Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

De mana, pe Camino: nimic nu este ceea ce pare
De mana, pe Camino: nimic nu este ceea ce pare
De mana, pe Camino: nimic nu este ceea ce pare
Cărți electronice358 pagini7 ore

De mana, pe Camino: nimic nu este ceea ce pare

Evaluare: 5 din 5 stele

5/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

De mana, pe Camino, cu subtitlul Nimic nu este ceea ce pare, este cartea regasirii si revelatiilor, a trairilor interioare si a silogismelor spirituale. O terapie de soc pe care Dr. Ovidiu Dragos Argesanu, Maestru Reiki, o aplica propriei constiinte si constiintei cititorului. Un roman initiatic care va afecta multe suflete si va crea, probabil, o schisma printre cursanti, practicanti si cunoscatori.

„Introspectia, constientizarea problemelor, dezlegarea de trecut, de magie, platile karmice personale si de neam, sublimarea energiilor negative, eliberarea si vindecarea emotionala prin vindecarea ranilor copilariei, constientizarea si eliberarea de scheme, prioritizarea lucrurilor, dezvoltarea relatiei cu Sfintii, Ingerii, Dumnezeul Tata si Maica, activarea timusului, vindecarea trupului, smerenia, centrarea pe propria persoana si iesirea din Matrix sunt doar cateva dintre beneficiile Camino.
Ce am io de facut? Sa ma ocup de oameni, sa-i vindec, sa-i intorc spre Dumnezeu, sa-i cresc, sa-i educ, sa-i invat sa gandeasca singuri. Sa nu le fie frica sa experimenteze, sa greseasca, sa faca bine si sa fie oameni... Sa continue in realitate ceea ce-am facut pana acum. Sa invat si Ingerii, si Demonii, sa cresc Dragonii si sa-i ajut pe cei care vor, pot si trebuie sa se-ntoarca la Dumnezeu.”

Ovidiu Dragos Argesanu

„Sincer sa fiu, nu i-am inteles niciodata pe cei care mergeau pe Camino. Nici despre ce era vorba, nici despre motivatiile lor interioare care-i determinau sa plece pe drumul asta. Aveam deja trei cursante care-l facusera si tot nu vedem motivul. Ba, pe una dintre ele o masurasem la venire si valorile ei legate de intelegerea lumii si a vietii nu se schimbasera foarte mult. Daca cineva mi-ar fi spus ca aveam sa fac cei 800 de km si ceva pe jos, i-as fi raspuns ca e nebun. Consideram ca nimic nu m-ar fi putut determina vreodata sa parcurg acest drum.”

„Fericirea este o stare care pur si simplu e si pe care o atingi dupa ce-ai trecut prin tot ce-nseamna placeri, dorinte, teluri, scopuri, obiective si nevoi, atinse sau neatinse, atunci cand intelegi, dar mai presus de toate atunci cand simti ca nimic nu poate conditiona altceva, cand dimineata te trezesti desi, Doamne!, cat ai vrea sa mai dormi si in mod normal ar incepe sa-ti treaca prin cap tot felul de motive pentru care efectiv nu merita sa te ridici din patul cald, care macar iti da o placere, dar deodata sufletul iti este inundat de o caldura care-ti bucura fiecare celula si care, atunci cand iti trece prin inima si-ajunge la vaz, intelegi, vezi si simti ca Fericirea este in tine si tu in ea.”

LimbăRomână
Data lansării1 iun. 2019
ISBN9780463565414
De mana, pe Camino: nimic nu este ceea ce pare
Citiți previzualizarea
Autor

Ovidiu Dragos Argesanu

M-am nascut pe data de 8 dec 1968 la Belgrad, in Serbia. Tatal meu era diplomat si fusese detasat cu familia la ambasada romana din orasul meu natal. Mama a fost economist iar tatal spion, asa ca am mostenit dorinta de a afla de la unul si inclinatia spre stiintele exacte de la celalalt.Nu am avut tangente in copilarie cu biserica, nici cu paranormalul, singura mea experienta ezoterica fiind descantecul pe fire de par de lup facut de o bunica prin alianta cu ocazia unei sperireturi cauzate de pasirea peste un sarpe.Primii ani de liceu i-am facut la Liceul de matematica si fizica nr.4 de pe platforma de fizica atomica de la Magurele. Ultimii la Liceul Matei Basarab din Bucuresti, tot sectia de matematica fizica.Am intrat la facultatea de constructii din Timisoara, unde am facut primii doi ani.In studentie am continuat calea artelor martiale. La inceput judo, apoi karate shotokan, jet kune do, wu shu, box.Am inceput sa studiez Biblia multumita unui pastor penticostal si am mers impreuna cu alti studenti crestini la adunarile baptiste sau adventiste.Am decoperit medicina in 1989, cand am avut ocazia sa paticip la cursurile Facultatii de Medicina din Timisoara. Am renuntat la constructii si am inceput Facultatea de Medicina Athenaeum din Bucuresti. Studiile medicale le-am terminat la Facultatea de Medicina Vasile Goldis din Arad.In timpul perioadei ca student medicinist din Bucuresti, impreuna cu un grup de studenti din asociata studentilor crestini din Timisoara am ajuns la parintele Argatu de la manastirea Cernica. Era recunoscut ca exorcist. Marturisesc, nu vazusem niciodata o exorcizare, nici macar in filme la acea data, asa ca am crezut sincer ca este un teatru ieftin. Experientele traite in acea perioada se regasesc in romanul "Devenirea", aparut in anul 2000.Timp de 5 ani am mers regulat in preajma parintelui Argatu, pana am inteles ce se intampla si mi-am luat cunostintele necesare exorcizarilor.Dupa facultate am facut psihoterapie-psihanaliza, ca sa inteleg punctul de vedere al medicinii alopate asupra bolii psihice. Apoi am descoperit diferite forme de terapie si cai spirituale, cum ar fi Reiki, Karuna Reiki si alte sisteme. Am urmat cursuri de radiestezie si de chi kung, pentru a-mi imbunatati perceptia despre lume si viata."Atacul PSI", a doua dintre cartile mele, am inceput prin a o scrie ca si lucrare de doctorat. Din pacate sau mai degraba din fericire, profesorul care mi-o acceptase dupa un timp, m-a anuntat ca nu ma mai poate coordona in acest demers al meu, intrucat titlul lucrarii mele sperie.Atunci am decis sa o public. Am semnat contractul cu o renumita editura din tara, care insa mi-a publicat-o dupa un an si jumatate.Dupa aparitia cartii, care se ocupa mult de magie, de efectul ei asupra oamenilor, din punct de vedere stiintific, psihic, medical si spiritual, am inceput sa fiu cautat de tot mai multi oameni. Drept urmare, experienta mea s-a imbunatatit. Concluziile desprinse din relatiile cu pacientii le-am publicat, in continuare, in "Arta Razboiului PSI" si "Arta Razboiului PSI – Protectia".De fapt, fiecare carte este o consecinta fireasca a studiilor mele in ceea ce priveste contactul cu oamenii, problemele lor, boala, magia si viata. Fiecare carte reprezinta o etapa din viata mea, crezul meu la acel moment, intrebarile si raspunsurile mele.Daca cred ca merita citite cartile mele? Categoric da. De catre cine? De catre oricine este preocupat sa inteleaga ca este ceva dincolo, ce este dincolo, pentru ca pana la urma pasii mei in lumea spiritului sunt pasii fiecarui om. Si fiecare isi va ragasi din trairile lui in cartile mele.

Citiți mai multe din Ovidiu Dragos Argesanu

Legat de De mana, pe Camino

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru De mana, pe Camino

Evaluare: 4.814814814814815 din 5 stele
5/5

27 evaluări4 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

  • Evaluare: 5 din 5 stele
    5/5
    Incitant şi surprinzător. Am parcurs cu sufletul drumul experienţei "Camino" până la final şi mi-am luat porţia de fericire! Recomand!
  • Evaluare: 5 din 5 stele
    5/5
    O carte pe care am citit-o aproape fără să o las din mînă. Scrisă foarte bine. Un jurnal care te ţine treaz. Acum caut o a doua la fel de bună, pentru că atunci cînd începe să mă intereseze ceva nu mă las pînă nu citesc tot ce găsesc de acelaşi autor.
  • Evaluare: 5 din 5 stele
    5/5
    Mi-a placut enorm aceasta carte.Am citit-o cu sufletul la gura!Chiar daca sunt initiat in Reiki, nu am atata cunoastere,nu am cum sa am,este experienta acumulata in vieti ,culturi si timpuri diferite , totul este de domeniul SF-ului!Am trait alaturi de voi fiecare durere,frustrare,nemultumire, dar si fericire,impacare,intelegere!Multumesc Dragos!
  • Evaluare: 5 din 5 stele
    5/5
    Cea mai buna carte a lui Argesanu de pana acum....cea mai plina de cunoastere...bravo!

    o {count} persoană a considerat acest lucru util

Previzualizare carte

De mana, pe Camino - Ovidiu Dragos Argesanu

IO, Ovidiu Dragoș Argeșanu

De mână, pe Camino

Nimic nu este ceea ce pare...

ROMAN INIȚIATIC

Editura EAGLE

2019

Copyright

De mână, pe Camino - nimic nu este ceea ce pare...

Copyright ©2019 Ovidiu Dragoș Argeșanu

Ediție Princeps

Toate drepturile de reproducere, integral sau parţial, prin orice mijloace, inclusiv stocarea neautorizată în sisteme de căutare sunt rezervate. Reproducerea se poate face doar cu acordul scris al autorului, cu excepția unor scurte pasaje/fragmente care pot constitui obiectul recenziilor și prezentărilor.

Servicii editoriale: Editura Virtuală

www.edituravirtuala.ro

Redactare și corectură: Adrian Petcu

Tehnoredactare: Editura Virtuală

Coperta: Mihai Moldoveanu

Foto copertă: ©2019 Ovidiu Dragoș Argeșanu

www.edituraeagle.ro

Colecția Spiritualitate

E-mail: redactia@edituraeagle.ro

Published by Ovidiu Dragos Argesanu at Smashwords

This ebook is licensed for your personal enjoyment only. This ebook may not be re-sold or given away to other people. If you would like to share this book with another person, please purchase an additional copy for each recipient. If you’re reading this book and did not purchase it, or it was not purchased for your use only, then please return to Smashwords.com and purchase your own copy. Thank you for respecting the hard work of the author.

NOTĂ

IO nu reprezintă forma arhaică a pronumelui personal – persoana I singular eu, ci pe aceea de absolvent al Academiei Spirituale din Carpați, fiind echivalent cu aceea de Academician Prof. Dr. în științele și practica spirituale.

IO este moștenirea cuvântului I.O., folosit de marile personalități spirituale din trecut; înseamnă un înalt grad de inițiere. Această titulatură a fost purtată de mulți dintre regii daci și protodaci și de către mulți voievozi ai Principatelor române.

Titlul I.O. se obținea de către absolvenții școlii lui Zalmoxe, după ani mulți de pregătire și inițieri și numai de către aceia care deveneau conducători sau mari preoți.

Conform Curs de Inforenergetică Grad IV, C.L.C. Claudian Dumitriu

PREFAȚĂ

Sincer să fiu, nu i-am înțeles niciodată pe cei care mergeau pe Camino. Nici despre ce era vorba, nici despre motivațiile lor interioare care-i determinau să plece pe drumul ăsta. Aveam deja trei cursante care-l făcuseră și tot nu vedem motivul. Ba, pe una dintre ele o măsurasem la venire și valorile ei legate de înțelegerea lumii și a vieții nu se schimbaseră foarte mult. Dacă cineva mi-ar fi spus că aveam să fac cei 800 de km și ceva pe jos, i-aș fi răspuns că e nebun. Consideram că nimic nu m-ar fi putut determina vreodată să parcurg acest drum.

PLECAREA

„...primesc cu drag tot ceea ce vine către mine"

Era o zi obișnuită de cabinet. „Băieții" mei, bărbați cu familii și copii, care învață să facă terapie, se descurcau deja singuri. Io făceam măsurătorile, dar de terapie și curățări se ocupau mai mult ei. Există un moment al profesiei de terapeut când îți dai seama că le-ai văzut cam pe toate. Rar se mai întâmplă ceva nou, rar mai apare câte un caz special, care să-ți incite spiritul. Totul se transformă în rutină. Îi priveam pe băieți, care-și făcuseră treaba și terminaseră terapia pe pacient. Este greu să explici oamenilor că pot face și alții ce poți face tu, poate chiar mai bine decât tine, și asta pentru că totul este interesant la început. Clienții vor doar la mine datorită numelui pe care mi l-am construit în domeniu și cazurilor rezolvate în trecut.

Mă gândeam că trebuia să fac ceva. Era stresul de vină? Plictisul? Că eram „ars, „burned out, cum se zice în termenii terapeuților, asta-mi era clar. Realizasem, cu câteva zile în urmă, pe când vorbeam cu o prietenă psiholog, căreia mă mai confesez și care-mi îngăduise să o folosesc pe post de oglindă, că mă pierdusem fără să-mi dau seama. „Și unde ești tu în ecuația asta?", mă întrebase. Chiar, unde eram io? Aveam cursuri, seminarii, pensii de plătit copiilor, salarii, nevoile altora; elevi, cursanți, pacienți, firme, dări la stat, un contract de publicitate pentru curse de mașini... Bun, ăsta cel puțin îmi bucura sufletul.

Am primit o poză pe Facebook cu un puști cu traista-n băț, chitit să-și ia lumea-n cap. Așa mă simțeam și io... Îmi venea să-mi iau zborul. În plus, fata de care-mi plăcea pleca și ea pe Camino.

Ce-aveau, frate, toți cu Camino ăsta? C. își dorea să plece de doi ani, dar tot amâna, considerând că nu venise încă momentul. În schimb, în tot acest timp a strâns echipamentul, s-a informat, a luat legătura cu cei care făcuseră Camino și și-a făcut un plan. Și peste 10 zile avea să plece. O îngrijora mai mult pe ea despărțirea asta temporară dintre noi, din cauza renumelui care mă preceda. Îmi adusese din cărțile scrise despre Camino, ca să înțeleg ceva din asta, dar nu le citisem. Nu simțeam.

Plecat departe cu sufletul de tot ce se întâmpla în cabinet, am deschis netul. Am băgat pe Google: Camino francez și-am așteptat... Am deschis imaginile. Mi s-a afișat pe ecran harta traseului și în acel moment am simțit. Mi s-a deschis inima! Așa pățeam doar atunci când mă duceam și-mi luam mașina. Mașina mea. În momentul în care mă urcam la volan, mi se deschidea sufletul și simțeam clar că era a mea... de la Dumnezeu. „Ciudat!", m-am gândit. Am pus mâna pe telefon și-am sunat la editură. Mi-a răspuns Luci.

– Te rog să-mi contramandezi toate consultațiile pentru o luna de zile!

– Cum? a întrebat el mirat.

– Simplu, nu se mai țin nici cursuri, nici seminarele, nici consultațiile timp de 30 de zile, începând cu data de luni, 9 iulie. Și ia-mi, te rog, bilet de avion pentru sâmbăta viitoare!

I-am închis. După cinci minute, pe WhatsApp îmi vine următorul mesaj: „Îți iau bilet, dar nu mi-ai spus unde și pe ce dată!

Paradoxal, dar nici nu știam unde trebuia s-ajung. Nu reținusem decât că avionul avea escală în Bruxelles... O voi întreba pe C.. Dar cum? Îmi spusese clar că vrea să meargă singură pe Camino. Îi refuzase pe toți care-i propuseseră să meargă cu ea... Vedea această călătorie ca pe o perioadă de introspecție, în care să fie singură cu Dumnezeu.

Nu înțelegeam asta. Știam că puteam comunica cu El în orice moment. Ce nevoie aveam să merg sute de kilometri pe jos, ca să vorbesc cu El? I-am scris pe WhatsApp:

„Auzi? Tu ți-ai luat deja bilet de avion?"

Am așteptat cu nerăbdare răspunsul:

„Da, l-am luat mai demult. A fost mai ieftin!"

„Prin Bruxelles?"

„Da, Bruxelles-Biarritz!"

„A, ok! i-am răspuns evaziv. Mă gândeam dacă ai totul pus la punct..."

 „O, da! mi-a scris... Te las, am o declarație de luat... Te pup!"

„Sâmbătă dimineața, spre Biarritz, prin Bruxelles!", i-am scris lui Luci pe WhatsApp.

Răspunsul n-a întârziat: „Este unul la 6.45. Singurul..."

„Ok, Ia-mi-l, te rog!"

Băieții mei de la cabinet mă priveau uimiți. În câteva minute schimbasem tot ce-aveam planificat. Nu erau obișnuiți cu mine astfel. Eram genul care mergea la muncă indiferent ce se întâmpla. Mort, copt, eram la cabinet.

Mi-am măsurat radiestezic. Trebuia să plec. Am redeschis harta și-am început să mă uit. Nu știam de ce merg. Apoi am căutat să văd lungimea traseului, dar n-am găsit-o. Era însă mare, judecând după mărimea pătrățelelor grilei de pe hartă, fiecare a o sută de kilometri. Parcă 500 și ceva, din câte reținusem de la C.. Pe jos!

„O să fie vesel", am gândit. Mai mult ca sigur c-aveam să fac bășici la picioare și infecții, pe de-asupra. O pățisem și-n armată. Stătusem o lună în papuci și-mi făcuseră fundul varză de la injecțiile cu penicilină, și asta doar după vreo două-trei marșuri de 16 km, prin Sibiu, spre poligonul de tragere.

Erau și părți bune. Aveam să sublimez mulți dintre Demonii învinși, urma să-mi crească tonusul muscular și nu în ultimul rând puteam să mă rup de un trecut care-mi sufla încă în ceafă. Și poate să mă vindec de tot ce fusese în trecutul meu.

Până la urmă, nu mă obliga nimeni să merg tot drumul, puteam să mă opresc oricând și să iau taxiul până în primul oraș mare, apoi să merg cu o mașină închiriată la Santiago de Compostela! Io voiam doar să evadez de acasă!

Și cu C. ce-aveam să fac? Păi, era foarte simplu. Putea să accepte să mergem împreună sau nu. Dacă nu-și dorea asta, lucrurile dintre noi erau ca și rezolvate. Însemna că nu eram compatibili. Puteam să ne despărțim oricând pe drum sau puteam să-l terminăm împreună. Oricum ar fi fost, eram câștigați. Experiența asta avea fie să ne unească, fie să scoată la suprafață toată Umbra noastră și să ne rupă. Ce sens avea să mai pierdem ani de zile ca să descoperim că nu aveam nimic în comun?

C. nu prea avea habar de ceea ce făceam. Fusese la conferințe, văzuse emisiuni, dar nu avea experiența cursurilor și seminariilor mele. Era clar că urma să depășim registrul discuțiilor obișnuite. Nu știam dacă avea să înțeleagă tot din ce-aveam să-i spun. Putea să mă creadă nebun, dar mai bine acum, decât mai târziu.

Interesant era că mă lăsa Dumnezeu să plec pe Camino. Când am vrut s-o las mai moale și i-am spus că nu mai pot, mi-a răspuns scurt: „Știu, Dragoș, dar nu am pe cine să trimit în țară, în locul tău!" Și continuasem cu plecările week-end de week-end. Acum se părea că era important să merg.

Mă gândeam să-i fac o surpriză și să mă vadă în aeroport, dar cred c-ar fi fost prea mult. Îmi repetase de prea multe ori că era Camino-ul ei și că urma să-l facă singură, că refuzase ofertele prietenilor. Era clar că n-ar fi fost cea mai bună surpriză pe care să i-o fac. I-am format numărul:

– Alo? i-am auzit vocea.

– Bună, ce faci?

– Lucram la niște dosare, tu?

– M-am gândit să-ți fac o surpriză, dar cred că e prea mult să te trezești cu mine acolo, așa c-am ajuns la concluzia că e mai bine să-ți spun...

Am făcut o pauză mai lungă.

– Hai, uimește-mă! mi-a răspuns râzând.

– Mi-am luat liber o lună de zile de la muncă...

S-a făcut liniște. Nu spunea nimic. Încă nu compila.

– Plec pe Camino... sâmbătă.

– Ești nebun! a sărit ea uimită.

– Fii atentă, m-am gândit și n-am de gând să te încurc. Mergem separat, fiecare cu drumul lui. Nu depindem unul de celălalt și nu ne încurcăm unul pe altul.

– Ce-ți veni? Ziceai că nu înțelegi de ce merg oamenii acolo și că n-ai face niciodată asta.

– Hmm... A fost ciudat. Astăzi nu eram atent deloc la pacienți... Am aflat c-a mai plecat o cursantă de-a mea pe Camino del Nord. Pleci și tu, așa c-am dat o căutare pe Google, să văd ce e cu Camino ăsta francez. Iar când am deschis harta și-am văzut imaginile, mi s-a deschis sufletul și m-am văzut acolo... Apoi m-am gândit că așa n-o să mai stai cu gândul că cine știe ce voi face io aici, acasă... Nu mă mai pot concentra la munca mea, în plus am avut o ieșire de care nu sunt prea mândru, aseară, la seminar. Înseamnă că sunt depășit de tot ce vine negativ pe mine, iar pe scala stresului sunt la 90 și-un pic din sută!

C. nu spunea nimic.

– Haide, zi ceva!

Pe undeva o simțeam liniștită c-aveam să merg și io, pe de altă parte simțeam că o deranja. Era ca și cum i-aș fi luat ceva numai al ei.

– Nu știu de ce mă trimite Dumnezeu acolo, o să văd.

– Bine. Și dac-aș zice că nu vreau?

– E dreptul tău. Doar că mi-am luat deja bilet de avion...

– Tu chiar vorbești serios?

– Da, sâmbătă plec pe Camino. Nu mă-ntreba de ce. Știu că nu sunt pregătit pentru asta, fizic sunt varză, nu știu nimic despre drum și psihic nu sunt motivat să-l fac. M-am gândit și la noi. O experiență ca asta ori ne va suda, ori ne va face să ne vedem fiecare de drumul lui. Și ce rost are să ne mai pierdem vremea într-o relație, doar ca să descoperim că nu ne potrivim? Dacă stăm acolo 30 de zile, 24 din 24, nas în nas, o să putem să ne cunoaștem destul de bine ca să vedem dacă mergem mai departe sau nu. Acolo o să ne iasă la suprafață Umbra fiecăruia dintre noi și va trebui să aflăm dacă la nivelul acela ne înțelegem. Un om este cu-adevărat autentic în întuneric. Și-atunci trebuie să-mi cunoști Umbra, să vezi dacă mă iubești și io pe tine, evident. Sinele nostru va fi unit cu Umbra lui. Pe Camino ești treizeci de zile tu cu Umbra ta și io cu Umbra mea. Ești tu cu defectele tale, cu iluziile, superstițiile, schemele, atașamentele, frustrările, fricile, angoasele, neiertările și io cu-ale mele. O să fim precum în turnul de la Biertan din Sibiu, unde cuplurile care voiau să se despartă erau închise 8 zile împreună. Mâncau dintr-o farfurie, cu o furculiță, o lingură, beau dintr-un singur pahar și aveau un pat îngust în care să doarmă. Cam așa o să fim și noi… am supralicitat.

– Da, e-adevărat. Deci, fiecare cu Camino-ul lui, și dacă nu, ne revedem la aeroport?

– Deal!

– Auzi, dar tu ai echipament?

– Nimic.

– O să-ți trimit pe e-mail lista cu ce ai nevoie.

– K. Te pup, femeie!

– Te pup și eu.

ZIUA I

Sâmbătă, 7 iulie. Saint-Jean-Pied-de-Port

Așteptam la îmbarcare. Eram comici așa, îmbrăcați de munte, cu bocanci scurți, pălării cu boruri late și rucsaci în spate. C. suferea din cauza asta, că nu arăta atât de bine. Ca fetele.

Rezolvasem cu echipamentul în câteva zile, într-o cursă nebună. Îmi luasem cea mai mare parte din lucrurile necesare din Decathlon. Doar tricourile, două cu mânecă scurtă și unul cu mânecă lungă și șosetele din merinos, o lână specială, le luasem de la Himalaya. Nu mă puteam abține să nu râd când mă uitam la ea.

– Trebuia să mă vezi tu în halul ăsta!

– Păi de-asta m-am și gândit să vin. Să trecem mai repede peste toate astea. Dacă rezistăm, OK, dacă nu... asta e. Îți dai seama că, dacă o să te iubesc așa, nasoală, o să te iubesc toată viața, chiar și când vei fi babă.

– Am trecut cam repede peste ele. Prea repede... Iar tu vei fi moș înaintea mea.

– Și te deranjează?

– Nu. Mă uimește cum s-au petrecut lucrurile. Eu nu sunt așa. N-am încredere în oameni. Îmi trebuie timp să mă apropii de ei, de un bărbat. Eu nu sar așa de repede în pat...

– Asta e de-aia, genul: io n-am înghițit niciodată!

– Nu sunt ipocrită și n-am de ce să mint. Dacă-mi place, o fac. Totuși, nu înțeleg de ce am încredere în tine. Rațiunea e total împotrivă și totuși în mine, în sufletul meu, e liniște. Ești tot ceea ce nu mi-am dorit de la un bărbat!

– Sărut-mâna! Ești o drăguță!

– Păi, așa și este. Îmi doream un bărbat care să nu fumeze, tu fumezi, care să nu sforăie, care să fie puțin mai înalt decât mine, să nu fie din alt oraș... Și în niciun caz să nu fie curvar, ca tine!

– Nu cred că termenul de curvar mi se potrivește.

– Să aibă o groază de femei în jurul lui și să se culce cu ele...

– Și ce ai fi vrut, s-o fac singur?

– Eu, una, decât să mă-ncurc aiurea, prefer să mă rezolv singură.

– Auzi, măi femeia lui Dumnezeu, io am vorbit despre spiritualitate în pat mai mult decât în cursuri și conferințe! Dincolo de sex, io am folosit pretextul ăsta să le învăț ce știu.

– Foarte bine ai făcut! Doar că eu nu-mi doream un partener așa, ca tine, cu multe variante în orice moment!

– Asta însă nu te-a împiedicat să-ți placă, nu?

– Deloc. Ba chiar a fost foarte frumos!

– Ce, voiai unul care să nu știe ce să-ți facă?

– Te înșeli, ultimul meu iubit era cu mai mult de zece ani mai mic și se pricepea foarte bine. Nu subestima generația din ziua de astăzi!

Am înghițit gălușca și n-am mai zis nimic.

– Se pare însă că asta e lecția mea și n-am decât să mă obișnuiesc. Ce e mai ciudat, nu am nici o senzație de apartenență. Nu te simt al meu deloc...

– E foarte bine. Până la urmă, nimeni nu aparține nimănui, nici tu mie, nici io ție.

Începea îmbarcarea. Am așteptat ca lumea să se-așeze la coadă și să treacă de punctul de control. Când au mai rămas câteva persoane, ne-am dus și noi.

Am ocupat locurile în avion. Încă nu ne era somn.

– Hai să vedem cum facem programul de astăzi.

– Păsărică, tu știi. Până mă prind cum merge treaba, mă bazez pe ce știi tu.

– Îți spun ce-am aflat de la cei care-au mai fost. Mai știi că m-am văzut cu tipul care s-a întors de pe Camino. Schimbăm avionul la Bruxelles și ajungem la Biarritz. De acolo luăm autobuzul spre Saint-Jean-Pied-de-Port. Acolo rămânem în seara asta și plecăm pe Camino mâine dimineață.

– Bine, așa facem.

– Stai să-ți arăt ceva.

Am băgat mâna în borsetă și-am scos medalionul.

– Este sfântul Anton de Padova. L-am primit de la o fată care vine la cursurile mele și face bijuterii. Mi-a spus că-l avea pe bordul de la mașină și c-a simțit să mi-l dea. Îl are de la bunica ei.

Am văzut-o pe C. făcând ochii mari, apoi și-a luat borseta și dintre acte a scos o iconiță. Era tot a sfântului Anton.

– Am primit-o de la o colegă de muncă. Mi-a spus că nu știe de ce, dar a simțit că trebuia să mi-o dea.

– Drăguț. Înseamnă că ne ia sub aripa lui. Pe mine, Sfântul Anton m-a ajutat de multe ori. Știi de câte ori am făcut mișto de el că are valori mici și nu s-a supărat? Nu înțelegeam că nu era vinovat de asta și că i se pusese frână, ca să nu urce mai sus de unde era.

– De ce râdeai de el?

– Păi, valorile lui erau de Cer 6. Și mi se părea ciudat că era considerat sfânt, cu valori atât de mici. Am elevi cu valori mai mari decât el!

– Și totuși oamenii îl iubesc.

– Da, e-adevărat. E normal, pentru că este foarte bun, dar nu înțelegeam de ce-avea valorile astea până când am descoperit că Biserica pune frână sfinților.

– Biserica Catolică? m-a întrebat mirată.

– Nu. biserica de dincolo, Biserica Cerească. E o concurență, cumva, care face ca cei de dincolo să pună frână celor de-aici, astfel ca să nu se ridice mai sus decât ei. Adică expresia „până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții" este reală. Am realizat că cineva sau un grup pune frână celorlalți, astfel ca nu cumva să se urce deasupra lor. Și că mai este o legătură și între cei din Biserica de Sus și cei din Biserica de Jos, care fac asta. De exemplu, știi că sunt oameni ai Bisericii Ortodoxe care s-au dus și-au făcut tot ce-au putut ca să închidă poarta spre cer de la mormântul părintelui Arsenie Boca?

– Ei, na!

– Da. Eram la raliu, la Deva. Am simțit că trebuia să merg acolo și-am plecat cu mașina de antrenament la Prislop. Era hramul mănăstirii, cred, oricum era o sărbătoare mare, pentru că altarul era făcut afară și-o mulțime de oameni, așa cum nu mai văzusem vreodată, se înghesuia acolo, în fața lui. Am ajuns cu Subaru până unde se face stânga, în jos, spre mănăstire. Acolo era un polițist cum nu mai văzusem vreodată, un polițist cu barbă, care dirija circulația. Ne-a pus să lăsăm mașina într-un loc amenajat. Am plecat pe jos, spre mănăstire. Copilotul meu a rămas în mașină. Slujba nu începuse. Preoții se plimbau de colo-colo. Am urcat repede drumul spre mormânt. Nu emitea lumină deloc. Portalul era închis și nu-nțelegeam de ce. M-am uitat în cronica Akasha, să văd. Un preot, pe care l-am și recunoscut, turna ceva în jurul mormântului. Ai fi zis că udă florile.

„Ce face?" am întrebat.

„Toarnă urină!", mi-a venit răspunsul. Arsenie Boca îi încurca atât de mult pe cei de la Patriarhie, încât nu se dădeau în lături de la nimic ca să-i oprească ascensiunea spirituală. Îi supăra că, pe undeva, oamenii îl slăveau mai mult ca pe Iisus. Și cel mai rău îi deranja faptul că avea să devină arhistrateg al României.

„De ce nu le-a dezlegat părintele?" m-am întrebat.

„Nu știu cum!" a venit răspunsul părintelui.

„Nici io! am gândit. „Până la urmă urina, ca orice lichid sau lucru material, e făcută tot din particule. Dacă dislocăm fiecare particulă în parte, începem să curățăm, și-odată deschisă poarta, lumina face restul. Vedem dacă merge.

Am deschis sursa de lumină și-am început să curăț, începând de sub crucea de lemn de la căpătâiul părintelui. Încet, particulele de urină s-au depărtat, lăsând să se deschidă Poarta spre Cer. Curând, șuvoiul de lumină era atât de puternic, că spulberă mizeria celor care încercaseră să-nchidă lumina Sfântului Ardealului.

Am plecat de lângă mormânt și-am urcat panta înapoi. Copilotul meu aștepta în mașină.

– Gata, s-a rezolvat? Așa repede? m-a întrebat polițistul, care semăna mai degrabă cu Moș Crăciun.

– Rapid și eficient! am spus râzând.

De departe se auzea cântarea preoților. Slujba începuse, iar io puteam să mă întorc la raliu.

Așa s-a întâmplat și cu Sfântul Anton de Padova. Cineva i-a pus capac, să nu poată urca mai sus. Nu știu cine, dar acum știu că a urcat la locul lui.

Am rămas tăcuți, apoi, ca și când s-ar fi gândit cu mult mai departe spre perioada următoare, C. a spus:

– Simt că acest Camino va schimba radical viața mea. Și pe mine.

Am împărțit taxiul de la aeroport până la stația de autobuz cu o femeie de vârsta mea. Mergea și ea pe Camino și nu era la prima călătorie spre Santiago de Compostela.

Drumul până la Saint-Jean-Pied-de-Port era superb. Asta era partea frumoasă a călătoriei cu autocarele și de-asta-mi plăcea să merg cu ele. Spre deosebire de autoturisme, autocarele au locurile poziționate destul de sus, încât poți să vezi peisajul până departe. Și Franța era oricum o țară frumoasă. C. era în extaz. Stătea lipită de mine și privea ca un copil pe geam, ca să vadă tot.

 Autocarul era plin de pelerini. Ajunși la gara din Saint-Jean-Pied-de-Port, am coborât, ne-am luat rucsacurile și-am urmat grupul.

– Asta este scoica! Semnul pe care trebuie să-l urmărim și simbolul pelerinului. Săgeata galbenă și scoica sunt cele două simboluri ale lui Camino. Ba mai este unul: floarea de crin galbenă.

– OK. Le urmăm. Ca cercetașii! am zâmbit.

– Hai să căutăm centrul de informare pentru pelerini. Tu trebuie să-ți iei credențialul.

– Ce e aia?

– Un carnețel pe care se pun ștampile în diverse obiective sau în albergues¹. Îți conferă calitatea de pelerin. Fără el, nu poți locui în adăposturile pentru pelerini. Și la sfârșit nu primești certificatul de pelerin.

– Și de ce-aș sta în ashramurile astea?

– Nu sunt ashramuri, sunt albergues. Pentru că un loc de dormit la albergue, în dormitoarele comune, este 10-12 euro. Față de 30-40 la alte hosteluri sau hoteluri. Înmulțește cu 26 sau 30 de zile și vezi diferența. De la 2-300 de euro, la circa 1000, la hotel. Și să știi că sunt rare, deci aglomerate și că trebuie să plecăm de dimineața ca să prindem locuri, altfel rămânem și dormim afară.

– Ce bine-ar fi! Am dormi sub cerul liber! Să văd și io cerul și stelele! Sunt sătul de cei patru pereți din cabinet și din hoteluri.

– N-ai decât să dormi sub cerul liber singur. Eu una n-am de gând să dorm în sac de dormit și să mă umplu de insecte!

– Adevărul este că-i mult mai bine în ashramurile tale. Să dorm cu 20 -30 de indivizi în cameră și să le miros picioarele… Dacă e în albergue ca-n armată, că te sufocai de duhoare, mai bine îmi cumpăr cort!

– Eu sunt pregătită pentru lecția asta. Cel mai mult mi-e groază de sforăit. Bine c-ai luat dopuri de urechi la tine.

-Ți-am luat opt. Io unul nu cred că am nevoie. Sforăi destul de tare când sunt obosit, așa c-o să mă iau la întrecere cu ceilalți!

Am băgat pe telefon asociația „Société des Amis de Saint Jacques" . Waze-ul ăsta era tare bun!

Urmam indiciile de pe Camino și de pe GPS și-am intrat pe o străduță pietruită, plină de magazine de suveniruri, scoici cu cruce pe ele, pelerine de ploaie, bibelouri, hărți, cărți poștale, de toate. Până și echipament de hiking aveau! Cafenele mici și patiserii, restaurante și peste tot anunțuri că au paturi și meniuri pentru pelerini!

Ajunși la sediul asociației, a trebuit să stăm la coadă. Aveau mai multe ghișee și la fiecare scria în ce limbă pot vorbi cu viitorii pelerini. Am ajuns și noi. Noroc că nu eram singur, cu engleza mea ar fi fost greu să comunicăm. C. știa însă spaniolă, așa că ne-a descurcat. Ni s-a dat o hartă cu traseul pentru prima etapă, spre Spania. Am cumpărat credențialul meu, le-am ștampilat pe ambele și-am plecat. Pe harta ce reprezenta drumul care trecea prin Pirinei erau trecute locurile de unde puteam lua apă, mâncare și distanțele și altitudinea la care se găseau. Plecau mulți în pelerinajul ăsta.

– Ce de chinezi sunt! am remarcat eu, frapat de evidență. Că doar n-or fi toți catolici...

– Nu cred. Dar am înțeles că s-a publicat Coelho în China și-a avut un impact foarte mare.

– Se vede asta, dacă sunt atâția aici.

– Ai citit cartea despre Camino, pe care ți-am împrumutat-o?

– Nu. N-am simțit. Nu vreau să fiu influențat de părerea altora despre ceva.

– Și Paulo Coelho a scris despre Camino.

– Minunat! Cu atât mai mult n-aș avea chef să scriu despre asta..

– De ce nu mai scrii?

– Nu mai vreau.

– Ai pană de idei?

– Ei, rahat! Nu, am început vreo trei...

– Cum se cheamă?

– Păi, am început un roman, Damnatul, apoi Creștinismul in secolul al XXI-lea, Jumătatea mea, Bărbatul... Și Vânătorul de vrăjitoare, Frații mei, Dragonii... Mă verifici? am întrebat râzând.

– Nu. Voiam să știu de ce nu mai scrii.

– Ți-am spus, nu mai vreau.

– Ăsta nu e motiv.

– Am mai multe. În primul rând, când m-am născut, mi s-a promis ceva și nu s-au ținut de cuvânt. Al doilea, oamenii n-au înțeles încă ce-am scris până acum. Trei, Biserica mă consideră un eretic. Patru, Sfinții mi-au pus frână în ceea ce-am vrut să fac, iar Dumnezeu m-a legat de glie.

– Detaliază.

– Foarte simplu: am elevi care-au mers să facă facultatea de teologie ortodoxă. Din perspectiva mea, e o pierdere de timp, dar dacă asta au simțit, evident că i-am încurajat să se ducă. Și acolo, la sfârșitul unei cărți de uz intern, eram trecut la eretici de secol XXI, cu alți trei maeștri. Mi-au trimis poze! Mi-a confirmat și-o fată care a făcut teologia. A venit la cabinet să-și ceară iertare că m-a urât și să-mi mulțumească pentru cărțile pe care le-am scris. Au învățat-o la facultate că sunt un mincinos, dar după ce-a ieșit, s-a lovit de diverse pentru care nu fusese pregătită, magie, Demoni, rău... A început să-mi citească cărțile și și-a dat seama c-am spus adevărul.

– Vezi că ți-a recunoscut valoarea?

– Și ce folos, când am căutat toată viața mea Adevărul, am sacrificat pentru asta tot, viața mea, familie, copii, iubiri, sănătatea mea, pasiuni, ca să mă judece o grămadă de ignoranți?

– Nici pe Iisus nu l-au recunoscut...

Io nu sunt Iisus! N-am stofă de victimă! N-o să fiu în veci nici miel, nici oaie! N-am stofă nici de manipulator emoțional pe seama proceselor de conștiință ale oamenilor. Io n-am de gând să mă las crucificat și-am să fac ceea ce am de făcut, indiferent de ce zic ăștia cu bărbi, fuste lungi și minte scurtă!

– Și ce ai de făcut?

– Am venit să văd de ce nu se mai întorc oameni în Cer și să refac o cale către el. În general, asta este menirea mea: merg, studiez lucrurile, găsesc cauze și dau soluții de perspectivă. Io nu răspund decât în fața Tatălui, nu am treabă cu secretarele.

– Păi, și Sfinții? De ce ești supărat pe ei?

– Pentru că m-au legat

Îți este utilă previzualizarea?
Pagina 1 din 1