Destinul unui prinț

T.  I.  HORIA

Capitolul I

Moartea reginei Merisa

––––––––

O lume liniştită, în care toate rasele ce trăiau pe planetă erau prietene, fără războaie care să distrugă tot ce era în calea lor, însă nu aşa era înainte cu 2000 de ani. Acum 2000 de ani în Val’drem, se ţinuse o luptă, având ca urmări distrugeri mari ale locului, urmate de milioane de morţi ale ambelor tabere.

Armata lui Lucifer, regele lumii de dedesubt,  care voia să cucerească lumea şi să construiască un nou palat şi o nouă armată, a fost învinsă de armata celor 5 regi. Fiecare rege era stăpânul unei rase. Regele Corvinus era regele rasei umane. Cel al elfilor era magnificul Alijar,  unul dintre cei mai puternici regi pe care i-a avut regatul elf, având o vârstă de 5000 de ani. Nimeni nu mai trăise atât de mult, mai ales dacă avea titlul de rege, fiindcă acesta trebuia să fie în fruntea armatei.

Regele Ghimli era regele gnomilor, ei nu prea participau în lupte, le plăcea să stea în mine și să găsească bogăţiile pământului. Aveau oraşele bine ascunse în aşa fel încât, dacă voiai sa gasesti un oraş, trebuia să ai o cârtiţă , sau unul dintre pitici să fie sub vrajă şi să spună tot.

Regele Diego era stăpânul magicienilor, această rasă nu era mare, dar era foarte puternică, participând doar liderii care îi ajutau pe ceilalţi să înveţe adevăratul drum spre magia corespunzătoare.

Regele Elder era regele dragonilor, dragonii fiind o rasă foarte puternică. Fiecare dragon care devenea rege, primea numele lui Elder.

Înainte de război, lumea era foarte frumoasă, verde peste tot, linişte şi pace. Umblai de plăcere prin pădurile pline de copacii cu înălţimea de 7 metri, seara puteai sta pe câmp la un foc de tabără, uitându-te la cer și spunând poveşti.

Totul era minunat, până când Lucifer a declarat război lumii de la suprafaţă. Timp de două luni, toate cele cinci rase, și anume oamenii, elfii, gnomii, magicienii şi dragonii se pregăteau de luptă, construindu-și armuri, săbii, scuturi, arcuri şi săgeţi. După două luni de pregătiri, războiul sosise, iar toate cele cinci rase împreună cu armata lui Lucifer, se adunaseră în Val’drem. La o săptămână de la începerea războiului, din rasa dragonilor mai rămăseseră decât patru dragoni și regele, din cinci sute, atâţi câţi veniseră la luptă, totodată, din rasa oamenilor, veniţi în număr de zece mii,  mai erau decât o mie, iar din cea a magicienilor de cinci mii, mai erau decât 20. Din douăzeci de mii de gnomi mai erau doar cinci sute, iar din rasa elfilor mai erau doar patu sute de arcaşi şi doua sute de spadasini din douăzeci de mii.

Armata lui Lucifer era cea mai mare, o sută de mii,  din care făceau parte elfi întunecaţi, magicieni care aleseseră partea întunecată, orci şi dragoni-schelet. Dragonii-schelet erau făcuţi din schelet şi puţină piele peste scheletul dragonului. Din o suta  de mii îi mai rămăsese doar o mie, aceştia fiind doar elfi întunecaţi şi orci. Cu un ultim atac al alianţei celor cinci regi, l-au învins pe Lucifer, dar acesta ,înainte să moară, i-a luat cu el pe cei cinci regi, lăsând rasele alianţei fără regi. După ce au murit cei cinci regi, şi Lucifer a dispărut, lupta s-a oprit, iar armata acestuia din urmă a fugit  în cele mai adâncuri şi întunecate colţuri ale pădurilor și ale peşterilor, iar ceilalţi,  ostaşii alianţei celor cinci,  întorcându-se în taberele lor, unde erau aşteptați cu sufletul la gură de toţi cei dragi.  La auzirea veştii,  toţi au început să jelească pierderea regelui  şi a celor care au murit pe câmpul de luptă.

Val’drem devenise un loc pustiu unde numai flăcările dragonilor ardeau continu fără a se stinge. Câmpul de luptă era plin de cadavre, sânge şi foc, ce nu se mai stingea. Val’drem  devenind, Val’dul (Tărâmul morții) .

Fiecare rasă se întorsese pe meleagurile unde au început de îndată înmormântarea regelui şi a celor care și-au pierdut viața în luptă,  aprinzându-le lumânări.

Timp de 2000 mii de ani, toţi au trăit în linişte refăcându-şi vieţile, uitând de alianţa  cu celelalte rase, învinovățându-se unul pe celălalt pentru moartea regelui. Totul  revenise la normal, alţi regi fiind aleşi de-a lungul anilor.

Noul rege al oamenilor care fusese ales ultima dată, nu merita să fie rege. Regele de drept al tronului fusese otrăvit de către cel mai bun cavaler, Sir Rohan.

Regina şi prinţul au fugit şi s-au ascuns într-un sat departe de regat unde nu puteau fi găsiţi de către Rohan.

Rohan era în alianţă cu Lucifer care încă trăia, însă nu mai avea puterea necesară să iasă la suprafaţă.  Când regele Corvinus al III - lea a murit, fiul său, Corvin, avea vârsta de 5 anișori. Timp de 13 ani, acesta şi mama lui au trăit într-un sat foarte departe de regatul Akerel, un sat mic foarte liniştit numit Fae, lăsând în urmă toată viaţa care o avuseseră,  adoptând viaţa de fermier.

Corvin devenise un bărbat bine făcut, cu păr negru, ochii căprui, maxim 1,80 cm înălţime. Având în vedere că era un vânător destul de bun şi un tăietor de lemne îndemânatic, corpul său arăta ca şi cum ar fi fost modelat din cocă pentru prăjituri, iar formele i se vedeau perfect.  Mama lui, Merisa, devenise o femeie de rând care se acomodase foarte repede cu viaţa de la ţară, avea părul lung, şaten şi ochii albaştri, nu era foarte înaltă, avea 1,65 cm.

Corvin era la tăiat de lemne cu toţi sătenii, care se ocupau cu aprovizionarea pentru iarna ce urma să-și facă apariția și să se aşterne în satul lor.

−Cred că am adunat destule lemne pentru azi,a spus unul din săteni, pe numele sau Marc.  Ce spui,  Corvin?

−Da..... dar nu suficiente încât să trecem iarna fără griji. Va trebui să mai venim încă două zile.

−Da aşa e, dar destul pentru azi. În câteva ore se va întuneca, iar femeile noastre se vor îngrijora şi mâncarea se va răci, spuse Marc.

−Da, hai să încărcăm lemnele pe care le-am tăiat şi să pornim la drum, avem cale lungă până acasă.

În numai puţin de două ore, cei doi au ajuns în sat, unde începură să descarce lemnele şi să le aranjeze în hambarul cel mare. Având în vedere că satul nu era mare, toți săteni își adunau provizile de iarnă, cele mai mari în hambarul satului, iar apoi fiecare își lua proviziile necesare pentru o săptămână și le duceau în propriul hambar. După ce au terminat, sătenii se duseseră la casele lor, fiindcă noaptea se așternuse peste sat. Corvin a ajuns în sfârșit acasă, unde Merisa îl aștepta cu mâncarea pusă. 

−Bună seara, mamă!

−Bună seara, fiule. Cum a fost azi ? Ceva probleme?

−Nu, nu am avut nici o problemă.  Câteva zile și vom fi gata să intrăm în iarnă cum se cuvine.

−Ce bine! O să trecem și peste iarna asta... hai să mănânci ceva, apoi să te bagi la culcare, mâine o să ai o zi mare din nou.

−Ai dreptate. Ce ai pregătit?

−Tocană de iepure, preferata ta, zâmbind Merisa.

−Da.

De îndată, se așezară amândoi la masă și începură să mănânce, în timp ce Corvin povestea cum a fost ziua. 

În dimineața următoare, după luarea micului dejun, Corvin a plecat spre intrarea în sat, unde s-a întâlnit cu Marc și ceilalți săteni,  plecând în adâncul pădurii, la tăiat de lemne. După șase ore de muncă încontinuu, s-au oprit să se odihnească puțin și să înfulece ceva înainte de a se apuca iar de muncă. Ei nu aveau idee că la câteva sute de metri, o mică armată formată din 12 soldați, mai bine zis 12 orci, patrulau, îndreptându-se spre ei.

Orcii erau pregătiți de luptă, aveau ca destinație satul Fae.

−Hai să ne apucăm iar de muncă, să terminăm și pentru ziua de azi și să ne întoarcem la casele noastre, spuse Marc.

−Da. Așa e ......

−Ce se întâmplă? întreabă Marc pe Corvin.

−Ceva nu e în regulă, iar mirosul ăsta de a venit acum... parcă ar fi murit cineva. Mă duc să verific ceva, stați pe aproape.

−Bine, dar ai grijă, nu vreau să duc vești proaste mamei tale.

−O să am!

−Ok! revin imediat, să nu terminați totul fără mine.

Și apoi Corvin se îndreptă spre locul de unde venea mirosul ciudat, mergând încet cu toporul în mâna dreaptă, strângându-l foarte puternic ca să-l poată  arunca fără probleme, în cazul în care s-ar fi ivit ceva în fața lui. La câteva sute de metri s-a oprit și s-a lipit cu spatele de un copac,  auzind o forfotă. Întorcându-se cu fața spre copacul din spatele lui, pe care se rezemase și  uitându-se încet în față, văzu armata de orci.  Repede se îndreptă spre Marc și ceilalți.

−Suntem în pericol! În spatele meu sunt 12 orci care se îndreaptă spre noi și dacă urmează aceeași direcție, orpirea lor o să fie satul nostru.

−Imposibil, orcii nu s-au mai arătat de 2000 de ani, băiatul e obosit și nu a văzut bine.

−Taci, Igor! Corvin nu se înșeală niciodată. Va trebui să-i oprim noi înainte să ajungă în sat.

−Și ce o să facem noi??? țipă Igor spre Marc, ştii că vom fi măcelăriți foarte repede. Noi suntem doar niște fermieri, nu suntem soldați.

−Vezi cumva tu soldați prin apropiere? Așa mă gândeam și eu, dacă nu vreți, puteți să plecați, eu voi rămâne și  voi încerca să-i opresc singur, spuse Corvin... după care și-a ridicat toporul și a dat să plece.

−Stai Corvin... vin cu tine, nu te las singur, noi cunoaștem pădurea asta mai bine ca oricine. Le vom întinde o capcană! Cine vine cu noi?

Până la urmă Igor și ceilalți doi săteni, se alăturară, fiind de acord cu întinderea capcanei. Cu ajutorul crengilor solide ale copcailor, își făcură sulițe pentru a le putea fi folositoare în dorinţa de a-și salva viețile și satul.

Apropiindu-se de locul capcanei, unul dintre orci căzu la pământ datorită suliței pe care  Corvin i-o aruncă  în piept.  Atunci ceilalți orci au urlat de furie și în același timp se pregăteau de luptă cu săbiile și  arcurile pe care le aveau la îndemână.

Lupta  începu. Cu fiecare orc care cădea la pământ, Corvin și ceilalți aveau ocazia de a le lua armele și a le folosi împotriva lor. Igor și Marc fuseseră răniți, iar ceilalți doi săteni omorâți. Mai rămăseseră doi orci, unul dintre ei atacându-l pe Igor, iar celălalt pe Marc. Corvin era prea departe să ajungă la Igor și Marc, așa că  luă toporul în mâna dreaptă și îl aruncă spre orcul care îl ataca pe Marc, nimerindu-l în cap, chiar în același moment în care orcul se pregătea să-l străpungă pe Marc cu sabia în burtă.  Cel de-al 2 lea orc l-a omorât pe Igor și se îndrepta spre Corvin.

Corvin nu avea de gând să stea, să fie omorât, așa că a ridicat o sabie de jos și a luat-o la fugă spre orc, punând piciorul pe bușteanul care era în fața lui și sărind spre orcul care nu avea cum să se apere datorită soarelui care îi bătea în ochi. Corvin  profitând de ocazie, a trecut sabia prin capul orcului, zburându-i o parte din cap,  omorându-l,  apoi s-a îndreptat spre Marc.

−Marc, ești bine?

−Nu prea. Va trebui să fugi spre sat și să vă pregătiți de luptă, spuse Marc, tușind sânge.

−Nu te las aici. Stai să scot sabia, o să pun ceva pe rana ta și mergem amândoi spre sat, să-i avertizăm amândoi.

−Nu avem timp! Lasă-mă aici, oricum eu sunt mort în câteva minute... am pierdut mult sânge. Du-te Corvin, salvează satul...

−Nu a scăpat nici un orc, nu avem de ce să ne grăbim, o să ajungem în sat și o să trăiești.....

−Ba nu, ei au fost doar o iscoadă, se vor întoarce și vor distruge tot! Nu știu de ce s-au arătat după atâta timp, dar nu e de bine. Fă ce iți spun și du-te!!!

Marc a murit, rămânând cu ochii deschiși spre soarele care se zbătea să intre printre crengile copacilor. Corvin i-a închis ochii și a început să-și îngroape prietenii.

După  terminarea ritualului,  luă un topor și o sabie și se îndreptă spre sat, sperând din tot sufletul să nu ajungă prea târziu, pentru a avea  timp să-și salveze prietenii din sat și mai ales pe mama sa. După două ore de alergat,  ajunge în sfârșit în apropierea satului, de unde îl putea vedea clar, dar era prea târziu... satul ardea, ieșind fum și flăcări, nu se mai auzea și nu se mai zărea nici un sătean, decât câțiva orci care mai căutau printre lucrurile sătenilor.

Arzând de furie, Corvin apucă sabia în mâna stângă, iar în cea dreaptă toporul, gonind spre sat să-i atace pe orci și să-i omoare, dar își dădu seama că dacă ar continua ar ajunge să fie mort deoarece era singur, iar ei erau cinci. Așa că se opri să se calmeze puțin, iar apoi se strecură ușor în sat, fără ca nimeni să-l observe. 

Venind din spatele unei case, Corvin apucă sabia și îi taie capul orcului care se afla chiar în spatele său, căzând la pământ. El ascunse cadavrul fără a fi văzut, apoi se îndreptă spre casă. 

Ajungând în fața casei, zări ușa ruptă și aruncată departe, flăcările arzând acoperișul. Gândul era să  o caute pe Merisa,  care era întinsă pe podea într-o baltă mare de sânge... abia ce mai respira.  Fugi repede spre ea, o luă în brațe și încerca să-i vorbească.

−Mamă! Rezistă mamă, te iau de aici și plecăm spre cel mai apropiat sat, te vei face bine.

−Nu. Știm bine amândoi că nu mai rezist mult, pot muri cu gândul împăcat că am crescut un fiu așa curajos și  frumos ca tine, spuse Merisa, cu un zambet pe buze iar cu mâna dreaptă atingându-i obrazul.

−Nu vorbi așa, te vei face bine... ai să vezi tu ...

−Fiule, ascultă-mă! Nu mai avem mult timp, du-te lângă șemineu și caută sub blana din dreapta lui care se mișcă, ridic-o și ia cutia de acolo.

−Bine. Mă duc acum, rezistă.

Corvin făcu așa cum i se spuse, se duse și luă cutia de acolo, după care se întoarse la mama sa, care îl aștepta rezemată de peretele casei.

−Bravo! Acum ia cutia și pleacă cât mai departe de aici, iar când vei fi în siguranță, deschide-o și vei înțelege tot. Îmi pare rău că ți-am ascuns atâtea, sper că mă vei ierta și vei înțelege de ce am făcut asta. Sunt mândră de tine. Acum e timpul să mă alătur tatălui tău, închizând ochii și încetând să mai respire.

Corvin izbucni în plâns, strângând-o  în braţe, iar în același timp urlând de durere. Nu trecu mult timp și cei patru orci rămași în viață, dădu buzna în casa lui.

−Ooo, se pare că avem un supravieţuitor, spuse unul dintre orci cu o voce ușor răguşită.

−O să plătiţi cu toţii pentru ceea ce aţi făcut, spuse Corvin cu o furie de nestăpânit... Cine v-a trimis?

−Nu are importanţă, vei muri ca ceilalţi, spuse cel de-al 2 lea orc, care se aruncase spre el să-l omoare.

Dar nu ajunse prea departe, deoarece Corvin aruncase toporul drept în fruntea lui, omorându-l pe loc, orcul căzând jos ca un buștean.

−Vă mai întreb o dată și dacă nu răspundeţi, nu voi mai aștepta gărzile împăratului... cine v-a trimis?

−Împaratul tău... el îl slujește pe Lord Lucifer. Lumea asta este condamnată, spune primul orc care a început să râdă.

−Nu! El ne apără, nu ar face așa ceva.

Apoi Corvin luă sabia și îi atacă pe cei trei orci, pe primul îl omorî repede dar cu ceilalţi doi avu de furcă, fiindca erau mai puternici decât ceilalţi. Unul dintre ei îl apucă pe Corvin de mână și îl aruncă prin fereastră.

Căzut la pământ, Corvin se ridică cât de repede putu, puse mâna pe o furcă și o îndreptă spre orcul care tocmai se apropia foarte repede de el...  neputând să se oprească și să se ferească, a intrat direct în ea, dar nu s-a dat bătut așa ușor. Orcul a ridicat sabia și a încercat să-l taie pe Corvin,  acesta  reușind să se ferească, aruncându-se pe partea dreaptă a corpului unui sătean ce ţinea o toporișcă, ca urmare a luptei pentru apărarea satului.

Atunci  luă toporișca și o aruncă în capul orcului,  iar acesta, rănit, fuge spre el, luându-i sabia, iar în următoarea clipă, mâna dreaptă a ultimului orc care ţinea o sabie, urmând să-l atace, a fost tăiată, căzând la câţiva centimetri pe pământ. Apoi Corvin îi tăie capul înainte ca acesta să-i cheme pe ceilalţi.

Obosit și rănit, Corvin se ridică ușor intră înapoi în casă, luă cutia și plecă, dând foc la casă să ardă de tot... îndreptându-se spre pădure, mergând spre satul următor, gândindu-se că va găsi  o casă unde se va putea odihni și își va putea îngriji rănile. Mergând prin pădure rănit, abia ţinându-se pe picioare, zărește îndepărtare o cabană ce părea locuită.

La poarta cabanei o femeie ieși să-l întâmpine. Văzând-o, Corvin cade cu putere la pământ, făcând-o pe aceasta să se grăbească spre el. După două zile, adăpostit la cabana femeii, Corvin se trezește și încercă să se ridice, căzând înapoi pe pat...îl durea brațul drept și mijlocul.

−Stai liniștit în pat, încă nu te-ai refăcut, spuse străina.

−Cine ești?

−Mă numesc Margaret... ai căzut la mine la poartă, iar eu și fiul meu Jhon te-am adus în casă pentru a-ţi îngriji rănile.

−Mulţumesc! Dar de când sunt aici?

−De două zile, ai pierdut mult sânge...  ne poţi spune cum ai ajuns cu rănile astea, si cum te cheamă?

−Mă numesc Corvin, am locuit într-un sat ceva îndepărtat, eram în pădure cu patru prieteni la tăiat de lemne și atunci s-a simţit  un miros tare urât din îndepărtare care se apropia din ce în ce mai mult spre noi. La scurt timp, ne-am dat seama că sunt orcii și le-am întins o capcană, dar care din păcate a eșuat, toţi prietenii mei au murit în afară de mine, așa că am fugit spre satul care era destinaţia orcilor, dar am ajuns prea târziu fiindcă ardea și era păzit de caţiva dintre ei...

−Orci? Imposibil! Nu s-au mai arătat de mulţi ani.

−Da... i-am atacat pe cei rămași în sat și am sperat ca mama să mai trăiască, dar era prea tarziu. Tot ce știu este că orcii au atacat având ordin din partea regelui.

−Care rege? spuse Jhon intrând și el în cameră.

−Rohan. Nu știu dacă e adevărat, dar se spune că el îl slujește pe Lucifer și vrea să-l ajute să se ridice la suprafaţă încă o dată.

−Rohan? Regele nostru? Imposibil, spuse Jhon cu vocea tare. O fi el cam ticălos, dar nu este în cârdășie cu Lucifer, care a murit acum 2000 de ani, odată cu toţi ceilalţi regi ai alianţei.

−Se pare că nu a murit, doar s-a retras și a stat ascuns până acum. Unde îmi sunt lucrurile?

−Hainele erau distruse, așa că o să-ţi dau altele noi, iar pe cele găsite lângă tine atunci când ai căzut, ţi le voi înapoia.

−Mulţumesc pentru tot! Acum ar trebui să plec, spuse Corvin încercând să se ridice...  Margaret puse mâna pe el și îl întinde înapoi.

−O să stai aici până te refaci. Poftim cutia, dar toporul o să-l pun bine până te refaci.

−Bine. Nu o să stau mult aici....

−O să stai cât este necesar până te refaci. Nu te las să pleci până nu ești complet refăcut. Ai înţeles?

−Voi nu înţelegeţi... dacă stau mult aici mă vor găsi și ne vor omorî pe toţi, strigă Corvin spre femeia care îl găzduia.

−Nu-ţi fă griji, nu vor ajunge aici. Jhon s-a dus să pună capcane care or să ne dea de semn că suntem atacaţi. Suntem pădurari și suntem obișnuiţi cu pericolul. Ar trebui să stai liniștit și să vezi ce e în cutie.

−Bine, spuse Corvin și se întinse înapoi în pat.

Corvin deschise cutia, unde  se afla o scrisoare și un pumnal pe care era gravat semnul regesc. Odată cu domnirea lui Rohan, semnul fusese schimbat, iar pumnalul era singurul lucru care putea dovedi că el este regele de drept. Corvin puse pumnalul deoparte, neavând idee ce e cu el, și ridică scrisoarea care era împăturită în trei și sigilată cu ceară, desfăcând-o ușor în așa fel încât să nu  o rupă. Corvin puse cutia deoparte și deschise scrisoarea începând să o citească:

" Dragă fiule, dacă citești această scrisoare, înseamnă că eu am fost trădat de cel mai apropiat om și de încrederea familiei regale, iar Rohan m-a omorât.... el voia cu adevărat tronul meu, dar dacă a văzut că nu îl poate avea, m-a dat la o parte, omorându-mă. Îmi pare rău. Dacă citești această