Un Bărbat, O Fată, O Insulă Pustie - Un Roman De Dragoste (Volumul 5)

UN BĂRBAT, O FATĂ, O INSULĂ PUSTIE

un roman de dragoste de Uirebit

VOLUMUL 5

Ediția a I-a

Copyright Ⓒ 2020 - www.uirebit.com - Toate Drepturile Rezervate!

Nicio parte din această carte nu poate fi reprodusă sau difuzată, în orice formă sau prin orice mijloace, scris, foto sau video,exceptând cazul unor scurte citate sau recenzii, fără acordul scris din partea autorului.

ISBN: 978-1-370-533-661 Smashwords Ltd.

* * *

Tatălui meu.

Aceasta este o carte de ficțiune. Denumirile, personajele, locurile, întâmplările și incidentele descrise sunt produse ale imaginației autorului și sunt folosite într-o manieră literară fictivă. Orice asemănare cu persoane actuale, în viață sau decedate sau cu întâmplări prezente sau trecute este pură coincidență.

1. Nu vreau să mă piș sânge

– Sofia, deschide-mi, te rog! Sofia, știu că ești acasă! Deschide-mi, dragostea mea! Deschide dracului ușa, pentru numele lui Dumnezeu!

La fiecare nouă izbitură, tencuiala ușii cădea în bucățele. Se formaseră deja grămăjoare pe beton.

Știam bine că era acasă! La început se auziseră zgomote prin bucătărie, apoi se așternuse liniștea. Nimic nu mai răzbătea din apartament! Probabil iubita mea se dusese în cea mai îndepărtată cameră, în dormitorul nostru. Sau poate că era chiar dincolo de ușă, cine știe? Stătea acolo și tăcea ca un șoricel.

Era nouă septembrie și se împlineau exact șase săptămâni de când plecasem de la ea. De atunci, nu mai dăduse nici cel mai mic semn de viață. Ce era în capul ei, cum gândea?

Eu bănuiam și înțelegeam că avea și ea demnitatea ei. Dacă aș fi fost în locul ei, probabil și eu aș fi făcut pe supăratul vreo două săptămâni, poate chiar trei. Îi lăsasem timp, îi respectasem… demnitatea de femeie, însă acum era prea de tot! Ce fel de om e acela care te ține în tensiune șase săptămâni?

– Sofiaaa! am urlat. Deschide ușa sau o fac bucăți!

– Bună ziua!

M-am întors brusc. Chiar în spatele meu se aflau doi polițiști în uniformă.

– Bună ziua! le-am răspuns, răsuflând adânc. Nu e ceea ce credeți! Nici măcar nu sunt beat, așa să știți! Nu m-am atins de băutură!

– Mă bucur să aud asta! a zis cel care părea a fi șeful. Sunteți soțul?

– Nu, încă nu suntem căsătoriți! am răspuns supărat. Probabil prin noiembrie… cred. Acum nu mai știu. În fine!

– Locuiți aici? Aveți domiciliul la această adresă?

– Nu, n-am mai apucat să... Nu, nu locuiesc aici!

– Atunci, vă rog să ne însoțiți până la secție! a continuat polițistul, sprijinindu-și mâna pe centură, unde-și odihnea bastonul.

M-am uitat mirat la amândoi, apoi am început să râd cu jumătate de gură.

– Foarte frumos, Sofia! am spus, întorcându-mă spre ușă. Să știi că apreciez! Bine, domnilor polițiști, vin. Normal că vin! Ai auzit, Sofia? Merg cu domnii polițiști! Acum ești mulțumită?

* * *

– Eu vă înțeleg perfect! mi-a spus polițistul jumătate de oră mai târziu, înmânându-mi procesul-verbal. Uitați și dumneavoastră, v-am dat o amendă destul de mică. Simbolică!

– Vă mulțumesc mult și… apreciez!

– Nu-i nevoie! a continuat el împăciuitor. Sunt și eu bărbat și știu cum stă treaba, dar astea-s femeile! Credeți că a mea nu face pe nebuna din când în când? Face, cum să nu! Și gândiți-vă că suntem căsătoriți de… mulți ani. Dar așa-s femeile! Trebuie să le înțelegem!

– O înțeleg, am spus oftând, dar… Totuși, ce-i de făcut?

– Încercați să vă rezolvați problemele fără să mai deranjați tot blocul. Faceți ce aveți de făcut, dar în liniște. Amintiți-vă că, deocamdată, nu-i sunteți nici soț și nici nu locuiți acolo. Nu aveți niciun drept asupra ei. Încercați altfel! Un buchet de flori, o cutie de bomboane, un ton ceva mai coborât… Și cereți-vă scuze! Femeile sunt iertătoare, dacă știți cum să le luați. Există și metode mai civilizate. Am dreptate?

Avea, nimic de zis! Am ieșit din secția de poliție atât de supărat încât pășeam pe stradă amețit, ca un om beat. A fost cât pe ce să mă calce o mașină. Am tras o spaimă bună și m-am trezit!

M-am dus și-am plătit amenda, după care mi-am zis că, pe ziua aia, nu eram suficient de calm, ca să mai pot discuta cu Sofia. Așa că m-am dus acasă, în rahatul meu de garsonieră și m-am gândit să încerc, vorba polițistului, o nouă abordare. Una mai… fără nervi. Civilizată!

* * *

– Sofia, nenorocito! Deschide, 'n pizda mă-tii, ușa! Așa mă iubești tu pe mine? Eu îți aduc flori și bomboane și tu mă ții la ușă? Curvo!

S-a auzit o voce de la parter:

– Dacă nu încetezi, să știi că...

– Că ce? am urlat scos din minți.

– O să chem poliția!

– Cheam-o, băi boule! am zbierat, coborând iute scările. Dar înainte s-o chemi, așteaptă să ajung pân' la tine! Vreau să văd ce număr ai pe ușă! După aia, cheam-o!

Ușa s-a trântit repede și nu s-a mai auzit nicio voce.

– Sofia, plec, nenorocito! M-ai reclamat la poliție? Pe mine? Nu-mi vine să cred! Asta-i dragostea noastră? Ai spus că mă iubești, ștoarfo! Plec, dar să știi c-o să vin și mâine! Și-o să vin și poimâine! Am să vin întruna, până la Paștele Cailor! Ai auzit, fă? De ce te ascunzi, de ce nu ieși dracului, ca să stăm de vorbă civilizat? Vorbește, curvo! Știu că ești înăuntru! Crezi că nu știu?

* * *

– Ia te uită! am strigat râzând. Ți-ai pus ușă metalică? Bravo, fato! Perfect! De acum încolo, o să am în ce să dau și cu picioarele! Se aude mai bine acum? Se aude până-n dormitor, Sofia?

– Bună ziua!

– Hopaaa! Bună… ziua, domnilor polițiști! Tot dânsa v-a chemat, nu-i așa? Nu-mi vine să cred! Și, de data asta, sunteți trei!

– Aveți domiciliu aici? m-a întrebat plictisit polițistul.

– Nu! am răspuns râzând. Nici domiciliu și nici căsătorit cu ea nu sunt! Știu, știu... cunosc lecția! Nicio grijă, o să vin cu dumneavoastră! Îți mulțumesc foarte frumos, Sofia! Mersi că m-ai reclamat iar! Ești plină de surprize!

* * *

– Păi, ce-am vorbit noi săptămâna trecută? m-a întrebat supărat polițistul la secție.

– Haideți, lăsați… am spus iritat. Dați-mi odată amenda, ca să pot pleca. Ce rost are s-o mai lungim?

– De data asta, m-ai scos din sărite! a răspuns el, încleștându-și fălcile. O să-ți trântesc o amendă de-o să te usture!

– Chiar vă rog! am spus rânjind. Insist! Vă implor să mi-o dați pe cea mai mare, maximul maximului! Nu mai pot eu de amenda dumneavoastră!

– Măi, tu ești normal? a întrebat el, aruncând pixul pe birou. Faci pe nebunul cu mine sau… ce? Ai probleme cu capul? Spune!

– Domnule polițist, uitați cum stă treaba! Dumneata… nu poți să-mi dai atâtea amenzi câte pot eu să plătesc! Banii nu-s o problemă! Mă doare-n cot de amenzi! Bine? Clar?

– Deci chiar ții cu tot dinadinsul să mă scoți din sărite! a concluzionat el oftând. Eu ți-am vorbit frumos, m-am purtat ca un om și… tu mă iei peste picior!

– Nu, chiar nu vreau să vă enervez! Dați-mi amenda!

– Dar dacă, în loc de amendă, îți fut un toc de bătaie? Ha? Ce zici? Dacă îți pun cătușele și te agăț de cuierul de lângă ușă și, după aia, îți dau pulane la rinichi până te piși sânge? Ce zici de asta?

– Mă scuzați! Dați-mi amenda! N-am vrut să vă supăr.

– Aha, acum nu mai zâmbești! Nu mai faci pe nebunul!

– Scuze! Am greșit! Dați-mi amenda.

* * *

– Așa, deci! M-ai reclamat și a doua oară la poliție! Știi ce fac cu amenda aia, Sofia? Uite ce fac: o rup în două, în patru, în opt și o las la tine, la ușă! Băi, nenorocito! De ce-mi faci asta? Eu te-am iubit, Sofia! Te iubesc și acum! Te iubesc ca un nebun! Tu ești dragostea mea! Deschide-mi, îngerașule! Promit că nici măcar n-o să încerc să intru! Uite, o să stăm de vorbă chiar aici, în prag! Îți jur, nu te mint! Alooo! Măi, tu auzi sau n-auzi? Deschide, fă, 'n pizda mă-tii! Să mor eu dacă nu mă stropesc cu benzină și-mi dau foc chiar aici, în fața ușii tale! Mă piș pe căcatul ăsta de ușă din oțel! Crezi că pe mine mă oprește o ușă? O să-i dau foc și ei! Dau foc la tot blocul! Îți jur pe ce am mai scump că… că… Of, Sofia, ce faci tu din mine. Deschideee!

– Nu-i acasă!

– Sărut mâna, doamnă! Ce-ați zis?

– Am zis că nu-i nimeni acasă. Eu locuiesc chiar dedesubt.

– Știu, doamnă, vă cunosc din vedere! Sunteți vecina de jos. Nu știți cumva când revine? Cam pe la ce oră? Doamnă, stați un pic! Nu închideți ușa! Nu închide, fir-ai a dracului de babă! Pe cuvântul meu dacă nu vă dau foc la toți! O să vedeți!

* * *

– Alfredo, n-am timp! am spus oțărât la telefon. Zi ce vrei și lasă-mă!

– Tiberiu, a spus Alfredo pe un ton grav, revino-ți, omule!

– Dar ce-am făcut?

– Cum ce-ai făcut? a început el să țipe. De săptămâni în șir o terorizezi pe sărmana Sofia! Nu mai are liniște nici la serviciu, nici acasă! Din cauza ta și-a schimbat și numărul de telefon! E disperată, măi! Tu ești om sau ce dracu' ce ești?

– Dar tu de unde știi toate astea?

– Trezește-te, Tiberiu! Vrei s-o bagi în pământ? Ce vrei de la fata asta? Cu ce ți-a greșit? O îmbolnăvești, nenorocitule! A ajuns numai piele și os! Ce se-ntâmplă cu ti…

– Nu mai țipa!

– Cum să nu țip, băi pulă? Știai că a ajuns să ia pastile din cauza ta? Știi că are atacuri de panică? Că a leșinat, că plânge… Dar de taică-su' știai că e bolnav de inimă sau nu? Omul te-a căutat la tine, la garsonieră, ca să discutați omenește, civilizat! A venit chiar și la mine ca să mă roage să… să…

– Să ce?

– Să-i lași fata în pace! Nimic altceva! Doamne, cum ai putut să ajungi atât de… Nici măcar nu te mai recunosc! Mă scoți cu totul din sărite! Știi… ai mare noroc că Sofia nu are vreo doi sau trei frați mai lați în spate, altfel vedeai pe dracu'!

– Dar văd că te are pe tine! am răspuns înnegurat.

– Da, mă are! Ești mulțumit? Dacă trebuie s-o apăr de un animal ca tine, o s-o fac!

– Bravo! am hohotit. Așa da! O să fie și mai interesant! Dar de unde atâta curaj pe tine? Ai tras de fiare sau ce?

– Porcule!

– Mulțumesc, mulțumesc! Și care-i următorul pas? Vii acum să-mi tragi o mamă de bătăie? Angajezi, poate, niște mardeiași?

– Nici, nici! O să depun azi, chiar acum, o plângere penală împotriva ta pentru hărțuire! Sofia este de acord, martori sunt destui, slavă Domnului! Amenzi… deja ai luat! Trecem la faza următoare!

– Băi, nenoro…

– Deja am obținut un ordin de restricție împotriva ta. Ia încearcă să te mai duci încă o dată la ușa ei!

– Șacalul dracului! am urlat înfuriat. Următoarea ușă pe care o s-o sparg o să fie a ta!

– Chiar te rog!

– Lovi-te-ar moartea de curist! Te ascunzi în spatele legilor, hai? Vrei să mă trimiți în pușcărie?

– Tu vrei, Tiberiu! Tu mă forțezi! Eu nu vreau nimic! Las-o în pace pe Sofia și totul va fi bine!

– Dar nu vreau decât să schimb două vorbe cu ea! Ai auzit, avocat de doi bani ce ești? Atâta tot! De aia fac scandal la ușa ei, ca să iasă și să vorbesc cu ea! Sunt mai bine de șase săptămâni de când tot cerșesc și mă milogesc… implor și înjur! Și nimic! Sunt om! Vreau și eu un pic de atenție din partea ei, dar am ajuns să vorbesc cu o ușă închisă! Dar tu ce-ai crezut, idiotule, că vreau s-o bat? Eu, măi? Ești cretin! Eu n-aș ridica niciodată mâna la o femeie, băi… tâmpitule! Atât vreau, să vorbesc cu ea!

– Dar dacă ea nu mai vrea să vorbească cu tine? a zbierat Alfredo. Asta te-ai întrebat? Ai băgat-o deja în depresie, monstrule! Ce mai vrei să vorbească cu tine? Nu mai este nimic de spus!

– Nu vorbi prostii, Alfredo! am spus râzând. Avea depresie și înainte. Apropo, dacă tot te joci de-a avocatul ei, n-ai cumva și noul ei număr de telefon? Ia dă-mi-l și mie!

– E clar… ești imbecil! De fapt, ai auzit măcar ceva din tot ce ți-am spus?

– Hai, gata, scutește-mă! Mă piș pe chichițele tale avocățești! Pa!

„Cu siguranță că are numărul ei de telefon! mi-am zis rânjind. Sută la sută! Alfredo, păzea că vin!"

2. Adevăratul demon din pat

„Șase luni, două săptămâni și trei zile! mi-am zis trist."

Atât trecuse din ziua când Dumnezeu mi-o dăruise pe Sofia în biserică. Pășeam absent pe trotuar, fără să văd nimic în jur. Îi promisesem lui Dumnezeu că-i voi face curte Sofiei timp de șase luni și că vom avea apoi o logodnă de alte șase luni.

Sărisem peste etape, sărisem mult! Atât de tare sărisem încât distrusesem totul. Iată, ajunsesem în pragul unui dezastru.

„Alte cupluri ajung în halul ăsta abia după douăzeci de ani, mi-am zis mohorât, dar eu am reușit să stric totul în doar câteva luni."

Trebuia să fac ceva ca s-o recâștig, dar nu mai știam ce. Ajunsesem într-un impas! Cum trebuia să mă port? Ce trebuia să mai inventez?

Întrebările apăreau și dispăreau… mă măcinau! Aveam o stare permanentă de nervi, o nemulțumire surdă, care mă vlăguia din clipa în care deschideam ochii și până noaptea târziu, când reușeam să-i închid.

Ajunsesem să plâng din te miri ce. Vărsam lacrimi pentru orice fleac. O simplă reclamă la ciocolată era suficientă. În momentul în care-l vedeam pe bărbatul din reclamă sosind acasă cu o cutie de bomboane, în momentul în care soția lui îl întâmpina în prag și-i sărea în brațe, începeam să bocesc!

Mi se întâmpla chiar și pe stradă, dacă vedeam un cuplu îmbrățișându-se duios, mergând amândoi înlănțuiți. Dintr-odată mă năpădeau lacrimile și plângeam ca un copil. Iar dacă el se apleca și o săruta dulce pe obraz, era clar, trebuia să scot și al doilea șervețel.

Asta mi se întâmpla ziua!

Nopțile, tot pe Sofia o visam, era nelipsită în capul meu.

Nu visam că facem dragoste, ci erau doar niște imagini din trecutul nostru. De cele mai multe ori, eram la noi acasă, în bucătărie. Ea spăla vasele ori gătea, iar eu stăteam acolo, pe capul ei, încercând s-o ajut, dar mai mult încurcând-o. Visam că sunt cu ea, că petrecem cât mai mult timp împreună. Drept răsplată, ea îmi întindea mâna și mă lăsa să i-o sărut. Mânuța aceea, cu degete fine și frumoase era caldă și mirosea a piele curată și a săpun și n-aș mai fi vrut să i-o dau înapoi niciodată.

Nu mai aveam aer de dorul îmbrățișărilor ei. Brațele ei în jurul meu îmi lipseau cel mai tare. De când fusesem alungat, ajunsesem să îmbrățișez perna în fiecare noapte și să-mi imaginez că e Sofia. O trăgeam spre mine și-o strângeam în brațe bocind.

Nu era acel gen de imaginație senzuală și murdară de bărbat singur. Nici prin cap nu-mi trecea să mă masturbez sau alte porcării. De fapt, de la moartea mamei, nu mă mai atingeam în felul ăla. Încetasem cu desăvârșire! Simpla idee că mama mea curată din ceruri ar putea fi martoră la așa ceva era suficientă ca să mă liniștească. Amintirea mamei ștergea toată murdăria din mine.

Pe de altă parte, nici gândul de a mă culca cu altă femeie, una oarecare, nu-și găsea câtuși de puțin loc în capul meu.

Așa cum Sofiei nu-i plăcuse să mă culc cu ea și să pronunț numele alteia, nici mie nu mi-ar fi plăcut să mă împreunez cu o oarecare având în minte imaginea iubitei mele. M-aș fi murdărit pe mine, aș fi murdărit-o pe Sofia și – cu siguranță – pe femeia aceea.

De fapt, în perioada despre care-ți vorbesc, sexul era ultima dintre preocupările mele. Îmi revenea mereu în minte imaginea acelei Sofii cuminți, care-mi adusese de mâncare în garsonieră și care stătea așezată zâmbind pe marginea patului. Îmi aminteam cum bătuse ușor cu palma pe pat și-mi spusese inocent:

„Dar eu nu am chef de sex! Vreau doar să te așezi un pic lângă mine, aici."

Mă comportasem ca un animal în călduri, ucisesem în ea toată nevinovăția… Îi terfelisem sufletul și o făcusem să plângă, să fugă speriată.

Iar acum ce făceam? Mă grăbeam spre Alfredo, ca să-mi dea numărul ei de telefon. Da, cutezam să fac asta!

M-am oprit. Am rămas nemișcat acolo, pe trotuar.

Blocul în care locuia Alfredo era la doar câțiva pași, însă nu mai eram sigur că vreau să continui drumul.

„Și atunci ce-ai să faci? mi-a apărut în minte întrebarea. Cum o să îndrepți răul pe care l-ai adus în viața voastră? Dacă nu mai vrei să vorbești cu ea, ce altceva îți mai rămâne de făcut?"

În momentul acela, ușa de la intrarea blocului s-a deschis și am văzut-o pe ea, pe Sofia. M-am retras iute mai în dreapta, la adăpostul unui stâlp de pe marginea străzii. Inima încetase să-mi mai bată. Nu mă mai mișcam! Toată viața din mine se adunase în ochi.

N-o mai văzusem de atâta timp! Sufletul mi-a tresărit de durere când am văzut în ce hal ajunsese! Avea o înfățișare de animal hăituit. Privea speriată în toate direcțiile și ochii îi oglindeau frica. Și-a tras poșeta mai aproape și degetele îi tremurau. Avea umerii lăsați, pașii mărunți și împleticiți…

– Dumnezeule Mare și Sfânt! am gemut. Fă-o să nu vină spre mine! Nu în direcția asta! Nu vreau să ne privim ochi în ochi! O să moară de frică!

Și Dumnezeu, în bunătatea Lui, m-a ascultat.

Am privit înlăcrimat rezultatul nemerniciei mele. Nu mai exista pic de tăgadă, eu o adusesem în halul acela. Eu!

Îmi bătusem joc de îngerul meu, acum vedeam asta! Vălul mi-a căzut de pe ochi ca o perdea sfâșiată. Stăteam nemișcat și priveam în urma ei. Mi-am amintit de tot ce-mi povestise mama, atunci când o întrebasem „Dar de ce nu l-ai părăsit pe tata? De ce n-ai fost mai hotărâtă?"

Îmi răspunsese:

„Am încercat o singură dată! Am închiriat o garsonieră, însă el venea mereu și suna la ușa garsonierei. Nu-i deschideam, dar tremuram de frică. Bătea atât de tare, încât trezea tot blocul. La mine, la serviciu, toți îl cunoșteau, toți se temeau de el! Mă urmărea și pe stradă. M-am dus și la Poliție, dar totul a fost degeaba, că nu se mai liniștea! Avea o idee fixă: că trebuie să mă întorc la el pentru că el că mă iubește. Apoi… a stropit totul cu motorină și a dat foc la casă."

Am tresărit și vocea mamei a amuțit. Dintr-o singură clipire, am priceput că eram fiul tatălui meu. Chiar în momentul acela, eram sigur, tata râdea ascuns în mormântul lui și era taaare… tare mândru de mine!

Cum să nu fie? Reușise să-mi transmită felul lui de a fi, calea lui! Mă modelase întocmai după chipul și asemănarea lui. Felul cum se purtase cu mama nu dispăruse, nu murise odată cu el. Sângele lui otrăvit curgea acum în mine! Sămânța lui fusese împrăștiată în lume. Tata trăia!

El fusese blestemul mamei, iar eu eram acum blestemul Sofiei.

„Sofia mea blândă este... mama! mi-am zis cu lacrimi în ochi. Îngerașul meu, iubirea mea… Oare eu o să te nenorocesc și o să te chinuiesc tot așa cum a chinuit-o tata pe mama? Zi de zi, toată viața?"

Am scuturat din cap și mi-am alungat gândurile! Cum era să renunț la Sofia? Mai bine muream! Fata aceea era aerul meu, era viața mea!

Mi-am amintit brusc de Sofia cea frumoasă și zâmbitoare din sâmbăta când văruisem împreună bucătăria, de fata veselă care întinsese degetul și-mi ștersese picăturile de var de pe obraz.

Mi-am amintit cum îmi spusese îmbujorată „Aș putea să mă obișnuiesc cu asta!", atunci când făcuserăm dragoste pentru prima dată.

Și mai erau multe alte Sofii minunate, pe care eu le îngropasem una câte una. Aceea care-mi aducea cafeaua dimineața și apoi se apleca peste mine și mă săruta dulce pe gură spunându-mi „Bună dimineața, iubirea mea!", aceea care mă păzea ca să nu beau... Și Sofia care mă cuprinsese strâns cu aripile ei și mă protejase de demonii mei din vis. Și cealaltă, cea care îmi spusese că trebuie să fac ceva cu viața mea.

Dar mi-o aminteam și pe aceea care fusese „o bună gazdă" și intrase zâmbind lângă mine, în cada plină cu spumă și apă caldă. Și mă iubise! Și mă alintase!

Unde erau acum toate acele Sofii? Ce făcusem cu ele?

Și, dacă nu făcusem încă tot ce se putea face, ce altceva îi mai pregăteam?

„Demonul știa! mi-am zis îngrozit. În noaptea aceea a privit-o pe Sofia și apoi m-a privit pe mine. Probabil se amuza! Știa deja că nu era nevoie să-i facă nimic. Nenorocirea, adevărata nenorocire apăruse deja în viața Sofiei! Eu!"

Am realizat brusc adevărul! Simplul fapt că intrasem în viața Sofiei era suficient! Era condamnată! Eu eram adevăratul demon din pat! De aceea arătarea nu se atinsese de ea!

* * *

Când m-a văzut la ușa lui, Alfredo a făcut ochii mari. L-am salutat cu o voce slabă și am intrat fără să mai aștept invitația.

– Știu că a fost pe la tine! am spus, în timp ce mă așezam pe unul dintre fotolii. Probabil ai vorbit cu mine la telefon chiar în prezența ei. Sunt convins că a auzit totul, fiecare cuvânt! Nu-ți port pică pentru asta, Alfredo! Și nici ei nu-i port! Era normal să vină la tine și era normal să o primești! Cui altcuiva ar fi putut să-i ceară ajutorul? Într-un fel, ești pentru ea fratele pe care nu l-a avut niciodată.

Alfredo m-a privit îmbujorat din celălalt fotoliu, apoi și-a scos ochelarii și a început să-i șteargă de zor.

Am zâmbit amar. Așa făcea întotdeauna, când voia să spună ceva care nu-mi convenea. Așa făcuse și atunci, când ne văzusem pentru prima oară, în ziua când l-am scos din labele celor doi mardeiași și din cârciuma aceea zoioasă. La un moment dat, mirat de felul lui de a fi, îl întrebasem dacă nu cumva era bulangiu. Îmi venea să râd ori de câte ori îmi aminteam. Cât timp trecuse de la întâmplarea aceea? Vreo cinsprezece ani? Poate șaisprezece. Nu mai conta! Dar își frecase tot așa lentilele, apoi își pusese ochelarii pe nas și mă întrebase „Și dacă aș fi gay, care-i problema?".

– Ce zici, Alfredo? l-am întrebat deodată cu veselie. Mai suntem prieteni până la moarte sau nu?

– Nu prea înțeleg unde vrei să bați! a răspuns el mirat, după care și-a pus ochelarii la loc, pe nas. Știi foarte bine că-ți sunt ca un frate! Sau te îndoiești?

– Știu, știu, Alfredo! i-am răspuns zâmbind. Ești un frate pentru mine, iar Sofia ține și ea foarte mult la tine. Tu ne iubești pe amândoi.

– Să știi că da! a șoptit el cu un surâs enigmatic.

– De asemenea, am continuat, îmi aduc aminte de ziua când m-ai căutat acasă, în urmă cu unsprezece ani, când ai vrut să mă împaci cu Irina, Dumnezeu s-o odihnească! Iar eu, prostul de mine, te-am dat afară! Tu întotdeauna m-ai învățat să fac binele și să mă las de rău. Da, omule, țin la tine ca la un frate!

– Repet, Tiberiu, și eu țin mult la tine. La voi amândoi!

– Bravo! am spus zâmbind. Tocmai de aceea ai să faci exact ceea ce-ți voi cere și o s-o faci chiar acum!

3. Mai bine nu m-aș fi născut

Eram în prima jumătate a lui septembrie. Cu o zi înainte plouase și totul se răcorise. Banca pe care stăteam era rece.

Am privit firele de iarbă proaspăt culcate la pământ. Cineva trecuse pe acolo cu o cositoare. Acela era singurul semn că parcul avusese vizitatori. În rest, cât vedeai cu ochii doar bănci goale și alei goale. Era deprimant!

Sosisem cu jumătate de oră mai repede și gura îmi era deja acră de la țigările fumate, dar nicotina nu reușise să-mi aducă liniștea de care aveam nevoie. Tremuram! Eram la fel de emoționat ca un licean la prima lui întâlnire, însă eu știam bine că era vorba de ultima întâlnire.

Am văzut-o intrând pe una dintre alei și mi-am dat seama că, în sinea mea, tare mult îmi dorisem să nu vină.

S-a apropiat liniștită de bancă, a ezitat un moment, apoi s-a așezat în dreapta mea și n-a spus absolut nimic, dar am auzit-o oftând.

Mi-am amintit-o exact așa cum fusese la prima noastră întâlnire. Se întâmplase în urmă cu un an și șapte luni. Stătuse în aceeași parte, tot în stânga mea, chiar și banca era aceeași. Dar nici eu și nici ea nu mai eram aceiași.

Ce vremuri frumoase! O zărisem pentru prima oară… eram proaspăt ieșit de la balamuc… Ea întorsese capul și mă privise întrebându-mă: „Vă pot ajuta cu ceva?", iar eu mă oprisem înspăimântat și-mi zisesem: „Vai de mine, ce monstru!".

Acum însă știam exact pe care parte a băncii ședea monstrul.

– Iată-ne din nou aici! a spus ea liniștită. Ce ți-a venit de-ai ales locul ăsta?

„Doamne, cât de dor mi-a fost de vocea ei! mi-am zis, mușcându-mi buzele. Vocea ei este… așa, parcă te mângâie! Îți vine să închizi ochii și să torci ca o pisică. Poate că cel mai mult nu-mi vor lipsi îmbrățișările ei, ci vocea! Of, Sofia… cum o să trăiesc eu fără tine, cum? Și ce-o să mă fac? Spune!"

– L-am ales pentru că... se cade să terminăm tot aici ceea ce a început aici! am răspuns cu o voce un pic răgușită, după care am amuțit și i-am privit lung mâinile. Mi-am adus aminte că fusese o vreme când simpla idee de a lua bricheta din mâinile acelea, ca să-mi aprind țigara, îmi provoca scârbă. Acum însă le priveam vrăjit și-mi ziceam că aș fi dat orice doar ca să mă lase să i le sărut.

– Atunci, să terminăm! a șoptit ea. Spune ce-ai de zis și gata!

„Asta-i cealaltă voce a ei, mi-am zis trist. Adevărata voce!"

Tot cu un an și șapte luni în urmă, îmi mărturisise că o voce din mintea ei îi șoptise că nu trebuia să meargă la o cafea cu mine „Și eu ascult totdeauna de vocea asta!" adăugase ea. „Până acum, nu m-a sfătuit greșit niciodată!"

O păcălisem și pe ea, și pe vocea din capul ei. O făcusem să nu mai asculte de vocea ei interioară, i-o bruiasem.

Acum, însă, simțeam bine că vocea rațiunii ei ieșise la iveală. Și-o recâștigase în timpul cât lipsisem de lângă ea. Intuiția ei de femeie se întărise și se