Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
Râurile din Londra

Râurile din Londra

Citiți previzualizarea

Râurile din Londra

evaluări:
4/5 (2 evaluări)
Lungime:
485 pages
8 hours
Editor:
Lansat:
Mar 15, 2019
ISBN:
9786067631630
Format:
Carte

Descriere

Ofițerul stagiar Peter Grant visează să ajungă detectiv al Poliției Metropolitane din Londra. Păcat că superiorii lui au de gând să îl repartizeze Unității de Progresie a Investigațiilor, unde cel mai mare pericol pe care l-ar putea înfrunta este să se aleagă cu o tăietură de la hârtiile birocrației moderne. Însă perspectivele de carieră și de viață ale lui Peter se schimbă după ce are loc o crimă neobișnuită, iar el intervievează un martor ocular care se întâmplă să fie și fantomă. Abilitatea unică a lui Peter de a putea discuta cu ființe trecute prin moarte îl aduce în atenția Inspectorului Thomas Nightingale, care investighează infracțiunile ce implică magia și supranaturalul. După ce o serie de crime brutale și stranii cuprinde Londra, Peter, acum ucenic vrăjitor, devine parte a unei lumi în care zeii și zeițele se amestecă printre muritori, iar un spirit teribil și încă nestins al trecutului își dorește să scufunde orașul în haos.

Editor:
Lansat:
Mar 15, 2019
ISBN:
9786067631630
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Râurile din Londra

Cărți conex

Previzualizare carte

Râurile din Londra - Ben Aaronovitch

Gray

1. Martori oculari

A început într-un treisprezece, o dimineață răcoroasă de marți, în ianuarie, atunci când Martin Turner, artist stradal și, cu propriile lui cuvinte, gigolo ucenic, s-a împiedicat de un trup aflat în fața Porticului de Vest al Covent Garden, St Paul’s. Martin, care nu era nici el cine știe ce treaz, mai întâi a crezut că trupul era al unuia dintre acei mulți petrecăreți care aleseseră Piazza pe post de toaletă în aer liber, la îndemână și ușor de transformat ulterior în dormitor. Fiind un londonez călit, Martin a tratat acel corp inert cu binecunoscutul „Londra – aceeași și aceeași" – o scurtă ocheadă pentru a determina dacă respectivul era un bețiv, un nebun sau o ființă umană aflată la ananghie. Faptul că era pe de-a întregul posibil ca o persoană să fie toate cele trei în același timp e motivul pentru care bun-samariteanismul este considerat în Londra un sport extrem – precum saltul cu coarda sau lupta corp la corp cu crocodilii. Martin, observând calitatea decentă a mantoului și a pantofilor, tocmai ce categorisise trupul ca aparținând unui bețiv, cu puțin timp înainte de a i se dezvălui faptul că acestuia îi lipsea capul.

Așa cum a precizat ulterior detectivilor care i-au luat declarațiile, fusese un lucru foarte bun că era în acea clipă destul de intoxicat de la alcool, pentru că altfel ar fi pierdut vremea țipând și fugind de colo, colo – mai ales după ce a realizat că stătea cu tălpile într-o baltă de sânge. În schimb, cu răbdarea lentă și metodică a celui beat și îngrozit, Martin Turner a sunat la 999 și a chemat poliția.

Centrul de urgențe al Poliției a alertat cel mai apropiat Vehicul de Intervenție Rapidă, iar primii ofițeri au sosit la locul scenei șase minute mai târziu. Unul dintre ofițeri a rămas cu un Martin brusc treaz, în timp ce partenerul lui a confirmat faptul că exista un corp și că, din moment ce orice altceva părea la locul potrivit, nu era vorba de o moarte accidentală. Au găsit capul la șase metri distanță, acolo unde se rostogolise în spatele uneia dintre coloanele neoclasice care străjuiau porticul bisericii. Ofițerii de primă intervenție au raportat la Centrul de Control, care a alertat Echipa de Investigație Criminalistică locală, a cărui ofițer de gardă, cel mai tânăr sergent al echipei, a ajuns o jumătate de oră mai târziu: a cercetat dintr-o privire pe dl. FărăCap și și-a trezit superiorul. Cu asta, întreaga splendoare și maiestuozitate care presupune o investigație de omucidere a Poliției Metropolitane a tăbărât pe acei 25 de metri de piatră cubică aflați între porticul bisericii și clădirea pieței. Patologul a sosit pentru a certifica decesul, a face o inspecție preliminară a cauzei și pentru a lua cu targa trupul neînsuflețit, necesar analizei post-mortem. (S-a mai produs și o mică întârziere până ce au găsit o pungă pentru probe care să fie suficient de largă încât să cuprindă în ea capul.) Echipele medico-legale au venit duium și, pentru a demonstra că ei sunt cei importanți, au cerut ca perimetrul de siguranță să fie extins cât să includă întreaga parte de vest a Piazzei. Pentru a realiza acest lucru, aveau nevoie de mai multe uniforme la locul faptei, așadar DCI-ul care era Ofițerul Șef de Investigații desemnat a sunat la bârlogul de la Charing Cross și a întrebat dacă nu au câțiva oameni de care se pot dispensa. Responsabilul de gardă, auzind cuvintele magice „muncă suplimentară", a răbufnit în aripa de odihnă a secției de poliție și a trecut la categoria voluntari pe toți cei găsiți acolo, proaspăt căzuți din paturile lor călduroase. Drept rezultat, perimetrul de siguranță a fost extins, căutările eventualelor probe au fost efectuate, detectivii juniori au fost trimiși cu misterioase comisioane și, în final, la puțin trecut de ora cinci, totul s-a consumat, stingându-se de la sine. Trupul fusese luat, detectivii părăsiseră locul, iar cei de la medico-legal au căzut de acord în unanimitate că nu aveau ce să mai facă în plus până la sosirea zorilor – care se aflau la trei ore distanță. Până atunci, aveau nevoie doar de câteva căni de cafea care să îi ajute să păzească scena crimei, până ce le venea schimbul.

Motiv pentru care eu am ajuns să patrulez în jurul Covent Garden, într-un vânt tăios, la șase dimineața, și motiv pentru care eu am întâlnit fantoma.

Uneori, mă minunez cum, dacă aș fi fost cel care s-ar fi dus după cafea în locul lui Lesley May, viața mea ar fi fost cu mult mai puțin interesantă și, cu siguranță, cu mult mai puțin periclitată. Ar fi putut să fie oricine altcineva în loc sau ăsta a fost destinul meu? Când reflectez la acest aspect, simt nevoia să citez din înțelepciunea tatălui meu, care, cândva, mi-a zis așa: „Cine paștele mă-sii mai știe de ce se petrec lucrurile?".

Covent Garden este o piațetă largă din centrul Londrei, cu Royal Opera House la capătul din est, o piață acoperită în centru și Biserica St Paul’s în partea de vest. A fost la un moment dat principala piață de fructe si legume a Londrei, dar s-a mutat mai la sud de râu cu zece ani înainte de a mă naște eu. A avut o istorie lungă și variată, în principal implicând activități infracționale, prostituție și teatru, însă acum este o piață turistică. Biserica St Paul’s este cunoscută drept Biserica Actorilor, ca să se diferențieze de Catedrală, și a fost inițial construită de Inigo Jones în 1638. Știu toate astea pentru că nimic nu se compară cu a sta în bătaia vântului scuț de rece și a căuta motive de a fi distras, iar atașată de o parte a bisericii se află o placă masivă, cu informații incredibil de detaliate. Știați că, spre exemplu, prima victimă înregistrată în epidemia de ciumă din 1665, cea care a sfârșit prin a distruge complet Londra în incendiu, este îngropată în cimitirul ei? Eu știam, după zece minute petrecute adăpostindu-mă de vânt.

Echipa de Investigație Criminalistică închisese partea de vest a Piazzei, trecând banda galbenă peste intrările de la King Street și Henrietta Street și peste frontonul pieței acoperite. Eu păzeam capătul dinspre biserică, unde mă puteam adăposti în portic, iar WPC Lesley May, partenera mea stagiară, păzea partea dinspre Piazza, unde se putea adăposti în clădire.

Lesley era scundă, blondă și incredibil de arătoasă, chiar și când purta vesta antiglonț. Făcuserăm antrenamentul de bază împreună, la Hendon, înainte să fim transferați la Westminster, pentru stagiu. Am păstrat o relație strict profesională, în ciuda năzuinței mele puternic înrădăcinate de a îi scotoci prin pantalonii de uniformă.

Pentru că eram amândoi ofițeri stagiari, un PC experimentat ne fusese alocat pentru supraveghere – o responsabilitate pe care el și-o exercita cu diligență dintr-o cafenea non-stop de peste drum, la St Martin’s Court.

Telefonul mi-a sunat. Mi-a luat ceva timp să îl pescuiesc dintre vesta antiglonț, centura de serviciu, bastonul, cătușele, radioul digital al poliției și greoaia, dar minunat de impermeabila vestă reflectorizantă. Când am reușit în final să răspund, era Lesley.

— Mă duc la o cafea, a spus. Vrei una?

Mi-am întors privirea spre clădirea pieței și am văzut-o cum îmi face cu mâna.

— Ești un înger, i-am zis uitându-mă la ea cum o ia spre James Street.

Nu lipsise de mai mult de două minute atunci când am zărit o siluetă lângă portic. Un bărbat scund, în costum, înghesuit între umbrele din spatele celei mai apropiate coloane.

I-am acordat „primirea" regulamentară a Poliției Metropolitane.

— Hei! am zis. Ce crezi că faci dumneata p-aici?

Silueta s-a întors și am putut vedea un licăr al unui chip palid și agitat. Bărbatul purta un costum uzat, demodat, cu tot cu vestă, ceas de buzunar și joben turtit. M-am gândit că o fi vreunul dintre artiștii de stradă licențiați să joace în piațetă, însă părea cam devreme pentru astfel de spectacole.

— Hai’ncoa’, mi-a spus el și mi-a făcut semn.

M-am asigurat că știu unde îmi e bastonul extensibil și m-am îndreptat spre el. Polițiștii se presupune că ar trebuie să intimideze membrii publicului, chiar și pe cei care ar fi de ajutor. D-asta purtăm bocanci grei și căști țuguiate, însă atunci când m-am apropiat am observat că bărbatul era subțirel, cam cu un metru jumate mai cocoțat în înălțime decât îi erau pantofii. M-am împotrivit impulsului de a mă apleca, încât să avem fețele la același nivel.

— Oi văzut toată șandramaua, pajule, a spus bărbatul. Groaznică treabă, da, groaznică.

Te pisează acolo la Hendon: înainte de orice, obține un nume și o adresă. Mi-am scos imediat caietul și pixul.

— Sunteți amabil să îmi precizați numele dumneavoastră, stimate domn?

— Da’ cum de nu, pajule. Nicholas Wallpenny mi-e numele, da’ nu mă întreba cum s-o scrie, că niciodată nu m-am descurcat prea bine cu literele.

— Sunteți artist stradal? l-am întrebat.

— Poți spune ș-așa, a zis Nicholas. Cu siguranță interpretările mele au fost vajnic limitate la bordurile străzii. Deși în nopți d-astea reci nu m-aș sfii să pun niște interioritate în faptele mele. Dacă te-ai prins de vorbă, pajule.

Avea o insignă agățată de rever: un schelet din cositor care țopăia fericit. Părea un pic cam goth pentru un pilaci țărănoi și mărunt, și totuși Londra e capitala lumii în ce privește mixurile culturale. Am scris pe caiet Artist stradal.

— Așa, stimate domn, am zis, dacă-mi puteți relata mai exact ce ați văzut.

— Am văzut destule, pajule.

— Deci ați fost prezent aici de față ceva mai devreme în dimineața asta?

Instructorii mei s-au exprimat foarte clar în a nu îndruma declarațiile martorilor. Informația ar trebui să curgă dintr-o singură direcție.

— Mi-s aici dimineața, la prânz și noaptea, a spus Nicholas, care evident că nu a participat la aceleași cursuri ca mine.

— Dacă ați fost martor la ceva anume, am zis, poate că ar fi mai bine să mergeți la secție și să faceți o declarație completă.

— S-ar putea să fie o problemă cu asta, mi-a răspuns Nicholas. Din moment ce mi-s mort.

Am crezut că nu l-am auzit bine.

— Dacă vă este teamă de propria siguranță...

— Nu-i că mi-e teamă de lucruri, nu-mi mai e deloc, pajule, a spus Nicholas. Din motiv că mi-s mort de o sută douăzeci de ani.

— Dacă sunteți mort, i-am întors-o eu înainte să mă pot abține, cum se face că putem vorbi unul cu altul?

— Treb’e că ai atingerea ’ceea a vederii clare. O bucată din străvechii palladino, a zis Nicholas și m-a privit atent. Atingerea ’ceea o fi de la tatăl dumitale, eh? De pe la docuri? Ori marinar, poa’, de îți dădu cârlionții ăștia și buzițele ’cestea?

— Puteți dovedi că sunteți mort? l-am întrebat.

— Cum ți-e vrerea, pajule, a spus Nicholas și a făcut câțiva pași în lumină.

Era transparent, în felul în care hologramele din filme sunt transparente. Tridimensional, în mod sigur prezent acolo, în fața mea, și al dracului de transparent. Puteam vedea direct prin el, către cortul alb pe care echipa medico-legală îl ridicase ca să protejeze zona din jurul cadavrului.

Mda, m-am gândit eu, faptul că ai înnebunit nu e un motiv suficient ca să nu te mai comporți ca un polițai.

— Îmi puteți spune ce mai exact ați zărit? l-am întrebat.

— L-am văzut pe primul ins, cel omorât, venind dinspre James Street. Ferchezuit, cu pași adânci și alură militară, îmbrăcat foarte la modă. Ceva ce aș fi considerat om de primă mână, în zilele mele mai corporale de odinioară.

Nicholas s-a oprit ca să scuipe pe jos. Nimic nu a atins pământul.

— Apoi, al doilea ins, el de o propășit crima, o venit din partea cealaltă, de pe Henrietta Street. Nu cine știe ce aranjat, insul ăsta, cu nădragi d-ăia albaștri de muncitor și piele măslinie ca a unui marinar. Or trecut unul pe lângă altul chiar p’aici, a zis Nicholas arătând spre un loc la vreo zece metri distanță de porticul bisericii. Am bănuiala că se știau unul p-altul, pen’ că amândoi s-or salutat din bărbie, da’ nu s-or oprit la o vorbă sau altceva, lucru care e de înțeles, nefiind o noapte prea bună pentru hoinăreală.

— Deci au trecut unul pe lângă celălalt? am întrebat, mai mult ca să am timp de notat, decât ca să clarific situația. Și ați crezut că se știu?

— Ca niște cunoștințe, a spus Nicholas. N-aș zice că erau prieteni la cataramă, mai ales în lumina a ce s-o întâmplat dup-aia.

L-am întrebat ce s-a întâmplat după aia.

— Păi, cel de-al doilea ins, cel cu crima, își pune pe el o pelerină și o manta roșie, își scoate bastonul și, tăcut și iute ca un precupeț care trage la somn într-o pensiune cu ora, se duce în spatele primului ins și îi retează frumușel capul.

— Faci mișto de mine, i-am spus hotărât.

— Nici prin gând nu-mi trece așa ceva, mi-a zis Nicholas, făcându-și cruce. Jur pe propria-mi moarte., iar ăsta-i cel mai solemn jurământ din câte poate da un amărât de soartă precum mi-s. A fost un lucru teribil de privit. Cum căpățâna o căzut, cum de și sângele o țâșnit.

— Și ce a făcut criminalul?

— Păi, după ce și-o terminat treaba, și-o văzut de drum, în jos pe New Row, ca un pungaș prin gloată, a spus Nicholas.

M-am gândit la faptul că New Row te duce spre Charing Cross Road, un loc ideal ca să prinzi un taxi sau un microbuz sau chiar un autobuz de noapte, dacă nimereai la timp. Ucigașul ar fi putut să spele putina din centrul Londrei în mai puțin de cincisprezece minute.

— Asta nu fu tot ce-i mai rău, a completat Nicholas, în mod clar fără intenția de a-și lăsa audiența să fie distrasă de altceva. Fu ceva straniu la insul ucigaș.

— Staniu? am întrebat. Sunteți o fantomă.

— Spirit s-ar putea să fiu, a zis Nicholas. Dar asta înseamnă și că pot recunoaște cel mai bine ceva straniu atunci când îl văd.

— Și ce ați văzut?

— Insul ucigaș nu doar că și-o schimbat pălăria și mantaua, și-o schimbat și chipul, a zis Nicholas. Acum, spune-mi de asta nu-i straniu.

Cineva m-a strigat pe nume. Lesley se întorsese cu cafelele.

Nicholas s-a evaporat cât nu am fost eu atent.

Am rămas țintit locului și holbându-mă în gol ca un idiot, până ce Lesley m-a strigat din nou.

— Vrei cafeaua asta sau nu?

Am traversat pavajul către locul unde îngerul Lesley mă aștepta cu un pahar din polistiren.

— S-a întâmplat ceva cât am fost plecată? m-a întrebat ea.

Am sorbit din cafea. Cuvintele – tocmai ce am discutat cu o fantomă care a văzut toată tărășenia – s-au încăpățânat cu desăvârșire să nu îmi părăsească buzele.

Ziua următoare m-am trezit la unsprezece – mult mai devreme decât mi-aș fi dorit. Lesley și cu mine am fost lăsați liberi la opt, ne-am târât înapoi la căminul secției și ne-am trântit direct în pat. Paturi separate, din nefericire.

Principalul avantaj la a locui în căminul secției tale de poliție e faptul că nu costă mai nimic, e aproape de birou și nu e apartamentul părinților tăi. Dezavantajele presupun să împarți spațiul cu oameni prea puțin socializați ca să trăiască alături de oamenii normali, iar bocancii grei sunt norma de zi cu zi pentru purtat. Lipsa abilităților de socializare are ca rezultat transformarea unui lucru simplu precum deschiderea frigiderului într-o aventură incitantă în miezul microbiologiei, iar bocancii înseamnă că fiecare schimb de tură face să răsune totul împrejur ca o avalanșă.

M-am trântit în patul meu instituțional și îngust, cu ochii țintiți la un poster cu Estelle, pe care îl fixasem pe peretele opus. Nu-mi pasă ce se zice: niciodată nu ești prea bătrân ca să te trezești privind o femeie frumoasă.

Am stat în pat preț de zece minute, sperând că amintirea discuției cu o fantomă ar putea cumva să se șteargă asemenea unui vis, dar nu s-a întâmplat așa ceva, deci m-am ridicat și am făcut un duș. Era o zi importantă ziua aceea, trebuia să am simțurile ascuțite.

În ciuda a tot ce zic oamenii, Serviciul Poliției Metropolitane încă este o organizație a clasei muncitoare, așadar respinge complet noțiunea unei caste a ofițerilor. Acesta este motivul pentru care fiecare nou polițai, indiferent de educația sa, trebuie să petreacă doi ani de stagiu asemenea oricărui amărât de tablagiu. Asta pentru că nimic nu întărește mai bine caracterul unui om decât să fie abuzat, scuipat și împroșcat cu vomă de către membrii publicului larg.

Spre finalul perioadei tale de stagiu, începi să aplici pentru poziții din diverse secții, directorate și unități operaționale de comandă care compun corpul polițienesc. Cei mai mulți stagiari vor continua ca polițai de stradă integraliști și neinformați, într-unul dintre cartierele zonei, iar ierarhia Met¹ adoră să sublinieze faptul că decizia de a rămâne în uniforma de polițist local, desfășurând activități vitale pe străzile din Londra, este o alegere pozitivă în și pentru sine. Cineva tot trebuie să fie abuzat, scuipat și împroșcat cu vomă, iar eu unul aplaud bravii bărbați și femei care sunt dispuși să iasă în față și să accepte rolul.

Aceasta a fost și nobila menire a comandantului meu de gardă, Inspectorul Francis Neblett. S-a alăturat corpului Met încă din vremea dinozaurilor, s-a ridicat rapid la rangul de Inspector și și-a petrecut următorii treizeci de ani fericit fiind în aceeași poziție. Era un om de modă veche, cu părul neted și un chip care părea că a fost trosnit cu partea plată a unei lopeți. Neblett era suficient de conservator ca să poarte tunica de uniformă peste cămașa sa albă regulamentară, chiar și atunci când ieșea la patrulă cu „băieții" lui.

Eram programat azi la un interviu cu el, în care urma să „discutăm" posibilitățile carierei mele viitoare. Teoretic, asta era parte dintr-un proces armonios de dezvoltare a propriei cariere, care ar fi avut urmări pozitive atât pentru serviciul polițienesc, cât și pentru mine personal. După această discuție, s-ar fi luat o decizie finală asupra detașării mele ulterioare – am suspectat destul de aprig faptul că dorințele mele nu făceau prea mult parte din această decizie.

Lesley, arătând nerezonabil de proaspătă, m-a întâmpinat în chicineta sordidă împărțită la comun de toți rezidenții etajului. Era niște paracetamol într-un pahar; unul dintre puținele lucruri de care poți fi sigur în căminul unei secții de poliție este că mereu vei găsi paracetamol. Am luat vreo două pastile și am sorbit apă de la robinet.

— Dl. FărăCap are un nume, a zis ea în timp ce pregăteam cafea. William Skirmish, un individ care lucrează în mass-media, locuiește în Highgate.

— Au mai amintit și altceva?

— Ca de obicei, a zis Lesley. Crimă fără rost, bla, bla. Violența din miezul orașului, unde a ajuns Londra, bla.

— Bla, am conchis și eu.

— Ce faci înainte de prânz? m-a întrebat.

— Am la unșpe întâlnirea mea de progres al carierei cu Neblett.

— Ah, multă baftă cu asta, mi-a zis.

Știam că am dat de belea în clipa în care Inspector Neblett m-a luat pe numele mic.

— Spune-mi, Peter, a zis el, ce traiectorie vezi tu că ar avea cariera ta?

M-am foit pe scaun.

— Păi, domnule Inspector, m-am gândit la CID².

— Vrei să devii detectiv?

Neblett era, desigur, o „uniformă" de carieră, și din acest motiv privea ofițerii de poliție în haine de stradă în același fel în care civilii priveau inspectorii fiscali. Ai putea, la o adică, să accepți că sunt un rău necesar, însă nu ai fi cu adevărat de acord să îți lași fiica să se mărite cu unul dintre ei.

— Da, domnule.

— De ce să te limitezi la CID? m-a întrebat. De ce nu la una dintre unitățile specializate?

Pentru că nu poți, nu cât încă ești stagiar, nu poți deloc să zici că vrei să fii în Sweeney³ sau într-o Echipă de Investigație Criminalistică și să te lăfăi pe o motocicletă uriașă, purtând pantofi pe comandă.

— Mi-am propus să încep de jos și să fac drumul înainte cu pași mici, i-am răspuns.

— Asta e o atitudine foarte sănătoasă, a zis Neblett.

Instantaneu, m-a pocnit un gând oribil. Dacă se gândeau să mă trimită la Trident? Asta era Unitatea Operațională de Comandă responsabilă cu lupta împotriva infracționalității armate din rândul comunității negrilor. Tridentul era mereu în căutare de ofițeri negri care să se înhame la hidoasa muncă sub acoperire, iar a fi de rasă mixtă presupunea că mă calific. Nu că nu ar fi o treabă nobilă, doar că nu credeam că aș fi prea potrivit acolo. E important pentru un om să își cunoască limitele, iar limitele mele începeau cu mutatul la Peckham și frecatul de mentă alături de yardiști⁴, teritorialiști⁵ în devenire și acei ciudați, slăbănogi puștani albi care nu înțeleg ironiile lui Eminem.

— Nu îmi place muzica rap, domnule Inspector, am zis eu.

Neblett a încuviințat încet.

— Util de ținut minte, a spus, iar eu m-am rezumat la a îmi ține strașnic fermoarul la gură. Peter, a mai spus, de-a lungul ultimilor doi ani mi-am format o opinie cu totul pozitivă asupra inteligenței tale și asupra capacității tale de a munci din greu.

— Mulțumesc, domnule Inspector.

— Și mai e aspectul pregătirii tale științifice.

Am trei diplome preuniversitare pentru avansați, dar finalizate cu note mediocre, în matematică, fizică și chimie. Asta e considerat pregătire științifică doar în afara comunității științifice. Cu siguranță nu era suficient ca să mă bage la facultatea pe care mi-o doream.

— Ești foarte priceput la a-ți așterne gândurile pe hârtie, a zis Neblett.

Am simțit junghiul rece al dezamăgirii frământându-mi stomacul. Știam exact ce tip de însărcinare cutremurătoare avea planificată pentru mine Poliția Metropolitană.

— Noi vrem să iei în considerare Departamentul de Progresie a Investigației, a spus Neblett.

Teoria din spatele Departamentului de Progresie a Investigației este foarte solidă. Ofițerii de poliție, după cum spune înțelepciunea comună, sunt sufocați de hârțogărie, suspecții trebuie înregistrați, ierarhia probelor nu trebuie niciodată încălcată, iar vorbele politicienilor și ale PACE, Legea Poliției și a Probelor Penale, trebuie respectate la virgulă. Rolul Departamentului de Progresie a Investigației e întocmirea documentației în locul polițaiului atât de cocoșat de muncă, astfel încât el sau ea să poată ieși în continuare pe stradă și să fie abuzați, scuipați și împroșcați cu vomă. Și iată cum e posibil să avem uniformele în patrulă, și iată cum infracționalitatea va fi înfrântă definitiv, și iată cum respectabilii cititori de Daily Mail ai nației noastre mândre vor trăi în pace de-a pururi.

Adevărul e că documentația nu e chiar atât de împovărătoare – orice intern pe jumate competent ar putea să o termine în mai puțin de o oră și încă să mai aibă timp să își facă unghiile. Problema e că în munca de poliție totul ține de „aspect și „prezentare și de a-ți aduce aminte ce a zis cândva un suspect, în așa fel încât să ai cum să îl prinzi cu minciuna altcândva. E despre a putea întâmpina țipetele, de a sta calm și de a fi cel care deschide un pachet suspect. Nu e ca și cum nu le poți face pe amândouă, doar că nu e tocmai așa obiceiul. Ce mi-a spus Neblett de fapt e că nu sunt un polițai adevărat – nu un prinzător de hoți –, dar că aș putea să joc un rol prețios eliberând timpul polițailor adevărați. Îmi puteam da seama cu o certitudine bolnăvicioasă că exact aceste cuvinte de „rol indispensabil" stăteau la colț să răbufnească cât de curând în conversație.

— Speram la ceva mai productiv de atât, domnule Inspector, am zis.

— Ar fi proactiv, a spus Neblett. Ai îndeplini un rol indispensabil.

Ofițerii de poliție, ca regulă, nu au nevoie de o scuză pentru a se duce la cârciumă, însă una dintre multele non-scuze pe care le au este tradiționala beție de final-de-stagiatură, la care membrii schimbului de tură îi pun sub masă pe noii polițiști cu grad întreg. Gând la gând, Lesley și cu mine am fost târâți dincolo de Strand, spre Roosevelt Toad, și îmbuibați cu alcool până am fi ajuns rapid la orizontală. Asta era teoria, cel puțin.

— Cum a mers? a întrebat Lesley peste vuietul din bar.

— Prost, am strigat înapoi. Departamentul de Progresie a Investigației.

Chipul lui Lesley spunea tot.

— Dar tu?

— Nu vreau să îți zic, a zis. O să te oftice.

— Dă-i bice. Pot suporta.

— Am fost alocată temporar Echipei Criminalistice.

Nu auzisem să se mai fi întâmplat înainte așa ceva.

— Ca detectiv?

— Ca polițist cu uniformă în haine civile, a spus ea. E un caz important și au nevoie de mâini multe.

Avea dreptate. Mă oftica.

Seara a decurs searbăd, după aceea. Am lălăit-o încă vreo două ore, dar urăsc autocompătimirea, mai ales a mea proprie, așa că am ieșit și am făcut următorul cel mai bun lucru în afară de a-mi înfige capul într-o găleată cu apă rece.

Din păcate, ploaia se oprise cât stătusem la bar, așa că m-am mulțumit cu a lăsa aerul rece ca gheața să mă mai trezească de la băutură.

Lesley m-a însoțit douăzeci de minute mai târziu.

— Pune-ți naibii haina pe tine, a zis. O să mori de frig.

— Chiar e frig? am întrebat.

— Știam că o să te superi, a zis ea.

Mi-am pus haina pe mine.

— Ai anunțat deja tribul? am întrebat-o.

În afară de maică-sa, ta’c-su și bună-sa, Lesley mai avea cinci surori mai mari, cu toții încă rezidenți într-un areal de o sută de metri pe lângă casa familiei din Brightlingsea. I-am întâlnit o dată sau de două ori, când au pogorât asupra Londrei într-o expediție de cumpărături. Erau zgomotoși până la punctul în care se constituiseră într-un corp comun străpungând liniștea la unison, și ar fi meritat o escortă a poliției dacă nu ar fi avut deja una, i.e. Lesley și cu mine.

— În după amiaza asta, a spus. Au fost foarte încântați. Chiar și Tanya, iar ea n-are nici în clin, nici în mânecă față de un astfel de concept. Tu le-ai spus alor tăi?

— Să le spun ce? Că lucrez într-un birou?

— Nu-i nimic rău să lucrezi într-un birou.

— Vreau doar să fiu polițai, i-am zis.

— Știu, a spus Lesley. Dar de ce?

— Pentru că vreau să ajut comunitatea. Să-i prind pe tipii răi.

— Deci nu uniforma lucioasă? mi-a întors-o ea. Sau șansa de a trânti cătușele și de a îi lua cu „Te-am halit, amice"?

— Să păstrez Pacea Reginei, i-am zis. Să aduc ordinea în haos.

Ea a clătinat din cap, tristă.

— Ce te face să crezi că există vreo ordine? mi-a spus. Și ai fost în patrulă în nopțile de sâmbătă. Ți se pare ție că asta e Pacea Reginei?

Am dat să mă sprijin nonșalant de un stâlp de lumină, dar a părut aiurea, așa că m-am fâțâit un pic prin jur. Lui Lesley i s-a părut mai haios decât credeam eu că ar fi meritat cu adevărat. S-a așezat pe scările librăriei Waterstones, ca să-și tragă răsuflarea.

— Ok, am spus. De ce te-ai apucat tu de slujba asta?

— Pentru că mă pricep foarte bine la ea, a zis Lesley.

— Nu ești un polițai chiar așa de bun, i-am spus.

— Ba da, sunt, a zis ea. Hai să fim sinceri, sunt a naibii de bună ca polițai.

— Iar eu ce sunt?

— Prea ușor distras.

— Ba nu-i așa.

— Ajunul Anului Nou, Trafalgar Square, grămadă de oameni, un grup de dobitoci pișându-se în fântână – mai ții minte asta? a întrebat Lesley. Au sosit mașinile, dobitocii au făcut tărăboi, iar tu ce făceai?

— Am lipsit doar pentru câteva secunde, am spus.

— Verificai ce scrie pe fundu’ unui leu. Eu mă luptam cu vreo doi bețivani, iar tu făceai cercetări istorice.

— Nu vrei să știi ce era pe fundul leului? am întrebat-o.

— Nu, a zis Lesley. Nu vreau să știu ce era scris pe fundu’ leului sau cum merge canalizarea sau de ce o parte a Floral Street este cu câteva sute de ani mai veche decât cealaltă parte.

— Nu găsești nimic interesant în asta?

— Nu când mă iau la trântă cu bețivani, prind hoți de mașini sau asist la scena unui accident fatal, a spus Lesley. Îmi placi, cred că ești un om bun, dar e de parcă nu vezi lumea așa cum trebuie să o vadă un polițai adevărat – e ca și cum vezi lucruri care nu sunt acolo.

— Cum ar fi?

— Nu știu, a zis Lesley. Eu nu pot să văd lucruri care nu sunt acolo.

— A vedea lucruri care nu sunt acolo poate fi ceva foarte util pentru un polițai, i-am întors-o eu.

Lesley a pufnit.

— E adevărat, am continuat. Noaptea trecută, cât timp erai tu distrasă de dependența ta de cofeină, am întâlnit un martor ocular care nu a fost acolo.

Nu a fost acolo, a îngânat Lesley.

Cum poți să ai un martor ocular care nu a fost acolo, simt eu că o să mă întrebi.

— Te întreb, a spus Lesley.

— Când martorul tău ocular e o fantomă, i-am zis.

Lesley m-a țintuit cu privirea preț de o clipă.

— Eu aș fi mers cu paznicul de la centrul de control CCTV.

— Ce?

— Tipul care privește crima prin CCTV, a zis Lesley. El ar fi un martor ocular care nu a fost acolo. Dar îmi place și chestia cu fantoma.

— Am intervievat o fantomă, i-am spus.

— Rahat pe băț, a zis Lesley.

Așa că i-am povestit despre Nicholas Wallpenny și insul care s-a întors, și-a schimbat hainele și apoi l-a scurtat pe bietul...

— Care ziceai că era numele victimei? am întrebat.

— William Skirmish, a răspuns Lesley. S-a dat la știri.

— L-a scurtat pe bietul William Skirmish de capul de pe umeri.

— Asta nu a dat la știri, a zis Lesley.

— Echipa de Investigație o să vrea să țină ascunsă faza, am spus. Pentru verificarea martorului.

— Martorul în chestiune fiind o fantomă? a întrebat Lesley.

— Da.

Lesley s-a ridicat în picioare, s-a bâțâit un pic, după care și-a concentrat din nou privirea.

— Crezi că mai e prin zonă? a întrebat.

Aerul rece începuse să mă trezească de-a binelea.

— Cine?

— Fantoma ta. Nicholas Nickleby⁶. Crezi că s-ar putea să mai fie încă la scena crimei?

— De unde să știu? i-am zis. Nici măcar nu cred în fantome.

— Hai să mergem și să vedem dacă mai e pe-acolo, a spus ea. Dacă îl văd și eu, atunci ar fi gen colob... gen corob... dovadă.

— OK, am zis.

Am luat-o braț la braț pe King Street în sus, către Covent Garden.

A fost o ditamai absența lui Nicholas fantoma în noaptea aceea. Ne-am holbat la porticul bisericii lângă care îl văzusem eu și, pentru că Lesley era un polițai perfecționist chiar și atunci când era nervoasă, a întreprins o cercetare metodică în jurul perimetrului.

— Chipsuri, a spus Lesley după un al doilea circuit. Sau poate kebab.

— Poate că nu se arată atunci când mai sunt cu cineva, am spus eu.

— Poate că muncește în ture, a zis Lesley.

— La dracu’ cu asta, am spus. Hai să luăm un kebab.

— O să fii bun la Departamentul de Progresie a Investigației, a zis Lesley. Și o să...

— Dacă mă iei cu „ai o contribuție valoroasă", nu pot fi tras la răspundere pentru faptele mele imediat viitoare.

— Voiam să zic „să faci o diferență". Ai putea oricând să te duci în State, fac pariu că FBI-ul te-ar primi.

— De ce m-ar primi pe mine FBI-ul? am întrebat.

— Te-ar putea folosi pe post de momeală, în locul lui Obama, a spus.

— Pentru asta, i-am zis, o să plătești tu tot kebabul.

În cele din urmă, eram doar doi oameni sleiți căutând kebab, așa că ne-am îndreptat direct spre căminul secției de poliție, unde Lesley a omis pe de-a întregul să mă invite în camera ei. Eram în acea etapă a beției în care stai așezat pe pat în întuneric și camera se învârte în jurul tău, iar tu te întrebi despre natura universului și dacă poți ajunge la chiuvetă înainte să vomiți.

Ziua următoare urma să fie ultima din concediu, și, dacă nu cumva puteam dovedi că a vedea lucruri care nu erau acolo făcea parte din setul de abilități ale polițistului modern, urma să fie „bun venit" Departamentului de Progresie a Investigației.

— Îmi pare rău pentru noaptea trecută, a zis Lesley.

Niciunul dintre noi nu putea în dimineața aceea să dea piept ororilor din chicinetă, așa că ne-am găsit adăpost în cantina secției. În ciuda faptului că personalul cantinei consta într-un amestec compact de femei poloneze solide și bărbați somalezi slăbănogi, un straniu fel de inerție instituțională presupunea că mâncarea era clasic uleioasă englezește, cafeaua era proastă, iar ceaiul era fierbinte, prea dulce și venea în căni. Lesley s-a servit cu un mic-dejun englezesc complet; eu am luat un ceai.

— Nu-i nimic, i-am zis. Pierderea ta, nu a mea.

— Nu asta, a spus Lesley și m-a plesnit peste braț cu mânerul cuțitului. Tipul de polițai de care am zis ieri că ai fi tu.

— Nu-ți face griji. Am luat notă de observațiile tale și, după o atentă analiză asupra lor în această dimineață, mă simt acum capabil să îmi urmăresc pașii de dezvoltare a carierei primare într-o manieră diligentă, proactivă și, cu atât mai mult, creativă.

— Ce-ai de gând să faci?

— O să intru în HOLMES pe șest, ca să văd dacă fantoma mea avea dreptate, i-am zis.

Fiecare secție de poliție din țară are cel puțin o aplicație HOLMES instalată. Adică Home Office Large Major Enquiry System⁷, care permite polițailor bâtă-la-calculatoare să fie parte din sfârșitul târziu de secol douăzeci. Să îi

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Râurile din Londra

4.0
2 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor