PANDEMIE

(c) 2020, Cosmin BAIU, All Rights Reserved

Partial and/or Full Reproduction of this material is strictly forbidden without the author’s written consent

I.

- Suntem aproape gata , mormăi ca pentru sine femeia în timp ce şterge cu o cârpă marmura prăfuită a şemineului. Doamneee, cât am muncit...întreaga zi! George, ia zi, cât e ceasul, e şase, nu-i aşa?

Femeia îşi îndreptă spatele gârbovit, ceea ce-i aduse o grimasă de durere pe chip. Mii de riduri adunate cu grijă peste ani îşi făcură apariţia, trădându-i pentru o clipă vârsta. Înaltă şi suplă, Teodora putea trece cu uşurinţă drept o femeie în jur de patruzeci de ani, pentru privitorul superficial, atent doar la forme. În realitate avea cinzeci şi cinci şi nu vorbea niciodată despre asta. Cu atât mai mult cu cât George nu împlinise încă nici măcar patruzeci şi cinci de ani!

Bărbatul, care meşterea ceva la pendula gigantică din colţ, o antichitate fără vârstă, se opri pentru o clipă şi îşi privi ceasul de la mână. Pentru o vreme rămase aşa, pierdut, părând că visează cu ochii deschişi. O veche meteahna, pe care femeia o cunoştea, însă pentru care nu primise niciodată vreun răspuns satisfăcător. În cele din urmă pupilele ochilor se micşorară iar ochii lui focalizară ceasul cel vechi, cu cadranul îngălbenit, cadou din alte vremuri.

- E şapte....s-a şi înserat...uite!...., zise el şi întinse braţul spre fereastra bătută în cuie.

Fereastră la care făcea referire era acoperită aproape complet de patru scânduri aliniate cu dibăcie şi prinse de perete în piroane groase. O a cincea scândură era bătută în diagonală peste celelalte, pentru a le creşte rezistenta, cu toate că cei doi soţi ştiau că dincolo de ele fereastra era apărată de zăbrele groase din fier forjat, imposibil de tăiat de un hoț sau agresor, fără să atragă atenţia.

Dintr-o greşeală sau poate intenţionat, cei doi puteau privi afară printr-un ochi săpat într-una din scânduri, nu mai mult de doi centimetri pătraţi. Pe acolo puteau privi cerul George şi Teodora, însă scobitura era perfectă şi pentru a introduce ţeava întunecată a unei arme de foc.

Femeia îşi duse mâna dreaptă la şale şi apăsă cu putere, până la os, după care icni, străfulgerată de durere. Luă cârpa de praf şi o plimba din nou, lipsită de interes, de-a lungul şemineului. Îi pierise demult cheful, dacă îl avusese vreodată. O ridică la nivelul ochilor, o privi cu atenţie, de parcă s-ar fi aşteptat să vadă cine ştie ce gânganie respingătoare atârnată acolo, după care o aruncă pe spătarul unei canapele ponosite.

- Gata, nu mai pot, mă predau!... A câta oară facem curăţenie săptămâna asta? Cred că a cincea sau a şasea oară, cu toate că este doar miercuri!...e miercuri, nu-i așa? Am înnebunit închişi aici în casă, zău, George!...

- Păi dacă nu merge televizorul..., se apără el, conştient că mai spusese replica asta de cel puţin o mie de ori până atunci, până când replica devenise mai uzată decât cârpa de praf ce-l privea batjocoritor de pe canapea.

Din fericire, încă au curent electric, chiar dacă tensiunea fluctuează atât de mult încât le-a ars pe rând toate aparatele de prin casă....cu excepţia becurilor, ce pâlpâie îngrozitor de câteva ori pe zi, făcându-i să tremure de spaimă la gândul că vor rămâne în întuneric. Sunt fericiţi că au lumină în cabană, că pot să se vadă unul pe celălalt, să se privească în ochi acum, când afară este aproape noapte și viscolește, iar nămetii de zăpadă depăşesc un metru înălţime. A nins atât de mult în ultimele zile....ar vrea să iasă puţin, să înlăture zăpada din jurul casei, să sape o potecă....însă ştie foarte bine ce înseamnă asta, nu trebuie să-l oprească Teodora.

- E tot mai greu de când ni s-a ars aspiratorul...noroc că suntem doar noi doi închişi aici...nu facem prea multă mizerie, nu?!, îl întrebă ea visătoare.

Privește în gol, lucru ce îl scoate din minţi pe George, mai ales de când fuseseră nevoiţi să petreacă tot timpul împreună, închişi aici, în cabană. Oare cât timp trecuse? Cinci săptămâni? Şase?...Sau poate, Dumnezeule mare, nouă...?!

Îşi trecu involuntar mâna peste faţă şi fu surprins de transpiraţia rece ce îi udă fruntea şi tâmplele. Se şterse pe mâneca tricoului. Poate că boala lucra deja în el, îşi spuse speriat, decise însă să ţină informaţia doar pentru el.

Bocăni pe podeaua de gresie, realizând mirat că este încălţat cu ghetele de zăpadă. Nu-şi amintește când şi le-a pus în picioare, probabil că subconştientul îi joacă feste.

- Mâncăm şi noi ceva?!..., mormăi el sătul, privind-o de jos în sus, până aproape de linia umerilor.

Rareori mai ridica privirea în ultimele zile, de parcă îi era jenă sau ruşine să-i vadă chipul, să se recunoască înfrânt alături de ea, prizonieri în cabana asta nenorocită, construită pe un vârf nenorocit de munte, la capătul lumii! Prefera să se adreseze impersonal, unei ființe neutre , care să-i reflecte gândurile şi vorbele înapoi, trivialităţi banale pentru care, în alte vremuri, nici nu s-ar fi obosit să deschidă gura.

Legat de cabană...nu era chiar aşa, nu era la capătul lumii şi o ştie foarte bine, cu toate că urăște acum să recunoască asta. Cabana e foarte aproape de un orăşel cochet, plin de turişti în verile şi iernile de altădată. Însă acum, lumea aceea este închisă pentru ei,