De ce nu pot iubi România? și alte 60 de eseuri scandaloase

De ce nu pot iubi România?

și alte 60 de eseuri scandaloase

Ovidiu IVANCU

Cele 61 de eseuri care urmează au fost scrise în perioada 2009-2013, pe când mă aflam în India, predând Limba Româna la Universitatea din New Delhi. Ele s-au născut în urma a mai bine de 10 ani de întrebări și lecturi despre țara în care trăiesc. Multe dintre ideile exprimate în continuare și-au găsit locul în teza de doctorat pe care am publicat-o în 2013. Între timp, fără a mă fi lămurit pe deplin, am ajuns să nu mai fiu atât de interesat de subiect. Cartea care urmează este, deci, o sinteză a gândurilor care m-au ținut ocupat în ultimul deceniu. Asupra formei finale și selecției textelor, am lucrat în vara anului 2014, în Țara Galilor. Vă aflați, deci, în fața unei cărți despre România, gândită și redactată în afara țării, cu certitudinea că distanța oferă privirii o altă perspectivă. 

Prolog: cu ce gânduri îmi părăsesc țara? (Octombrie 2009)

DE CÂTEVA ZILE, ÎN mailul meu și pe măsuța de lângă laptop sunt două obiecte de o importanță majoră pentru tot ce înseamnă relația mea cu România: un bilet dus-întors pe ruta București – New Delhi și o viză pentru India, valabilă un an de zile. Sigur, plecarea mea către un alt colț al lumii nu are nimic din dramatismul plecărilor definitive (mă gândesc acum la toți exilații și auto-exilații români, începând chiar cu bătrânul Caragiale). E doar o călătorie ceva mai îndelungată... nimic altceva. Cu toate acestea, multe dintre ideile pe care le-am vehiculat în anii din urmă vor avea de trecut un test. Testul distanței. Voi putea verifica, în curând, dacă ceea ce este românesc în mine e atât de puternic, încât să îmi provoace doruri, angoase, idealizări; voi vedea, de asemenea, dacă, de la o distanță rezonabilă, România îmi va apărea altfel decât îmi apare acum; voi constata în ce măsură, dincolo de zgomotul de fond al ziarelor și televiziunilor românești contemporane, pe care, în sfârșit, îmi voi putea permite să le ignor, se mai ascunde o altă Românie, pe care nu o pot percepe tocmai din cauza fundalului și care va deveni mai vizibilă datorită distanței de la care o privesc. Textele pe care le voi scrie, atâta timp cât voi sta în India, vor da glas meditațiilor mele despre naționalism, specific național, mental colectiv, comunism, postcomunism, mituri românești etc.

Oricum, personal, am un enorm avantaj. În vremuri de criză, cei mai avantajați dintre români sunt profesorii de științe umaniste. Cel puțin câteva ore pe zi, cinci zile pe săptămână, noi vorbim despre universuri ficționale, despre realități culturale în care nu pică guverne, nu se inițiază moțiuni de cenzură și nu se negociază coaliții de guvernare. Vorbim despre o realitate care privește de undeva de sus. Realitatea cărților. Asta este, de fapt, în opinia mea, semnificația profundă, întotdeauna actuală, a sintagmei rezistență prin cultură. Retragerea într-un spațiu alternativ, mereu revitalizant. Un spațiu în care noroiul cotidian nu ajunge. Dacă aș reuși ca, departe de zgomotul patriotard al zilelor noastre, să transfer într-un corpus de texte perspectiva mea subiectivă despre țara în care trăiesc, dacă aș reuși să articulez ideile, în așa fel încât ele să provoace dubii și reflecții, m-aș putea declara pe deplin mulțumit.

În România, politicienii noștri sunt, din păcate, atât de greu de ignorat (ei te asaltează, oriunde ai merge și orice ai face)! În afara României, figurile palide ale politicii românești sper să devină și mai palide, suficient de palide, încât să nu mai conteze absolut deloc. În România, nu m-am putut niciodată amuza la auzul declarațiilor agramate ale unor indivizi puternici și fără școală. Oricât aș fi vrut, platitudinile rostite de oamenii politici, umorul lor involuntar, nu mă puteau bine-dispune, pentru simplul motiv că știam foarte bine că toți acești oameni de plastilină iau decizii care m-ar putea afecta. Nu aveam, deci, alternativă. Să schimb canalul tv se putea dovedi periculos: deciziile, în România, se iau la televizor, marile reforme tot la televizor se proclamă. Nu am avut, deci, niciodată luxul de a-i ignora cu adevărat pe toți acești politruci care domină viața politică românească! La câteva mii de km depărtare, însă, odată ce ei vor fi devenit relativ inofensivi, poate că portretele lor vor căpăta doza de ridicol pe care o merită, poate că mintea mea va căpăta doza de limpezime de care are nevoie!

Cât despre patriotism, îmi place să cred că el e mai degrabă util prin luciditatea sa, prin forța sa de exorcizare a metehnelor și nu prin caracterul lui festivist. A aduce în prim-plan tare ale societății în care trăiești nu e un moft sau o simplă dorință de a epata, ci, într-un fel, o datorie, inclusiv față de cei care au murit în decembrie 1989. Practicarea acestui exercițiu de civism este cu atât mai necesară, cu cât am experimentat deja, ca nație, cu efecte dezastruoase, atât naționalismul cât și exagerările dreptei legionare. Acolo, în India, voi avea răgazul necesar de a pune pe hârtie toate aceste idei. Dacă ele se vor ordona vreodată suficient de coerent, încât să se transforme într-o carte, rămâne de văzut.

Pe parcursul ultimelor luni, având deja în față perspectiva plecării către India, a trebuit să mă gândesc foarte serios cum răspund la întrebarea: îmi iubesc țara? Voi urca în avionul către New Delhi cu un răspuns: nu, nu o iubesc și nici nu cred că trebuie să o iubesc. Țările nu se iubesc, ci se respectă. În cazul în care este posibil. Dacă nu, trebuie să vedem ce îi lipsește unei țări pentru a fi respectată. Statul e o entitate abstractă, sumă de paradigme și sisteme administrative. Cetățenia română este un dat, nu o construcție asumată individual. Or, față de lucrurile care îmi sunt, în felul acesta, date, nu pot dezvolta sentimente de natură intimă, precum iubirea sau ura. Pot fi nostalgic față de spațiul în care m-am năsut, față de peisajele familiare copilăriei sau tinereții mele. Pot iubi sau detesta oameni concreți, cu nume și biografie reală, pot manifesta simpatie față de personaje istorice sau politice. Statul, însă, nu poate cere de la mine astfel de sentimente, resimțite față de un tot. Față de Stat, cred că e mai sănătos să am întotdeauna reacții lucide și argumente. Ele trebuie acceptate în mod rațional. Cât despre oameni, ei sunt, așa cum se întâmplă oriunde aiurea pe planetă, de toate soiurile. Cu ei trebuie să interacționez personal și nu să-i împart în categorii etnice, religioase, sexuale etc.

Câte dintre aceste idei vor trece testul Indiei? Câte dintre ele vor putea fi articulate coerent în texte pe care, atunci când mă voi întoarce, să le pun în fața cititorilor mei?! Departe de România, nu voi cădea eu însumi într-un soi de patetism dulceag?! Plec, așadar, în India cu gândul de a citi, de a scrie și de a medita la ceea ce citesc și la ceea ce scriu. Îmi privesc din nou biletele de avion și trăiesc senzația debutului unei aventuri. O aventură a minții, o aventură a singurătății, un travaliu, o navigare printre idei. În paralel, o aventură lingvistică. O încercare de a găsi cuvintele potrivite, expresiile potrivite, metaforele potrivite. India va însemna, deci, pentru mine, suspendarea unui tip de existență, cea pe care am practicat-o până acum. Nu știu cât voi sta acolo și nu știu dacă, atunci când mă voi întoarce, voi fi același. Știu doar că voi încerca să pun în cuvinte, pas cu pas, etapele acestei aventuri. 

De ce nu pot iubi România?

Decalog: ce nu înțeleg în România

Moto: „Nimic nu e stringent pentru intelectualul bucureștean [român]. El nu judecă pe probleme definite, ci pe oarecari dispoziții personale, lirice și confuze. În genere, de oriunde ar pleca, îi este foarte ușor să ajungă acolo unde are chef. Nici o problemă nu este destul de strictă, pentru a-l opri să evadeze. De la o teorie de matematici superioare, va trece în linie directă la schimbarea guvernului."

(Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan)

SUNT CÂTEVA LUCRURI pe care nu le înțeleg în România. Am încercat, în repetate rânduri, să mă luminez, am încercat chiar, de câteva ori, să le ignor. Am căutat în presă răspunsuri, am folosit până la uzură telecomanda televizorului, am întrebat în stânga și în dreapta... nimic. Cărțile de istorie nu mi-au folosit nici ele și, de fiecare dată când mă întorc în țară, lucrurile pe care nu le înțeleg mă întâmpină la fel de violent ca întotdeauna. Nu mi-a prea rămas altceva de făcut decât să scriu despre asta. Nu în speranța că cine știe ce răspunsuri miraculoase voi afla astfel, ci doar mânat de certitudinea că exorcizarea prin scris e unul dintre puținele gesturi ce pare a mai avea sens. Ineficient, desigur, dar, în definitiv, nu-i așa că eficiența e un cuvânt oarecum straniu în limba română?! Are sonorități bizare, sensuri neacoperite de realitate. Faptul de a scrie se dovedește, adesea, tot la fel de eficient ca și faptul de a guverna. Cu diferența că autorii celor două acte nu au de câștigat la fel de mult de pe urma hobbyurilor lor. Așadar, să începem:

1.Nu ne mulțumește nimic. De fiecare dată când dobândim ceva, bucuria succesului e imediat umbrită de faptul că vecinul nostru a repurtat un succes mai mare cu, evident, mai puțin efort și având mai puține merite. Cutare e acum în cine știe ce mari demnități publice pentru că, fără niciun fel de dubiu, a avut pile. Altfel cum?! Până și câștigătorii la loterie trebuie să fi făcut ei ceva, astfel nu câștigau.

2.Nimeni în România nu e competent. Evident, cu excepția celui care face afirmația. Medicul ia șpagă, profesorul la fel, judecătorul e corupt, polițistul ne amendează pentru că am băut și noi o bere acolo! Ei, și ce dacă am băut o bere?! Am omorât pe cineva? Sunt țări în lumea asta civilizată în care ai voie să bei un pic și apoi să urci la volan. M-a oprit pe mine pentru că m-a văzut într-o Dacie! De ce nu-i oprește pe toți?!

3.Nimeni nu muncește în țara asta. Din nou, exceptându-l pe cel care constată această stare de fapt, toți suntem niște leneși. Când am luat o pauză prelungită de masă (vreo câteva ore), l-am văzut pe X într-o crâșmă. Era în timpul programului. Și ne mai mirăm că totul merge prost? Noroc că știu un doctor care să îmi facă rost de actele necesare unui mic concediu medical. Nu e corect... muncesc atât de mult în comparație cu ceilalți, încât merit și eu câteva zile libere să merg la pescuit!

4.Românul e patriot. Își iubește țara, neamul strămoșesc și s-ar sacrifica, până la ultima picătură de sânge, pentru patria lui. Asta, desigur, nu are nimic de a face cu faptul că același român își înjură copios aceeași patrie pentru care, cu câteva secunde înainte, și-ar fi dat viața. Păi, eu aș fi luptat cu arma în mână pentru patria lui Mihai Viteazul și Ștefan cel Mare, nu pentru țara ăstora, a lui Băsescu si a guvernanților de azi. E, totuși, destul de puțin probabil ca Mihai Viteazul să ne mai cheme azi la arme.

5.Toată lumea, în România, are un simt acut al demnității. Așa suntem noi, de la daci încoace... demni. Până și cetățenii beneficiari ai ajutoarelor sociale refuză, în virtutea demnității, să muncească în folosul comunității. A strânge frunzele uscate de pe trotuar e sub demnitatea lor de ființe umane libere, apărate de Convenția Drepturilor Omului.  Desigur, până în ziua în care cineva ne dă ceva gratis. Atunci, fie că suntem săraci lipiți pământului fie că nu, ne îmbulzim la cozi, îi împingem, cu aceeași demnitate, pe cei de dinaintea noastră, pentru a ajunge mai repede în față.

6.Suntem atoateștiutori. Steaua a pierdut meciul pentru că trebuia să joace cu un alt mijlocaș lateral, Adrian Păunescu e un geniu, pentru că mai mereu când ascult „Rugă pentru părinți, plâng de parcă tocmai aș fi tăiat o ceapă, Guvernatorul Băncii Naționale ar trebui să folosească rezervele de aur ale țării (eventual să le împartă fiecăruia dintre noi) pentru a ne scoate din criză, medicii sunt ignoranți pentru că nu folosesc în tratarea cancerului nu știu ce rădăcină a nu știu cărei buruieni despre care am citit în „Formula As, iar piloții TAROM încasează salarii enorme doar pentru că se așază pe scaune, învârt două manete și văd o grămadă de țări străine.

7.Românul e iubitor de cultură și religie. Statistic vorbind, un procent covârșitor adoră cultura și își declară credința în Dumnezeu. Ca o anomalie absolut inexplicabilă, cântările maneliștilor fac sală plină iar înjurăturile cu subiect religios pot fi auzite mai mereu, la orice colț de stradă. Ce e o nuntă fără o manea acolo sau o viață de proletar obidit fără o suduială serioasă în care să-și facă simțită prezența plenar bogatul nostru vocabular teologic?

8.Merge și așa. Ce e cu obsesia asta de a face lucrurile perfect?! Doar nu suntem nici nemți, nici elvețieni. Noi suntem români, latini adicătelea, noi nu suntem făcuți să executăm ca roboții, noi suntem inventivi. Păi ce, nu foloseam noi ciorapi de damă ca să ne reparăm mașinile Dacia 1300? Nu puseserăm în timpul comunismului un ecran colorat în fața televizorului, pentru a-l transforma din unul alb-negru, în unul color? Cu asemenea resurse de ingeniozitate, de ce ne-am ține de planuri? Așa cum ziceam, merge și așa.

9.Noi nu negociem interesul național. Numai că îl redefinim permanent. Nu ne vindem țara, asta însemnând că nu vom vinde fabrici străinilor, pe bani frumoși, preferând să le împărțim între noi, pe gratis. Cum se face că, ani de zile, nu ne-am vândut țara și astăzi plângem pe la colțuri că ea e deja vândută, e o chestiune ce ține de metafizică. La fel de metafizică e și chestiunea Ardealului. E, totuși, o mare dovadă de bărbăție și patriotism că, după douăzeci de ani de lupte, am reușit să îi împiedicăm pe unguri să ne ia pământul în spate, să îl încarce în roabe și în camioane și să fugă cu el peste graniță.

10.Suntem la răscruce de vânturi, victime permanente ale tuturor conspirațiilor omenirii. Ce-am fi fost noi dacă am fi fost lăsați în pace, să ne descurcăm cum știm, fără intervenția ocultei iudeo-masonice, a revizionismului maghiar, a imperialismului sovietic, a masoneriei și a altor asemenea organizații care și-au făcut din distrugerea României un scop în sine? Unele dintre aceste organizații chiar s-au înființat pentru a destructura fibra noastră națională, din teama că aici, în spațiul carpato-danubiano-pontic, genialitatea noastră, excepționalismul, mesianismul românesc ar fi amenințat însăși ordinea mondială. Totuși, în ciuda fiecărei evidente calități pe care o deținem, nu prea evoluăm. Așa ne spun statisticile, dar, nu-i așa, și ele sunt parte a aceleiași conspirații!

Cam asta nu prea înțeleg eu în România. Poate că nu sunt suficient de român, poate că nu am ascultat destule concerte de muzică patriotică, poate că ceva îmi scapă. Pentru că altfel, dacă ceea ce nu înțeleg eu e parte a realității românești, atunci, cu siguranță, trăim astăzi într-o Românie minoră, într-o țară a cărei îngâmfare se întâlnește cu evidența si din această întâlnire rezultă o doză substanțială de ridicol... Nu poate fi așa... Cred, totuși, că nu sunt destul de patriot.

De ce nu pot iubi România?

Moto: „Sacralizarea Patriei a stat la originea epidemiei de fanatism și de dictaturi care au alimentat misticismul mesianic popular, adică speranța venirii Salvatorului Națiunii."

(Simona Nicoară, Națiunea modernă. Mituri, simboluri, ideologii)

ÎN ANII DIN URMĂ, AM constatat că țara în care m-am născut, România, e din ce în ce mai iubită. Nu poți să te uiți la vreo emisiune politică fără ca cineva să declare ritos că își iubește țara. Iubirea de țară se revarsă de peste tot și nu pot să nu mă întreb dacă pe ea, pe țară, a întrebat-o cineva dacă dorește să fie iubită în felul acesta. Căci, dacă nu s-a întâmplat așa, iubirea unilaterală duce mai degrabă la viol. Apoi, deși iubită până la refuz, România are în continuare drumuri proaste și continuă să ocupe ultimele locuri în diferitele clasamente ale Uniunii Europene. Deși mulți par a o iubi repetat, continuu și cu patimă, niciunul nu-i cumpără, măcar de ziua ei, ceva haine mai noi, mai frumoase, mai în ton cu ce se poartă astăzi, în secolul nostru, în țările europene.

Am tot încercat să mă alătur șirului nesfârșit de indivizi care iubesc România. N-am reușit. Așadar, ca  totul să fie clar de la bun început, declar fără echivoc că eu nu pot iubi România. Nu-mi pot iubi țara din cel puțin patru motive foarte simple. Iată-le: 1. Ca european, relațiile între mine și România sunt pur contractuale. In principiu, aștept ca statul să mă trateze cu decență iar el, bănuiesc, așteaptă de la mine să-i plătesc impozitele și să îmi fac datoria acolo unde lucrez; 2. Nu e greu de demonstrat că toți dictatorii, europeni și nu numai, toți fără excepție, și-au iubit țările și popoarele peste care au cârmuit. Pe mine personal, coincidența aceasta mă cam înspăimântă; 3. Asupra unei structuri atât de complicate, cu puternice componente mitologico-istorice, dar și administrativ-birocratice, precum un stat sau chiar o națiune, nu pot proiecta sentimente dintr-un alt registru... stilistic precum iubirea. E o inadecvare crasă. Nu pot iubi Ministerele, Administrațiile Financiare, Primăriile sau Prefecturile. Nici nu pot să-i iubesc otova pe Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Ecaterina Teodoroiu sau Ceaușescu. Nu pot, adică, să iubesc un gigantic conglomerat eterogen care este România, cu trecutul și prezentul ei; 4. Când iubești o țară, ai tendința de a suspenda atitudinea critică. Iubirea e oarbă; ea substituie rațiunii un soi de sentimentalism care trece cu vederea orice. Față de obiectul iubirii, nu poți fi decât părtinitor.

Primele două argumente sunt pragmatice, următoarele admit că au doza lor de...metafizic. Să le luăm pe rând.

1.Modelul statal european e, orice s-ar zice, tributar ideilor Revoluției Franceze de la 1789. Nu știu alții cum sunt, nu pot extinde demonstrația dincolo de spațiul european, acolo unde e posibil să se fi instituit o altfel de relație între cetățean și stat. Să fim bine înțeleși. Când vorbesc de contract social, nu mă refer la litera celui propus de Rousseau, ci la spiritul lui. Desigur, gândirea lui Rousseau conține destule inadecvări și paradoxuri. Revoluția Franceză însăși a degenerat destul de repede într-o baie de sânge. Vorbesc, deci, despre o situare pe același palier, rang sau, dacă doriți, pe aceeași axă, pe aceeași treaptă ierarhică, a cetățeanului și a statului. Cum pot, deci, iubi clauzele unui contract social? Cum mă pot atașa afectiv de o realitate birocratică sau cel mult administrativ-funcțională precum statul român? Dimpotrivă, îmi reprim brutal orice sentiment de iubire față de o entitate cu care am semnat un contract sec, cu termeni preciși și așteptări concrete de o parte și de alta. Față de o asemenea entitate, nu pot fi decât lucid și pragmatic.  În vreme ce iubirea presupune o ignorare dulce-duioasă a defectelor obiectului iubirii, relația mea de cetățean al secolului XXI cu statul reclamă, dimpotrivă, vigilență maximă și intransigență, autoritate. Dacă în această relație contractuală, statul abuzează, trebuie să fiu gata nu să iert (așa cum ar trebui, dacă mi-aș iubi statul), ci să îmi apăr drepturile și, la modul ideal, să îi aduc în fața justiției pe funcționarii care nu și-au onorat partea lor de contract. Evident, și reciproca trebuie să fie valabilă.

Drept este că, definind prin Constituție statul ca fiind unul național, se întrevede posibilitatea ca România să nu fie o națiune civică (abia în acest caz, contractul social este obligatoriu), ci o națiune definită în jurul etnicului (ceea ce e ușor caduc). În principiu, însă, n-o să-mi mângâi țara pe creștet, admițând că ar avea așa ceva, de fiecare dată când nu înțelege să mă trateze onest.

2.  Așa cum spuneam, toți satrapii care și-au decimat propriile popoare, fără excepție, își iubeau țara. Să nu vă contrarieze faptul că în primul argument am folosit noțiunea de stat iar în cel de-al doilea voi marșa de ideea de țară. Desigur, relațiile semantice și chiar politice între țară, națiune și stat sunt complicate. Ceea ce doresc, însă, să afirm e că nici statul, nici țara și nici măcar națiunea nu pot fi iubite. Retorica politică preferă, se pare, imaginea aceasta romantic-patetică. Dacă, deci, marile plăgi ale secolului XX, fascismul și comunismul,