Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Nostalgia pianului fără clape - vol. 2

Nostalgia pianului fără clape - vol. 2

Citiți previzualizarea

Nostalgia pianului fără clape - vol. 2

Lungime:
324 pagini
4 ore
Lansat:
21 aug. 2019
ISBN:
9786068862774
Format:
Carte

Descriere

Mădălina nu încântă numai prin povestea inedită, ci și prin stilul de o eleganță aparte. „Nostalgia pianului fără clape” este o carte cum nu am mai întâlnit, o poveste de dragoste care se desfășoară într-un ritm alert, năucitor, stârnind în tine o furtună de sentimente contradictorii. Ethan și Charlotte te înnebunesc, te omoară și te învie, te aruncă în mijlocul războiului dintre ei. Un cititor inocent nu ar putea să le țină piept niciodată și nici să-i înțeleagă. Se iubesc prin ura pe care și-o poartă, se descoperă unul pe altul în timpul răzbunării și se distrug inconștient atunci când încearcă să devină un cuplu normal.


Vera Maxfield


Un salt brusc, abrupt, de la o prăpastie la alta, durerea aceea raw a inimii care bate-n gol, fără sprijinul dragostei, dar şi dorința de netăgăduit de a o trăi: toate acestea se simt profund în „Nostalgia pianului fără clape”, unde muzica se transformă suav într-o limbă străină pe care numai cei doi, Ethan şi Charlotte, o înțeleg. Nu este o lectură pentru cei slabi de înger, este pentru cei care nu se feresc de slăbiciunile omeneşti, de tot ceea ce descoperă iubirea sub măştile oamenilor, de „chipurile” greu de suportat ale sufletelor rănite. Chiar şi atunci când ultimul rând va fi citit, cititorul va rămâne cu demonii celor doi. Şi va trebui să îi înfrunte. Books are my drug


Doi protagonişti cu spirit de luptător, dar cu sufletul neantrenat în ale iubirii, o arenă formată dintr-un portativ şi un întreg set de note muzicale, pe post de arme: asta este pe scurt „Nostalgia pianului fără clape”. În plan profund avem tiparul femeii puternice demonstrând că poate lupta în ringul dragostei cu aceeaşi ferocitate cu care o face partenerul său, că la finalul zilei nimeni nu trebuie să deţină supremaţia, amândoi obţinând aceleaşi răni şi fiind leacul unul celuilalt.


Diana Macovei

Lansat:
21 aug. 2019
ISBN:
9786068862774
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Nostalgia pianului fără clape - vol. 2

Cărți conex

Previzualizare carte

Nostalgia pianului fără clape - vol. 2 - Mădălina Alexandru

Sonata numărul douăzeci

Ethan se trezi pe canapeaua din sufragerie, înconjurat de ordine. Nu îşi amintea prea bine ce făcuse în ultimele câteva ore, înainte ca filmul să se fragmenteze, însă faptul că domnea curăţenia când el instalase haosul era un aspect care îi determină inima să tresalte preţ de o secundă teribilă, animată de speranţă nebunească.

Poate totul fusese doar un vis, un coşmar nenorocit! Poate că Charlotte se afla încă acolo, iar el avea să îi surprindă strălucirea din priviri când ea va scoate capul pe uşa bucătăriei pentru a-l chema la masă. Dar nu putea simţi mireasma micului dejun, ci doar mirosul de material ars. Doar aroma parfumului ei, stinsă de flăcările brichetei lui. Rememoră calvarul şi se cufundă din nou în abis.

Menajera ieşi din dormitor şi îl salută cuviincios, cu o licărire îngrozită în ochii căprui. I se poruncise să nu pătrundă vreodată în apartament atunci când bărbatul se afla acasă. Nu uitase niciun minut asprimea chipului acestuia în momentul în care o avertizase ferm asupra consecinţelor. Ethan detesta să fie deranjat. Se aştepta să fie concediată în febra unei crize nevrotice, iar unicul lucru la care se putea gândi era că asta îi va aduce deopotrivă un val uriaş de uşurare, dar şi o grămadă de probleme.

Ethan o urmări în timp ce strângea mătura şi mopul – până când degetele i se albiră –, și realiză încă o dată cât de monstru fusese atâta amar de vreme. Nu încercase niciodată să fie îngăduitor faţă de ceilalţi. Nicicând nu dăduse importanță sentimentelor altcuiva în afară de cele proprii. Trăise o viaţă inutilă şi goală, dar Charlotte schimbase asta. Îl impulsionase să îşi dorească să fie mai bun, iar de aici până la a îndepărta răutatea – sau măcar o parte din ea – nu fusese decât un mic pas pe care îl făcuseră împreună.

— Mulţumesc, Maria! rosti blând. Îţi voi mări salariul pentru că serviciile tale sunt întotdeauna impecabile, o asigură, surprinzându-i oarecum stânjenit mirarea.

Ochii lui purtau urmele adânci ale suferinţei şi doar acea mască o convinse pe femeie că vorbea serios. Maria se abţinu să îşi afişeze fericirea din respect, dar şi de teamă că Ethan s-ar fi putut răzgândi. Era un om imprevizibil şi greu de înţeles, iar ea nu voia să-i stârnească mânia.

— Te poţi retrage acum, mă descurc, o trezi din visare vocea lui gravă. Îmi poţi trimite hainele printr-un curier.

Ethan rămase singur. Luptă cu îndârjire împotriva impulsului de a se abandona amintirilor. Trebuia să se agaţe de faptul că făcea asta pentru binele pianistei. Era necesar să îşi folosească întreaga încăpăţânare şi ambiţie pentru acest scop. Când venea vorba de ea, nu voia să fie egoist.

Nu intenționa să nege că îi era foarte greu să ducă la îndeplinire prima decizie altruistă luată, mai ales atunci când îi revenea cu disperare în minte modul în care ochii ei îl imploraseră, la fel cum nu era atât de naiv încât să creadă că nu o va mai revedea. Îi era imposibil să se imagineze la câţiva centimetri de ea, fără s-o poată atinge, s-o privească sau să-i zâmbească. Totuși, când momentul avea să vină, trebuia să îşi folosească întreaga ipocrizie pentru a afişa indiferență.

Chiar dacă ultima lor întâlnire se depărta cu repeziciune, iar vremea se scurgea în linişte deplină, Ethan se străduia tot mai intens să nu se prăbuşească. A pierdut şirul zilelor după două luni agonizante, apoi nu a mai reţinut nimic legat de asta.

În schimb, s-a pomenit așteptând cu nerăbdare, pentru întâia oară în viaţă, petrecerea pregătită de doamna Reed în cinstea onomasticii sale. Era năucit de dorul lui Charlotte, lipsa ei durea mai tare ca niciodată, și spera s-o poată vedea.

Deși nu îşi amintea foarte bine cum petrecuse zilele, era capabil să descrie în detaliu fiecare noapte de-a sa, fiindcă acelea erau secundele care îi întreţineau iluzia, hrănindu-i inima călcată în picioare de cioburile asimetrice ale sufletului. Erau clipe în care mergea până într-acolo, încât se întreba de ce nu era suficient de bun pentru ea. Nu prea reușea să doarmă, dar, când asta se întâmpla, se trezea imediat, cu parfumul ei în nări şi un loc cumplit de rece lângă el.

Privea limbile ceasului, care indicau ora unu și patruzeci și unu de minute, și închidea pleoapele de fiecare dată, rugându-se arzător să treacă peste încă o noapte. Sunetul rochiei ei când se aşeza pe scaunul de la pian îi umplea urechile şi, chiar dacă întreaga casă era promisă întunericului, iar pianul, neatins, muzica degetelor ei delicate îi invada corpul, lăsându-l neputincios.

Dintr-un motiv sau altul, unicul lucru care îl calma şi îl împiedica să înnebunească era amintirea ultimului lor sărut. Imaginea nealterată de trecerea vremii punea mereu capăt agoniei în care se cufunda fără greş. Îşi asculta respiraţia agitată şi îşi lăsa ochii să alunece spre ceasul de pe noptieră care indica întotdeauna — ironic şi moralizator — ora unu şi patruzeci şi două de minute, iar el râdea cu ochii în lacrimi, simţind că până şi obiectul îl învinovăţea.

Încercase, într-o clipă de slăbiciune, să fie cu altcineva. Băuse de acea dată atât de mult, încât Matt jurase că va intra în comă alcoolică. Plecase din bar la braţul unei femei cu care abia dacă schimbase câteva vorbe şi se trezise în patul ei, deasupra ei. Aceea a fost ultima seară petrecută înecat în alcool până când nu mai ştiuse de el, amăgindu-se că totul va fi mai bine.

Din acel punct, îşi readuse, încetul cu încetul, viaţa pe linia de plutire. Se aruncă în muncă şi ridică firma la standarde mai înalte ca oricând, alegând să cânte la pian doar atunci când era obligat. Clapele îi aduceau aminte de ea, pianul îi grava şi mai mult în interior prezenţa diafană lângă el. Uneori, o simţea alături în timp ce mergea pe stradă şi îi percepea strângerea degetelor peste ale lui, însă, când întorcea capul, aşteptând s-o zărească, iluzia dispărea.

Aniversarea sa veni şi trecu fără să schimbe ceva. Nu o revăzu pe Charlotte. Chiar dacă o mare parte din el regreta profund, cealaltă se simţea uşurată. S-o aibă din nou în fața lui l-ar fi făcut una cu pământul.

Mama lui îl chema acasă cât de des găsea ocazia şi încerca prin intermediul recepţiilor şi al adunărilor – chiar şi al recitalurilor – să-i redea strălucirea metalică a ochilor, forţându-l să iasă din starea groaznică pe care își imagina c-o poate ascunde de ea.

Ethan Reed studia oglinda de mai mult de jumătate de oră, însă, în mod curios, nu regăsea nimic cunoscut dincolo de ea. Ochii goi care îl cercetau confuzi şi chipul alungit, palid, îi erau cu adevărat străine. Îşi aranjă încă o dată papionul înainte de a părăsi apartamentul pentru a se îndrepta spre reşedinţa Reed. Oare mama lui nu se săturase să îi solicite prezenţa la nişte evenimente unde era simplu spectator, rareori participant?

Pătrunse câteva zeci de minute mai târziu în sufrageria unde licitaţia începuse deja. Ethan nu avea vreun interes deosebit pentru astfel de întrevederi, dar nu ştia de ce anume, de acea dată, era atras în direcţia respectivă. Se consolă cu gândul că îşi omora timpul într-un mod agreabil şi se aşeză pe unul dintre ultimele scaune, având grijă să nu întrerupă discursul celui care prezenta o vază japoneză pictată manual.

— Pornim de la cinci mii de dolari. Cine oferă acest preţ? rosti bărbatul.

Ethan trebuia să admită că obiectul era lucrat cu o măiestrie rar întâlnită. Culorile pastelate nu îşi pierduseră gloria în ciuda testelor la care timpul nemilos le supusese şi întruchipau o gheişă însoţită de un samurai ce priveau, ţinându-se timid de mână, florile de cireş scuturându-se deasupra lor.

— Zece mii de dolari, se auzi vorbind.

— Zece mii de dolari! Oferă cineva mai mult? strigă prezentatorul, entuziasmat.

Sala se cufundă în linişte preţ de câteva secunde, iar el ştiu că tocmai câştigase. Aproape că îşi dori ca cineva să îl provoace şi să îl scoată din monotonia stupidă în care se cufundase cu bună ştiinţă. Ideea îi aduse vechea sclipire şireată în priviri, dar apoi îşi aminti că, ultima oară când tânjise cu disperare după o provocare, primise mai mult decât putuse duce.

— Zece mii de dolari o dată, de două ori…

— Douăzeci de mii de dolari! rosti altcineva.

Participanţii scoaseră la unison un murmur de uimire, iar el însuşi fu luat prin surprindere.

Ai grijă ce îţi doreşti, Ethan!

— Treizeci de mii de dolari, propuse din nou, hotărât mai mult ca niciodată ca vaza să îi aparţină.

— Doamnă? întrebă cel din faţă, aşteptând o nouă ofertă din partea rivalei sale.

— Cincizeci de mii de dolari! se auzi iarăşi glasul, iar Ethan putu simţi satisfacţia din tonul ei.

Femeia, pur şi simplu, îşi ieşise din minţi! În ciuda aspectului încântător, obiectul nu valora atât de mult. Ethan nu se putu abţine să se întrebe cât de departe era dispusă să meargă pentru a obţine ceea ce voia. Dar el ce era pregătit să pună la bătaie pentru a ajunge în posesia vazei?

— Şaptezeci de mii de dolari! contraatacă.

— O sută de mii de dolari! ripostă imediat adversara lui.

— Ce luptă strânsă! replică prezentatorul, roşu de emoţie.

Şocul îl împiedică să reacţioneze. O sută de mii de dolari?! Nu şi-o dorise chiar atât de mult! De fapt, în acel moment, era sigur că nu o mai voia deloc. Cum rămânea totuşi cu vanitatea lui? Voia să piardă în faţa ei? În niciun caz! Se încruntă şi se pregăti să revină cu o nouă ofertă, dar auzi ciocănelul lovind pupitrul.

— Vândută domnişoarei White!

Râse sarcastic când realiză că se gândise prea mult şi ratase oportunitatea. Senzaţiile îl părăsiră, iar el nu mai simţi nimic legat de înfrângere. Altădată, ar fi fost nevoie de mult mai puțin pentru a dezlănţui iadul. Era curios totuși s-o întâlnească pe domnişoara care se încăpăţânase să îi răpească obiectul.

Întrevederea continuă încă o oră după aceea, însă nu mai reuși să fie atent. Întregul corp vibra de nerăbdare să o cunoască pe câştigătoarea înfruntării de mai devreme. Era pentru prima oară în ultimele luni când trăsăturile i se însufleţeau, iar ochii îi redeveneau ironici, aşa cum fuseseră dintotdeauna.

După încheierea licitaţiei, Caroline Reed îi invită pe oaspeţi în sufrageria unde urmau să cineze. Ethan ieşi printre primii cu intenţia de a afla ceva despre străină. Era sigur că mama lui deţinea suficiente informaţii despre fiecare invitat.

— Ethan, vreau să cunoşti pe cineva! distinse tonul poruncitor al Carolinei, iar coincidenţa îl împinse să surâdă neaşteptat. Ţi-o prezint pe Christina White.

— Ne-am cunoscut mai devreme, susură glasul ei, acelaşi care spusese cu lejeritate enervantă preţul scandalos.

Irisurile ei albastre îl fixară, jucăuşe şi blânde, iar Ethan îi întoarse zâmbetul. Chipul ei frumos avea un aer copilăros, care îl atrăgea. Părul buclat şi blond îi cădea în valuri peste umerii goi, determinându-l să o compare cu Charlotte.

— Este o plăcere să vă cunosc! mărturisi, sărutându-i uşor mâna. Sper să vă bucuraţi de proaspăta achiziţie, căci este o adevărată comoară.

Christina tocmai dăduse o sută de mii de dolari pe o simplă vază, iar Ethan trebuia să admită că nu arăta ca o lunatică. În cel mai rău caz, avea acelaşi tip de orgoliu ca al lui.

— De asemenea, chicoti ea. Obiectul de artă reprezintă un dar pentru mama mea, care este colecţionară, răspunse, cercetându-l vioi.

— Înţeleg. Va fi un cadou pe care sunt sigur că îl va aprecia.

— Pot doar spera, murmură Christina, luând un aer gânditor, apoi se răzgândi subit. De ce o doreaţi atât de mult? îl interogă. stăpânită de curiozitate. Tot un cadou pentru cineva important?

— Nu, nu. Admir foarte mult arta japoneză, o lămuri, analizând-o din ce în ce mai prins de seninătatea ei îmbietoare.

A doua zi, Ethan îi trimitea un buchet de trandafiri albi Christinei, rugând-o politicos să accepte să cineze împreună. Nu exista niciun plan deosebit în spatele solicitării sale – intenţiona doar să o cunoască ceva mai bine. Domnişoara White îi atrăsese atenţia prin atitudinea inedită şi nu avea niciun motiv să nu recunoască faptul că se bucura de compania ei. Nu înţelegea de ce se simțea atât de bine în preajma cuiva abia întâlnit, însă nu ar fi putut să ignore oportunitatea de a se ridica la suprafaţă măcar un centimetru. Instinctul îi dicta cu tărie să o caute, fiindcă ea avea ceva preţios pentru el: alinarea. Blândeţea şi căldura ochilor ei îl captivaseră pe deplin, nu într-un sens romantic însă, căci inima lui era ferecată pentru totdeauna.

Spre surprinderea sa, Christina White acceptă invitația pe dată.

— Mulţumesc că ai fost de acord să ne vedem! rosti Ethan după o discuţie scurtă despre meniul restaurantului în care se aflau.

— Plăcerea a fost de partea mea! Îmi place compania dumneavoastră, mărturisi Christina fără reţinere.

În preajma femeii descoperea inutilitatea măștilor pe care le lua cu el ori de câte ori ieșea în lume, iar această revelație îl liniști.

— Spune-mi mai multe despre tine, Christina, dacă îmi permiţi să mă adresez astfel, îndrăzni el.

— Nu sunt foarte multe de spus, începu femeia, iar Ethan avu impresia pentru o clipă scurtă că Charlotte se găsea în faţa lui. Deţin o şcoală de balet, unde lucrez ca profesoară. Sunt o persoană simplă. Un alt om comun, râse ea, însoţindu-şi spusele cu un gest care îl determină pe Ethan să o studieze stăruitor.

Modul în care ea îşi dădu părul după ureche, descoperind o piele albă şi fină, îl împinse pe Ethan să tânjească după trupul ei, iar asta îl ului. Toate intențiile legate de prietenie păliră complet, lăsându-l descoperit în faţa adevărului: ceea ce făcea acum nu era decât o altă tentativă de a se elibera de ghearele trecutului fantomatic. Îşi dorea să simtă din nou în braţele sale corpul unei femei pentru a-şi şterge amărăciunea.

— Eşti încă tânără. Nu ar trebui să faci parte din balet?

— Am fost balerină acum mult timp, afirmă şi îl cercetă zâmbitoare, dar lui nu îi scăpă lucirea tristă a ochilor ei. M-am accidentat la propriul debut şi mi-am distrus şansa de a mai participa la spectacole. Mă bucur, în schimb, de oportunitatea de a face parte din lumea pe care am iubit-o încă din copilărie.

Christina nu pricepea de ce vorbea deschis în faţa unui om pe care nu îl cunoştea, dar despre care auzise numeroase povești strigătoare la cer, şi în care ştia cu siguranţă că nu poate avea încredere. Trecutul fusese întotdeauna un subiect delicat pentru ea şi evitase să se destăinuie chiar şi apropiaţilor, dar era chemată de chipul lui frumos şi de felul în care Ethan i se adresa. Înainte să realizeze, lăsase garda jos.

— Înţeleg. Îmi pare rău, spuse bărbatul cu sinceritate în timp ce îi prinse degetele pe deasupra mesei, strângându-le în momentul în care ea nu îşi retrase mâna.

— Sunt fericită în acest fel, deoarece îmi plac mai mult culisele decât scena în sine, se destăinui calmă, recăpătându-și braţul fără vreo intenţie de a-l jigni.

Restul cinei se desfăşură într-o linişte deplină, deoarece era evident pentru amândoi că se simţeau atraşi unul de celălalt, iar fiecare procesa diferit informaţia. Pe când pentru Ethan acest lucru simboliza evadarea de proprii demoni, pentru Christina reprezenta startul unei noi pasiuni. Nu era genul de femeie care să petreacă doar o noapte în patul cuiva de dragul aventurii, dar Ethan Reed era exact stereotipul unui astfel de bărbat. Poate că nu trebuia să îşi asume riscul până la urmă.

Christina era conștientă că propunerea lui Ethan de a continua discuţia în apartamentul lui era periculoasă. Ar fi trebuit să se simtă ofensată că o scosese la cină doar pentru a o aduce în patul lui, însă, în mod straniu, nu simțea niciun strop de revoltă faţă de el.

Se aflau în liftul care îi apropia din ce în ce mai repede de locuinţa lui Ethan. Christina era agitată, realizând că luase o decizie pripită urmându-l acasă.

Ethan era ferm convins că fusese o greşeală de neîndreptat. În adâncul lui, ştia clar că nu ar fi putut niciodată să se culce cu o altă femeie. Cât de disperat putea deveni din cauza lui Charlotte? Cât de neglijent cu sine şi cu cei din jur? Oare cât de departe mai putea împinge totul?

— Intră, te rog, o pofti amabil.

Christina păşi fără ezitare, împăcată deja cu sine. Şi ce dacă Ethan Reed se va dovedi a fi tot ceea ce detesta la un bărbat? Pentru moment, în faţa lor se desfăşura posibilitatea unei seri minunate.

O conduse în sala de repetiţii, fiind străbătut subit de nevoia înţepătoare de a atinge clapele instrumentului.

— Ia loc, îi indică un scaun pe care îl aşezase acolo pentru partituri, dar care acum era liber.

Foile zăceau împrăştiate ca întotdeauna pe pian, iar Ethan privi pentru a nu știu câta oară pereţii tapetaţi de sonatele compuse pentru Charlotte. Înțelegea că existenţa lor îl împiedicase până atunci să se apropie, însă nu avusese forţa de a le distruge, căci reprezentau întreaga fiinţă a femeii pe care o iubea, aşa cum o descoperise, părticică cu părticică. Rămâneau unica legătură cu ea.

Christina urmări încântată notele, hipnotizată parcă de ordinea melodiilor. Baletul se găsea într-o strânsă legătură cu armonia produsă de clape, iar ea admirase pe cei ce le stăpâneau arta încă dinainte de a aspira să devină balerină.

Ethan se aşeză pe taburet, cu fața spre instrumentul care îi frânsese inima de numeroase ori, hrănindu-i constant dorinţa haotică pentru Charlotte. Undeva, prins între halucinaţii auditive şi vizuale, cufundat în adâncimea ca de marmură a singurătăţii, conştientiză că va înnebuni în curând, iar nimeni nu putea face absolut nimic în legătură cu asta.

— Cântă-mi, te rog, una dintre ariile de aici, îl întrerupse vocea blajină a Christinei.

Ethan tresări. Să atingă notele inundate de ființa ei, ca şi cum ar fi sunat-o pentru a-i auzi vocea incredibil de dulce era demenţă curată!

— Bine, se abandonă în cele din urmă în braţele inevitabilului, înainte de a se convinge de gravitatea celor pe care intenţiona să le facă.

Îşi promisese solemn că va încerca să scape de seducţia pe care iluziile o exercitau asupra sa. Ştia atât de bine că, odată ce liniştea amară a clipei se evapora, agonia devenea insuportabilă, însă, chiar şi aşa, nu era capabil să se controleze. Îi era dor de pianista lui cu o intensitate care îi săpa în carne vie.

Întinse degetele spre clape şi închise ochii. Nu avea nevoie să citească partitura, pentru că făcea deja parte din el. Lovi puternic claviatura, atingând primele sunete ale celei dintâi arii compuse, iar pleoapele îi tremurară spasmodic.

Îşi aminti cu o forţă care îl ameţi de chipul lui Charlotte atunci când se întorsese din Canada, dar şi de pasiunea cu care o făcuse a lui în acea zi. Rememoră modul în care ea se aruncase în braţele lui, căutându-i protecţia, iar pieptul începu să îl sufoce. Ochii ei verzi îl fixară, eterici, iar el se pierdu cu totul în învălmăşeala trecutului, acolo unde rătăcea atât de des. De ce îi dăduse drumul? O minţise cu neruşinare, fiindcă niciodată nu renunţase la ea şi nu avusese tăria de a o elibera. Nu fusese altruist şi regretase alegerea făcută încă din clipa în care o gândise. Ceea ce îl ţinuse departe de ea atâta timp fusese frica de a o revedea.

Trupul lui se înfioră până în vârful degetelor. Îşi retrase îngrozit mâinile, ca şi cum pianul l-ar fi ars, descoperind că se înşelase amarnic dacă avusese impresia că va înfrânge blocajul.

— S-a întâmplat ceva? întrebă Christina, uluită de reacţia lui.

Expresia feței bărbatului o alarmă. Era atât de îndurerată, încât ea însăşi se simţi acaparată de tristeţe.

— Totul e bine.

Ethan se ridică și, fără veste, cuprinse talia femeii cu gesturi fireşti şi o trase cu putere spre el, nerăbdător să îi guste buzele. Îşi aplecă pleoapele asupra roşeţii din obrajii ei, asupra ochilor strălucitori și neliniștiți, şi îşi lasă gura să alunece spre a ei. Se opri însă la câţiva milimetri. Întregul corp se revoltă – mintea îl ameninţă violent să înceteze, inima îi jură o răzbunare sângeroasă –, iar el se opri, şocat.

— Nu o pot face, spuse nesigur şi se retrase, apoi îşi acoperi fruntea cu palma, întorcându-i spatele. Pur şi simplu, nu pot!

— Atunci, de ce m-ai adus aici? Doar nu crezi că sunt atât de naivă încât să nu realizez ce presupunea invitaţia ta, îşi încrucişă ea încet mâinile.

— Nu este vina ta, ci a mea, şopti Ethan, şi se întoarse din nou spre ea, prinzându-i umerii. Nu te voi amăgi, pentru că îmi eşti simpatică, iar compania ta îmi face plăcere. Sunt într-adevăr atras de tine, dar…

— Eşti îndrăgostit de altcineva, termină ea fraza în locul lui. Totul are sens acum.

— Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să te jignesc. Regret că te-am implicat în așa ceva. Nu am fost o gazdă bună şi îţi cer scuze şi pentru asta.

— Nu te învinovăţi, a fost şi alegerea mea. Îţi cunoşteam reputaţia, însă te-ai dovedit a fi mai bun decât cum te prezintă zvonurile. Îţi apreciez sinceritatea.

Ethan nu era capabil să descifreze cu exactitate ce se afla în capul lui, ce Dumnezeu dorea sau cum putea împăca furtuna care îl măcina zi după zi. Pentru el, nimic nu era clar. Totul era confuz.

— Te conduc acasă, îi spuse în cele din urmă.

Apucă jacheta de unde o aruncase, îndreptându-se spre uşă înainte de a primi vreun răspuns.

— Ai nevoie să vorbeşti cu cineva despre asta! îl opri Christina, gândindu-se în acelaşi timp că era cea mai mare fraieră din întreaga lume dacă intenţiona să îl asculte pe bărbatul acesta fascinant povestind despre altcineva.

— Poftim? întrebă contrariat Ethan, întorcându-se din drum.

După cele petrecute între ei era suficient de nebună încât să rămână în preajma lui. De ce?

— Nu mă grăbesc, reluă femeia, profitând de stupefacția lui. Iar ţie ţi-ar prinde bine să discuţi despre asta. Chinul de pe chipul tău denotă faptul că tu și doamna ta traversați o perioadă grea.

— Te înşeli. Am pierdut-o definitiv, şopti Ethan şi râse amar. Am avut atâtea şi atâtea şanse de a îndrepta totul, încât oricine în locul meu ar fi fost extrem de fericit. Chiar şi aşa, am realizat mult prea târziu că a lupta şi a pierde este infinit mai bine decât a te da bătut.

— Haide, voi face cafea, iar tu te vei destăinui, îl ancoră ea cu forţa în prezent.

Ethan nu se mai opuse şi o conduse spre bucătărie. Poate că ea avea dreptate, iar el trebuia să se descarce. Poate că acela era un mod de a învinge haosul, căci îl ardea şi dacă bloca amintirile, şi dacă le elibera. Bătălia îl răscolise într-un asemenea hal, încât rămăsese fără opţiuni şi fără vlagă.

Christina îl urmă şi puse ibricul pe foc. Scoase două ceşti din dulap şi puse două linguri de zahăr în ceaşca ei, iar în a lui, nimic. Se întoarse, uşor nedumerită.

— Cum preferi cafeaua?

— Simplă.

Ethan părea preocupat, iar ea ghici că îşi punea ordine în gânduri, străduindu-se să reziste impulsului de a ascunde totul. În fond, ei doi abia dacă ştiau ceva unul despre celălalt. Îi aprobă ezitarea, deoarece nici ea nu era în totalitate sigură de evoluția conversației lor.

— Poftim, spuse Christina, şi îi întinse cafeaua.

Alungându-şi şovăiala, se aşeză pe un scaun în faţa lui.

— Mulţumesc.

Înainte de a se răzgândi și pradă impulsului de a scăpa de povară, Ethan îşi începu confesiunea, rememorând întâia dată când o zărise pe Charlotte şi modul în care îi captase atenţia prin frumuseţea ei tulburătoare. Deveni incapabil să se oprească, cuvintele scăpându-i de pe buze cu ușurință amețitoare.

Christina tresări când îşi aminti de domnişoara Brown, tânăra care ţinuse un recital în instituţia ei nu cu mult timp în urmă. Buclele roşcate și ochii de smarald o captivaseră. Muzica ei fusese încântătoare de-a dreptul, însă i se păruse atât de plină de durere, încât rămăsese mai ataşată de înfăţişarea ei angelică decât de modul în care manevra pianul. Înţelegea acum de ce Ethan nu putea să o vadă pe ea. Nu ar fi reuşit să înlocuiască niciodată o asemenea femeie.

Ethan îi relată mai departe modul în care se îndrăgostiseră prin intermediul pariului ce le îngropase principiile, viaţa lor împreună, totul, în afară de adevăratul motiv din spatele despărţirii. Charlotte era singura persoană care deţinea dreptul de a cunoaşte fiecare detaliu despre el.

— Te-ai gândit vreodată că poate unicul lucru pe care îl aştepta ea era să îi ceri iertare şi să lupţi pentru a o recăpăta? răspunse Christina confesiunii lui, gândindu-se că bărbaţii chiar nu înţelegeau nimic când venea vorba de inima unei femei.

— Da. Ştiu că, dacă i-aş fi spus ceva, Charlotte m-ar fi acceptat necondiţionat, în ciuda greşelilor mele şi în ciuda lacrimilor vărsate din cauza mea, rosti, închizând ochii şi imaginându-şi că îi vorbea ei.

— Ce te face să crezi că alegerea ta i-a oferit liniște? îl condamnă, frapată de naivitatea lui. Este îndrăgostită de tine, bineînţeles că te vrea alături. Chiar nu realizezi asta? Adevărata ei fericire eşti tu!

— Ba da! ridică tonul. Însă eu sunt cel care nu mai poate să o răscolească astfel.

Trânti pumnul în masă, frustrat şi mânios din cauza a tot ceea ce nu era capabil să îndeplinească. Christina credea că el nu era conştient de cât de mult suferea Charlotte din cauza greşelilor lui? El simţea ruptura dintre ei doi dublu, dar prefera de o mie de ori ca ea să îl urască pentru ceea ce se întâmplase decât să ştie că se agăţa de propriile sentimente, rămânând blocată în iadul lui personal.

Christina tresări şi nu mai scoase niciun sunet. Cel din faţa ei, pur şi simplu, nu pricepea. Felul lui de a o ocroti nu făcea decât să-i zdrobească pe amândoi. Însă cine era ea să conteste decizia lui? Bărbaţii erau cu adevărat nişte fiinţe cumplit de limitate din atât de multe puncte de vedere.

I-ar fi putut spune despre amărăciunea pe care Charlotte o transmitea prin intermediul muzicii ei, însă nu ar fi făcut decât să îi sporească agonia. Nu l-ar fi ajutat să perceapă lucrurile altfel.

Christina realiză în acea noapte că Ethan nu va

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Nostalgia pianului fără clape - vol. 2

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor