Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Percepția (mea) este realitate
Percepția (mea) este realitate
Percepția (mea) este realitate
Cărți electronice370 pagini8 ore

Percepția (mea) este realitate

Evaluare: 5 din 5 stele

5/5

()

Informații despre cartea electronică

Prezenta lucrare, despre care aș îndrăzni să spun că ar avea dificultăți în a trece drept literatură și dacă ar rămâne ultima carte din lume, se visează un amalgam de satiră și comentariu social, se imaginează un amestec de umor și ironie, se vede pe sine o combinație de caterincă și miștouri și se prea poate să fie o porcărie de dimensiuni incomensurabile.

Vă ofer spre explorare și devorare o carte menită să facă lumea să râdă, nu să fie de râsul lumii, ticsită cu analogii și cu mici paranteze, impregnată cu aluzii și referințe mai mult sau mai puțin obscure și îmbuibată cu glume condimentate nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Din cauza mostrelor de limbaj licențios și a conținutul explicit, această carte este interzisă minorilor.

LimbăRomână
Data lansării20 dec. 2019
ISBN9780463752913
Percepția (mea) este realitate
Citiți previzualizarea
Autor

Ștefan Velicu

Fost copil, fost elev, fost student, fost gherlan de birou, fost om care înțelegea mai nimic despre nimic, actualmente foarte multe lucruri pentru suficient de mulți oameni.

Legat de Percepția (mea) este realitate

Cărți conex

Recenzii pentru Percepția (mea) este realitate

Evaluare: 5 din 5 stele
5/5

1 evaluare0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

    Previzualizare carte

    Percepția (mea) este realitate - Ștefan Velicu

    „Ce să vă zic, bă? Să vă zic bine-ați venit? Bine-ați venit, rău ați nimerit."

    Cum ar fi fost să încep o carte însărcinată să întindă pe sârmă ce-am eu de spus altfel decât cu un fragment din ce a avut altcineva de spus? Sau altfel decât cu două întrebări? Asta așa, ca să arăt că habar n-am ce fac și ca să servesc un aperitiv pentru voi și un calmant pentru mine, ambele menite să taie din emoții, rețineri, ezitări, incertitudine, nesiguranță, timiditate, toate neastâmpărate și gălăgioase când vine vorba de a propune confraților de cultură un lucru creat aproape de la zero. De ce spun aproape de la zero? Pentru că, exact cum stă treaba cu viața în sine, biologic vorbind, toată șmecheria cu creatul este să duci mai departe, în felul tău, ce-au început alții în felul lor. Pentru cine nu știe de unde și din cine am citat, mai aveți de lucrat la capitolul cultură românească, și vă spun asta mai mult ca pe o încurajare decât ca pe un reproș. V-aș fi dat un citat mai lung, dar nu vreau nici să debutez chiar așa, cu exces de doze de 568 mL de bere și cu tunete și fulgere.

    Vine o vreme în viața omului când, că mai are sau nu mai are de ce altceva sau de cine altcineva să apuce, se apucă să scrie o carte. Mai devreme sau mai târziu, își face simțită prezența, în special olfactiv, acel sentiment de acum ori niciodată sau, cum ar scrie un planificator de evenimente, acum ori nicio dată sau, cum scria un planificator de evenimente în anii ‘90, acum ori nici o dată. Ținând cont că și atunci când am bătut pasul pe loc m-am mișcat cu 29.78 km/s și lăsând la o parte motivele evidente pentru a scrie o carte, care țin, în principiu, de „uitați-vă la mine cât de inteligent, creativ și original sunt! Nu-i așa că sunt special? Spuneți-mi, vă rog, că sunt special!", vreau să menționez că această carte a fost scrisă dintr-un singur motiv și, implicit, are un singur scop. Motivul? Dorința de a aduce un omagiu tinereții energice, credule, chiar cretine care s-a scurs până acum și energice, fraiere, împăcate cu realitatea care se va scurge de-acum înainte și, concomitent, dorința de a lăsa o ancoră în timp pentru cine vine după mine, inclusiv viitori depozitari ai genelor al căror depozitar sunt eu acum, nu de alta, dar gândul că ar putea exista oameni care nu m-au cunoscut și care să mă considere un terminat muuult timp după ce-o să mă reintegrez complet în circuitul carbonului în natură mi se pare fascinant, tentant și greu de fentat. Scopul? Să fie pentru alți oameni ce-ar fi fost pentru mine dacă aș fi citit-o acum 15 ani.

    Punctul de plecare în această cursă care este mai mult maraton decât sprint și mai mult șpriț decât margarita este ideea impunătoare și împăciuitoare că toți și toate sunt la același nivel, unul relativ scăzut, ce-i drept, în fața ironiei. Și nu mă refer doar la cea a sorții, ci și la cea a omului, omniprezentul și omnipreocupatul morman de protoplasmă. Egali în fața ridiculizării, indiferent de orice, până când moartea ne va despărți, pentru asta pledez. În acest sens, mi-am propus să afișez o atitudine generoasă în materie de descărcat idei și păreri, chiar cu riscul de a trece drept un om prodig când vine vorba de a debita tâmpenii, pe care le doresc inflamabile, în sensul de menite să aprindă conversații. Nu vreau să fiu controversat, mai ales că mai am mult până departe, adică mai am de devărsat până să ajung versat, nu vreau să influențez pe nimeni, nu vreau să conving pe nimeni de nimic, nu vreau să provoc abjurări, nu vreau să epatez, nu vreau să etalez nimic, nu vreau să „salvez" nimic—că tot nu mai poți să treci strada în ziua de azi fără să dai de vreun dilimac care salvează te-miri-ce—vreau doar să dezgolesc, cu aceeași dezinvoltură cu care o fac fetele de facultate în Vamă, și să arăt un picuț din perspectiva mea, poate chiar un vârf moale și elastic, dacă aveți noroc, în speranța că voi da găuri în perspectiva voastră precum vecinu’ de la patru care călărește bormașina—cea electrică, nu pe nevastă-sa—duminica, la 8 dimineața. Nu de alta, dar perspectiva (mea) este realitate.

    Din punctul de vedere al multitudinii de forme pe care le ia comportamentul uman, selecția la care m-am oprit reprezintă echivalentul unui anume tip de adeziv într-un supermarket franțuzesc, o Picătura în Auchan. Din fiecare exemplu pe care l-am ales se pot ramifica zeci, sute, chiar mii de alte artere din infrastructura comportamentală a omului de rând care, la românul comun, se aseamănă îndeaproape cu un cimitir, în sensul că este plină de gropi.

    Folosesc analogii imperfecte, ceea ce, prin definiție, înseamnă și că tocmai am făcut un pleonasm, și glume care mi se păreau foarte tari la prima excreție și extrem de amuzante la următoarele 3 citiri; acum că le-am citit de nî ori, unde nî ≥ 66, cred că o vizită la pavilionul canceroșilor este mai amuzantă decât ce-am trăncănit eu aici. Îndemn la imaginație și întreb de dragul de a-ntreba, în special pentru că vreau ca tot eu să răspund. Pe alocuri, pretind că știu ce gândiți, inclusiv atunci când gândiți „cârnatu’ ăsta chiar crede că știe la ce m-aș gândi? Ia să văd, a cui zi de naștere se apropie, poate scap de mizeria asta de carte". Invoc logica, dar cartea este presărată cu erori de logică exact cum este un câmp din Cambodgia presărat cu mine antipersonal.

    Și dacă tot veni vorba de mine, în caz că interesează pe cineva, sunt băștinaș de București, adică nativ de Bucale, un oraș-capitală, nu neapărat și un oraș capital, și o sursă inepuizabilă și inegalabilă de esență de românism. Se spune că esențele tari vin în sticluțe mici; ei bine, Bucureștiul este enorm, ceea ce ar trebui să spună ceva-ceva despre esențele astea. Confrați de genom românesc din toate colțurile țării vin să coexiste și să copuleze cu nativii în București, cea mai mare grădină zoologică a țării, o expoziție a ce are țara mai bun și mai bou și, din câte știu, singurul carnaval/circ deschis non-stop din Românica. Aici se frământă, se frăgezesc, se zbat și se zvârcolesc oameni din toate cearșafurile sociale și economice, de la cele îmbâcsite și găurite la cele de mătase, în cuști model garsoniere sau apartamente, suspect de scumpe și suspinător de mizerabile, cu vedere la străzi, trotuare și parcări ticsite cu mașini, 4 pomi și alte cuști model garsoniere sau apartamente.

    De crescut, n-am crescut în junglă, da’ pot să zic că am crescut în savană, unde p-afară nu prea e vopsit gardu’ și-năuntru e sigur leopardu’ și unde nu se umblă cu cioara vopsită decât dacă e vopsită blond în cap și poartă pantaloni de trening și ciocate. Regele este un leu sau 10.000 de lei cum încă mai cred unii și țoala nu-l face pe om, d-aia hienele haine îți iau și haina de pe tine, dar nu vreun tricou POLO că doar ești la periferia Bucureștiului, nu pe Drumul Mătăsii.

    De ceva ani încoace și, mai mult ca sigur, și-ncolo fac surfing pe valuri de concetățeni care se sparg în figuri cu spume și care se întrec în autovictimizare, lamentări, plângeri de milă, arătat cu degetul, văicăreli, smiorcăieli, pasări de responsabilitate, aroganță, nesimțire, lehamite, delăsare, indolență, apatie, pus palma-n cur, dezinteres, indiferentism, defetism și indiferență. Oameni-paradox care nu se văd pe sine, și asta deși stau toată ziua cu ochii azvârliți în oglinzi; probabil că au acuitatea vizuală a unui liliac, dar nu mamiferul, planta. La cât ne ocupăm cu și pricepem la depistarea de paie în ochii altora, ai zice că suntem un popor de oftalmologi. Suntem, însă, un popor preocupat de Paradis precum un barman care a rămas fără gin, obsedat de aur de parcă suntem din neamu’ Regelui Midas—poate d-asta avem atât de mulți români care mor de foame—mereu gata s-o pună de-un grătar, inclusiv românii care mor de foame, ai cărui membri se „mândresc cu apartenența la genomul românesc de parcă au avut vreun merit la faptul că s-au născut aici, și asta în ciuda faptului că unii dintre ei depun eforturi considerabile să nu mai fie români prin străinezia, probabil tot pentru că se „mândresc că sunt români. Poporul român a stat, parțial sau în totalitate, sub trei cortine, de fier, de rahat cu apă rece și de kürtőskalács, înțelege perfect diferența dintre cine și pe cine, dar nu dintre care și pe care și are un tineret a cărui stăpânire a limbii române se poate descrie prin doi termeni: whatthefuck-iști și ohmygod-iste. Limba noastră-i o comoară? Nu, limba noastră-i cam omoară. LOL.

    Aici mândria și prejudecata vin înainte de rațiune și simțire, și asta deși Jane Austen ar fi vrut să fie invers, rromii sunt doar la televizor pentru că pe stradă, în tramvaie și în piețe sunt aceiași țigani, copiii le știu pe toate, părinții le-au văzut pe toate, pe bătrâni îi dor toate alea și banii sunt de trei feluri: gheață, lichizi și vapori. Ca să condensez câțiva ani de facultate pe profil economic pe care nu-i am la activ, banii lichizi sunt pentru angajați și muncitori de rând pentru că li se scurg mereu printre degete, banii gheață sunt pentru bogătani pentru că principala lor preocupare este să aibă băuturile reci și banii vapori sunt pentru stat sub formă de taxe și impozite. O comparație sublimă și nu prea.

    Avem trei tipuri de sarcini, pozitive, negative și nedorite și ne chinuim să învățăm să citim printre rânduri, în condițiile în care încă avem mulți români care nu știu să citească pe rânduri. Dacă luăm 78% nepăsare, 21% nesimțire, 0,96% sarcasm, 0,040% alte gaze sub formă de impresii, fandoseli și bășini obținem compoziția pe volum, de multe ori dat la maximum, a aerelor din capul omului de rând.

    Îmi imaginez că am umplut paginile cu glume inspirate și nu foarte expirate, în sensul de răsuflate, nu vorbesc de respirate, evident, că doar nu-mi face un comediant respirație gură la gură ca să pot să spun că respir glume. Acestea fiind spuse, cu un aer jovial care nu se poate confunda cu gazul ilariant, o să dedic acest ghiveci lingvistico-conceptualo-pseudoliteraro-bizar defectelor, mai mici sau mai mari, pe care și le coafează, machiază, pensează, asortează, aranjează și etalează cel-mai-cel dictator din toate timpurile și pământ de flori în devenire, omul de rând. Și la o eventuală întrebare de genul „crezi că tu ești perfect?, răspunsul este, concomitent, mai mult ca perfect, perfect compus și perfect simplu: Da. Între noi fie vorba, cine pune întrebarea asta și (a) are mai mult de 10 ani și (b) așteaptă un răspuns serios, merită un „da calm, apatic și cinic. Pentru persoanele care se încăpățânează s-o țină p-asta cu perfecțiunea în gură, vă amintesc că, atunci când vine vorba de ce întreprind oamenii, perfecțiunea este dușmanul de moarte al lucrului bine făcut și că, atunci când vine vorba de oameni, perfecțiunea este o glumă; c-o fi bună, c-o fi proastă, depinde și pe cine întrebi, dar, cu siguranță, este o glumă.

    Curioșilor le spun că această înșiruire de pagini care cu foarte multă generozitate se poate numi carte nu este pentru ofensați defensivi—că doar cea mai bună apărare este când te ataci, nu?—pentru stupefiați care nu folosesc stupefiante, pentru optimiști care optimizează realitatea, pentru desensibilizați la viață și sensibili la critici, pentru cei ce consideră orice halucinant, deși n-au băgat în viața lor halucinogene, pentru blazați în blaizere, pentru cei care cred că pluralul de la frag e frag-uri, pentru cei ce cred că un om laic nu merită un like, pentru cei ce merg pe jos doar până la Peugeot, pentru alcoolici și cortizolici, pentru cei ce cred că educație civică înseamnă să știi să faci cerculețe cu Honda, pentru cei care merg la Chopin doar dacă vor să-și umple frigiderul, pentru oameni care se iau pe sine prea mult în serios și pe alții prea puțin la mișto, pentru oameni care nu știu că cel mai devastator cocktail Molotov din istoria României a fost și Ribbentrop, pentru cei care confundă sigla Mercedes-Benz cu simbolul pentru pace, pentru bărboși efeminați care poartă bluze cu decolteu și pantaloni cu vedere la glezne și pentru feministe care nu sunt foarte feminine și care nu poartă bluze cu decolteu și pantaloni cu vedere la glezne. Îndemn la precauție, însă, pentru că o glumă oportună despre feminism spusă într-un moment inoportun vă poate lăsa ca pe ușa de cort, fără clanță. Știu ce zic pentru că s-a întâmplat să nu simt pe pielea mea.

    Cartea asta este, în schimb, pentru toți oamenii care mi-au ascultat, dacă nu doar auzit, delirurile de multe ori derizorii, de multe ori derapante și, de și mai multe ori, până la disiparea atenției și atrofierea interesului. Cuvintele, inclusiv onomatopeele, pe care le-am produs cu ajutorul corzilor vocale s-au transmis precum niște propagări ale undelor sonore care au produs vibrații de timpane, impulsuri electrice, activări sinaptice și asocieri conceptuale și care au răsunat, sper eu, ca o simfonie, nu ca la sifonărie.

    Ce urmează să citiți, și mi-ar plăcea să cred că nu doar pe diagonală, se trage dintr-un sentiment, pe alocuri apăsător într-o eră a touchscreen-urilor, de frustrare, uneori înfiorătoare și adeseori formidabilă, susținut de o înghesuială socială claustrofobică, din ce în ce mai deranjantă, și de o curiozitate latentă să aflu câți oameni rezonează într-un mod asemănător cu modul rezonabil, zic eu, în care văd lumea. Nu de alta, dar, din când în când, simt că nu-mi găsesc locul în înșiruirile de oameni de rând cu scaun la cur, nu la cap, încolonați și de multe ori fără coloane, ale căror orânduiri formează societatea dezordonată în care trăim. În esență, această înșiruire de pagini este un coloid colocvial de sarcasm, satiră, ironie, miștouri, caterincă, parodie, pamflet, ridiculizare, glume, harneală, batjocură, bășcălie, bătaie de joc, luat în râs, luat peste picior care, de câțiva foarte mulți ani, îmi mișună prin venele metaforice și pe care-l folosesc acum pentru a vopsi realitatea în pasteluri patetice, sper ca-n română, adică exact ca-n franceză, în sensul de ca-n latină sau în greacă, nu ca-n engleză.

    Adunătura asta de idei bătute a avut nevoie de două ouă—fără mărar pentru că nu se mai poartă—zahăr cât pentru câteva dulcegării presărate pe ici, pe colo, da’ nu prea multe să nu mi se acrească, amintiri din copilărie cu lapte gros, o cârpă de șters praful de copt, făină albă când nu e bronzată și ta-daaa, totul formă aluat, și asta fără exces de zer de parcă tocmai am făcut mare brânză. Nu lipsesc condimentele vieții, și anume, esențe de singurătate, neadaptare socială, resentimente, nefericire, frica de moarte, dezamăgiri și eșecuri pentru a da nuanțe de gri în loc de culoare și bucuria de a fi în viață pentru textură. Veți observa că se sare de la un subiect la altul, după gust, și se asezonează pe celebrele concerte de vioară ale lui Vivaldi, da’ asta fără să se țină cont de schimbările climatice. Se servește cu 110 km/h cu garnituri de cartofori în drum spre Las Vegas și se păstrează la temperatura oricărei alte camere. A se consuma, de preferință, cu dispreț față de consumerismul care consumă consumatorii, din mijlocul camerei cu un zâmbet în colțul gurii.

    Cum ar zice românul, să-i dăm bice, deci, chit că doar ca să facem din rahat, bici, bitch!

    Înapoi la cuprins

    Blesteme, deochi, mintea umană… Hiperstiții!

    Nici n-am început bine și simt nevoia să fac un preambul în care să anunț și să explic de ce, în această mirifică carte—cacofonia este intenționată și binevenită—nu numai că nu veți găsi respect pentru ideea de dumnezeu, dar nu veți vedea niciunde dumnezeu scris cu majusculă. De ce? Hai să fim cvasi serioși, chestia asta cu litera mare este pentru copii; niciun adult care se respectă, nici prea puțin, nici suficient, nici prea mult, n-ar trebui sa creadă că dacă folosești d mic când faci referire la „el (cu e mic, evident) comiți vreo contravenție morală. Chiar credeți că doamne-doamne, dacă există, dă doi bani electrolizați pe faptul că-i scrieți „numele cu minusculă? Uite de ce-i ardea așa-zisului creator, de faptul că vreun rob sau vreo cărucioară cu o roată nu folosește litere mari când „îl" (cu î mic, desigur) descrie în scris. Cine știe, poate d-asta se-ntâmplă tot ce se-ntâmplă pe planeta asta, pentru că sunt oameni—îmi place să cred că suntem suficient de mulți, dar am rezerve serioase—care scriu dumnezeu cu d mic. La o adică, nu contează cel fel de om ești, dacă îndrăznești să nu folosești majusculă cand îl invoci, te-așteaptă vremuri grele și în timpul vieții, și după moarte. Hai sictir! Așadar, pentru cine are o problemă cu faptul că nu acord ideii de dumnezeu reverența pe care oricum n-o merită, mă tem că n-o să găsiți înțelegere din partea mea. Dacă nu puteți să scrieți dumnezeu fără majusculă de frică sau din respect pentru doamne-doamne (adică tot de frică), sper, măcar, că o să puteți să acceptați, fără palpitații penible și frământări frenetice, că eu pot să fac asta. Fără. Niciun. Stres.

    O mențiune am de făcut aici, și anume, singurul membru al casei de avocatură „dumnezeu și asociații"—cea menită să-l apere pe om de orice fel de asumare a responsabilității pentru viața sa—pe care-l voi trata cu majusculă este Iisus. De ce? În primul rând, pentru că a fost părăsit de taică-său care, mă gândesc, își trăia criza vârstei de mijloc sau ceva de genul și n-avea chef să-l crească și pasat lui Iosif. Bărbat fiind, n-am cum să nu empatizez cu Iisus și să nu-l tratez cu degetul mijlociu pe taică-său. Cine iubește și lasă, dumnezeu să-și dea pedeapsă. În al doilea rând, pentru că este cel mai de succes brand din istoria speciei. Ideea de Iisus a salvat creștinismul de primitivismul și tribalismul Vechiului Testament și al dumnezeului care omora copii, și asta printre multe alte nazuri, mofturi și fițe care se manifestau sub forma atrocităților comise sau încurajate și a pervertirii ideii de obediență, deci n-am cum să nu respect așa ceva. În esență, Iisus este exemplul perfect de ce înseamnă o campanie de marketing eficientă care nu numai că a dus profituri uriașe bisericii și i-a consolidat controlul asupra istoriei și, implicit, a sute de milioane de oameni, dar a și schimbat lumea în moduri incomprehensibile. În al treilea rând, pentru că s-a sinucis pentru o idee, nu pentru că l-a părăsit prietena sau pentru că avea note proaste la școală. Bun, că ideea asta era bună sau nu, asta rămâne la latitudinea cititorului, dar important este că s-a sinucis pentru ea fără să-i omoare și pe alții. Așa da. De apreciat, mai ales că unii fanatici religioși se sinucid pentru aceeași idee tocmai pentru a-i omorî pe alții. Așa nu.

    Pentru cei îngrijorați de părerea pe care și-o va face dumnezeu pentru că citesc ce-am avut eu, o biată primată cu limbaj articulat, de spus despre „el" și, doamne ferește, chiar scapă pe ei un zâmbet, stați liniștiți, nu-i bai. Așa cum sunt sigur ca știți deja, când vă băgați unde nu vă fierbe oala, creștinește vorbind, există șansa să ajungeți la cazane și/sau cuptoare, dar puteți mereu să dregeți busuiocul cu o spovedanie, nu de alta, dar așa vă asigurați că vă așteaptă dumnezeu ca pe niște cârnați cu varză căită.

    Știu că este extrem de dificil pentru o persoană care crede în dumnezeu să audă glume pe seama ideii de credință și chiar a oamenilor credincioși fără să se simtă disprețuită, jignită, batjocorită, umilită, terfelită prin noroi, scuipată în ochi, dar vă asigur că această capacitate de a tolera păreri pe care nu le înghițiți despre lucruri atât de importante în viața voastră este absolut necesară pentru a putea emite orice fel de pretenție că sunteți pentru și parte din o societate cu adevărat civilizată și în care libertatea de exprimare este un drept fundamental și inalienabil. Nu putem să râdem de noi, în sensul de specie, teancurile de protoplasmă cu tancuri și teatre, dacă nu putem să râdem și de jucăriile noastre preferate. Egalitatea între semeni trebuie să se manifeste și prin capacitatea de a tolera faptul că alte persoane pot să râdă și de lucruri pe care le iubim, nu doar de lucruri care nu ne plac. În mare, religia și credința au fost protejate și ferite de critici și de ridiculizare de-a lungul istoriei, tocmai din această cauză orice remarcă la adresa lui dumnezeu sau a oamenilor care-l folosesc drept proptea provoacă reacții atât de adverse.

    Ei bine, nu știu dacă ați observat, dar singura șansă pe care-o avem la a pretinde că suntem o societate în care există egalitate este să fim în stare să râdem de toate, toți și tot, că vorbim de religie, rasă, orientare sexuală, orientare politică, aspect fizic, handicap, vârstă, sex, inteligență, pătura socială, pătura economică, gusturi la muzică, la filme, la mâncare, la haine et caetera, fără discriminare, ecranare, protejare, și, poate mai important, la fel de des și la fel de bine—sau de prost, după posibilități. Altfel spus, singurul mod în care putem să-i protejăm pe toți este prin a-i expune pe toți sarcasmului, ironiei, miștoului, caterincii, ridiculizării și prin a da tuturor posibilitatea să-și expună sarcasmul, ironia, miștoul, caterinca, ridiculizarea și tot așa. Pentru curioși, da, chiar ar merge o analogie cu ideea de vaccin aici. Probleme în societate apar și atunci când anumite categorii sau clase sociale vor să se plaseze deasupra ironiei și miștoului, că vorbim de minorități sensibile sau majorități și mai sensibile. Nu râde de aia, nu face mișto de ailaltă și tot așa. La o adică, dacă nu contează culoarea pielii, de ce să nu poți să faci glume despre asta? Dacă nu contează orientarea sexuală, de ce să nu poți să faci glume despre asta? Dacă nu contează religia… e, aici lucrurile sunt un pic problematice pentru că, ce să vezi, pentru mulți contează religia lor, cu siguranță mai mult decât culoarea pielii sau orientarea sexuală a altora.

    Așadar, pentru persoanele cu capul în nori pentru că acolo este „raiul și reflexe din categoria „păgânu’ ăsta își bate joc de credința mea, reveniți, vă rog, cu picioarele pe pământ. În primul rând, sunt ateu, nu „păgân" și, în al doilea rând, indiferent dacă sau în ce anume credeți, sunteți oameni, adică, prin definiție, ridicoli, aproximativi și failibili. Și muritori. Că vă înțelegeți voi cu șefu’ pentru vacanța de pe lumea ailaltă, treaba voastră, dar cât sunteți pe lumea asta, sunteți ținte ale ironiilor, exact ca oricine altcineva, mai ales în epoca secularului în care nu mai puteți să cenzurați, să marginalizați, să pedepsiți sau să ostracizați oameni care nu sunt de acord cu viziunea pe care o aveți voi despre lume. Sunteți adulți, deci puneți mâna și ascultați puncte de vedere și păreri pe care nu le aprobați, doar n-o să vă trăiți viața închiși ermetic în bula voastră, într-un continuu confort consolidat de faptul că nu ascultați, niciodată, păreri divergente. Ascultați și ce-au oamenii care nu cred în dumnezeu de spus despre realitate, nu fiți penibili! Sau, mă rog, nu, fiți penibili! Iată că am punctat și importanța virgulei, că de, nu puteam să mă abțin. Mi se pare mie sau creștinii sunt singura majoritate covârșitoare cu impresii de minoritate legitimă și mentalitate de victimă atunci când vine vorba de ironii și miștouri? Nu?! E, cum nu?

    Acestea fiind spuse, din motive de simplitate și pentru că n-am un multiplu de M pagini la dispoziție ca să încorporez chestiunea cu „iubește-l pe deus" într-o simfonie cât-de-cât satisfăcătoare, o să las teismul, cu toate implicațiile sale și efectele știute și nebănuite pe care le are asupra vieților noastre, pe-altă dată. Dacă nu v-ați dat seama încă—sigur, sigur o să vă dați până la finalul cărții, mai ales că v-am și spus acum un paragraf—divorțul dintre mine și credință a avut loc acum foarte mult timp, în condițiile în care a venit după divorțul dintre mine și religie, ordinea cronologică fiind inversă toleranței pe care o am pentru aceste două produse ale înmulțirii speciei umane. Pentru mine, diferența dintre credință și religie este ca diferența dintre omorul din culpă și crima cu premeditare; poți să fii credincios fără să vrei, mai ales că mecanismele cognitive care permit ideii de credință să deturneze fenomene naturale și forțe pe care nu le înțelegi sunt bine reprezentate în creier—la omul de rând, aceste forțe pe care nu le înțelege sunt, de fapt, cele patru forțe fundamentale: gravitațională, electromagnetică, de interacțiune tare și de interacțiune slabă—dar nu poți să fii bigot fără să vrei. Altfel spus, este mult mai ușor să crezi în orice decât să te și preocupe modul în care această credință se manifestă, atât la tine, cât mai ales la alții. Sper că este evident faptul că nu poți să fii bigot fără să te preocupe ce păreri au alți oameni despre viață sau cum aleg alți oameni să-și trăiască viața. A, da, și să nu uit că și credința, și religia sunt reprobabile și responsabile pentru un număr obscen de mare de morți, că doar (și) d-asta le-am comparat cu omoruri.

    Când vine vorba despre religie, norocul meu este că m-am născut într-o țară și într-o perioadă a istoriei în care libertatea de exprimare este liberă și dezlănțuită, nu înlănțuită și schingiuită, pentru că, teocratic vorbind, fără un stat laic n-aș fi putut da un „like" secularului fără să fiu secerat de clerici. Fără libertatea de exprimare, n-aș fi putut să spun că religia este pătura cu care se învelesc oamenii când le este frică, nu când le este frig sau că, istoric vorbind, până ajungeai la ce-și imaginează oamenii că înseamnă dumnezeu te omorau cei care se cred sfinți, adică bigoții și ai lor controlori și supraveghetori, preotul și diaconul, acești Batman și Robin de România. Foarte important de reținut faptul că n-am nicio problemă cu lucrurile în care aleg oamenii să creadă atâta vreme cât le țin pentru ei și nu încearcă să le impună și altora drept adevăruri. Și, poate la fel de important, sunt în stare să accepte faptul că ce lor li se pare adevărul absolut, altora li se pare o prostie abisală.

    Aici regăsim o diferență importantă între credință și religie: credința este preocuparea cu propria persoană, religia este preocuparea cu alte persoane, inclusiv persoanele care aprobă sau dezaprobă modul în care se manifestă credința altora. Atâta vreme cât nu mă afectează pe mine într-un mod negativ, lucrurile în care aleg oamenii să creadă mă lasă indiferent. Dacă lucrurile în care aleg oamenii să creadă mă afectează într-un mod pozitiv, hei, nu văd niciun motiv să obiectez; la o adică, dacă nu poți să-ți ții credința pentru tine, măcar să faci lucruri pozitive cu ea. Rezonabil, nu zic nu.

    Cât despre religie, instituția care îngrădește credința și care, de multe ori, deturnează atenția de la spiritual și o aruncă la picioarele rutinarilor obsedați de ritualuri, nu scăpați din vedere faptul că mult prea multe cuvinte deșarte sunt rostogolite și răstălmăcite prin biserici și lăcașuri de cult—preoții fac concurență serioasă dislexicilor când vine vorba de a răstălmăci cuvinte—ca să pot să tratez mesajele lor ca pe orice altceva decât povești de adormit adulții. Drept urmare, mai bine să am parte de-o anatemă decât de-o anagramă, ca să fiu în temă, că doar nu vreau azi să-mi dau în cap cu gel ieri.

    Pentru cine obiectează în legătură cu faptul că folosesc cuvinte precum dumnezeu sau dracu’, vă reamintesc evidența că religia și, implicit, credința, sunt împletite cu, și înnodate în, cultura românească. Încercarea de a separa cultura, în cazul de față, limbajul, de vocabularul aferent credinței este comparabilă cu încercarea de a separa laptele cu cacao de cacao. Mai mult de atât, nici nu-mi doresc asta; respectul pe care-l port culturii autohtone și limbii române nu-mi permite să emit vreo pretenție de natură separaționistă când vine vorba de limbaj. Vă aștept oprobriul cu interes.

    Deschid, deci, prezenta sesiune de seară (sau orice altă parte a zilei în care v-apucați să citiți capitolul) cu câteva dintre giuvaierele cu gabarit ale gândirii umane, părți integrante ale rețelei cognitive, cu pierderi colosale, ușor de scurtcircuitat și care produce, de multe ori, împământări premature, cu care este dotat Homo Sapiens.

    Am fost dintotdeauna iritat de faptul că foarte mulți oameni folosesc ideea de a fi „deschis la minte" doar atunci când le convine. Acești oameni cred că ești deschis la minte atunci când accepți ideea că există fantome, spre exemplu, nu când nu accepți ideea că există fantome. Pentru oamenii care se laudă că „sunt deschiși la minte, dovezile sunt ca sexul în trei, în sensul că ar fi super tare să se întâmple, dar, statistic vorbind, n-o să se întâmple și nu-i problemă că nu se întâmplă pentru că poți să duci o viață sexuală excepțională—a se citi submediocră sau, mă rog, dedesubtmediocră—și fără sex în trei. Cu alte cuvinte, poți să duci o viață normală și crezând în chestii fără dovezi, adică exact ce-au făcut 99.mult% dintre toți oamenii care au trăit, vreodată, pe planeta albastră. Nu de alta, dar d-aia se numește „credință, nu?

    Retorica lor spune că dacă ești dispus să înghiți basme, fabulații și alte secreții ale imaginației umane ești „deschis la minte. Dacă nu, ești rigid, limitat, cam bou. Așa aș putea și eu să pun problema, nu mă oprește nimic. Dacă ești rațional și nu ai ca hobby crezutul, ești deschis la minte; dacă nu, ești închis la minte. Așa pun problema și când vine vorba de doamne-doamne. Ținând cont că a crede, într-o formă sau alta, în una sau mai multe deități care să recompenseze, să pedepsească și să dea viață eternă a fost, și încă mai este, norma când vine vorba de Homo Sapiens, aș zice că a nu crede în invenții ține de a fi deschis la minte. Altfel spus, suntem predispuși, cognitiv vorbind, la credință; printre foarte multe altele, cu asta se ocupă creierul, își imaginează lucrurile care să-i facă existența mai ușoară și să-l apere, în principiu, de natură. Chestiunea asta cu „vreau să cred ține, deci, de

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1