Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Fiica patimilor

Fiica patimilor

Citiți previzualizarea

Fiica patimilor

Lungime:
327 pagini
5 ore
Lansat:
Feb 14, 2020
ISBN:
9781393907312
Format:
Carte

Descriere

O carte scrisă pentru cei sacrificați pe altarul existenței înainte să descopere sensul trăirii lor.

O carte scrisă pentru cei care vor să găsească esența timpului care nu i-a iertat nici pentru indiferență și nici pentru greșelile comise.

O carte scrisă pentru cei cărora viața le-a arătat că nechibzuința transformă deseori fericirea în durere și bucuria în tristețe.

Lansat:
Feb 14, 2020
ISBN:
9781393907312
Format:
Carte

Despre autor

Autorul s-a născut în vremea comunismului în România, într-un sat mic din regiunea Vrancea, unde a și urmat școala generală. După absolvirea liceului, urmează cursurile Academiei Navale din Constanta, oraș în care locuiește și astăzi. I-a plăcut să citească mult, deseori furișându-se de privirile iscoditoare ale mamei, în încercarea de a dezlega singur enigma existenței unei lumi pe care nu o văzuse vreodată. Câțiva ani mai târziu, visul de a cunoaște lumea liberă, devine o realitate. Apoi, marea devine cea de-a doua soție, ea fiind cea care i-a cristalizat firea romantică, sensibilă, emoțională și sentimentală, dar care l-a făcut să fie în același timp un om echilibrat,  încrezător și stăpân pe sine.


Previzualizare carte

Fiica patimilor - Stan Coviltir

Pentru toți ce care iubesc viața

Zorii unei dimineţi frumoase

au ucis un vis

şi-un suflet curat.

Te-am cunoscut

şi-am devenit

robul iubirii tale.

Am vrut să-ţi ofer

o floare albă şi frumoasă

ca tine.

Nu am găsit-o.

Ţi-am dăruit în schimb

un trandafir

cu petale roşii şi mari.

Atunci

m-am întrebat :

"- De ce nuferii cresc

numai în lacuri

pline cu noroi ?"

Capitolul 1

TRENUL ÎȘI PUSE UȘOR în mişcare roţile-i greoaie şi zgomotoase. De pe peron, o pădure de mâini se ridicară să facă un ultim semn celor care probabil aveau să lipsească mult timp din oraşul ce le găzduise scurta  vacanţă.

O lacrimă fierbinte ce aluneca lin pe obraz, dădea să se înţeleagă că de fiecare dată despărţirile sunt greu de suportat.

Cuvinte calde de rămas bun, urări pentru călătorii obosiţi încă de pe acum de drumul lung şi obositor ce urmau să-l parcurgă, se auzeau de peste tot.

- Sunteţi oricând binevenit la noi!

- Sâmbătă te aşteptăm din nou!

- Te iubesc!

- Sper să nu mă dezamăgești, iar ce te-am rugat să nu rămână un vis...

- La revedere! Ne întâlnim la...

Mihai Florescu observa ca prin ceaţă mulţimea atât de gălăgioasă la acea oră matinală; oameni voioşi sau trişti, mai bine dispuşi sau posomorâţi, grăbiţi sau leneşi.

Gândurile lui rătăceau în trecutul nu prea îndepărtat, scormonind evenimente trăite câţiva ani în urmă care îi amintinteau de momente plăcute când şi lui îi erau adresate cuvinte frumoase şi sincere.

Astăzi nimeni nu-i cerea să rămână sau să revină.

Nimeni nu-i ura măcar un simplu Drum bun!.

Era singur şi abătut, copleşit de amintiri dureroase.

Nu demult, o fiinţă gingaşă îi zâmbea cald şi-l primea cu braţele larg deschise. Au fost clipe trăite cu adevarăt, clipe în care bucuria că ele există, provoca apariţia lacrimilor mari şi cristaline în ochi atât de frumoși... Şi totuşi... parcă a trecut o veşnicie şi n-a rămas decât o amintire tristă, un vis urât ce nu şi-l dorise niciodată.

Îşi scoase din buzunar pachetul de ţigări şi chibritul. Simţea mai mult ca oricând nevoia să fumeze.

Avea impresia că interiorul îi este putred, că îl doare, că cineva încearcă să-l sfâşie în mii de bucăţi în dorinţa nebună de distrugere.

Trecutul îi trezea mereu un sentiment de nelinişte şi dispreţ. Îl ura chiar şi pentru simplul fapt că a fost atât de trecător.

Nu a crezut vreodată că va veni un timp în care să regrete zilele şi clipele fericite trăite cândva. De fapt nici măcar nu a încercat să-şi închipuie că totul se poate sfârşi atât de repede şi atât de trist.

Crudul şi durerosul adevăr exista acum şi continua să îl chinuie, chiar dacă voinţa de a-l înlătura, de a-l uita, era de neclintit.

Terminase facultatea de chimie de mai bine de trei ani, obţinându-şi mult dorita şi mult visata diplomă cu un calificativ excelent. Fusese un student eminent, un pasionat aproape nebun al formulelor şi al experienţelor. Se îndrăgostise pur şi simplu de chimie. Uneori, zvonurile îl propulsau foarte curând, în ciuda vârstei, ca viitor decan al facultăţii.

Înclinaţiile pentru acest domeniu au fost prea vădite ca să mai şovăie în alegerea carierei viitoare. Nu îşi dorise prea mult. Eventualele succese le visa ca fiind deplin meritate şi nicidecum acte ale hazardului.

Primul său an de studenţie a fost destul de dificil, familiarizându-se cu greu, foarte încet cu noua sa viaţă.

Foarte puţini dintre colegi au reușit să se atașeze de el, la început. Adesea, căutau, încercau a-l sustrage de la preocupările zilnice, mai ales atunci când îl găseau studiind febril din maldărul de cărţi, caiete, reviste sau notiţe. Spre surprinderea lor, încercările le erau respinse de răspunsul său categoric, făcându-i să renunţe la ideile şi insistenţele necontrolate.

Profesorul Diaconu, admira nespus voinţa, puterea de muncă, străduinţa şi dârzenia cu care studentul Florescu reuşea să se înarmeze de fiecare dată în faţa unei situaţii delicate. Începuse chiar să-i placă acel calm cu care Mihai lua o decizie importantă. Comportamentul lui, îl fascinase nu de puţine ori.

În acest prim an, în pauzele scurte dintre cursuri, participa destul de rar la discuţii cu colegii din grupă. Uneori abia catadicsea să schimbe o părere cu cineva. Fetele mai ales, îşi făceau semne discrete şi glumeau satisfăcute pe seama lui.

De fiecare dată când apărea în preajmă, era întâmpinat cu aceeaşi expresie ce avea să rămână cunoscută în facultate de-a lungul anilor.

- Linişte! Soseşte Eminenţa Sa.

Câţiva dintre colegi însă, şi-au dat seama că Mihai era un băiat deosebit. Deşi uneori părea morocănos şi taciturn, avea un suflet nobil. Era liniştit şi apropiat de oameni. Avea ceva aparte, ceva atrăgător, ceva care impunea respect şi stimă.

Două dintre fetele din grupă se şi îndrăgostiseră de acest timid cu ochi frumoşi şi mari, de acest tânăr simpatic. Până și dezordinea în îmbrăcămintea-i simplă îl făcea atrăgător. În penultimul an de facultate tocmai acest mic amănunt al neglijenţei sale avea să aducă multă fericire, dar şi foarte multă durere.

Dintotdeauna a sperat la acel viitor care să-l satisfacă deplin. Se gândea nu numai la realizarea profesională, ci şi la cea sentimentală.

Acel timp a venit, dar a acoperit cu o pată mare şi neagră tinereţea celui care îşi dorise o viaţă plină de lumină şi frumos.

TRENUL ÎŞI CONTINUA mersul sacadat, zgomotos, pe drumul metalic ce șerpuia printre colinele înalte.

Trecuse ceva mai bine de o oră de când, nedezlipit de fereastră, Mihai îşi depăna gândurile în linişte. Razele soarelui îi mângâiau fruntea, creindu-i o stare sufletească deosebită. Era total indiferent la ce se petrecea în jur. Panorama munţilor înverziţi, îl fascina. Imaginile atât de frumoase ce se perindau una după alta prin faţa ochilor obosiţi, aminteau de întâmplări petrecute parcă mai ieri.

La numai câţiva paşi de el, o fată drăguţă, cu ochi mari şi verzi, cu părul lung, negru şi mătăsos, uşor ondulat, îl examina cât se poate de atentă. Nu-i venea să creadă că un om poate fi atât de retras, atât de închis în amintiri, fie ele mai vechi sau mai noi. Bănuia asta chiar şi numai după expresia feţei, după zâmbetele şterse ce apăreau pentru câteva clipe, după tristeţea care îl stăpânea minute în şir, după privirile sale pierdute undeva departe, rătăcite dincolo de piscurile ascuţite.

- Tare sunt curioasă să aflu ce se întâmplă, la ce meditează, ce-l chinuie aşa de mult pe acest om, îşi spunea ea încercând să nu piardă nici cel mai mic amănunt. Îşi dorea nespus de mult să poată desoperi ce este în interiorul său, să-l poată scoate din această stare plină de somnolență și nelinişte, să-l apere de gândurile sale întunecate.

Îşi imagina că prin încercarea ei salvatoare ar putea face să dispară atât de enervanta şi chinuitoarea întrebare ce o frământa de câtva timp.

Se consola repede și se încuraja singură.

Își promitea ei înșiși că greşeala amânării unui examen, oricare ar fi el, nu va mai apărea şi că în nici un caz o astfel de decizie plină de nesiguranţă nu o va mai accepta vreodată.

Cu priviri calde, strălucitoare, studia amănunţit orice schimbare a chipului răvăşit. Se apropie încet de fereastră, admirând la rându-i frumusețea peisajului de vis oferit de pădurile scăldate în lumina soarelui.

Dintr-o data, fața i se însenină. Avea convingerea că descoperise cheia cu care putea să deschidă portiţa dintre ea şi Mihai. Aştepta doar clipa, momentul când va avea curajul să o folosească.

El îşi aprinse o nouă ţigară, fără să dea importanţă faptului că era a zecea oară când făcea acest lucru de la urcarea în tren. Dacă cineva l-ar fi urmărit pas cu pas, minut cu minut, ar fi gândit că pentru omul din apropiere, ţigara este singurul remediu în care găseşte alinare, unicul care face ca scurtarea timpului să fie cu mult mai uşoară, mai rapidă şi mai plăcută.

- Vă supăraţi dacă vă rog ceva?! i se adresă fata aproape şoptind cele câteva cuvinte.

Mihai se uita în continuare pe fereastră, ţintind cu privirea un punct mic situat undeva pe linia ondulată a orizontului. Nu auzise şi nici măcar nu observase că cineva încearcă să-i întrerupă firul gândurilor.

- Nu vă supăraţi dacă... vă rog să... reveni ea de această dată cu mai multă siguranţă în voce.

- Ce-aţi spus?!

- Știţi cumva... la ce oră ajungem la Bucureşti?

Mihai își privi ceasul.

- Nu prea îmi aduc bine aminte, dar cred că undeva pe la nouă şi treizeci și cinci, sau nouă şi patruzeci şi cinci. Sincer să fiu, nu călătoresc așa de des cu trenul. Probabil că de aici a apărut şi dezinteresul pentru acest mijloc de transport.

Ea se fâstâci.

Rămase ţintuită locului, aşteptând un semn care să îi mărească încrederea în sine şi puterea de a înfrunta necunoscutul.

Un fior cald îi străbătu întreg corpul. Constată că privirile lui deveniseră de la un timp mai insistente, că o învăluiau toată într-o eşarfă nevăzută. Acest amănunt, nu i-a scăpat lui Mihai. Un zâmbet scurt, îi apăru pe buze.

- Aţi fi dorit să ajungeţi mai repede?

- Nu. Nu mă grăbesc deloc. Am avut doar impresia că merge mai încet ca de obicei şi că vom avea ceva întârziere. Dumneavoastră... mergeţi tot la Bucureşti ori faceţi doar un scurt popas?

- Da, la Bucureşti.

- Sunteţi capitalist sau veniţi doar aşa...într-o simplă vizită? îl întrebă ea zâmbind. Nu vă încruntaţi!  Este o expresie, chiar una pe care o preferăm și o folosim des, noi, studenţii. Aşa au fost... aşa i-am găsit noi botezaţi pe bucureşteni şi se pare că acest cuvânt îi definește pe toţi locuitorii capitalei.

- Am bănuit că este o glumă. Tot aşa le spuneam și noi, răspunse Mihai în timp ce își scotea din pachet o nouă țigară.

- Vă deranjează?

- Deloc.

Rezemat de fereastră, cu privirile alunecând pe corpul frumos, cu multă răbdare, ca atunci când cineva îşi cumpără un lucru nou și de mare preţ. Încerca astfel să se despartă de gândurile negre care îl stăpâneau.

Era captivat de frumuseţea pe care o avea în faţă. La rându-i, și-ar fi dorit să poată pătrunde undeva mai departe, să intre, să descopere, să afle toate secretele sufletul ei.

- Nu m-aţi făcut să înţeleg dacă veniţi doar ca simplu vizitator, dacă locuiţi în Bucureşti sau dacă aţi mai locuit în capitală cândva... insistă ea observând că Mihai devine iar prizonierul melancoliei. Dacă... dacă vă deranjez, puteți să nu-mi răspundeți.  

În mintea învălmășită, Mihai încerca să afle care este esența noilor sentimente ce-l stăpâneau. Chipul gingaș pe care îl avea în față, îi trezise un interes deosebit, iar fiori de altădată, puneau stăpânire din ce în ce mai mult pe el.

- Astăzi vin ca simplu vizitator. Încerc să-mi rezolv câteva probleme pe care le consider importante, dacă nu chiar deosebit de importante și care nu prea suportă amânare, reuşi să spună Mihai într-un târziu.

- S-ar putea ca întrebările mele să devină plictisitoare şi de aceea nu aş vrea să vă supăr. Din afirmaţia anterioară, să deduc că aţi mai locuit în Bucureşti? insistă ea fără să-l privească.

- Dacă am mai locuit în Bucureşti? Da, tot atâta timp cât vei rămâne şi dumneata în facultate. Din câte am înţeles, sunteţi studentă. De obicei nu sunt indiscret dar aş vrea să aflu ce cursuri urmaţi.

- Pe vremea când eram încă în liceu, începusem să mă pregătesc asiduu pentru și numai pentru medicină. Era şi dorinţa părinţilor mei. Către sfârşit însă, mi-am schimbat părerea, aşa că materia de bază a devenit chimia. Acum intru în penultimul an, numai dacă...

- Este de apreciat faptul că viitorul l-aţi ales fără să fiţi influenţată, ceea ce denotă siguranţă şi mai ales voinţă. Chimia reprezintă un domeniu important. Rămâne numai să vă şi placă.

- Oho... şi încă mult! răspunse ea categoric. Pot să afirm că chimia a înlocuit cu brio materia mea preferată, matematica. Acum, sunt realmente îndrăgostită de ea. Îmi place la nebunie.

- La ce vă referiți pentru ziua de mâine? Despre ce figură este vorba ?

- Nimic ieşit din comun. Am fost un copil obraznic şi neurecheat la timp. Am gândit că dacă voi amâna un examen, în toamnă voi obține o notă mai mare. Acum, vă spun în modul cel mai sincer, că îmi este frică, frică tare. Nici nu ştiu dacă voi avea curajul să intru în sală.

Făcu o mică pauză, apoi continuă.

- Am învăţat toată vara, dar trăiesc cu impresia că am citit un roman căruia nu-i ţin minte nici măcar titlul. Îmi doresc să am norocul alegerii unui subiect pe care să îl pot aborda. Nu aş vrea să mă fac de ruşine, mai ales faţă de părinţii mei. Îmi dau seama că am comis o mare greşeală și... 

- N-ar trebui să vă faceţi aşa de multe probleme. Totul e să fiţi calmă şi să nu luaţi decizii pripite. La orice examen, e bine să nu crezi că stăpâneşti îndeajuns subiectul, cu toate că s-ar putea să fie şi aşa. Uneori se întâmplă tocmai contrariul. Cel care examinează are de obicei ochi buni şi nu-l poţi păcăli atât de uşor. Îmi amintesc de ultimul meu... Dar iată că am ajuns şi... cu mai puţină întârziere pe cât bănuiam.

- Ce păcat! Cred că ar fi fost foarte interesant să aflu cum era în studenţie acum câţiva ani. De fapt ce facultate aţi terminat şi... când anume?

- Dacă intraţi în penultimul an, asta însemnă că atunci când eu îmi susţineam examenul de stat, pe o pernă, undeva, nu ştiu în ce loc, în ce colţ de ţară şi în ce casă, curgeau lacrimile fetei ce-şi dorea să devină inginer chimist.

- Deci... tot chimia aţi urmat?

- Da, tot chimia.

- Să fiu sinceră, îmi pare rău că am sosit mai devreme. Aş fi dorit să aflu câte ceva despre ceea ce urmează studenţiei, să-mi vorbiţi despre noua viață după această perioadă atât de frumoasă...

- Niciodată nu se ştie. Poate că vom avea şansa să ne mai întâlnim, replică Mihai cu aceeaşi părere de rău.

Ea, întinse mâna în semn de rămas bun.

Îi plăcuse. Avea ceva deosebit, ceva frumos și blând, ceva din închipuirile pe care şi le făcuse pe vremea când îşi imagina cum va arăta viitorul ei soţ.

Deseori medita în linişte la acel timp, mai apropiat sau mai îndepărtat, când urma să hotărască a-şi lega viaţa de cea a bărbatului acceptat, de cel căruia să-i dăruie sentimentele ei curate. În astfel de momente, căuta să afle esenţa zilelor în care avea să-şi împartă atât bucuriile cât şi necazurile împreună cu alesul inimii ei. Era mai mult decât convinsă că totdeauna îl va înconjura cu o dragoste plină de sinceritate.

- Par sâcâitoare. Cu toate acestea, îmi permit să vă mai pun o întrebare.

- Iar eu, conştiincios fiind, am să vă răspund în limita cunoaşterii mele, îi zise Mihai zâmbind.

- Există o mare diferenţă între studentul de astăzi şi... și inginerul de mâine?

- Cu siguranţă. Cumulul de cunoştinţe îl vei transpune încet-încet în practică, iar noul loc de muncă te va maturiza complet.

- Mulţumesc mult pentru răspuns şi pentru sfaturi.

Un zâmbet ştrengăresc îi apăru pe buze.

- Eu vă doresc multă baftă şi... distracţiile cele mai plăcute și mai frumoase după examen, îi spuse Mihai intrând în compartiment să-și ia micul său bagaj.

Scârţâitul supărător al frânelor anunţa călătorii că în câteva secunde lungul drum va lua sfârşit aici.

- Oho, dar aveţi ceva greutate, observă Mihai când ieși pe hol. Asta presupune că veţi rămâne o perioadă mai îndelungată în Bucureşti.

- Aşa intenţionez, dar ştiu eu ce-mi va aduce ziua de mâine? Cert este că foarte grele, sau destul de grele, sunt cărţile pe care le-am împrumutat de la bibliotecă înainte de a pleca în vacanţă. Şi-au făcut datoria din plin. Sper să nu mai am nevoie de ele prea curând.

Fruntea i se încreți ușor.

- Dacă nu voi susţine mâine examenul, voi încerca să le mai răsfoiesc, să aprofundez subiectele pe care nu sunt chiar atât de stăpână. Cel puțin, așa cred acum.

Peronul era aglomerat. O mare parte dintre oameni, veniseră să-i întâmpine pe noii sosiţi, alţii se îndreptau cu paşi mari spre ieşire.

Înaintau cu greu printre cărucioarele pline cu bagaje. Păreau a fi doi îndrăgostiţi certaţi pentru nişte nimicuri, pentru mici fleacuri ce vor dispare în curând, lăsând ca dragostea să-şi spună cuvântul din urmă.

- Aş vrea... aş fi chiar bucuros să vă întâlnesc după examen, zise el într-un târziu. De altfel cred că voi trece şi eu pe la facultate.

- Excelent! Sunt fericită la gândul că ne vom mai întâlni. Sper să susţin mâine examenul şi...

Fruntea i se încreţi uşor, afişând prin ridurile mici mâhnirea că există şi posibilitatea ca dorinţa să nu îi poată fi îndeplinită.

- Dacă nu va fi mâine... ce să spun?! Nu aş vrea să par neserioasă.

- Spune-mi te rog, la ce materie susţii examenul? o întrebă Mihai renunţând la politeţe.

- La chimie, cu vestitul Urs. Aşa a fost botezat de scumpii lui studenţi. Se pare că porecla a fost dată de înaintaşii noştri, cu mulţi, mulţi ani în urmă.

- Da, da. Aşa îi spuneam şi noi. Să ştii totuși că profesorul Diaconu este un tip deosebit, este un om chiar extraordinar.   

- Da, aşa este.

- Dacă nu te grăbeşti, cred că aş putea să îţi comunic foarte curând ora la care vei intra în sală. Trebuie doar să fii de acord cu propunerea mea și apoi să găsesc un telefon liber prin apropiere.

- Cum pot să refuz o informaţie atât de utilă? În primul rând, ar fi nepoliticos.

Mihai se îndreptă grăbit spre o cabină neocupată.

Se întoarse după câteva minute. Îşi regăsi partenera posomorâtă, agitată, puţin nervoasă, dar parcă dornică să pună şi alte întrebări.

- Îmi cer scuze pentru impolitețea de care am dat dovadă în ultimul timp. Sper să nu te fi jignit. De obicei... aşa se întâmplă întotdeauna când...

- A, nu... nu este nici o...

- Ei bine, află că examenul va începe mâine undeva în jurul orei unsprezece. Din câte am aflat, sunteţi puţini restanţieri. Prin urmare, vei termina cel târziu la ora două după amiaza.

Făcu o scurtă pauză apoi continuă.

- Ştii ceva?! Dacă în cele aproape două ore nu am avut timp să ne-o spunem, hai s-o facem acum! Eu mă numesc Mihai, Mihai Florescu.

- Mihai Florescu?! Nu se poate.

Faţa îi deveni la început uşor palidă, apoi obrajii începură să se coloreze căpătând culoarea neasemuit de frumoasă a trandafirilor timpurii.

- De ce să nu se poată?! Mai cunoşti pe cineva, ai mai cunoscut vreo altă persoană care să aibă acest nume? Poate că ne-am mai întâlnit, ceea ce nu cred. Din fericire pentru mine, posed o memorie vizuală demnă de invidiat şi niciodată nu m-am înşelat.

- Numele meu este... Carmen... Carmen Drăgan. La revedere!

Maşina sosise în staţie. Cu o uşurinţă care îl uimi pe Mihai, Carmen îşi ridică geamantanul şi urcă în fugă fără să mai privească înapoi.

Era emoţionată, istovită, epuizată. Această exultare crease o adevărată euforie, cu toate că era suspicioasă pe propriile sentimente. Totul i se părea un vis minunat, plin de farmec şi poezie.

Îl cunoscuse pe Eminenţa Sa, pe studentul de care profesorul Diaconu le amintea aproape la fiecare curs.

Îl cunoscuse pe cel despre care se spuneau atâtea lucruri frumoase. Doamne, ce chin! Cum îl va mai putea întâlni? Îi era frică de acel ceva ascuns greu de suportat, de nesiguranţa momentului pe care nu-l va putea ocoli. Cum oare să-l întâmpine ea a doua zi? Nu, sigur nu va rezista. Era ferm convinsă că nu va reuşi să scoată un cuvânt, că în faţa lui, nu va putea rămâne degajată, nepăsătoare.

Dezolată că nu putea alunga letargia ce o cuprinse, începu să-şi frece mâinile. Aşa făcea de obicei când era suprasolicitată ori când căuta soluţia ieşirii dintr-un mare impas.

Un timp, Mihai rămase locului urmărind autobuzul ce se pierdea încet din vedere.

- Oare cu ce s-o fi speriat-o numele meu?! îşi zise el îndreptându-se din nou spre o cabină telefonică.

Când plecase dimineaţa, era hotărât a rămâne cele cinci sau şase zile la hotel. Înainte de a coborî din tren, se  răzgândi. Nu-l mai văzuse pe Paul, colegul şi prietenul său cel mai apropiat din studenţie, de aproape doi ani.

SUNETUL MELODIOS AL telefonului se făcu auzit. Întins în fotoliu, Paul citea o carte nouă care doar ce apăruse în librării și pe care o cumpărase în seara precedentă. Era o carte tehnică ce se pare că de la început, de la primele pagini,  îi trezise un interes deosebit.   

- Alo, familia Dinu?!

- Da, cu cine doriţi?

- Salut, domnule Paul! Sunt sigur că nu ai habar cine te deranjează, spuse Mihai cu vocea schimbată.

- Aşa este, răspunse Paul iritat după câteva secunde, încercând totuși să recunoască vocea de la celălalt capăt al firului. Cert este că din moment ce îmi spui pe nume, nu poţi fi decât o cunoştinţă, un coleg de muncă, o rudă de departe pe care nu am mai văzut-o demult sau... cam aşa ceva.

- Chiar nu bănuieşti? Mi s-a schimbat așa de mult vocea încât nu recunoşti cine te deranjează la ora asta? Uite, eu pun pariu pe ce vrei tu că încă mai ţii în mână cartea pe care o savurezi cu plăcere stând întins ca un paşă în fotoliu. Ce zici, am dreptate?

- Nu se poate! Să fie adevărat?! Tu eşti Eminenţă? Hai, spune-mi repede! Mor de nerăbdare să aflu dacă măcar o singură dată am ghicit cu cine port o conversație la telefon. Ptiu! Ar fi trebuit să-mi dau seama...

- Felicitări! Meriţi un premiu; chiar şi un Oscar, dacă se poate.

- Eşti cel mai mare caraghios din câţi am întâlnit. Eşti cel mai urâcios, cel mai mofturos, cel mai obraznic şi cel mai... Dar hai, omule, hai odată! Vreau să văd cum arăţi după doi ani. Sper că nu dai telefon din alt oraș sau la plecarea din Bucureşti.

- Nu dragule, abia am sosit, răspunse Mihai.

- Atunci... ce mai stai? Urcă repede în maşină şi vino! Nu ai uitat unde locuiesc, nu? îi zise Paul precipitat.

- Aş vrea... aş vrea să rămân la tine pentru câteva zile, dacă se poate bineînțeles. Dacă te deranjează prea mult, pot să...

- Ascultă, Eminenţă! Să nu ne certăm înainte de a ne vedea. Te aştept în mai puţin de douăzeci de minute. Cred că-mi înţelegi mesajul şi nu încerca să mă forţezi să îl repet la nesfârşit.

- Perfect! Alerg să prind maşina. Te-am salutat.

Mihai se uita în dreapta şi-n stânga, căutând să vadă dacă cei doi ani aduseseră ceva schimbări oraşului pe care-l îndăgise de la bun început.

Totul i se părea neclintit şi la locul lui. Ici-colo mai apăruseră un bloc sau o firmă nouă. Ce observa din mersul rapid al maşinii, îi trezeau amintiri dintre cele mai frumoase.

Pe atunci îi plăcea să fie mereu singur, să se plimbe nestingherit, să-şi depene gândurile în liniște. Îi plăceau mai ales zilele de toamnă când vântul scutura ramurile pomilor, când trotuarele devenite aurii, dădeau impresia unui tablou unde erau pictați copaci bătrâni care încă mai rezistau anilor, lăsându-și frunzele să cadă și să plutească în adierea ușoară a vântului.

A coborât cu o staţie mai înainte. Cu riscul de a fi certat de Paul pentru întârziere, dorea să simtă, să retrăiască anii petrecuţi aici, să-și poarte pașii pe micile trotuare străbătute de zeci și sute de ori.

Când constată că deja se află în faţa casei, se intimidă ca un licean care îşi mărturiseşte dragostea întâia oară.

Câteva secunde, rămase cu mâna întinsă spre sonerie, ezitând să apese pe buton. Spre marea lui surprindere, uşa se deschise larg, lăsând să apară în mijlocul ei o tânără blondă, potrivit de înaltă, subțire în talie, cu ochi mari, albaștri, cu părul lung și ondulat. Era atrăgtăoare, chiar frumoasă.

- Hai, Eminenţă, intră! îl îndemnă ea prietenoasă. De ce te-ai proptit în prag ca o statuie? Culmea este că apariţia mea te cam uimeşte. Poftim, intră! Paul a plecat să cumpere câteva sticle cu bere. Am înţeles că este băutura ta preferată, nu? Mi-a promis că nu va întârzia mai mult de zece minute, sau un sfert de oră cel mult.

- De unde oare o cunosc eu pe fata asta subţirică, atât de veselă şi atât de vorbitoare?! se întreba Mihai în timp ce intra în holul casei.

Se opri şi o privi din nou.

- Da, da. Cu siguranţă, ea este.

Cu două luni înainte de susţinerea examenului de stat, Paul i-a mărturisit că s-a îndrăgostit nebunește de o fată.  

Era o puştoaică din anul trei de studii, care i-a și fost prezentată în ziua următoare. Acum, și-o amintea foarte bine. Era neschimbată. Trăsăturile chipului ei, de o finețe aparte, dezvăluiau aceeași înfățișare atrăgătoare.

- Dar cum o cheamă oare? Violeta... parcă nu... Maria?... Nu... Da, da. L... L... Lavinia. Ea ar trebui să fie. Ei, las' că vine el, afurisitul! îşi zise în gând, bucuros de descoperire. Domnule Dinu, de această dată, tăcerea dumitale te va costa foarte scump.

- Bine te-am găsit, Lavinia.

- E de necrezut, Eminenţă. Cum de ai reuşit să nu uiţi numele după atâta timp? Dacă îmi aduc eu bine aminte, nu ne-am văzut decât cel mult două minute şi asta numai datorită insistenţelor lui Paul.

Lavinia era pur şi simplu surprinsă.

Îl invită să ia loc pe fotoliu, apoi se scuză doar pentru câteva secunde și intră grăbită în bucătărie.

Un miros îmbietor, umplu holul casei. 

Uşa de la intrare se deschise din nou. În prag apăru chipul unui bărbat blond, înalt, bine făcut pentru statura sa, cu o alură atletică.

- Bine măi, omule! îl întâmpină Paul cu braţele larg deschise. De mai bine de doi ani să nu dai tu un semn de viaţă?! Dacă nu te-aş cunoaște atât de bine, zău că aş avea

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Fiica patimilor

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor