Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Alter-Ego

Alter-Ego

Citiți previzualizarea

Alter-Ego

Lungime:
439 pagini
9 ore
Lansat:
Jul 5, 2020
ISBN:
9781393509745
Format:
Carte

Descriere

Alter-Ego-ul lui nu semăna cu el, dar era el, era ceva ce exista în el și îl făcea să fie el în totalitate, dar și nici acest alter ego al lui nu era normal. Nimic nu era normal la el. Alter-Ego semnfică o personalitate aparent malefică, dar protectoare, iar Raven greșește încercând să o înlăture. Pentru el, exista o barieră de netrecut între bunătate și răutate, blândețe și cruzime, pentru că cele două atitudini ale lui Luke se separaseră complet. Erau doi acum, unul luptând împotriva celuilalt, iar unul protejându-l pe celălalt. Luke face parte dintr-o familie de ciudați cu diverse capacități unice. El are capacitatea de a transforma visele într-o trăire reală și poate comunica cu oamenii prin vise, fiind posibilă astfel întâlnirea dintre cei doi în visul din noaptea precedentă întâlnirii lor în realitate. Prietenul cel mai bun al băiatului-problemă, care devine cineva important pentru Raven, este o persoană care ajunge să o aline în moduri deplasate. Este vorba despre descoperirea emoțiilor reale, a celor temporare, care și ele sunt reale. Este vorba despre trăirea momentului și trăirea consecințelor. Moartea celor dragi, regăsirea tatălui, faptul că a fost crescut de un om pe care l-a urât,o crimă, toate gândurile care l-au transformat într-un monstru cu suflet bun, toate acestea sunt lucruri de care alter ego-ul lui l-a protejat toată viața. Alter ego-ul, el, dar alt el, a fost zidul de protecție dintre sufletul lui Lucas și realitatea unde nu se regăsea. El știe că o să moară sau cel putin asta a fost ceea ce a simțit de când era copil. Își știa soarta și era nerăbdător să moară. Răul și binele din el au fost separate complet, dar și răul era o parte din el fără de care n-ar mai fi fost el. Iar Logan, prietenul comun, descoperă că nu Lukas a fost singurul cu o voce în plus în minte.

Lukas are o boală, dar nu una normală. Era ceva cu care te nășteai sau ceva ce dobândeai.

Lansat:
Jul 5, 2020
ISBN:
9781393509745
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Alter-Ego

Cărți conex

Previzualizare carte

Alter-Ego - Alexandra Bălă

Capitol 1

BRIAN

Ne spunem supranaturali pentru  că o altă definiție a ceea ce suntem noi nu putem găsi. Suntem atât de imprevizibili încât devenim o întrebare și pentru noi înșine. Știu, sunt absolut sigur, că noi nu o să mai existăm mult timp deoarece nu e normal ca noi să existăm, producem un dezechilibru în lumea asta prea normală că să poată să ne suporte și pe noi. Dar mai știu sigur și că nu o să dispărem niciodată de pe faţa pământului căci mereu se va găsi cineva care să ducă ce avem noi mai departe, mereu va fi cineva după noi care se va asigura că noi nu vom fi uitaţi. Suntem niște ciudaţi, la naiba. Dar suntem legende. Există, totuși, o parte bună, aceea fiind că suntem capabili să coexistăm cu restul lumii, deoarece, într-o mulțime de oameni se găsesc și acei oameni care, atunci când află despre noi,  nu ne cataloghează drept niște monștrii, niște erori ale naturii.  Putem să îi numim salvatorii noștri, căci uneori ne găsim salvarea lângă ei.  Și chiar dacă nu e o salvare propriu-zisă de la moarte, e o salvare, căci numai lângă persoane putem să fim și noi persoane.  Ceea ce avem noi dobândit de la naștere sau pe parcursul  vieţii îl putem privi ca pe un blestem. Acest blestem face ca noi să nu putem supraviețui lângă persoane ca noi, căci ne distrugem și ne absorbim energiile reciproc. Suntem ca niște magneţi ce se atrag încontinuu, asta până când distanţa face ca acea atracție să dispară.  Chiar părinții mei au avut o astfel de soartă. Nu puteau să mai stea prea mult unul lângă altul, deja o făcuseră pentru un timp prea îndelungat și asta îi afectase. Oricât de mare era atracția între ei, aproprierea dintre ei îi distrugea în mod treptat din ce în ce mai mult. Ei au fost cei care au încălcat regula strictă a noastră, aceea că nu avem voie să avem copii cu persoane ca noi, căci vor ieși niște copii defecţi ale căror puteri moștenite vor fi combinaţii ciudate și nefirești dintre puterile celor două persoane care au conceput copilul.  Iar ei au făcut exact asta.  Tata nu poate fi considerat vinovat pentru plecarea sa, căci nevoia l-a silit să o facă. Eram destul de mare încât să înțeleg cât de cât cum stau lucrurile. Dar Luke a fost marea problemă a familiei. Cu siguranță, toată viaţa o să îi învinuiască pe mama și pe tata pentru faptul că l-au trimis departe de noi, undeva unde el ar fi putut să trăiască totuși departe de influenţa pe care o aveam unul asupra altuia. A fost trimis undeva unde noi credeam că o să îi fie mai bine și am făcut asta pentru binele lui doar. Dar lucrurile au luat o întorsătură neașteptată, iar plecarea lui nu a făcut decât să îi dăuneze. El a trăit  mereu în neștiință, căci nu a cunoscut adevăratele motive pentru care l-am exclus din viaţa noastră. Și astfel a ajuns să trăiască în minciuna asta,  că a fost abandonat pur și simplu. El nu a știut ce e el de fapt. Dar el e mai mult decât dezastrul format în urma unei combinaţii greșite. Am vrut doar să îl excludem din lumea asta a noastră, necunoscând-o, sperând că va duce o viață normală.

Raven încă nu știe.

MUTAREA NU MI SE PAREA un lucru groaznic, dar nici prea plăcut. Era groaznic deoarece urma să mă despart de toate lucrurile cu care crescusem, dar era și puţin plăcut căci până acum nu am avut ocazia să trăiesc printre alte persoane, în alte locuri. Simțeam că e un pas necesar în procesul meu de maturizare. Motivul principal pentru care aveam să mă mut din oraș era acela că părinții mei aveau  job-uri care nu prea le permiteau să își petreacă timpul cu mine și au decis că am nevoie de supravegherea unui adult ca să nu o iau pe căi greșite în timp ce ei se străduiau să câștige mai mulți bani. Trebuia să îmi iau lucrurile și să mă mut pentru o perioadă nedeterminată acasă la bunica. Aveam să fiu departe de familiarităţi. Am trăit în acest loc de când m-am născut, adică de 17 ani. N-am locuit niciodată pe alte străzi, în alte cartiere. Pur și simplu ăsta era locul pe care îl cunoaștem cel mai bine, locul copilăriei mele. Aveam nevoie de o schimbare totuși. Acasă e acasă întotdeauna, dar trebuie să evadez din comfort.

°°°

În urmă cu 9 ani

Stăteam întinsă pe covorul pufos de lângă pat, înconjurată de animaluțele de jucarie și privind desenele și posterele lipite pe pereți, cu personajele preferate din desenele animate. Mama intră în cameră, deschizând ușa la perete și se îndreaptă spre mine și mă sărută pe frunte. Îmi spune să mă pregătesc ca să îi primim cum se cuvine pe noii vecini. Am lăsat-o pe ea să-mi aleagă hainele, iar eu mi-am strâns jucăriile. Primul meu gând a fost că poate noii vecini aveau și eu copii, iar asta pentru mine ar fi însemnat încă cineva cu care să vorbesc, să fac schimb de jucării, încă cineva cu care să facem grupul de copii din cartier și mai numeros decât era deja. M-a luat de mână și am coborât scările, apoi am ieșit afară, în lumina caldă a soarelui de vară, îndreptându-ne spre casa noilor vecini care era exact în dreptul casei noastre, pe partea opusă. Fiind o fire timidă, imediat cum am văzut oameni necunoscuţi m-am ascuns în spatele mamei. Cu siguranță nu agream adulții și nu îmi plăcea să vorbesc cu ei.

Femeia o primește pe mama cu o îmbrățișare strânsă și amândouă par să fie atât de emoționate din cauza acestei revederi. Tată intră peste câteva minute cu un buchet de flori pe care i-l oferă femeii, apoi îl salută prietenos pe bărbatul din spatele ei.Nu sunt atentă la discuțiile lor. Mă îndepărtez de acești oameni fericiți care păreau niște rude regăsite după mult timp și caut cu privirea orice, o jucărie, o fotografie, ca să îmi dau seama dacă oamenii aceștia au copii. Tresar atunci când femeia mă strigă pe nume.

Raven, trebuie să-ți prezint pe cineva.

În spatele femeii văd chipul timid al unui băiat de vreo 12 ani.

Brian, scumpule, ea e Raven. De acum vei fi frățiorul ei mai mare.

Băiatul brunet cu ochi albaștri îmi zâmbește ciudat, poate puțin răutăcios, ca și când ar fi văzut o păpușă căreia să îi smulgă părul din cap. Îi zâmbesc și eu, doar că într-un mod prietenos.

Părinții ne îndrumă către curtea din spate unde se aflau leagănele. Îl urmez pe băiat spre ușa din spate și ieșim în grădină. Fug spre leagăne și mi-l aleg pe al meu. Îmi fac avânt din picioare, îmi las capul pe spate, închid ochii, lăsând vântul să mă mângâie.

Cum te cheamă?mă întreabă  când se urcă și el în leagăn.

Raven, spun, fără să îl privesc , atingând pământul cu picioarele astfel încât leagănul să se oprească.

Frumos. Acum trebuie să am grijă și de tine, îmi spune, parcă complet deranjat de prezența mea acolo.

AȘA A ÎNCEPUT PARTEA palpitantă a copilăriei mele. Părinții mei, fiind foarte ocupați, mă lăsau adesea în grija lui. Fiind cu 6 ani mai mare ca mine, devenise un fel de bonă, mă trecea strada, mă ajuta cu temele, dar o făcea exact ca un frate. De fapt asta devenise. Nu mai era  băiatul din vecini, era fratele meu, iar eu nu eram o povară pentru el, așa cum crezuse la început. Chiar dacă o perioadă m-a tratat ca pe un intrus în viaţa lui, cu timpul a început să mă accepte. Mă ducea, mă aducea de la școală, îmi pregătea mâncarea. Desigur, ne certam foarte des și mereu unul din noi stătea în calea celuilalt, alteori abia ne suportam. Dar nu mă mai simțeam singură și nici el. De la bun început am observat că el nu e un simplu copil. Cu timpul, tot ce făcea mi-a dovedit cât de diferit e el. Faptul că o mare parte din copilărie mi-am petrecut-o cu el mi-a schimbat viața. Viața mea s-a schimbat radical din momentul în care acest băiat a venit de nicăieri și s-a mutat tocmai aici. Eu aflam de la el de anumite lucruri înainte de vremea potrivită și de-asta am avut mereu o gândire diferită, eram mai dezvoltată mintal, mai matură decât restul și vedeam altfel lucrurile. Asta datorită lui. Nu cred că ma săturam vreodată să îl ascult cum îmi povestește lucruri care poate pe alţi copii i-ar afecta. Îmi punea deseori întrebări stupide doar ca să nu lase tăcerea să vorbească mai mult decât noi. Spunea că liniștea prea profundă ne face să înnebunim. Am observat că avea un tic nervos. Își tot dădea jos brățara de la mână și apoi o punea la loc de repetate ori. L-am întrebat de ce face asta si mi-a spus că brățara e prea strâmtă și că trebuie să își lase sângele să circule, dar că apoi și-o pune la loc pentru că își simte mâna goală fără ea. Uneori mă speria felul cum îmi zicea toate aceste lucruri. El vorbea ciudat în general și nu se gândea că unele lucruri pe care mi le spune chiar mă înspăimântă. De fapt, nu avea nicio reacție când vedea că mă sperii. El continua. De parcă îi cauza o plăcere ciudată să mă vadă cum rămân perplexă. Mi-a plăcut să îl analizez, gândindu-mă că astfel aș putea să mă pregătesc pentru ce avea să mă  aștepte în viitor. A fost frumos să îl vad radiind de fericire - atunci când era împreună cu o fată, ținându-se de mână.  Acela cred că era momentul lui de Nirvana. Apoi i-am văzut, apropiindu-li-se chipurile și închizând ochii, pierzându-se într-un sărut timid și stângaci. Ei credeau că sunt prea ocupată cu lucrurile mele ca să îi observ făcând acel lucru  care pe mine mă fascina complet. Mă holbam la ei fără să îmi dau seama, dar ei niciodată nu mă prindeau făcând asta. De fiecare dată când ne întorceam de la școală îl întrebam cum se simte un sărut și ce simți în acel moment. Mereu îmi zâmbea, dar nu răspundea, mă lăsa să mă chinui cu propriile întrebări și gânduri. A venit într-o zi, plângând, să mă ia de acasă și nu a vorbit tot drumul spre școală. De fapt, nu a mai vorbit așa mult cum vorbea de obicei o săptămână întreagă. Apoi nu l-am mai văzut cu acea fată. Atunci am înțeles de ce era supărat. După o lună, când și-a mai revenit, mi-a spus că pe ea o chema Holland și era prima lui iubire. Când m-am gândit la diferența dintre el împreună cu acea fată și el fără acea fată, mi-am dat seama de semnificația iubirii în viața lui. Pentru el acea fată era fericirea. De atunci, pentru mine, iubirea a rămas o întrebare. L-am întrebat cum se simte și mi-a răspuns că o voi înțelege doar atunci când o voi simți, iar atunci când o voi simți, nu o să îmi mai pun atâtea întrebari stupide.

Am acceptat cu greu ideea că el trebuie să plece la facultate, iar asta însemna că o să îl văd doar în vacanţe. Totuși, am ținut legătura, el continuând să-mi dea sfaturi și să mă învețe lucruri, pentru că el trecuse prin adolescență și știa multe, iar datorită lui adolescențta mea nu a fost așa plină de drame nesemnficative.

După primul an de liceu am primit vestea mutării de la tata.

Așa, deci....ne gândeam că ar trebui să stai o perioada la bunica Samanta...până găsim o slujbă aici aproape de casă.

Nu am reacționat pe moment. Și nu cred că aș mai fi avut de obiectat ceva, pentru că poate asta era schimbarea pe care o așteptam. Cred că acel copil din mine care o să trăiască veșnic, își dorea să lase totul în spate și să treacă la următorul capitol.  

Și am ajuns la ziua când privesc de pe bancheta din spate strada pe care crescusem împreună cu Brian. Aveam un mic dor în suflet, dar era mai intensă nerăbdarea acestui nou care mă aștepta. M-am așezat confortabil și am închis ochii. Atunci am derulat în minte toată viaţa mea până în acest moment. Mama se aude parca de undeva de departe. Aţipisem.  Viața mea fusese una atât de normală încât am ajuns să nu o mai suport. Încă tânjeam după ceva, dar nu știam ce. Am trăit și eu dramele mele și  momente în care în momentul de faţă le consider stupide, momente care nu ar fi existat dacă eu de atunci eram eu de acum. Eram mai mult preocupată de cărți pentru că totul părea mult mai intens acolo, decât în realitate.

TRESAR LA AUZUL MAMEI, care se isteriza mereu, și mă ridic brusc. Privesc pe fereastră și văd case, case identice, copaci de-o parte și de alta a străzii. Şi iată-l. Noul meu loc. Buni ne aștepta plină de nerăbdare. În spatele bunicii se înalță o casă, diferită de restul, cu un etaj, probabil avea peste 100 de ani, dar era în stare foarte bună. Mă gândeam care e istoria ei, cine a trăit aici înainte, dacă a murit cineva aici. Mereu am vrut să trăiesc într-o casă veche, să pot să mă gândesc că în locul în care stau eu au stat şi alte persoane. Am îmbrățișat-o, ea m-a sărutat pe obraz și m-a strâns în brațe cât a putut ea de tare. O avalanșă de alte îmbrățișări a urmat după aceea. Apoi, mama m-a apucat de mână și m-a tras spre ea, puțin mai departe, astfel încât bunica să nu ne audă.

O să fii bine, scumpo?

Am încuviințat și i-am zâmbit.

E un oraș superb, Raven, iar oamenii sunt excelenți. O să te descurci. E mai bine aici, decât să stai singură acasă.

Da, mamă, știu.

Bine. Te iubesc. Acum du-te să îți vezi noua cameră.

Am rămas afară, pe trotuar, și i-am făcut cu mâna până când mașina ei a cotit la stânga și a dispărut din peisaj. Apoi, am intrat în casă, unde buni mi-a făcut cunoștință cu toate camerele. La parter era o bucătărie de două ori mai mare decât în vechea mea casă, baia la fel, de dimensiuni colosale, dormitorul ei, dominat de purpuriu și alb, livingul cu pereți tapetați în culori deschise. În concluzie, toate încăperile erau uriașe în comparație cu locul în care trăisem. La etaj era un coridor de-a lungul căruia erau încăperi de dimensiuni mai mici, baia (mea) și două dormitoare, dintre care cel mai interesant și mare și frumos era al meu. Ba chiar aveam un fel de pat micuț, să zic așa, la fereastră,  și un pat de două persoane în mijloc, plus o oglindă mare cât ușa dulapului. Ce aveam în faţa ochilor însemna lux pentru mine. Am zâmbit în sinea mea, dar zâmbetul a ieșit la suprafață și m-am trezit zburdând pe holuri. Tot ce am făcut toată ziua a fost să îmi privesc cu admirație camera. S-a înserat imediat, eu stând și despachetând și acomadându-mă cu peisajul cartierului. Acum rămăsesem singură în cameră, eu și gândurile mele. Atât de minunat era locul ăsta şi simţeam că pur şi simplu mi se potriveşte. Un val de adrenalină îmi curgea prin vene de fiecare dată când mă gândeam la ziua de mâine, la noul liceu, la noul acesta din viaţa mea care părea că abia mă așteaptă să vin să îl trăiesc. Simt deja cum mi se închid ochii și cum oboseala pune stăpânire pe mine, după drumul de trei ore, pe care  de fapt îl petrecusem dormind. Imediat cum pun capul pe pernă, adorm.

Dar mă trezesc în vis.

Capitolul 2

Știu că e un vis. Sunt conștientă de asta. Dar este acel gen de vis în care sufletul tău parcă părăsește corpul. Iar tu poți să te miști, să vorbești și să reacționezi după propria voință. Vis lucid. Cât se poate de lucid. Mă simt aici, de parcă totul e real, dar nu e. Mă simt trează și conștientă. Mai avusesem acest gen de vis, dar doar o dată sau de două ori și mi se părea de-a dreptul ciudat. E ciudat pentru că poți să faci ce vrei, nu subconștientul este cel care deține controlul visului, ci tu. Și tot mi se pare ciudat. Pentru că te trezești în vis, oarecum. Pentru că pare că eşti cu adevărat acolo. Mă uit în jur și, după posterele de pe pereți și dezordinea de peste tot, îmi dau seama că asta e camera unui băiat. Exact în acel moment în care mă întreb ce are să se întâmple acum, sunt luată prin surprindere și tresar la auzul unei voci încete de băiat, și mă întorc brusc, pregătită să îl iau la înjurături pe cel care mă speriase în halul acela. Dar nu o fac, pentru că imediat cum dau ochii cu el, îmi dau seama că nu e cineva cunoscut, ci doar un tip oarecare, produs al subconștientului meu.

Bună, spune el.

Bună....., îi zic abia după câteva secunde lungi tipului care stătea sprijinit de ușa închisă.

Băiatul cu păr blond și ciufulit, cu ochii albaștri și senini ca cerul de primăvară, avea un hanorac verde-închis pe el și gluga pe cap și își ținea mâinile în buzunar. Observ câteva tatuaje care i se văd de sub mânecă și faptul că are un piercing în buză. Se uită la mine într-un mod ciudat. Pur și simplu stă, mă privește din cap până-n picioare și îmi zâmbește, dar nu în acel mod care l-ar face să pară prietenos, dar nici periculos, ci poate puțin misterios și ciudat.  Foloseam tot mai des cuvântul 'ciudat', asta pentru că nu cred că puteam să găsesc un cuvânt mai potrivit pentru a-l descrie. Face doi pași spre mine și chiar dacă știam că e un vis, asta nu însemna că nu îmi mai e frică și că toate temerile din realitate dispar ca prin minune , așa că fac un pas în spate și mă lovesc din greșeală de un birou. Lovesc cu cotul o fotografie pusă în ramă și cade pe parchet. În liniștea de aici, în care doar sunetul respirațiilor noastre se mai auzea, zgomotul geamului spart în bucățele se auzise atât de clar încât mă speriasem și eu.  Mă aplec, probabil din reflex, să ridic fotografia și rama. Băiatul mă apucă de încheietură și încearcă să mă tragă de lângă locul în care erau împrăștiate cioburi.

E în regulă. Nu s-au spart, spune cu calm.

Îi arunc o privire încruntată și un zâmbet, iar el mă privește fără nicio expresie pe față. Era ca și când am fi avut un mort în față iar el ar fi zis E în regulă. Nu e mort.  Și deși observa că nimic nu se spărsese din moment ce erau numai cioburi pe jos. Chiar logic.  Totuși, îndepărtez cioburile și ridic fotografia, împreună cu rama. În poză îl văd pe acest tip și lângă el un altul, probabil după un meci de fotbal eșuat. Chiar atunci văd o picătură roșie exact pe poză, în locul în care se afla el. Îmi privesc mâna și văd că aveam o mică tăietură la deget, dar nu îmi amintesc cum o căpătasem, căci nu simțeam nicio durere. Plănuiam să înjur în mintea mea, dar reușesc să murmur un Ce dracu, pe care el îl aude și îmi observă și expresia scârbită de pe față la vederea sângelui.

Ți-am zis să le lași, spune pe un ton de vezi, ți-am spus eu.

Sunt bine. Nu o să mor.

Nu tu.

Nu știam ce vrea să însemne ce îmi zisese. Felul cum vorbea era bizar. Îl privesc întrebătoare, dar văd că nu are de gând să îmi explice la ce s-a referit de fapt, așa că o las baltă. Băiatul continuă să mă privească de parcă aș fi fost un extraterestru aterizat în dormitorul lui. Și poate chiar eu eram cea ciudată de aici.

Cine ești?, întreabă, văzând că eu nu mai aveam de gând să spun nimic.

Raven.

Știu...adică mă refeream la...ăăă...Tu nu ar fi trebuit să dormi la ora asta?

Asta fac.

Da, probabil. Cum zici tu... Mai bine te las să dormi.

Nu întelesesem nimic din bâlbâiala lui și îmi tot repetam în minte că dormeam de fapt, dar cu cât stăteam mai mult aici, cu atât mi se părea că e mai real totul, inclusiv tipul cu ochi ciudați. Eu dormeam, dar subconștientul meu era cât se poate de treaz. Îmi dau seama că în tot acel timp mă cam holbasem la străinul din fața mea și cred că începuse să se simtă stânjenit de privirea mea mult prea insistentă. Apoi, totul se întrerupe, el dispare și dispare și totul din jurul meu, iar eu cad, de parcă aș cădea prin podea, dar cad înapoi în pat.

MĂ TREZESC BRUSC ȘI îmi aduc instantaneu aminte de visul pe care l-am avut, iar chipul băiatului e încă viu în mintea mea. Mă cuprinde o senzație necunoscută când îmi amintesc exact fața lui și fiecare detaliu din vis. Încerc să îndepărtez senzația care mă cuprinsese, dar nu reușesc. E acolo și nu pleacă. Așa că o las. Mă dau jos din pat cu aceeași lene ca de fiecare dată și cobor pe scări, târându-mi picioarele. O găsesc pe bunica în bucătărie, iar porția mea de cereale cu lapte era deja pregătită.

Bună dimineaţa, scumpa mea, îmi urează buni imediat cum mă vede. Cum ai dormit?

Excelent. Am avut un vis ciudat și foarte intens.

Mda, casele astea vechi sunt de vină.

Mănânc repede, după care revin în cameră și mă îmbrac.

Aleg să mă îmbrac în blugii negri cu talie înaltă și rupți în genunchi, un pulover gri și botinele negre. Părul, închis la culoare și destul de lung, îl las desfăcut și nu îl îndrept cu placa pentru că bunul Dumnezeu mi-a dăruit darul de a-l avea foarte drept. Sper că e de ajuns pentru o primă impresie bună, pentru că nu mă chinui mai mult de atât. Îmi iau la revedere de la bunica și ies pe ușă, iar vântul rece de noiembrie îmi izbește fața și îmi pătrunde pe sub haine. Aici, strazile erau mai pustii și totul părea foarte pașnic. Pe aici nu mişunau nesuferiții de copii mici care urlă non-stop. Era chiar liniște. Dar era o liniște sinistră.  Și mai degrabă era un oraș potrivit pentru oamenii trecuți de 50 de ani, căci tinerii nu prea își găseau ușor locuri în care să se distreze. Părea  un loc potrivit unde să îți crești copiii, dar spre deosebire de orașul în care am crescut eu și care chiar era un loc potrivit și complet sigur unde să îți crești copiii, ăsta nu era. Auzisem și eu despre orășelul acesta rupt de lume, izolat, prea îndepărtat de acea lume cu zgârie-noi. Aici eram la periferie. Și, desigur, aici erau și destui negrotei, cei mai mulți din partea aceea a orașului, pe care nu o știam și habar n-aveam pe unde era, dar de care auzisem că nu e tocmai cel mai sfânt loc. Ei, doar imaginați-vă un loc plin de rapperi negri tatuați, loc în care mișună zeci de Lil Wayne, Tyga și Wiz Khalifa. Știam drumul spre liceu pentru că bunica îmi explicase seara trecută pas cu pas cum să ajung acolo. Drumul spre școală nu era lung, dar întrecea limitele plictiselii. Nu apucasem să văd liceul  prea bine din mașină, dar acum îl vedeam. Era o clădire mare și impunătoare, de culoare cenușie, iar tencuiala stătea să cadă. Aflasem de la mama că acum mulți ani, a fost spital. Da, nu era prea plăcut să te gândești că locul în care înveți tu, locul în care te distrezi și ești fericit, alții urlau de durere. Nu prea găsesc sala de clasă cu ușurință chiar dacă știam că prima oră se ține la etajul 1, sala 2. Toate aceste coridoare întunecate și scări în spirală deja începuseră să îmi dea de cap. În sfârșit, după câteva de mers, găsesc clasa. Intru înăuntru și îi văd pe câțiva stând pe bănci, râzând, și îmi aruncă niște zâmbete rapide, după care se întorc la ce făceau ei. În fața mea apar de nicăieri trei fete și mă salută toate la unison.

Eu sunt Grace, spune entuziasmată bruneta cu ochi albaștri, având o bandană roșie pe cap. Iar celelalte se prezintă și ele, poate puţin prea prietenoase, ca fiind Gwen-tipa gotică- și Malia.

Raven, spun cu o oarecare reținere.

Ah, super. Ce nume drăguț ai. Vino, să ți-i prezentăm și pe ceilalți.

Tipa mă ia de mână și mă trage după ea printre bănci ca să ajungem în zona în care stăteau restul. Fetele îmi fac cunoștință cu cei care erau prin clasă, dar nu prea le rețin numele, și apoi îmi spun să mă alătur grupului lor, format din ele, Zayn, băiatul cu creastă blondă și mai bronzat de fel și Logan, un tip cu față de fraier, care avea o figură foarte cunoscută, de parcă abia l-aș fi văzut. Mă așez într-o bancă oarecare, în timp ce îi studiez pe toți. Grupul îmi spusese că nu e necesar să fiu prietenă cu toți și să mă străduiesc să fiu, din moment ce cu unii aveam doar câteva cursuri împreună. Dar se pare că toți se arată foarte prietenoși, ceea ce nu mă prea așteptam, fiind obișnuită cu răutăcioșii din vechea mea școală, unde reușeai să te integrezi într-un grup abia după luni întregi în care trebuia să le faci pe plac. Întorc capul și mă uit în spatele clasei și îl văd. Mă cuprinde un fior, iar părul de pe ceafă mi se zbârlește când îl văd pe băiatul ăsta, la câteva bănci distanță, care era identic cu cel din visul de aseară, până și tatuajele care îi ies de sub mânecă mi le amintesc exact la fel. Îl privesc uimită minute întregi până când își întoarce și el privirea către mine și mă observă. Pentru o secundă ochii lui îi întâlnesc pe ai mei, dar apoi amândoi ne întoarcem privirile în altă parte. După expresia după fața lui, cred că și el era la fel de uimit ca și mine, sau nu, mai degrabă surprins să mă vadă chiar acolo. Dar pe lângă asta, eu eram și aproape înspăimântată, pentru că trăiam cel mai mare dejà-vu al vieții mele. Băteam darabana în bancă pentru că muream de nerăbdare să mă uit iar în spatele clasei ca să mă asigur că nu mă înșală ochii. Profesoara intră în clasă și nu primește nicio atenție din partea noastră, care deja ne marcasem băncile cu amprenta fundurilor noastre. Râsetele și toată gălăgia încetează deodată când vocea puternică a femeii răsună în toată clasa. Mă așez repede în banca a doua de la mijloc.

Așa, copii, aprope că ţipă ea. Ea este Raven Adams. Cred că ați cunoscut-o deja. Își continuă studiile aici. Și sper ca aici să le și termine.

Femeia cu părul roşu zâmbește la mine și îmi cere sa mă prezint.  Deci, sunt Raven  Adams. Am  17 ani. Am un nume ciudat, știu. De mică, sunt atrasă de mintea umană, mistere neelucidate, fenomene paranormale și tot felul de alte lucruri care mă intrigă.

Ce am zis cu voce tare a fost puțin diferit de ceea ce plănuiam să zic, dar n-aveam de gând să îi fac să creadă că sunt o ciudată venită de nicăieri. Am reușit să bâlbâi chestii despre mine, cum am venit aici, de unde vin și unde stau, dar se pare că nimeni nu a băgat în seamă prea tare ce am zis, pentru că oricum am zis numai prostii. Până la sfârșitul anului, sigur, la fel ca și foștii mei colegi, o să afle de teama mea de a vorbi în fața oamenilor și atunci toţi o să își îndrepte atenţia către mine, numai ca să mă chinuie și mai mult. Toți îmi zâmbesc și aud din spate chicoteli, dar în același timp încerc să ascult discursul doamnei despre programa școlară și pretențiile profesorilor. Din păcate, urechile mele aud doar vocile din spatele clasei.

Și frumoasă și sexy...Minunat.

Întorc capul, ca să-l văd pe Logan care zisese că sunt sexy, dar dau de ochii tipului ăluia. Schițează un zâmbet, iar eu îmi mut repede privirea la Logan- pentru că simt că mă lasă genunchii doar când îl văd cât de real e și când îmi dau seama că la fel de real era și în vis- și îi arunc lui Logan o privire încruntată, urmată de un zâmbet  mai degraba amenințător. Se sună de ieșire, iar eu și grupul lui Grace ne ducem la cantină, unde mișunau adolescenți de toate vârstele, de la 15 la 19 ani, și ne așezăm toți la aceeași masă. În timp ce fetele vorbeau despre rochii și tratamente anti-acnee, Logan îmi atrage atenția ca să mă uit la el. Deși îmi păruse acel gen de băiat miștocar care nu face altceva decât să se uite la funduri toată ziua, cu fața lui de fraier incompetent, începeam să îmi schimb părerea despre el. Ochii îl trădau și fața inocentă nu îl ajuta deloc.

Hei, Raven, se cam uită la tine, nu ți se pare? îmi spune și face un semn din cap, iar eu întorc capul și îl văd pe tip stând cu niște băieți negri din clasele mai mari,  la masă. Exact atunci se întoarce și el. Îmi întorc repede privirea .

N-nu știu, mă bâlbâi.

Mă uit în ochii lui Logan, iar el se uită la mine ca si când m-ar fi ghicit.  Îl văzusem în oră vorbind cu acel băiat, deci mă gândeam că erau prieteni mai buni și poate de asta îl adusese în discuție. Dar mai observasem că, înafară de acei negrii masivi care stăteau cu el în pauze și de Logan, restul copiilor îi ignorau prezenţa. Probabil erau speriaţi de tatuajele și piercingul lui, care îl făceau să pară mai dur.

Îl cheamă Luke, în caz că vrei să știi, dar nu cred că vrei , îmi spune luând o gură din sandwich-ul lui și uitându-se nepăsător la mine, cu ochii lui căprui.  Grace îl vede pe Logan aplecat peste masă ca să vorbească cu mine  și îl întrerupe.

"Logan, mai bine să nu o împrietenim cu cine nu trebuie. Nu cred că e pregătită să își facă un prieten din școala asta. Voi, băieții, sunteți niște sălbătici. Îmi dau seama că Logan și Gracy sunt cei care aduc glumele în grupul ăsta și sunt principală cauză a fericirii celorlalți. Logan și cu mine continuăm să ne privim până când realizez că acest privit cu subînțelesuri era de-a dreptul ridicol și încep să vorbesc cu Grace, dar încă simțindu-i privirea tipului în ceafa mea. Încerc să îl evit cât mai mult posibil pe...Luke, dar în același timp vreau să îmi dau seama dacă doar imaginația mea bogată fusese de vină și doar mi se părea. Ciudat era faptul că atunci când mă uitam la el, observam că el mă privea dinainte. Mereu se întâmpla asta. Niciodată nu ne priveam mai mult de câteva secunde, de parcă încă o secundă în plus ne-ar fi răpit sufletele sau ceva foarte grav. Și de fiecare dată când făceam altceva, simțeam o privire ațintită asupra mea.  Încerc să nu par că mă holbez, dar pur și simplu nu mă puteam concentra la ce spunea profesorul, pentru că îl simțeam acolo. Pur și simplu îi simțeam prezența peste tot și nu știu dacă era deranjant sau nu. Și nu era doar prezența, era privirea lui. Pur si simplu, se uita la mine, iar eu știam asta pentru că dacă nu ar fi fost așa, atunci nu m-aș fi simțit așa de 'în centrul atenției în ochii unei persoane'.

Mă bucur când în sfârșit pleacă din clasă împreună cu Logan, iar eu pot să revin la comportamentul normal. Până la urmă, ziua a trecut fără să am vreo tangență cu el, dar peste tot pe unde mergeam, dădeam de Logan din greșeală, iar unde era Logan, era și băiatul Luke undeva pe acolo, fie că era cu negroteii școlii, fie că nu.  Iar Logan, azi, a fost ghidul meu în școală, arătându-mi unde îmi e vestiarul și toate sălile și laboratoarele importante. Era o școală imensă, atâtea coridoare și scări, uși și dulapuri, și atâția copii, încât atunci când se suna, era o adevărată invazie de adolescenți plini de hormoni, înfometați și obosiți, care vor să ajungă cât mai repede la cantină. Per ansamblu, era

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Alter-Ego

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor