O nebunie frumoasă

Am uitat de mine… Ce mult timp a trebuit să treacă, până să realizez că cea mai importantă persoană din viața mea, sunt EU! Am fost ocupată să fiu mereu prezentă pentru alții, mereu atentă cu necesitățile celorlalți, dispusă să dea totul și să nu refuze pe nimeni, cei ce mă știu pot confirma sau infirma cele scrise și cele ce vor urma…      Am fost ocupată să le fac pe plac tuturor, să ajut și să mulțumesc pe toată lumea. Târziu am observat că au fost prea puțini care au încercat să mă mulțumească și pe mine. Am fost ocupată să dăruiesc, să împart tot ce am ca să nu primesc nimic în schimb. Și mai mult de atât, când nu am mai avut de unde să dau, mi s-a reproșat și am fost dată deoparte, aruncată în drum tocmai de cei cărora le-am dăruit totul…     Am fost ocupată să fac bucurii unor oameni care nu au știut să aprecieze. Am fost ocupată să-i înveselesc pe alții, în timp ce sufletul meu plângea. Am fost ocupată să primesc critici și reproșuri, pentru ce am făcut și ce n-am făcut, de parcă eram obligată să fac sau să nu fac ceva, de parcă alții aveau dreptul să îmi impună cum să îmi trăiesc viața. Am fost ocupată să fiu judecată de unii care se cred etaloane de etică și moralitate. Am fost ocupată să îndur jigniri, lovituri pe la spate, trădări, crize și capricii, de la oameni lipsiți de umanitate și caracter. Am fost ocupată să aștept aprecieri din partea unor oameni incapabili să recunoască merite. Am fost ocupată să sufăr pentru cei care nu au meritat și să plâng din cauza unora care și-au construit fericirea pe lacrimile mele.      Am fost ocupată să mă străduiesc să le arat celor incapabili să mă cunoască… cum sunt eu, cu adevărat.