Divinul feminin

CRIZA DE LA 30 DE ANI

" Criza de la treizeci de ani este un mit de pe urma căruia trag foloase doar popii și psihologii... deoarece noi femeile suntem crizate din fire și n-avem nevoie s-ajungem la această vârstă ca să fim invadate subit de-un alter ego necunoscut și să ne pierdem mințile. De-a lungul vieții depășim nenumărate praguri existențiale, mai mult sau mai puțin conștientizate și ne confruntăm atât cu schimbările de atitudine cât și cu mini depresiile. Orice om e supărat la un moment dat în sufletul lui pe realizările insuficiente, pe realizările altora; orice om e dezamăgit de sine uneori, în special când merită să facă mai mult, dar nu face dintr-un motiv sau altul. Nu poate exista cineva, în special fiind femeie, care să aibă un comportament liniar și constant, douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, decât dacă e sub tratament sau poate există, dar nu am cunoscut eu astfel de persoane și sunt doar subiectivă.

Cred că e normal să avem stări conflictuale cu noi însene la orice vârstă- izvorâte din frustrări și nemulțumiri - atâta timp cât trăim într-o societate dezvoltată și nu în pădure printre animale, unde ne-am vedea perfecte. Și mai cred că e normal să ne simțim uneori demoralizate,paranoice, în depresie, fără niciun motiv anume, așa cum e normal să ne privim în oglindă și să ne vedem într-o zi lebede, într-alta gâște, alta și mai gâște... în funcție de starea de spirit pe care o avem și nu de modul reflexiv de a ne raporta la propria noastră persoană sau de personalitatea avută.

Incertitudinile, regretele, întrebările pot aduce nemulțumire, este adevărat și chiar tristețe, dar asta înseamnă creștere, maturizare și nicidecum un prag existențial atât de înalt încât să nu poată fi depășit................................................................................................................"

Când am publicat fragmentul de mai sus pe blogul meu, n-aveam nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă cu adevărat să fii prins în gheara depresiei ori să ai crize de personalitate... cum n-aveam nici cea mai vagă idee că mă aflam la un pas, la un singur pas de a-mi vinde sufletul să-mi găsesc liniștea, să-I găsesc pe Dumnezeu ... și-ai Lui. Se vede însă că lucrurile din viața noastră care trebuie să se întâmple, se întâmplă și pregătiți sau nu, le înfruntăm.

Despre depresii și crize existențiale s-a vorbit mult de-a lungul timpului.Se spune c-ar apărea de obicei la pragurile dintre ani și c-ar fi declanșate de schimbările biologice, de neîmpliniri, comparații sau de stările de confuzie precedate de anumite situații stresante. Se mai spune că femeile în general sunt predispuse la astfel de trăiri, unele chiar cu deznodământ dramatic dacă nu au fost diagnosticate și tratate corespunzător. Bărbații în schimb, ar fi mai puțin afectați de trecerea anilor, de modificările lor fizice, depășind mult mai ușor anxietatea și problemele, deoarece ar fi mai limpezi în gândire și simțire față de femei.

Subiectul preferat de popi și psihologi în cazul meu s-a ivit atipic - nu c-aș fi fost străină de experimentarea situațiilor problematice, aș fi ipocrită să nu recunosc. Era atipic pentru că, aparte de orice trăire absolut comună ce știam c-ar fi putut declanșa faimoasa criză existențială, alta a fost cauza apariției sale: mi-am conștientizat pauza dintre gânduri și-am realizat că vocea conștiinței nu era singura voce pe care-o găzduiam în capul meu... invizibilă și cumpătată îmi ținea companie și vocea unui sine necunoscut.

Deși aveam câteva informații despre cum funcționează mintea umană,am fost luată prin surprindere de către vocea nouă, de către acel alter ego de care comentasem în mod zeflemitor și ignorant, cu puțin timp în urmă.

Viața mi-a luat o întorsătură neașteptată în seara de doisprezece aprilie 2017 când mă grăbeam să ies din spital - avusesem cod roșu de urgență din cauza unei alergii - și m-am auzit spunând din senin : unde m-oi grăbi așa?!'' nu unde te grăbești " cum m-aș fi auzit spunând de obicei. Eu îmi vorbisem mie însămi, adresându-mă la persoana întâi, ceea ce până în acel moment nu se mai întâmplase sau poate c-o făcusem fără să conștientizez.

Speriată de gândul că pot avea reacții adverse la tratamentul primit sau și mai rău, halucinații, am făcut repede cale întoarsă și m-am așezat pe primul scaun ivit în cale. Nu era prima dată când mergeam la urgențe din cauza alergiilor. De obicei, după injecțiile primite intravenos intram într-o stare de somnolență, de oboseală fizică și mentală, atunci însă eram extrem de trează. Devenisem conștientă de mine și de gândurile mele într-un mod straniu și ceea ce nu mi se părea normal era să aud mai multe voci...nu eu care mă mândream c-o gândire destul de echilibrată. E drept că traversasem o perioadă agitată, dar de la stres la halucinații auditive părea a fi un pas parcă prea mare ...

Eram singură. Oamenii treceau în stânga și-n dreapta, fiecare preocupat de propria-i persoană, fiecare privind în altă parte... Îmi priveam brățara roșie de la mână și cu ultima fărâmă logică a minții mă întrebam cine vorbise până în acel moment, a cui era vocea din capul meu și unde dispăruse de s-a făcut auzită acea voce nouă; cine eram eu dincolo de gânduri și ce se întâmpla de îmi puneam astfel de întrebări?

Cu mine stătusem întotdeauna de vorbă, dar monologul nicicând nu depășise granițele conștiinței bazice, dacă i-aș putea spune așa, își păstrase același vibrato. Toți vorbim cu noi înșine, despre noi, sau despre alții; chiar în acest moment când citești cuvintele unul după altul, vocea interioară te ajută să înțelegi ceea ce încerc să explic. Vocea din capul nostru e mereu prezentă. Poate nu-i dăm suficientă atenție, dar ne însoțește neobosită. De obicei critică și descurajează, ca să te țină cu picioarele pe pământ, să nu te abați de la reguli, să ai o bună conduită socială, să ai o moralitate bine definită; e ca un judecător nemilos care-ți evaluează constant simțurile, acțiunile, gândurile și parcă abia așteaptă orice infimă greșeală ca să te sancționeze.

Atunci însă, pe holul spitalului, tonul fusese altul... grav și alarmant, ca al unui nebun ieșit din starea lui latentă în timp ce se adresa inamicului imaginar. Simțeam că mă îndepărtez de mine și cu cât se întâmpla acest lucru,cu atât parcă mă regăseam în esență; aveam o senzație de gol, dar și de plin ce-mi dădea fiori pe sira spinării... și mă țintuia în scaun. Îmi era teamă de ceea ce descopeream. Îmi era teamă de intensitatea gândurilor și de valoarea lor intrinsecă și-n același timp îmi venea să râd de mine și de situație și mă gândeam că am în mod evident o rătăcire...

La un moment dat, am scos telefonul din buzunar să vorbesc despre cele întâmplate cu prima persoană care avea să răspundă, dar m-am răzgândit înainte de a apela... Ce aveam de gând să-i spun? Că eram la spital și auzeam voci diferite? Că mă uitam la oamenii care treceau prin fața mea și mă întrebam dacă era real ce mi se întâmplă? Că aveam o senzație de pierdere a identității și-a lucidității? Că mă întrebam cine vorbise cu mine dacă cea care știam că sunt, tăcuse? Pierdută în gânduri, cred că am stat suficient de mult pe acel scaun încât să atrag atenția asupra mea și să fiu întrebată de-o infirmieră politicoasă și zâmbitoare, dacă sunt bine și dacă am primit îngrijirea necesară. Abia atunci am văzut pe telefon că era aproape de ora nouă.

Trecuseră mai bine de trei ore de când ajunsesem la urgențe, așa că m-am ridicat șovăind și-am plecat spre casă. Locuiesc la cinci minute distanță de spital. Nu avea rost să chem taxiul sau pe soțul meu, așa c-am mers pe jos, motiv în plus să-mi revin.Mergeam pe stradă știind că ceva important se întâmpla cu mine. Nu vedeam și nu auzeam nimic din ce era înafara mea. Toate simțurile îmi deveniseră unul singur. Inspiram mirosul asfaltului după ploaie... până-n rărunchi și mă simțeam atât de vie cum nu credeam că poate fi un om normal! Eram iradiată de viață, simțeam că trăiesc clipa, acea clipă prezentă. Simțeam că trăiesc și respir prin toți porii, deși corpul meu n-avea nicio vlagă. Experimentam o bucurie și o exaltare, inumane.

Simțeam că devin una cu... totul și că devin conștientă de cine sunt eu înafară de vocea sinelui și-mi venea să țip în gura mare că înțeleg !E destul de greu de explicat acea stare de dincolo de cuvinte, acea senzație înălțătoare de trezire, de prezență în propria-ți viață, de libertate și nemărginire. Parcă atunci, în acel loc, în acel moment, totul era așa cum trebuia să fie, chiar dacă de obicei detestam vremea Angliei și ploaia, chiar dacă se auzeau mai multe voci în capul meu sau nimic nu mai avea logică pentru că nu știam ce înțelesesem cu adevărat și mă-ndoiam de claritatea minții mele.

În zilele următoare am trecut de la extaz la agonie. Aveam foarte mult timp la dispoziție să stau singură și să m-ascult pentru că-mi dădusem demisia recent din fabrica unde lucram ca instructor și mă ocupam doar de afacerea online a familiei. După jumătate de an în care încercasem să îmbin cele două joburi, oboseala își spusese cuvântul și decisesem să