Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Te văd! - Urlet în tăcere 2
Te văd! - Urlet în tăcere 2
Te văd! - Urlet în tăcere 2
Cărți electronice203 pagini3 ore

Te văd! - Urlet în tăcere 2

Evaluare: 4.5 din 5 stele

4.5/5

()

Informații despre cartea electronică

Fără să știe, Sara, o adolescentă a zilelor noastre, suferă de pe urma unor legăminte făcute în urmă cu 2000 de ani, când cea din care avea să se deschidă linia familiei lor, marea preoteasă a dacilor, jură să-și reîntâlnească iubirea pierdută. Este atrasă în jocuri periculoase a căror inițiere nu-i aparține, dar ale căror consecințe zguduie cu totul micul ei univers. Când violența îmbracă țesuturi umane, viața Sarei este salvată în mod misterios. Dar supraviețuirea vine cu un preț mult prea mare. În cel de-al doilea volum, povestea Sarei continuă, răspunzând unor întrebări și născând altele. Dragoste ce dăinuiește peste vremuri, mister, personaje bine clădite, tensiune și un ritm ce nu-ți permite să lași cartea din mână, te vor transforma în fanul acestei serii.Fără să știe, Sara, o adolescentă a zilelor noastre, suferă de pe urma unor legăminte făcute în urmă cu 2000 de ani, când cea din care avea să se deschidă linia familiei lor, marea preoteasă a dacilor, jură să-și reîntâlnească iubirea pierdută. Este atrasă în jocuri periculoase a căror inițiere nu-i aparține, dar ale căror consecințe zguduie cu totul micul ei univers. Când violența îmbracă țesuturi umane, viața Sarei este salvată în mod misterios. Dar supraviețuirea vine cu un preț mult prea mare. În cel de-al doilea volum, povestea Sarei continuă, răspunzând unor întrebări și născând altele. Dragoste ce dăinuiește peste vremuri, mister, personaje bine clădite, tensiune și un ritm ce nu-ți permite să lași cartea din mână, te vor transforma în fanul acestei serii.

LimbăRomână
Data lansării19 aug. 2019
ISBN9786068862156
Te văd! - Urlet în tăcere 2
Citiți previzualizarea

Legat de Te văd! - Urlet în tăcere 2

Cărți conex

Recenzii pentru Te văd! - Urlet în tăcere 2

Evaluare: 4.5 din 5 stele
4.5/5

8 evaluări2 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare
  • Evaluare: 5 din 5 stele
    5/5
    Sper si la partea a 3-a! Poveste foarte captivantă !
  • Evaluare: 5 din 5 stele
    5/5
    Geniala... a reusit sa ma tina lipita de ecran si astept cu nerabdare volumul 3.

Previzualizare carte

Te văd! - Urlet în tăcere 2 - Marina Neagu

*

Copyright: © Quantum Publishers, 2019

pentru prezenta ediție

Această carte digitală este protejată prin copyright și este destinată exclusiv utilizării în scop privat pe dispozitivul de citire pe care a fost încărcată. Orice altă utilizare, inclusiv împrumutul sau schimbul, reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea, închirierea, punerea la dispoziția publică, inclusiv prin internet, revânzarea sau comercializarea sub orice formă fără permisiunea scrisă a deținătorului de drepturi de autor - copyright - reprezintă o încălcare a legislației cu privire la protecția proprietății intelectuale și se pedepsește conform legilor în vigoare.

Acest volum este o operă de ficțiune.

Orice asemănare cu persoane, locuri sau evenimente reale este întâmplătoare.

Quantum Publishers

www.quantumpublishers.ro

Vânzări: vanzari@quantumpublishers.ro

Email: office@quantumpublishers.ro

ISBN Print: 978-606-94205-9-1

ISBN ePUB: 978-606-8862-15-6

ISBN PDF: 978-606-8862-16-3

Ediția Print: 2017

Publicat de Quantum Publishers

www.quantumpublishers.ro

Capitolul I

Respiraţia a început să îmi sune ca valurile lovite de stânci, în propriile urechi. Fiecare celulă, fiecare por a fost acaparat de lumină şi energie. Când m-am trezit, inima mi-a zvâcnit cu putere în piept. Am aruncat o privire spre ceas.

Aplecat deasupra mea, Damian se holba ca un monstru dintr-un film de groază.

— Încerci să-mi provoci un infarct? mi-am întrebat prietenul ce mă studia concentrat.

Parcă vedeam hamsterul alergând pe roată în mintea lui.

A clipit, părând că iese dintr-o transă halucinantă şi a schiţat un zâmbet. Şi-a dres vocea, apoi a clipit iar, sau mi-a făcut cu ochiul. Nu eram sigură.

— Eu… ăăă…

— Tu… te holbezi, i-am spus, zâmbind.

Nu îmi puteam da seama de ce era atât de încordat. Ştiam că încă îşi făcea griji pentru mine, mă urmărea precum un vultur, dar nu aveam să-l las să pătrundă dincolo de faţada cu care mă înconjuram.

Suferinţa trădării era bine ascunsă şi în plină transformare. Cu fiecare clipă ce trecea, închisoarea în care eram prizonieră începea să mă întărească, iar durerea devenea ca o armură.

Privirea fixă cu care mă studia mă făcea curioasă, mă intriga şi, da, începea să mă calce pe nervi. Câteva minute mai târziu, când încă mă strivea cu acea expresie concentrată, eram gata să-l pocnesc în faţă cu o lopată.

Mi-am strâmbat nasul, mi-am încrucişat ochii şi mi-am arătat dinţii, ca un iepure, cu limba scoasă. Damian a mai clipit de câteva ori, uitându-se la mine de parcă era gata să mă trimită înapoi la clinică.

— Ce naiba faci? m-a întrebat, încercând să pară încruntat, cu toate că puteam observa cum un zâmbet începea să i se formeze în colţul gurii.

— Mă strâmb ca să te fac să ieşi din starea asta tensionată. Arăţi de parcă ţi-a omorât cineva pisica.

— Te-ai trezit! am auzit-o pe Laura spunând, în timp ce paşii grăbiţi o aduceau cât mai aproape de mine.

S-a aşezat pe marginea patului şi mi-a întins câteva pastile şi un pahar cu apă.

— Medicul a spus că trebuie să continui tratamentul acasă.

Am luat pastilele, şi mâna ei mi-a atins fruntea.

— Te-ai lovit destul de rău aici, vânătaia încă nu a dispărut. Te mai doare? m-a întrebat, îngustându-şi privirea.

Am înghiţit pastilele, apoi am pus paharul gol pe noptieră.

— Fizic, sunt bine, cu toate că nici acum nu pot să îmi dau seama ce s-a întâmplat. Îmi amintesc că a ciocănit cineva la uşă şi m-am grăbit să ajung la parter. Apoi, s-a rupt filmul.

— Ai căzut pe scări, asta s-a întâmplat. Dacă Damian nu ar fi venit să te ia la cursuri, Dumnezeu ştie cât ai fi zăcut acolo, întinsă pe podea.

— Tu m-ai găsit? l-am întrebat, nedumerită.

— Da. Şi a trebuit să te pocnesc de câteva ori cu uşa, pentru că habar nu aveam de ce nu pot să intru în casă.

— Hmm! am zis. Când ţi-am dat cheia de la casa noastră nu m-am gândit că gestul o să se întoarcă împotriva mea. Mi-ai făcut ditamai cucuiul. Poate ar fi mai bine să îmi dai cheia înapoi.

— Şi să nu te mai bat la cap? Nicio şansă, a răspuns el râzând.

— N-ai decât să mă baţi la cap, dar fă-o la figurat, că nu doare aşa de tare.

Curioasă, Laura şi-a mutat privirea de la mine la Damian, şi înapoi. De parcă ar fi primit un mesaj, tânărul s-a îndreptat de spate şi a pornit cu paşi uşori spre uşă.

— Cobor să fac o cafea. Sigur ai nevoie de una în dimineaţa asta, a spus înainte să iasă din cameră.

Imediat ce am rămas singure, Laura s-a întors cu faţa spre mine.

— Sara, ştiu că nu mai eşti un copil. În mod normal, nici nu ar trebui să îmi bag nasul în viaţa ta sentimentală, dar, chiar dacă îţi sunt doar mătuşă şi tu eşti deja o tânără femeie, nu îmi pot stăvili nevoia de a te proteja, de a fi lângă tine când simt că ceva te nemulţumeşte. Sunt câteva zile de când te-ai întors de la spital. Fizic, ai spus şi tu că eşti mult mai bine, dar totuşi refuzi să ieşi din casă. Mai mult de atât, brusc a apărut în peisaj un prieten. Potenţial iubit, cumva? a continuat ea, privindu-mă direct în ochi.

— Suntem doar prieteni, Laura, i-am răspuns, mutându-mi privirea din ochii ei.

— Un prieten ce are cheia de la casă…, a zis, ridicând o sprânceană.

Ei da, nu aveam cum să îi spun Laurei că Damian, ca şi alţi prieteni din anturajul meu, sau duşmani, de altfel, puteau să mă viziteze independent de voinţa mea, fără să aibă nevoie de acea presupusă cheie despre care bălmăjeam. Am încercat să îi arunc un zâmbet ce se dorea degajat, lipsit de ascunzişuri.

— Un foarte bun prieten, nimic mai mult, am răspuns, de data asta susţinându-i privirea.

A zâmbit la rândul ei, uşor trist, şi m-a prins de mâna ce o ţineam sprijinită pe un genunchi.

— Ceva te apasă. Pot să văd asta, oricât ai încerca să te ascunzi de cei din jur. Dacă ceea ce te face nefericită are legătură cu tânărul ce se află la noi în casă…

Mi-am mutat privirea spre fereastră. Nu era cinstit faţă de Laura să îi ascund tot ceea ce se petrecea sub nasul ei, în propria casă. Nu era doar o formă de lipsă de respect faţă de cea care îşi asumase grija faţă de mine, ci şi un potenţial pericol pentru siguranţa ei. Coşmarurile puteau pătrunde oriunde, oricând doreau, iar eu eram ţinta lor. Fapt care o punea pe scumpa mea mătuşă în rolul de potenţială victimă, în orice minut al zilei. Fără a îmi da timp să mă răzgândesc, am început să vorbesc.

— Damian nu este responsabil pentru suferinţa mea, el este cel care mă ajută să trec peste ceea ce mă afectează. Mereu a făcut-o, am continuat, lăsându-mi privirea în jos. Nu ştiu cum aş putea să îţi explic ceea ce se întâmplă, fără a îţi da impresia că trebuie să fiu internată din nou la clinică. Nu sunt nebună, Laura, dar dacă îţi spun tot ceea ce s-a petrecut de când m-am mutat în casa ta, până în momentul de faţă, cu siguranţă vei crede că am nevoie de un tratament psihic.

— Încearcă, mi-a răspuns ea zâmbind.

Am tras aer în piept şi am început să îi povestesc. Totul! Absolut tot din momentul în care l-am văzut pentru prima dată pe Markus, în timp ce o însoţeam pe Crina la cumpărături. Salvarea de care nu ar fi trebuit să am parte, visele ce m-au bântuit în toţi anii ce au urmat. Evenimentele trăite prin intermediul lor, din timpuri de mult apuse şi apariţia Sarulei în visele mele. Coşmarurile ce bântuiau realitatea şi de prezenţa cărora eram vinovată. Dragostea ce apăruse pe neaşteptate în viaţa mea, acele sentimente pe care nu le putusem controla ori ce câte ori mă aflam în apropierea lui Markus. I-am povestit fără teamă despre clipele de tortură şi despre cele de sacrificii. Pe măsură ce minutele se transformau în ore şi povestea se apropia de sfârşit, chipul Laurei devenea din ce în ce mai palid. Ar fi trebuit să mă opresc, să îi spun că este doar o glumă, dar în acel moment, nu îmi mai păsa. Voiam să mă eliberez de povara ce îmi apăsa sufletul şi, atunci când Laura mă privea, cu ochii măriţi din cauza şocului produs de ceea ce auzea, puteam să mă amăgesc cu iluzia că sunt doar o fată normală ce îi povesteşte mamei suferinţa ce o apasă. Când istorisirea a ajuns la momentul prezent, Laura era atât de şocată, încât singurul lucru pe care părea că poate să îl facă era acela de a-şi deschide şi închide gura, ca un peşte aflat pe uscat, fâţâindu-se necontrolat în căutarea cuvintelor ce refuzau să iasă.

I-am strâns mâna ce părea fără vlagă, apoi m-am tras mai aproape de ea.

— Să încep să împachetez? Mă întorc la clinică? am întrebat, pe jumătate serios, pe jumătate în glumă.

— Oh, Dumnezeule! a spus ea într-un final. Ştii cine suntem, a continuat Laura, făcându-mă să o privesc înţepenită, fără să înţeleg la ce se referă.

Cu toate că mă aşteptam să fie surprinsă de ceea ce îi povestisem, reacţia ei m-a luat total pe nepregătite. De data asta, rolurile se inversaseră şi eu eram cea care arăta ca lipsită de aer.

— Ce vrei să spui? Cum adică, cine suntem?

Ambele ei mâini m-au prins cu putere.

— Linia din care ne tragem, profeţia, Sarula, preotesele, magia, a continuat ea, surescitată.

— Vrei să spui că tu ştiai deja toate astea? am zis, încercând să îmi eliberez degetele din strânsoarea ei.

— Nu ce s-a petrecut cu tine, dar cunosc povestea Sarulei. A fost transmisă din generaţie în generaţie, pentru că fiecare dintre noi purtăm în sânge o parte din abilităţile ei.

— Nu înţeleg. Îmi spui că mama, tu, Liana, chiar şi eu, ca urmaşe ale Sarulei, avem abilităţi paranormale? Mă faci să râd, Laura. Eu abia pot să cobor o scară fără să cad în nas şi tu pretinzi că pot face lucruri dincolo de sfera normalului?

— Nu, Sara. Nu aşa funcţionează abilităţile de care dispunem. Sau mai bine zis, de care dispuneam. Totul are legătură cu o veche profeţie. Una atât de antică, încât, de-a lungul timpului, generaţiile ce ne-au precedat au început să o considere doar o simplă născocire.

Sunete venite din bucătărie ne-au făcut să revenim în prezent. Privirea Laurei s-a îndreptat spre ceasul aflat pe noptieră. Pe chipul ei puteam citi cum dorinţa de a îmi răspunde la toate întrebările pe care le aveam se lupta cu aceea de a păstra discreția.

— Sara! Nu trebuie să ai încredere în nimeni. Mă înţelegi? În nimeni.

Un trosnet a scuturat casa. A venit ca o avertizare. Laura şi-a îndreptat spatele; a îngheţat pentru câteva secunde în acea poziţie. Mâinile ei albite în strânsoarea cu care le presa pe ale mele îmi semnalau panica ce o cuprinsese.

— Ai încredere doar în chemarea din sufletul tău. Recunoaște-o când va fi momentul şi crede în ea.

Un zgomot ca un tunet greu a făcut pereţii să geamă. Ochii Laurei s-au mărit şi chipul i s-a schimonosit într-o grimasă înfiorătoare. Ca şi cum chinul îi devenise fizic, cuvintele i-au ieşit în grabă, aproape sugrumate.

— Nu pot spune mai multe acum. Siguranţa ta şi a Lianei depind de tăcerea mea.

Mâinile i s-au desprins de ale mele, respiraţia i-a revenit la normal şi, ca și cum tocmai ar fi ieşit dintr-o transă, întreaga ei postură s-a relaxat. Ochii i s-au întors spre ceasul aflat pe noptieră. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, a continuat să vorbească pe un ton aproape calm.

— Timpul nu îmi permite să îţi explic acum tot ceea ce ştiu despre originile noastre, dar îţi promit că voi încerca să îţi spun totul, cât de curând. Din păcate, acum trebuie să fug la serviciu, altfel risc să îngroş rândurile şomerilor. Am lipsit prea mult în ultima vreme, a spus ea, aplecându-se să îmi atingă obrazul cu buzele.

— Să nu ai încredere în nimeni! mi-a şoptit. Crezi că o să te descurci singură? a întrebat apoi, suficient de tare, încât să mă facă să tresar.

— Rămân eu cu ea, a răspuns Luci.

Nu aveam nicio idee de cât timp se afla în dreptul uşii şi cât din discuţia mea cu Laura ajunsese la urechile lui. Stătea sprijinit de tocul uşii şi ne privea curios. Nimic de pe figura lui nu îmi dădea impresia că ar fi auzit prea multe, deşi îi puteam desluşi expresia întrebătoare. Mătuşa mea l-a privit fix. Luci i-a susţinut căutătura şi o conversaţie mută a părut că are loc între ei, fără ca privirile să se clintească. Protectorul a înclinat uşor din cap şi i-a făcut loc Laurei să treacă pe lângă el. Tot ceea ce îmi spusese până acum, şi faptul că ea nu se arătase surprinsă de apariţia lui bruscă, mă făceau să realizez că mătuşa mea deţinea răspunsuri măcar la o parte dintre întrebările ce mă chinuiau. Când a ajuns în dreptul lui a întins o mână şi l-a strâns uşor de cot, apoi a continuat să meargă.

Am urmărit-o cu privirea până a dispărut din raza mea vizuală, iar paşii nu i s-au mai auzit pe scări. Încă sub influenţa avertismentului primit, am rămas nemişcată preţ de câteva minute bune. Dar starea mea înlemnită începea să ridice suspiciuni. Citeam nelămurirea pe chipul lui Luci; dorinţa lui de a îmi pune întrebări. M-am forţat să reacţionez ca un om normal. Nu eram o bună actriţă, dar tot am reuşit să îmi plasez un mic zâmbet pe figură, pentru a transmite mesajul că nimic nu s-a schimbat în ultimele ore.

— Ce ai auzit? l-am întrebat

— Nimic din ceea ce nu ştiam deja.

— Şi ce ştiai, mai exact?

— Că eşti urmaşa preotesei, că linia din care provii este foarte puternică şi că eşti în pericol. La fel ca toţi cei care sunt în preajma ta, fie că sunt simpli oameni, fie că nu. Mai important, ştiu că siguranţa voastră depinde de cât de bine ne ţinem noi gura, mi-a răspuns, în timp ce s-a depărtat de tocul uşii şi a înaintat în cameră.

S-a aplecat deasupra mea și mi-a şoptit.

— Ascultă-ţi instinctele.

Ca şi cum nici măcar nu ar fi pronunţat ultimele cuvinte, s-a răsucit pe călcâie şi s-a îndreptat spre un scaun. A ridicat o revistă uitată pe birou de cine ştie când şi a început să o răsfoiască.

M-am dat jos din pat, şi o uşoară ameţeală m-a făcut să mă clatin pentru o clipă. Luci a închis revista, dar şi-a înfrânat dorinţa de a mă ajuta. L-am apreciat pentru asta. Am pornit spre baie, dar am întors capul şi am aruncat o privire spre el. Nu s-a mişcat din loc, iar ochii lui îmi urmăreau cu atenţie posteriorul. Abia în acel moment am realizat că purtam o pereche de pantaloni din bumbac, foarte scurţi şi un tricou ce cunoscuse şi vremuri mai bune. M-am răsucit cu faţa spre el.

— Ce faci? l-am întrebat.

— Nimic. Doar îţi priveam fundul.

— Şi? am spus, ridicând spre el o privire ce se dorea acuzatoare.

— Şi… hm… E acolo! mi-a răspuns, râzând.

— Bine de ştiut, am spus, înainte să îmi reiau drumul spre baie.

M-am oprit şi m-am întors din nou.

— Este totul bine între tine şi Cesca?

— Perfect. Suntem pro… fund îndrăgostiţi, mi-a răspuns, continuând să rânjească obraznic.

— Mută-ţi ochii, Luci.

— Hei! Chiar dacă sunt îndrăgostit, sunt bărbat. Ce vrei să fac dacă te fâţâi prin faţa mea în costumaţia asta?

— Prefă-te că eşti orb. Dacă nu reuşeşti, te ajut eu cu o andrea, i-am răspuns.

— Nah! Eşti prea micuţă. Nu ai nicio şansă să mă dobori.

— Ai auzit ce a spus Laura. Magia curge prin venele noastre şi, dacă te mai prind uitându-te la fundul meu, o să fac o vrajă ce îţi va micşora ouăle atât de mult, încât chiar tu o să te strigi singur Luciana, i-am mai zis înainte să închid uşa băii.

Hohotul de râs a ajuns până la mine, făcându-mă să zâmbesc, la rândul meu.

Mi-am sprijinit mâinile de chiuvetă şi ochii mi s-au ridicat spre oglindă. În acel moment, am decis ceea ce voi face de aici înainte.

Oricât voiam să păstrez sclipirea de amuzament iscată de schimbul de replici cu Luci, chipul lui Markus şi-a făcut cunoscută prezenţa în mintea mea. Ceea ce tocmai aflasem se împletea cu durerea trădării lui, iscând golul din stomac, pulsul rapid şi braţele ce începuseră să îmi tremure. Am închis ochii în dorinţa de a îmi oferi o mică pauză de la tot ce mă bântuia, sperând că întunericul din spatele pleoapelor strânse cu forţă va şterge chipul din mintea mea, dar prezenţa găsită acolo era şi mai dureroasă. Sarula i-a luat locul şi îmi zâmbea triumfător, ţopăind bucuroasă pe toate terminaţiile mele nervoase.

Într-un colţ al minţii se afla o mică versiune a mea, ca un personaj de desene animate ce primea pumni în plină faţă de la o versiune a Sarulei. Micul meu personaj a făcut câţiva paşi în spate şi a căzut în genunchi în faţa oponentei sale. În realitate, ochii mi

Îți este utilă previzualizarea?
Pagina 1 din 1