Sfarsit de drumuri

Capitolul 1

Caii

Se răsucea pe patul burduşit cu paie, acoperit cu o pătură groasă, veche. Nu se văita. Doar scrâşnetul dinţilor săi rupea din când în când tăcerea odăii.

Nevasta, dormea în cămăruţa alăturată pe o canapea făcută din scânduri de fag, pe care pusese o saltea umplută cu resturi de lână rămase de la tors. Era frântă de oboseală şi chinuită de gândul neajunsurilor.

„- Ce ştie ea?! gândea bărbatul sfâşiat de dureri cumplite. Las’, să-şi vadă de casă şi de-ale ei!".

Întorcându-se pe cealaltă parte, mai scrâşni încă o dată. Îl măcina mai mult ura nebună pentru existenţă decât simţul durerii coastelor rupte.

„- Astăzi m-au bătut mai zdravăn ca niciodată. Până mai ieri mă tocau cu nişte saci de nisip şi nu prea îmi păsa, dar iacă acu’ s-au învrednicit şi au înlocuit sacii cu bâtele. Au dat cu sete derbedeii, până ce m-au zdrenţuit precum o cârpă. Nici nu ştiu ce-or avea cu mine. Ziceau cică să le spun de unde am cazanu’ de rachiu. Parcă ei nu ştiu că e moștenire de la tata".

„- De la care tac’tu, bă?"

„- De la ăl de m-a făcut", le-am răspuns eu.

„- Ei, lasă-lasă, că o să te facem să-ţi aminteşti şi de bunic’tu, nenorocit de ţăran ce eşti. Da bă, o să-ţi aduci aminte de bunic’tu, adică de ăl care a primit cazanul de la tac’su lui, bă. Pe noi să nu ne minţi, mă chiaburule!"

Deodată, totul se prefăcu în întuneric. Bâtele cădeau una după alta şi parcă loveau din ce în ce mai tare picioarele şi coastele celui căzut pe duşumeaua ştearsă cu motorină.

„- Auzi... chiabur! Au! Ah! O mai dura mult, că prea încept să mă înmoi? Dacă o să mă tot altoiască aşa, o să mă duc de tot şi o să fiu lângă tata curând. Zău că mi-ar părea rău, mai ales pentru că muierea asta a mea zicea că mai aşteaptă un copchil. Pe el cine să-l crească? Da’ p’ăsta ce doar şi-a pus deoparte tăbliţa din traistă? Derbedeii care mă bat de azi dimineaţă, habar n-au că abia ne târâm cu viaţa. Am mare noroc cu ai mei căişori năzdrăvani. Îi grijesc eu, că niciodată nu mă lasă de izghelişte. Ce m-aş face io fără ei la cele trei hectare de pământ ale mele? Auzi, cică sunt chiabur că am trei hectare! Mama voastră de nefăcuţi! ‘Vă sângele vostru de golani şopârliţi!"

N-a ştiut cum a ajuns acasă şi nici măcar cine l-a adus. Acum se chinuia în patul vechi şi nu vroia să spună nimănui cât de cumplită îi este durerea.

Se mai răsuci încă o dată gemând înfundat, cu gândul că poate va da măcar într-o aţipeală. Îl durea întreg trupul, dar mai mult şi mai mult îl chinuia neliniştea pentru traiul trudit de care îşi băteau joc mai marii zilei încropiţi din cea mai joasă spiţă a neamului.

Până să adoarmă, îşi aduse aminte cum s-a căsătorit cu Ileana. O mai întâlnise de câteva ori la horă în comuna vecină, dar nu-şi pusese nimic serios în gând. Singurul care hotăra în casă era numai Ilie, tatăl său.

Îl trezise dis de dimineaţă, cu mult înainte de ivirea zorilor şi-l obligă să se bărbierească şi să se îmbrace cu hainele cele noi, în prezenţa sa. Îl vroia mai proaspăt ca oricând, deoarece astăzi va deveni om la casa lui, stăpân pe el şi cap al familiei ce o va întemeia.

Era o duminică de septembrie, o zi de sărbătoare ca oricare alta şi totuşi diferită, pentru că marca un nou început în viaţa lui Costică.

Se mai privi încă o dată în oglindă, îşi mângâie mustăcioara, îşi rearanjă hainele, apoi îşi lustrui cizmele sale negre din piele.

„- Eşti gata băiete?"

„- Imediat tată."

„- Hai că nu mai poci să ţin gloaba asta în frâu!"

Costică sări în şaretă şi luă loc pe banchetă alături de tatăl său.

„- Ce mă, ţi-e teamă de ceva? îl întrebă Ilie. Nu te mâncă mă, că şi ei sunt oameni ca şi noi. Pe Petrache îl cunosc de multă vreme. E un om la locul lui şi e harnic. Crez că are şi vro sută de oi, nu mai zic de boi şi de vaci. Ileana e frumoasă foc şi mai ales isteaţă. Să ai grijă, mă, că asta te întoarce pe deşte, una-două".

„- Da’ de ce bre mergem tocma’ acu’? Io crez că la Crăciun era mai ghine", îşi spuse părerea Costică cu vocea aproape în şoaptă.

„- Iete fricosu’! Am zis io mai demult că eşti măligă, mă. Mai ghine-l însuram pe frac’tu înaintea ta, da’ io m-am gândit că nu se cade, că-i mai mic. Şi mă’ta a zis la fel".

„- D-apoi acu’, ce-o fi, o fi".

Au oprit în faţa unei porţi larg deschisă. Ilie coborî primul, legă hăţurile de banchetă, îşi frecă mustaţa cu degetul şi intră ţanţoş în curte.

„- Hai noroc mă’ Petrache!’’

„- Noroc şi ghine-ai venit Ilie. Da’ de ce nu bagi şareta înlăuntru? Ori te-ai răzgândit? Eu zic ba, că-l văz pe fii’tu îmbrăcat ca un ginere".

„- Păi ziceam că-i ghine să te văz mai întâi, să-ți zic noroc, c-aşa se cade".

„- Acu m-ai văzut. Haide, intră! Bagă şi tu iapa aia lângă şură şi las-o să înfulece din snopul ăla cu iarba prospătă, că doar ce-am cules-o din grădină".

Ceva mai târziu, în jurul mesei plină cu bucate, de unde nu lipseau vestitele sărmăluţele în frunză de viţă, era aglomeraţie mare.

„- Ia zi şi tu bărbate ceva, că de când ai venit n-ai scos o vorbă!’’

„- Ce să zic, nene? Io zic că e ghine că ne-am găsit şi să fie în ceas bun’’, răspunse Costică în timp ce trăgea cu coada ochiului spre Ileana.

„- Aşa, mă! Da’ vezi tu, că aia cu ceasu’ bun o zic io la urmă. Catrină, i se adresă apoi nevestei, mai umple şi tu carafa aia cu ţuică din aia galbenă, că zile de-astea sunt numărate pe deştele de la o mână. Măi oameni buni, hai şi luaţi mai întâi din ciorba asta de cucoş! Pă urmă, vom vedea noi ce mai avem’’.

Fără să mai aştepte, îşi umplu lingura de lemn şi o sorbi dintr-o singură înghiţitură. Înecat, se întunecă la faţă şi încercă să tuşească.

„- Cu’ţi soarele tău Catrino! De ce n-ai zis fă că frige ciorba asta?"

„- Da’ ce, mă, tu n-ai văzut? Doar ce-am luat oala de pe plită? Dă-i fă Ileană repede lu’ tac’tu cana aia din lut cu apă rece!"

Trecuse demult de ora prânzului. După ce au bătut palma pentru căsătoria tinerilor, au început a pune la cale amănunte ce li se păreau a fi foarte importante, mai ales pentru nuntă, iar când totul s-a stabilit, Ileana a fost urcată în şaretă între cei doi bărbaţi. La început era temătoare. Mai apoi, își făcu loc să stea mai comodă și începu să zâmbească, ținând strâns brațul lui Costică. Gândea că de astăzi este femeie la casa ei și că nu va mai depinde de părinții nevoiași.

„- Diiie’ gloabă ! Hai, că ţi-oi mai da ş-acasă ceva iarbă, de-aia cu care eşti învăţată. Acu’ du mireasa asta să vază unde-o să stea. Diie’ boală!"

Tresări.

Un nechezat puternic sfâşie liniştea somnului din zori. Şi... încă unul. Şi... încă unul.

Buimăcit, încercă să se ridice, dar căzu ca fulgerat înapoi pe saltea. Îl dureau cumplit coastele zdrobite.

Din răsputeri scoase un răcnet lung. Nevasta îl auzi şi fugi către el. În trecere, îl acoperi pe George cu o pătură din lână groasă şi aspră.

- Caii Ileană, du-te!

Năucită de nesomn dar mai ales de frică, femeia ieşi din casă trântind cu putere uşa odăii. Zorii unui sfârşit de septembrie, mai geros ca anii trecuţi, o întâmpinară cu nepăsarea lor rece şi ceţoasă. Deschise poarta mare a carelor.

Cu capetele plecate parcă a smerenie, cei doi cai se îndreptau către grajd cu paşi mărunţi și tremurători.

- Ce-i fimeie, ce s-a-ntâmplat? o întrebă Costică când o văzu că intră din nou în casă.

- Nimic, nu-i nimic. Doar că... mi se pare mie că sunt mai blegi ca altădată.

- Adică?!

- Sunt prea cuminţi şi stau cu boturile în pământ de parcă...

- Ce?! Mişu şi Negruţă... Nu există!... Ce au?

- Poate că n-am văzut io ghine deşi... Ori poate că au mâncat ceva ierburi otrăvite...

- Leagă-mi strâns bandajul ăsta de cârpe! porunci el ferm.

Frecându-şi mâinile îndelung și nervos, cu teama că un lucru rău s-a întâmplat, se uita la el întrebătoare.

- Acu’, iaca vin repidi!

Povestea morții

Bombănind, Pribeaga intră în ogradă. Găsise poarta deschisă, aşa cum o lăsa de obicei Ileana pentru că ştia că nu are de ce se teme.

Era cam în jurul prânzului, a doua duminică după întâmplarea ce răscolise întreg satul.

Ileana, micuţă, mai slabă ca de obicei, cu cearcăne la ochi dar cu aceeaşi faţă senină ascunsă sub basmaua cea nouă, o întâmpină din pragul casei.

- Intră Costino! Hai fetică, vin’aci! Bontaş, cânele de care ţi-e frică, e plecat cu stăpânul. S-au dus spre viile din deal. Nu ştiu când vor ajunge şi nici când se vor întoarce. Ştii tu, coastele alea încă dor.

Se aşezară pe patul din lemn ros pe ici pe colo de timp.

- Să-ţi dau fetică un rachiu, că ştiu că-ţi place. Zici tu, ba? George! Pe unde te-ascunseşi băiete? Adu de sub patu’ din odaie o sticlă de rachiu! Am mai pitit şi eu câte ceva, da’ nu mult, continuă Ileana cu o scuză ce nu era neaparat necesară. De când ne-au luat cazanu’, nu prea...

- Mamă Leană, săru’mâna pentru ţuică, da’ io am venit la matale pentru altele, începu Pribeaga frecându-şi mâinile în poală. Ştiu că sunteţi foarte necăjiţi, mai ales după nenorocirea asta cu caii... Și dacă tot veni vorba despre asta, să ştii că am văzut cu ochii mei toată tărăşenia.

- Ia zi-mi, Costino! Zi-mi fă, că bărbatu’ ăsta al meu a înnebunit cu totul. Zău că nu te mint.

- Te cred. Precum ştii, mă duc în fiecare duminică de cu zori la piaţă. Nu că aş cumpăra ceva, că n-am un şfanţ, ci doar aşa să mai văd şi eu lumea şi să aud ce se mai cleveteşte pe acolo. Când am trecut pe la casa lui Peşeia, am văzut eu o oarece vânzoleală. Mi-am zis că e ceva necurat şi am stat şi io la pândă. M-am făcut că scot o găleată cu apă din fântâna de la colţ, aia de lângă casa lui, da’ care e a lu’ nea Ghiță, că doar el a făcut-o și nu Peșeia care n-are nici cămașă pe el de sărac ce-i. Iaca’șa!

Cel tânăr, golanul satului, a ieşit din şandramaua lui în izmenele nespălate cu stămânile, a apucat o sapă şi a fugit urlând către şura de coceni. De unde i-o fi furat, numai Dumnezeu ştie. Zi’ şi matale că nu-i aşa! Nu are măcar un par să-şi repari prăpădenia aia de gard, da’ să mai culeagă porumb şi să mai aivă şi coceni. Deci, caii lu’ nea Costică, pe care toată lumea îi ştia ca cei mai frumoşi din tot raionul, veneau din câmp de pe porumbişte, că aşa îşi lasă oamenii animalele slobode după ce s-a cules porumbu’. Mă gândesc eu, că gheţii de ei, văzând o şură în mijlocul unei ogrăzi fără fel de gard, s-au dus acolo să se scarchine, că de mâncat ce să mai mănânce şi unde să mai bage atâta, că erau precum burduful. Atunci a ieşit turbatul şi s-a repezit către ei cu sapa. A lovit pân’ ce n-a mai putut, pân’ ce săracii căluţi au fugit, cât au putut s-o mai facă, de furia nebunului. Am auzit că după vreo trei zile v-au murit. Săracu’ nenea Costică! Erau ca şi copchiii lui...

S-a aşternut o tăcere de mormânt.

Teribila dezvăluire la care fără să vrea asistase de undeva de la colţul sobei şi George, făcură ca privirile copilului să capete o strălucire de fantasme. Şi el îl iubise pe Mişu, poate chiar mai mult decât această copilărie de fiu de ţăran oprimat.

Cu buzele strânse, într-un plâns chinuit, alergă spre grajd. Deschise larg uşa şi se tăvăli dureros pe podeaua goală.

Țațele

Sfârşit de vară fierbinte . Aşa cum era obiceiul, în fiecare zi de duminică, gătite ori nu, femeile ieşeau din curţile lor la poartă să depene în mare zarvă ştirile bune şi cele rele ale săptămânii, să comenteze ultimele zvonuri, ori să clevetească despre unul sau altul. Fiecare credea că opinia ei contează cel mai mult.

Pe malul verde şi curat al șanțului, proaspăt curățat, se adunaseră aşadar vestitele ţaţe făloase, crema întregului sat. Începură a discuta despre vrute şi