așa că, din când în când, Helmuth primește undă verde să iasă din Vale pe una din porțile de trecere și să cutreiere câmpurile în compania Ninei.

Astăzi e una dintre acele zile.

-Ți-a ajuns mămăliga de dimineață? întreabă Helmuth.

Ar vrea să o protejeze pe fată de toate durerile din lume și spiritul încă bătăios nu-i lasă loc să fie și galant.

NiNa zâmbește și pe obrajii ei pătați de culori vii, pistruii se reașază altfel, mai hazliu.

- Mi-a ajuns, stai liniștit, dragul meu Helmuth, îi răspunde ea și se apleacă să dea niște pietre din calea unei rădăcini. Uiți că eu am mereu buruieni de leac la îndemână și că unele dintre ele pot fi mâncate.

Tânărul tace deși ar fi vrut să mai protesteze. El știe că fetei i se oprește mereu din mâncare ca pedeapsă că îi ajută pe robi cu leacuri. Și, chiar și atunci când printr-o minune, NiNa își primește porția de

mâncare întreagă, fata o împarte cu cei mai năpăstuiți decât ea. Și cum aceștia sunt destui în Valea Robilor, fata rămâne adesea flamandă.

La început Helmuth nu a înțeles de ce Guvernatorul alege să o pedepsească pe NiNa pentru că îi vindecă robii. Nu ar fi trebuit să fie fericit? Cu cât mai mulți și mai sănătoși cu atât mai multe brațe de muncă are el. Dar, pe măsură ce s-a obișnuit cu Valea Robilor și a

început să observe lucrurile, a început să le și înțeleagă. NiNa îi vindecă pe oameni și oamenii încep să nu o mai vadă ca pe o simplă roabă. Ea

trezește sentimente în sufletele lor, sentimente ce nu au ce căuta în Valea Robilor. Ea le dă speranță și speranța înseamnă putere și puterea e doar celălalt tăiș al fricii. Guvernatorului îi e frică de NiNa.

Ar scurta-o bucuros de un cap, dar nu poate.

În primul rând nimeni nu știe să potrivească plantele ca ea și să scoată culorile acelea maiestoase și din piatră seacă. Culorile sunt atât de vii și de vibrante încât li s-a dus vestea și săptămânal ies pe poarta principală de acces căruțe încărcate cu baloți întregi de pânze multicolore.

Și dacă fata nu ar fi indispensabilă la vopsitorie, mai e și celălalt ghimpe presant din coasta Guvernatorului. Pentru el ura e soră bună cu

dorința. O urăște și o dorește pe fată cu patimă și de aceea nu se poate hotărî ce să facă.

E un echilibru fragil în Valea Robilor și Helmuth simte cum lucrurile se schimbă de la o zi la alta, vede cum lupta, înfrânarea și dorința se războiesc în privirile Guvernatorului ori de cate ori o vede pe fată. Ochii lui pulsează ca niște bube pline cu puroi și în curând puroiul acela o să caute o cale de ieșire și Guvernatorul o să ia o decizie.

Curând...

-  Crocus heuffelianus, spune NiNa și Helmuth revine în prezent și aleargă distanța ce îi desparte de când picase în visare.

-  Poftim?

-  Brândușele, îi răspunde ea ca unui copil mic. În curând or să dea brândușele. Uite, îi arată spre un mugure ce se ițește din pământul încă înghețat pe alocuri și îmbibat până la refuz de umezeală. Nu știu cum reușesc să strângă atâta forță și încredere să iasă în fiecare primăvară în gerurile astea. Sunt atât de mici! Le invidiez, știi? spune ea în timp ce

îndepărtează câteva pietre din jurul mugurelui ca să îi dea un start mai bun.

-  De ce le invidiezi? întreabă Helmuth cu ochii pe mâinile ei murdare de pământ, dar atât de frumoase și gingașe.

-  Pentru inconștiență cred. Deși probabil că nu ar mai trebui să mă plâng atât. Din ele extrag cea mai frumoasă nuanță de galben și galbenul e una din culorile mele preferate.

Helmuth râde.

-  Care culoare nu e? Uite, până și picioarele îți sunt pătate de pigmenți și totuși tu tot iubești toate culorile!

NiNa s-a pus în fund pe pământ și a ridicat rochia peste genunchi.

Râde și ea, Helmuth are dreptate.

Mâinile până la coate și picioarele până la genunchi sunt mânjite de pete multicolore de la pigmenții ei dragi. Genunchii și palmele sunt aproape negre de la poziția în care stă atunci când le prepară. Gâtul și fruntea sunt mărturie a firii ei repezite și fără răbdare pentru că din loc în loc sunt fâșii lungi de culoare, în locurile în care s-a șters neatentă și

nepăsătoare. Obrajii îi sunt și ei pictați și înfrumusețați de pistrui multicolori ce se îngemănează cu ai ei și o fac să arate ca o zână. Helmuth o privește cu venerație.

-  Ai dreptate, le iubesc pe toate.

Deși are doar 18 ani și NiNa 17, Helmuth e bărbat deja. Știe că o vrea pe fată pentru tot restul vieții sale și că ar fi nefericit în fiecare zi până la sfârșit dacă ea nu i-ar fi jumătate. Nimeni nu e ca ea, nimeni nu cântă sufletului său așa cum o face ea.

Totuși, lucrurile sunt complicate.

Helmuth nu e rob. Nu deplin. E aici pentru o perioadă de trei ani de muncă ca să plătească datoriile tatălui său. Doi trecuseră deja, mai era doar unul și apoi o să poată să iasă pe una din porțile de acces din Valea Robilor iar ca om liber.

Dar NiNa? NiNa e roabă. Complet, pe viață , fără scăpare sau speranță.

Și robii au alte reguli după care trăiesc. Ei nu au voie să se

căsătorească și nici să se înmulțească. De ce i-ar trebui Guvernatorului plânsete de copii, guri de hrănit care nu aduc beneficiu, atunci când caravane de robi noi vin cu regularitate să-i schimbe pe cei care pică prădă bolii sau disperării. Viața de rob e intensă, copleșitor de grea și

înfiorător de scurtă. Să fii rob e egal cu a fii nimic în ochii Guvernatorului. Sau oricum, pentru majoritatea covârșitoare de robi este adevărată această sintagmă. NiNa e aparte...

Helmuth își dorește din tot sufletul ca atunci când o să iasă om liber din haznaua aceasta să plece de mână cu NiNa, doi oameni liberi. Un rob costă uneori mai puțin decât un castron de lut bine făcut. Dar nu și NiNa! Helmuth știe instinctiv că Guvernatorul ar prefera să o știe moartă decât să i-o dea lui. Visul lui e frânt încă dinainte de a apuca să se nască.

Un sunet puternic, o goarnă de corn de animal, ca un muget de durere, a spintecat văzduhul. Tinerii s-au crispat pentru că știu ce

înseamnă. Stau în liniște și numără. Trei mugete de corn. Asta însemnă că azi urmează să moartă trei robi. Trei oameni.

-  Jeg împuțit și nesătul! spune NiNa încet printre dinți. Nu se mai satură de sânge! Într-o zi o să-i vină și lui rândul și eu o să dansez la moartea lui!

Capitolul 2

Așezarea robilor e într-o vale laterală de cetatea nouă și

STRĂLUCITOARE PE CARE o construiesc. Ei muncesc în cetate de la prima rază de lumină până noaptea târziu, lasă aici sudoare, sânge și uneori chiar viața și, cei norocoși, plecă seara spre valea lor, Valea Robilor, unde oasele lor muncite au dreptul la câteva ore de odihnă chinuită.

După atât de multe ore de muncă cruntă, nici măcar odihna nu le mai poate fi dulce! Mușchii dor, încheieturile sunt înțepenite, burțile prea goale să îi poată împăca. Și adevărul e că la cât de puține ore de tihnă petrec aici, nici n-ai fi zis că le e cămin.

Valea Robilor e o văgăună îndeajuns de largă și lungă să cuprindă corturile tuturor și să mai rămână și loc liber de jur împrejur. O groapă mereu hapsână de noi suflete de chinuit, se lungește și se lărgește periodic, cu fiecare seminție cucerită de RR.

Primul om care a ajuns aici, instinctiv, și-a așezat pânza de cort la cel mai îndepărtat punct din vale față de cetate. Pe omul acela toți l-au uitat pentru că aici anii sunt lungi cât secole și de la moartea lui au trecut câțiva ani buni, dar locul ales de el a rămas. Parcă știa că acolo, între zidurile puternice ale cetății își va trăi ultimele zile pe acest pământ și

încerca așa, inconștient, să fie cât mai departe de locul damnat.

După, năpăstuiții care au fost aduși în vale și-au făcut corturi concentric în jurul cortului lui. Acum din acel cort inițial nu a mai rămas decât o adâncitură în care în nopțile reci de iarnă femeile fac foc și fierb

apă pe care o împart pentru băut. Nimeni nu știe cui folosește acest supliciu care încălzește mațele și te face în acest fel să mai trăiești un nou răsărit, aici, unde de prea multe ori moartea e privită cu jind.

Sâmbătă seara, în acest punct central sunt strânși cu toții, cu mic, cu mare.

Guvernatorul a ieșit iar din vizuina lui însetat de sânge și stă pe o scenă improvizată pe care o duce și o aduce cu care trase de boi cu fiecare astfel de ocazie. Știe că scena lui nu ar rezista nearsă nici măcar o zi în gerurile acestea așa că și-o cară după el ori de câte ori are trebuință.

Pe scenă, un jilț.

Jilțul a fost făcut pe mărimea lui atunci când a venit în Valea Robilor, dar de atunci straturi întregi i-au îmbrăcat trupul masiv și acum, stând în jilț, arată ca o cepură înfiptă în damigeana cu vin. Are ochii grași, unsuroși și o bărbie de vier care se unește cu pieptul și cu burta și dă impresia de și mai mare, și mai lung, și mai umflat.

Guvernatorul pleznește din bici.

-  Iar v-ați înmulțit, tună el, deși robii știu că nu e adevărat și că toată cuvântarea lui e doar un circ, un teatru ieftin. Pâinea nu mai e de ajuns! Butoaiele de vin sunt uscate! continuă el cu minciunile pentru că robii nu au simțit gust sau miros de vin de când sunt aici. E iarnă și legumele sunt puține, spune el primul adevăr. Domini in servos vitae necisque potestas, ( Putere de viată și de moarte a stăpânului asupra sclavilor – Gaius, Institutiones, I, 52 ) închină el apoteotic și se ridică în picioare să dea mai multă forță vorbelor sale.

Apoi începe să citească de pe catastif numele nenorociților de soartă.

În mulțime încep să se audă murmure, vaiete, plânsete. Deși cu toții sunt atât de distruși încât tânjesc după moarte și o văd ca pe o

salvare, atunci când sunt puși în fața ei, omul din ei se trezește și începe să lupte pentru viață. Probabil instinctul, probabil o ultimă fărâmă de speranță uitată prin ungherele sufletului, îi face să