Vacanță americană. 20.000 de km în vestul sălbatic

Mulțumiri

Pentru M.

Am primit la pachet cu această călătorie dăruirea și iubirea lui M. și am învățat de la el că legătura dintre oameni este mai presus de bani, de așteptări și de timp. Am văzut din primul rând ce înseamnă să iubești natura și să vrei să împarți această iubire cu celălalt. A fost onoarea mea să fiu celălalt. Stând alături de M. am regăsit un alt eu pe potecile vestului sălbatic. Într-un fel M. m-a sălbăticit, să pot înțelege natura, să știu să mă camuflez în sânul ei și să îi simt pulsul. Timpul petrecut împreună în mașină, în cort, căsuțe, hoteluri, în vârf de munte, pe mal de ocean, în mijloc de deșert sau pe buza vulcanului mi-a fost oferit cu generozitate și îngăduință. Nu cunosc niciun alt om care să pună întotdeauna, fără excepție, pe celălalt înaintea lui.

Atât cât am putut am ținut pasul cu el, iar el mi-a respectat ritmul și m-a încurajat să merg mai departe. I-am împărtășit entuziasmul și el a găsit mereu alte motive să-mi stârnească admirația. Nu pentru provocarea în sine, ci pentru a-mi face familiară sursa admirației lui, pentru a o mi-o face mai puțin necunoscută, pentru a-i spori notorietatea.

Suntem doi oameni cărora viața le-a înnodat cărările la vârsta la care imprevizibilul este de obicei un element ascuns în scenele filmelor Marvel și când viitorul devine expert în previzibilitate. Adevărul este că atunci se întâmplă cele mai fantastice lucruri, când obișnuințele sunt atât de bine așezate în memoria mușchilor și a anotimpurilor, încât doar ceva cu totul ieșit din comun mai are șanse să dezrădăcineze vechi credințe despre noi înșine. M. și cu mine suntem un exemplu perfect pentru această teorie. Suntem extrem de diferiți, cu bagaje spirituale adunate de-a lungul câtorva decenii în colțuri de lume ce nu au numitor comun, dar am fost norocoși să putem lua totul de la capăt, fiecare găsind în celălalt un univers nou de explorat. Iar lumea lui M. este muntele, deșertul, pădurea și oceanul, legate între ele de dorul și pofta de a fi cât mai des în preajma lor.

Prolog

We do not take a trip; a trip takes us.¹

O lună și jumătate nu este o perioadă obișnuită pentru o vacanță. Este mai degrabă o fantezie care, prin mijloace cunoscute doar de M., a devenit realitatea verii mele din 2018. De asemenea, 45 de zile nu pot fi înghesuite într-o discuție între prieteni, așa cum am observat după câteva tentative ratate și nici într-un articol de blog turistic care să aibă rol de ghid pentru cititorii ocazionali. O asemenea perioadă de timp adună mai mult decât număr de kilometri, obiective turistice, hoteluri și restaurante. Ce rămâne când le scad din bogăția fanteziei mele sunt oamenii pe care i-am cunoscut în vârful muntelui sau admirând o cascadă spectaculoasă, o paletă întreagă de sentimente care m-au încercat când am descoperit cât de fascinantă este natura cu tot ce ne-a lăsat moștenire, cât de ingenioasă este omenirea cu tot ce a știut să creeze și cât de diversă și de surprinzătoare este natura umană. La final rămân eu cu descoperirile personale, cu obstacolele pe care le-am depășit și cu o cunoaștere pe care nimeni nu mi-ar fi putut-o preda. De aceea am ajuns la concluzia, de bun simț de altfel și față de interlocutor și față de o treime de teritoriu nord-american, că atâta frumusețe de spațiu merită să fie păstrat în paragrafe bine formulate, cu toate detaliile întâmplărilor și oamenilor întâlniți, animalelor surprinse în sălbăticie și locurilor cărora le-a luat sute de milioane de ani să își desăvârșească frumusețea fără cusur de azi.

De câte ori rămân cu privirea într-un punct fix, iar colțurile gurii mi se ridică cel puțin o jumătate de centimetru către partea superioară a feței, e clar că am făcut cale întoarsă către vreun petec deșertic, unde un chipmunck² stă ridicat pe picioarele din spate și speră să îi dau o bucată din mărul meu. Da, mi se întâmplă des să rememorez secvențe din vacanța mea nord-americană, în primul rând pentru că încă îmi pare imposibil să fi existat, iar apoi, admițându-i existența, pentru că a fost o cantitate excesivă de viață îndesată în 45 de zile pe care simt că ar mai fi loc să o trăiesc din nou și din nou, până când timpul pe care i-l voi fi acordat a diluat suficient de bine concentrația vacanței. După aceste ieșiri repetate în decor, ajung la sănătoasa concluzie de a aduna toate notițele din jurnalul de bord, oamenii cu care am interacționat, animalele sălbatice care mi-au ieșit în cale, plantele, clima, formele de relief, preparatele culinare locale, adâncimile și înălțimile, entuziasmul și epuizarea, pe mine și pe M., așa cum am fost împreună de-a lungul Statelor Unite ale Americii și să le tricotez românește pe toate, într-un jurnal de călătorie ce n-a mai fost scris vreodată.

Ai început să citești o poveste despre o vacanță în natură, în timpul verii, prin vestul american, asta ca să știi ce te așteaptă în continuare. Nu am niciun capitol despre shopping³ la New York, hoteluri de lux din Las Vegas sau restaurante cu stele Michelin din Miami. Deși am străbătut aproape toată coasta vestică a Statelor Unite mergând cu intermitențe în paralel cu oceanul, nu am ajuns în Los Angeles și nu am văzut nicio vedetă de cinema. Nu asta este tematica incursiunii noastre. În schimb, am ajuns în cel mai nordic punct al statelor, în Cape Flattery, acolo unde trăiește încă tribul indienilor Makah și de unde, teoretic, poți vedea pământ canadian, dacă ceața nu ar avea consistența laptelui proaspăt bătut.

Teoretic, M. și cu mine am fi personajele principale, dar suntem mai degrabă beneficiarii experiențelor în care am pășit intenționat sau din pură întâmplare, iar personajele sunt de fapt oamenii cu care am schimbat mai mult de câteva vorbe, animalele sălbatice care își căutau liniștite hrană în timp ce noi le traversam domiciliul și toate formele de relief de existența cărora nici nu am avut habar până nu le-am cunoscut personal, începând cu denumirile lor exotice: canion, viroagă, tufa, hoodoo, arc etc.

Îmbrăcămintea este sport, spălată odată pe săptămână la laundromat⁴-ul hotelului sau motelului unde înnoptăm. Încălțările sunt prăfuite în cantități crescătoare, direct proporționale cu sutele de km parcurși pe jos, astfel încât spre final ajung să cred ori că s-au micșorat ori că mi-a crescut piciorul din cauza caniculei, când de fapt un număr din mărimea lor este ocupată cu amestecuri de nisip în toate nuanțele de crem, roz și cărămiziu, iar culoarea lor inițială se poate vedea doar în pozele făcute în ziua în care le-am cumpărat. Ochelarii de soare sunt aproape pe post de lentile de contact, pentru că putem număra pe degetele de la o mână zilele în care soarele nu ne-a mângâiat fierbinte pe creștet și nu am fost nevoiți să stăm la umbra lentilelor fumurii. Bronzul facial are model cu bretele către tâmple și doar între sprâncene și pomeți pielea are culoarea inițială, nepigmentată.

Mijlocul de transport este un SUV cu tracțiune integrală special ales de M. să facă față serpentinelor dintre coloanele și rândurile Excel-ului ce însumează deocamdată vacanța noastră. Este confortabil și suficient de încăpător să ne poarte pe noi doi în față, pe bancheta din spate o ladă frigorifică în care stau înghesuite vreo 20 de sticle mici de apa, 10 beri, câteva fructe și gheață cât cuprinde, iar în portbagaj cele două valize cu haine pentru toate anotimpurile, cortul, sacii de dormit, un scaun pliant și tot felul de alimente ronțăibile. Deși 99% din cei 19.720 de km lăsați în urmă sunt asfaltați și marcați corespunzător, sub formă de autostrăzi, rute, drumuri statale și județene, la fel de bine întreținute de la nivelul mării și până la peste 2.000 m altitudine, tracțiunea integrală ne-a fost vitală în două situații în care altora doar 2x2 s-a dovedit a fi un calcul insuficient. Odată aflați undeva în Vermilion Cliffs, Arizona în drum spre White Pockets și altădată urcând la peste 3.000 m altitudine către Mount White.

Distanțele se acumulează în mile, iar mintea mea le calculează înmulțind mila cu 1.6, să-mi pot face o idee cât înseamnă în km. Aflată în mașină, nu are prea mare importanță, pentru că tot pe scaunul pasagerului stau, admirând peisajul, citind sau notându-mi amănunțit cum ne petrecem ziua, însă, aflată la începutul unui traseu, nu-mi e totuna dacă pe panou scrie 3 sau 7 mile, adică 5 sau 11 km sau, cum s-a întâmplat pe Mount White, când 19 mile însemnau 30 de km.

Timpul trece la fel ca acasă, însă în permanență adun între șapte și zece ore, depinde unde ne aflăm, pentru a-mi da seama dacă ar fi o oră potrivită să-mi sun familia. Când ne aflăm pe coasta Pacificului este cel mai simplu, pentru că ei se trezesc când eu merg la culcare și invers.

Multe dintre ideile mele, slab sau deloc documentate, s-au dovedit a fi preconcepute. Nici nu este de mirare, dacă unica sursă de inspirație sunt filmele și serialele americane. Nimic din ce îmi imaginasem că înseamnă America nu s-a adeverit și exemplele sunt rușinos de multe.

Încă de când M. începuse să plănuiască vacanța, cu aproape un an în urmă, îmi povestea cu fascinație și nerăbdare despre deșertul Sonora și tot ce îmi puteam eu imagina erau dune de nisip, secetă și călduri insuportabile. Traversându-l aproape în totalitate, am aflat că se poate afla la mare altitudine, că nu e plat (am urcat pe Enchanted Rock TX, un loc magic pentru vechile triburi indiene Tonkawa, Apache și Comanche), că este traversat de ape curgătoare (ne-am întâlnit cu fluviul Colorado la Horseshoe Bend pe tărâmul indienilor Navajo, în Dead Horse State Park, Canyonlands National Park, Glen Canyon National Recreation Area și sub formă de lac de agrement la Lake Powell). Și, cel mai puțin credibil din tot ce nu știam, este că iarna poate să ningă în deșertul Sonora.

Știam că vom ajunge după jumătatea traseului pe coasta Pacificului și ce eram eu capabilă să prevăd în mintea mea turistică, erau zile însorite, plaje cu nisip fierbinte, valuri răcoroase, costum de baie și un bronz de invidiat, ca în Baywatch. M. m-a avertizat că o să am surprize majore în acest sens, însă nu m-am așteptat să cobor dârdâind pe majoritatea plajelor de-a lungul statelor California, Oregon și Washington, îmbrăcată cu geaca de fâș și înfășurată în jurul gâtului într-o eșarfă pe care mi-o imaginasem lejeră deasupra costumului de baie. Pe litoralul vestic al Statelor Unite frigul, vântul și ceața coexistă în deplină armonie cu albastrul cerului și al oceanului. Fanteziile cu bronz si cocktail-uri cu umbreluță curcubeică se pare că se petrec în Florida și Hawaii.

Încă un fapt neașteptat pe care l-am aflat în timp ce călătoream dinspre Texax către New Mexico și Arizona, trecând prin orășele mici și prăfuite cu nume impozante precum Van Horn, El Paso și Las Cruces, locuri unde limba engleză este vorbită în doze microscopice, este că acea întreagă zonă a fost mai întâi teritoriu mexican. Mai exact, statele California, Nevada, Utah, mare parte din Arizona, jumătate din New Mexico, un sfert din Colorado și un strop din Wyoming au aparținut Mexicului cândva de-a lungul istoriei.

Ca să nu fiu judecată greșit, mă simt datoare să las aici o explicație: e clar că aș fi putut afla orice lucru doar căutând pe Google, însă am ales să aștept să se materializeze călătoria pentru a afla răspunsurile, pentru că, sincer, nu crezusem în această vacanță până în clipa în care avionul a decolat spre Chicago din Londra. Și mai sinceră să fiu, am avut des momente în care, aflată deja pe traseul alcătuit atât de minuțios de M., nu credeam că eu sunt cea care se află acolo. În fine, fiecare avem diverse frici și angoase care ne împiedică să credem că ni se pot întâmpla lucruri frumoase în viață și că le merităm. Gândul că suntem toți uniți în acest sens mă liniștește.

Sunt născută și crescută în România. Toate experiențele mele, majoritatea cel puțin, s-au petrecut pe tărâm și în spirit românesc. Prin urmare, tot ce experimentez altundeva, automat intră în comparație cu ce îmi este familiar. Cu cât mai mare diferența sau contradicția, cu atât mai complexe trăirile mele. Vizitarea vestului statelor americane continentale a fost o astfel de experiență, complexă și profund diferită de orice am văzut sau trăit în țara mea sau în Europa. Ceea ce am reținut din uimire și admirație este exact ceea ce a făcut această călătorie specială și, nu din întâmplare, reprezintă ceea ce diferă în mod radical față de România. Nu intenționez să fac comparații sau să îmi pun întrebări retorice de genul De ce altundeva se poate? pentru că motivele și explicațiile sapă adânc în istoria și mentalitatea fiecărui popor. Tot ce intenționez este să îți povestesc despre o lume diferită de cea cu care suntem obișnuiți, despre oameni și felul în care relaționează între ei, despre locuri în care natura și-a concentrat o doză amețitoare de frumusețe și sălbăticie și despre grija și respectul pe care localnicii și turiștii le au față de această moștenire naturală.

I

Illinois, The Land of Lincoln⁵

Missouri, The Show-me State⁶

1

Vacanța începe într-o zi oarecare de joi, în luna lui iunie, în Gilberts, Illinois. Pornim într-un Subaru Forester verde-argintiu, dis-de-dimineață, când încă cerul nu și-a limpezit fruntea și nu ne putem da seama dacă este încruntată sau doar are încă pleoapele închise. După câteva zeci de mile totul este decis. Începe să plouă torențial, parcă pentru a curăța drumul dinaintea noastră, să fie liber și neted pentru miile de km pe care urmează să îi străbatem pe rând înspre sud, apoi vest, nord, iar la final mult către est, până revenim de unde am plecat, dând naștere unei forme geometrice căreia sper să îi găsesc o denumire până la finalul acestei cărți.

Trecem mai întâi prin suburbii unde casele au o arhitectură ce complimentează peisajul, fără garduri, doar curte larg deschisă, cu iarba ce pare să crească gata tăiată la dimensiunea ideală, cu pâlcuri de copaci ce încadrează în umbră și răcoare profilul casei, cu scaune comode sau balansoare așezate unul lângă celălalt pe verandă. Ne aflăm pe rutele statale 47 și 64, unde pot să văd decorul tipic în care se desfășoară viața americanilor care aleg să trăiască departe de aglomerația urbană. Și eu aș alege același decor dacă ar trebui să decid, chiar dacă în aceste zone iernile sunt friguroase și grele. Dacă ar fi să găsesc un echivalent românesc pentru aceste suburbii, ar fi zona rurală, însă doar cu numele, pentru că nu se aud cocoși care să dea trezirea, nu latră câini, în curți nu văd rufe atârnate la uscat, nici cotețe cu găini sau gâște, straturi de roșii ori fasole, mormane de frunze sau gunoi arse și fumegând, băbuțe care stau pe marginea drumului pe bănci improvizate, cămine culturale și magazine ABC. Arată mai degrabă a cartiere rezidențiale, unde casele sunt la cel puțin cinci sute de metri depărtare unele de altele, înconjurate cu straturi de flori și plante decorative, cu piscinuțe gonflabile și trambuline pentru copii în curte.

Limpezirea cerului și ivirea soarelui într-un colț de parbriz coincide cu intrarea pe Interstate 39 și cu descoperirea de milioane a trapei electrice de sticlă avută în dotare de către mașina-noastră-cal-breaz. Abuzez de câteva ori de existența ei, însă doar când este imperios necesar: când privesc cu capul răsturnat pe tetieră pădurile de redwoods din California, când mă ridic în picioare pe scaun și ies cu totul până la brâu deasupra mașinii să pot fotografia turmele de bizoni din Hyden Vally în Yellowstone, Wyoming și când, întorcându-ne spre Illinois, suntem întâmpinați parcă tot de ploaia de astăzi.

Cu autostrada sub roți, desfășurată la nesfârșit înaintea noastră, primul lucru ce impresionează este vastitatea spațiului și a orizontului. Totul pare să fie mare, însă într-un mod în care, prin comparație cu Europa, reușește să fie enorm, colosal, gigantic. Așa cum voi descoperi mai târziu, în această țară totul este mare: casele, autoturismele, mall-urile, autostrăzile, lacurile, orașele, mașinile de spălat, pungile de marshmallows, porțiile de cartofi prăjiți. Cumva cea mai importantă caracteristică pentru orice lucru american este să fie în primul rând mare.

După 326 de mile și o scurtă oprire în Springfield, capitala statului Illinois, ajungem în St. Louis, unul dintre cele mai mari orașe din statul Missouri. Călătoria noastră nu se concentrează defel pe zonele urbane, însă, de câte ori ne-au ieșit în cale, am ales să le privim de la distanță, de unde priveliștea asupra orașului este panoramică și compactă. Așa admirăm skyline-ul din St. Louis, de dincolo de fluviul Mississippi. De menționat că în SUA, spre deosebire de Europa, toate orașele mari au un skyline, adică linia de orizont ce urmărește conturul clădirilor și zgârie-norilor din centru. Cunoscătorii pot identifica orice oraș doar după acest contur. Tot din depărtare reușim să fotografiem The Gateway Arch în toată splendoarea lui de oțel și toți cei 192 de metri care îl fac cel mai înalt arc din lume și cel mai înalt monument construit de mâna omului din emisfera vestică.

Coincidența face să trecem pe lângă arc în aceeași zi în care trece și un bun prieten de-al nostru, dar la câteva ore distanță și în direcții opuse. Pățim același lucru și în San Francisco, cu alt prieten, când ne admirăm reciproc pozele postate pe Facebook, însă la o zi distanță. Nu avem norocul să întâlnim cunoscuți în călătoria noastră, însă cunoaștem mulți oameni frumoși.

După ce mâncăm bine și bio la Whole Foods⁷ și după ce trecem razant pe lângă Busch Baseball Stadium, casa celor de la St. Louis Cardinals care au fost campioni mondiali de unsprezece ori până acum, ieșim pe Interstate 44. Imediat ce trecem de Newburg și intrăm pe Route 66, mergând în paralel cu autostrada, începem să traversăm o porțiune luxuriant împădurită, cu crini sălbatici portocalii mărginind drumul și cu abur cald, lăptos ieșind din asfalt. Se vede că și pe aici a plouat puternic de dimineață. Pe la mila 490 ajungem pe podul de la Devil's Elbow, un obiectiv turistic mai puțin cunoscut, însă pitoresc și retras, de unde se poate vedea clar cum râul Big Piney se îndoaie precum cotul unui braț, lăsând aceeași formă inclusiv pădurii Fort Leonard pe care o mărginește. Aici vedem primele broaște țestoase înotând libere, pe care le pozăm cu zoom și cu același interes cu care pozăm și semnele de Route 66 - cele de pe marcajele rutiere, cele de pe asfalt de la intrarea pe pod și cele scrijelite artistic pe trunchiul unui copac sub formă de totem al restaurantului din apropiere.

Ar fi o primă zi mai puțin autentic americană daca nu am ajunge deja pe faimoasa Route 66. De-a lungul celor aproape 4.000 de km pe care îi străbate din Illinois până în California, traversând în total opt state, în multe zone merge în paralel cu autostrada. A fost păstrată ca rută pitorească, pe lângă Interstate⁸-urile construite ulterior, tocmai pentru a da ocazia călătorilor să vadă frumusețea și specificul zonelor geografice, care nu ar reuși să răzbată de monotonia autostrăzilor. Pe parcursul celor 20.000 de km parcurși în această vară, ajungem de mai multe ori pe ruta 66 și de fiecare dată mă las cuprinsă de același entuziasm.

Înnoptăm la Quality Inn, camera 205, în Springfield Missouri, la mila 585. Interesant că în SUA există în jur de 50 de orașe cu numele de Springfield, probabil câte unul în fiecare stat, iar noi trecem prin două în aceeași zi. Odată cu prima noapte dormită în această călătorie începe lunga listă de lucruri uitate prin hoteluri, moteluri, căsuțe și campinguri.

II

Arkansas, The Natural State

Oklahoma, The Sooner State

2

Rutele MO 65 și apoi AR 43 ne scot din Missouri și ne poftesc pe o vreme impecabilă în Arkansas. Ne suie și ne coboară pe dealurile împădurite, parcă pentru a nu lăsa peisajul nedescoperit din niciun unghi. Până să ajungem în Ozark National Forest, unde ne așteptă prima potecă de drumețit, ziua ne prezintă mai întâi un balon cu aer cald, verde cu portocaliu, ce traversează de-a latul și pe deasupra autostrada, o gospodărie în curtea căreia copacii arată precum niște broccoli uriași și, cât vezi cu ochii, vaci, capre și cai. Nici nu mă mir, din moment ce ambele state sunt în întregime acoperite cu verde proaspăt bun de rumegat. Ziua devine mult mai picantă când într-o curbă vedem un brad artistic împodobit pentru Crăciun. Și nu a fost singurul, pentru că undeva în California trecem în viteză pe lângă altul.

După mila 676 întrăm pe un drum cu două benzi și mergem o vreme în paralel cu râul Buffalo. Este o zonă cu potențial de agrement și în scurt timp întâlnim un shop de unde poți închiria sau unde îți poți repara caiacul. După încă vreo douăzeci de mile ajungem la trailhead-ul numărul 1 din călătoria noastră, dintr-un total de 65.

Trailhead în traducere românească înseamnă început de potecă și cu foarte mici variațiuni estetice, am descoperit că sunt la fel în orice parte a țării, indiferent de parcul unde se află, statal sau național, de altitudine sau relief. Scopul lor este de a marca începutul potecii, de a informa drumeții despre lungimea și dificultatea traseului, despre cât poate dura parcurgerea lui și de câtă apă ar fi nevoie pentru a evita deshidratarea. De cele mai multe ori cuprinde panouri mari unde poți studia harta cu toate traseele din vecinătate (care în pădurea Ozark măsoară puțin peste 600 de km) și cu încadrarea în zona geografică. Din momentul în care treci de trailhead, îți asumi că începând de acolo vei călca doar pe potecă până la destinație și înapoi.

Americanii țin foarte mult la natură și unul dintre motivele pentru care aceste poteci sunt atât de bine delimitate și apoi date în folosință turiștilor, este pentru a le da ocazia să se bucure de mediu și în același timp de a păstra restul intact. De aceea și este atât de autentică experiența noastră în toate parcurile vizitate, pentru că este ca și când suntem în vizită în casa naturii și a animalelor, unde prezența omului nu lăsa nimic în urmă, în afara pașilor. Nu vedem gunoaie uitate pe potecă, conserve ruginite prin scorburi, pungi atârnate de crengile copacilor, hârtie igienică sau șervețele umede lăsate la biodegradat în luminișuri ori vetre de foc pentru prăjit mici și cârnați. Totul este făcut de bun simț, inclusiv toaletele ecologice plasate la fiecare trailhead, dotate cu hârtie igienică și dezinfectant de mâini. Am văzut nu doar suficiente coșuri de gunoi încât să nu dea pe dinafară, dar și pubele pentru reciclare, mai ales în zonele turistice aglomerate. Totul este făcut pentru om și natură și pentru sincera mea uimire de a descoperi că așa ceva există.

Whitaker Point este o primă drumeție incredibilă, mai mult pentru mine decât pentru M., care a mai fost în zonă de câteva ori. Destinația în sine a traseului este un colț de stâncă ce iese din munte și stă atârnat deasupra unei văi ce se întinde