Eu Nu Sunt Dracula: Eu Nu Sunt Dracula, #1

Eu, eu sunt cel pe care Sultanul otomanilor, duşmanul meu de moarte, îl numeşte Kaziglu Bei, şi nu am nimic de zis împotriva acestui nume, şi tot eu sunt cel pe care boierii, trădătorii, hoţii şi criminali îl numesc Ţepeş, şi au şi aceştia dreptate, pentru că eu le aduc moarte groaznică, şi tot eu sunt acela care bagă spaima în sufletul oamenilor şi la adăpostul nopţi vin să le beau sângele, chemându-mă Dracula, dar aceştia nu au dreptate.

Ehei, lume, lume, cât de becisnică şi bolnavă de minte poţi să fii, dar dacă voi aşa mă vreţi Eu am să fiu de zeci de ori mai grozav decât falsităţile pe care le spuneţi voi şi am să vin cu mare, mare putere şi nu am să ezit nici-o clipă ca să vă beau sângele, strop după strop şi nu am să las în corpul vostru nici-o picătură.

Eu, eu sunt Principele Vlad Ion al lll-lea Basarab  şi m-am născut duminică 22 noiembrie al anului 1431 în cetatea Sighişoarei  în casa tatălui meu Vlad-Dragul, fiu nerecunoscut de tatăl său Mircea cel Bătrân, veşnică să le fie pomenirea căci au fost amândoi buni creştini şi apărători de ţară. Măicuţa mea se numea Chiajna (Ileana) şi era fiică de Domnitor, era fiica lui Alexandru cel Bun al Moldovei. Mircea era fratele meu şi primul copil născut în familia noastră şi chiar dacă el era cu zece ani mai mare decât mine, tare drag îmi era fratele meu şi acolo unde era el eram şi eu, şi chiar dacă ani petrecuţi împreună au fost prea puţini, figura lui mi-a rămas adânc imprimată în sufletul meu care a plâns şi a suferit aflând că a fost aruncat în groapă rănit de moarte dar încă viu, iar eu, eu eram departe, prea departe de casă ca să îl pot ajuta...

Al doilea frate era Vlad Călugărul, dar îmi era frate numai după tată, mama lui era o brăileancă  şi nu ştiu să vă spun dacă se născuse înaintea mea sau după mine.

Acest frate vitreg a încercat să mă doboare de pe tronul ţării, dar eu, eu nu îl condamn, era dreptul lui să îşi încerce norocul şi să îşi ceară coroana, dar nici eu nu sunt de condamnat pentru că l-am căutat de trei ori ca să îi curm zilele şi aş fi făcut-o răsuflând uşurat, dar acest frate avea zile de la Dumnezeu şi va domni mai mult decât mine căci era scris să domnească peste ţara tatălui său.

Radu era al treilea frate ,mama lui fiind o Mușatină.Era mai mic decât mine şi era foarte şiret,nu l-am urât şi nici nu l-am considerat un duşman deoarece pentru mine era ca un străin.Pentru mine nu exista, cu toate că a venit asupra mea de atâtea ori cu armata Sultanului ca să mă doboare, dar prin luptă, prin luptă dreaptă nu a reuşit nimeni să mă doboare, însă Radu care va fi cunoscut ca Radu cel Frumos va domni şi el căci era os domnesc şi avea tot dreptul să se aşeze pe tronul ţării dovedindu-se un bun domn. Dar mulţi, tare mulţi au strigat că erau fii tatălui meu care îşi dăduse sufletul luptând alături de fratele meu Mircea, murind unul lângă celălalt, tată şi fiu fiind îngropaţi în aceeaşi groapă de acelaşi criminal care va plăti, va plăti cu vârf şi îndesat  iar eu voi fi judecătorul şi cel care va executa pedeapsa. Moartea le va fi foarte lentă şi groaznică. În puţinii ani trăiţi în sânul familiei mele am simţit dragostea şi mângâierea mamei mele, am simţit prietenia fratelui meu Mircea şi protecţia tatălui meu Vlad Dragul şi m-am simţit respectat ca un adevărat prinţ. Ani şi ani de zile am rămas ca zălog la curtea Sultanului.Nu aveam să mai revăd nici unul din chipurile atât de dragi mie, erau morţi cu toţii, ucişi prin trădare, ucişi din invidie, ucişi de oameni cu sufletul vândut... dar şi eu am să îmi vând sufletul. Multe am mai învăţat la curtea Sultanului, căci erau acolo tot felul de învăţaţi şi cunoscători, linguşitori şi trădători, preoţi  şi oameni cu puterea minţii, dar mai ales erau mulţi, foarte mulţi luptători neînfricaţi, adevăraţi războinici  demni de gradul şi rangul pe care îl ocupau în armata puternicului Imperiu Otoman.

Radu era şi el zălog la curtea Sultanului, dar el nu jurase tatălui meu aşa cum am făcut  când m-am oferit ca zălog în locul fratelui meu Mircea,eu  jurasem să nu fug, căci dacă fugeam de la curtea Sultanului familia mea venea ucisă de călăul Sublimei Porţi, aşa că am rămas până când am aflat de moartea celor dragi mie, iar de fugit am fugit de unul singur, Radu se dăduse cu turcii.

În fuga mea înspre ţară am reuşit să găsesc aurul ascuns de tatăl meu, locul unde era ascuns îmi fusese descris într-unul din multele răvaşe trimise de fratele meu Mircea  şi în trei zile aveam sub comanda mea o armată de mercenari inclusiv de dezertori  turci și am lovit pe cel care ocupa tronul când somnul îi era mai dulce, dar şi mai dulce a fost senzaţia pe care am simţit-o când m-am aşezat pe tronul ţării mele.Eram atât de tânăr şi de ambiţios iar cele două luni de domnie era doar începutul, căci am simţit imediat gustul amar când a trebuit să fug, să fug pentru că m-am găsit de unul singur în faţa unei oştiri, dar nu am considerat-o fugă ci o retragere, o retragere temporară. De la această vârstă când nu aveam nici optsprezece ani am început să mă lupt cu spada în mâna stângă, înfruntând tot felul de duşmani, fie că eu eram de unul singur şi ei erau cu zecile, nu ştiam ce înseamnă frica, nu ştiam să mă dau în lături .Am înfruntat duşmanul fără să ezit o clipă, şi l-am înfruntat pe pământul ţării mele sau al Constantinopolului, pe pământ sârbesc şi cel unguresc, am ajuns să lovesc duşmanul pe pământul Moldovei călcând toate hotarele care se învecinau cu cel al ţării mele cunoscând oşteni şi generali viteji ca nişte lei.Am cunoscut prinţi şi Domnitori şi am avut norocul să îl cunosc pe cel care se numea Iancu de Hunedoara, oştean, general, ajuns la comanda unui Imperiu, cel mai înalt rang pe care un oştean îl poate visa.

Am trăit mulţi ani la umbra acestui gigant, la dreapta acestui demn apărător al creştinilor  pentru care m-am luptat în atâtea şi atâtea lupte aducându-i mereu capul celor care îi erau duşmani,  iar când lui i s-a părut că eu eram nu numai viteaz dar şi destul de înţelept, m-a ajutat să mă întorc la casa părintească şi să mă aşez din nou pe tronul ţării mele, lucru pentru care eu îi rămân mereu recunoscător iar în sufletul meu Iancu de Hunedoara are locul lui pentru totdeauna, el mi-a ţinut loc de tată. Devenisem un om crud şi necruţător cu duşmanul, dar cu judecata dreaptă, ajutând pe cel nevoiaş şi harnic  însă pedepsind pe cei leneşi şi făţarnici, pe judecători şi dregători corupţi, curăţasem ţara de hoţi, cerşetori, negustori strâmbi, vraci şi tot răul care se afla pe pământul ţării mele.Răzbunasem moartea tatălui şi fratelui meu, am trecut prin sabie sute de boieri trădători şi făţarnici, am început să îi trag în ţeapă pe toţi duşmanii mei şi într-una din campaniile mele nu am ezitat să ajut şi să pun pe scaunul Moldovei pe vărul meu Ştefan cel Mare, care se afla alături de mine din anul 1448, şi tare mult ţineam unul la celălalt. Când am văzut că nimeni nu mă ajută să îmi apăr pământul mi-am vândut sufletul şi la adăpostul întunericului am intrat şi am lovit cortul Sultanului aşezat în mijlocul taberei sale care număra sute de mii de ieniceri, iar eu lovisem doar cu cinci mii de cavaleri aleși de mine şi tare rău mi-a părut că nu l-am găsit acasă pe măritul Sultan, l-aş fi salutat aşa cum i se cuvine unuia de rangul lui...

Ca orice Domn mi-am apărat ţara şi tronul, casa şi familia, căci aveam soţie şi aveam şi fii iar pe unul dintre ei îl numisem Mihnea, cunoscut ca Mihnea cel Rău şi va domni şi el şi fiul lui, Mircea al ll-lea.

Am purtat războaie cu turcii şi cu cei care îmi cereau tronul, am lovit pe târgoveţi şi pe dregători care nu se mulţumeau cu ceea ce aveau şi m-am alăturat armatei creştine dar nu am reuşit să fiu pe placul călugărilor şi al popilor, nesuferinţă reciprocă, nici ei nu-mi erau pe plac, dădeau valoare averilor asuprind pe mulţi dintre supuşii mei de aceea i-am şi lovit în casa lor fără să am regrete. Erau cu toţii graşi şi roşii în obraz cu toate că spuneau să ţinem post, şi ca drept răzbunare m-au descris ca pe un demon, un  demon atât de urât la chip şi atât de hain la suflet.

De la această descriere multă lume a schimbat titlul de Cavaler din Ordinul Dragonului, acordat tatălui meu însuşi de regele Sigismund de Luxemburg, în supranumele de Draculea.

Dracul, Diavolul, nu are nici-o asemănare cu Dragonul, însă trebuie să recunosc că dragonul are un aspect înspăimântător,  inspiră frică, teamă, tocmai de aceea a fost ales ca simbol al ordinului şi ca nume.

Am domnit fără să am regrete pentru tot ce am făcut, nu m-am simţit mai tare şi mai mare decât alt fiu al pământului meu, însă aveam orgoliul meu pentru că eram os Domnesc, eram un principe, şi din nou nori negrii s-au abătut asupra mea şi am fost din nou lovit pe la spate, lovit prin trădare, şi am fost închis şi ţinut sub ameninţare pentru 12 ani de zile de către fiul lui Iancu, acest fiu era regele imperiului austro ungar şi se numea Matei Corvin, dar a făcut o mare greşeală ţinându-mă sub tăişul sabiei pentru atâta amar de timp iar când şi-a dat seama de câtă nedreptate mi-a făcut, s-a căit tare mult atât el cât şi vărul meu Ştefan cel Mare care în momentul arestării mele îmi refuzase ajutorul. Și-au adus  aminte de mine doar  când erau cu apa până la gât şi m-au eliberat, m-au pus din nou pe tronul ţării mele, mi-au dat ostaşi şi arme, mi-au dat aur şi animale, îmi recunoşteau supremaţia ca bun conducător de oşti şi neînfricat războinic.

De data aceasta toată negreala din sufletul meu am revărsat-o asupra duşmanului, pierzându-mi uneori cumpătul şi speriindu-mă de mine însumi, atât de groaznic devenisem încât îl speriasem chiar şi pe „Ducăse-n pietre" în persoană.

În toţi anii mei de viaţă, am fost închis de cei care conduceau pământul.Am fost închis pentru că aveau frică de mine, ştiau că eu,  un Principe pot să îi dobor pe ei care conduceau Imperii.Am pierdut pe cei dragi, pe cei credincioşi şi viteji dar mi-am pierdut şi sufletul, căci dacă aş mai fi avut unul , nu aş fi putut să fac ceea ce am făcut.

Aceasta a fost a treia şi ultima oară când m-am urcat pe tronul ţării.Am reuşit să rămân drept în faţa duşmanului fără să mă îndoi, fără să mă feresc de-ai ţine piept  şi era iarnă, iarnă friguroasă ,în preajma Crăciunului, când am pornit din nou cu oastea mea de pui de lupi ca să înfrunt pe Laiotă, unul care se trăgea tot din spiţa Basarabilor, acesta îmbătrânise şi nu reuşise să se bucure prea mult de tronul ţării de aceea acum venea cu o armata alcătuită din tot felul de mercenari, trupe de la alţi domnitori invidioşi pe casa mea şi avea şi trupe date de Sultanul Otoman.Ei erau cu zecile de mii, iar eu cu vitejii mei eram doar câteva mii. Cruntă a fost ciocnirea dintre noi şi zecile de mii.Primii oşteni căzuţi au colorat zăpada care acoperea câmpul de luptă și când primele raze ale soarelui luminau  locul luptei  noi nu mai eram cu miile  iar când au fost trecute orele prânzului  îmi sângerau  rănile pe care mi le făcuseră duşmanii.În jurul meu căzuseră mii de soldați duşmani dar din miile mele de viteji care începuseră lupta alături de mine  se mai puteau număra doar câteva sute, ceilalţi muriseră cu arma în mână şi cu duşmanul care plătea înzecit pentru fiecare pas pe care îl făceau înainte, şi mai înainte ca soarele să se ascundă din nou şi totul să se întunece, inima mea sângera fără să fie atinsă de tăişul vreunei săbii.În jurul meu s-a strâns ultimul grup de viteji, în faţa noastră s-au strâns câteva mii de iatagane, alcătuind un zid de fier care s-a repezit înspre noi hotărâţi ca să ne hăcuiască,și poate că aceștia ar fi reușit dar  în mai puţin de un sfert de ceas totul s-a întunecat iar ochiul omului nu reuşea să vadă un pas mai încolo, însă eu, eu şi ultimii mei viteji...

Aşa mi-a povestit Principele nostru despre viaţa lui, însă pentru mine care nu sunt un scriitor de profesie iar aceasta fiind prima carte, primul roman pe care îl scriu, sunt conştient că nu  voi reuşi să fiu pe înţelesul celor care o vor răsfoi în mare grabă dornici de a-şi spune critica, dar în același timp mai cred că cei care vor citi această carte până la sfârşit  au să înţeleagă că am scris-o cu o singură dorinţă în suflet, încercând să îl descriu pe tânărul nostru principe Ioan Vlad Basarab, cunoscut ca Vlad-Ţepeş pentru că îşi trăgea duşmanii în ţeapă, sau Dragulea în memoria poporului roman, Kaziglu Bey în memoria otomanilor, dar în nici un caz poporul nu îl cunoştea sau poreclea cu supranumele de Dracula.Acest supranume îi vine suprapus, şi aici îi acuz pe cei care aveau datoria să apere numele acestui demn fiu al poporului, însă aceştia, într-o complicitate care denotă fie lipsa de respect faţă de meritele principelui Vlad, fie din lipsă de respect faţă de eroi poporului român, au continuat şi continuă să îl cheme  cu aceeași  mândrie prostească aşa cum îl numesc toţi: Contele Dracula.

Vreau să văd dacă un personaj politic sau militar, un actor sau un simplu om de rând îşi schimba numele de familie chemându-se Dracul.Haideţi să fim serioşi, nu există pe tot globul pământesc o persoană care să se cheme Dracul ... Acest Dracula  Vampirul era una dintre înspăimântătoarele creaturi ale infernului, un duh necurat care bântuie pământul Transilvaniei  sugând sângele oamenilor printr-o muşcătură care venea dată pe vena jugulară (venele de pe gât). De menţionat este faptul că asemenea lucruri se întâmplau numai şi numai noaptea iar înspre dimineaţă, creatura înspăimântătoare se întorcea în cavoul său, lăcaş întunecat, care îl ferea de lumina zilei pentru că aceasta l-ar fi putut distruge  incendiindu-l, făcându-l să ardă ca o făclie.

De ucis putea fi ucis doar cu un ţăruş de stejar sau de frasin, care venea înfipt în inima corpului fără de linişte, sau împuşcat cu gloanţe de argint, fie că aceasta se întâmpla pe timp de zi sau în toiul nopţii, aveau acelaşi efect.

Deci, făcând descrierea acestei creaturi vă întreb pe toţi cei care aţi scris că exista  o asemănare între un vampir  şi un Dragon, care este această asemănare? Să nu îmi spuneţi că şi Dragonul vine la miezul nopţii şi îţi suge sângele că mă faceți să râd!.

Dar se povestesc atâtea şi atâtea lucruri fantastice despre tot felul de creaturi, care mai de care mai grozave şi mai înspăimântătoare, iar eu dragii mei cititori, pentru că îmi amintesc cu cât nesaţ şi cu câtă nerăbdare citeam poveştile cu Feţi-Frumoşi şi cu Zmeii cei răi, cu Muma Pădurii şi cu urâta Baba Cloanţă-Cotoroanţă, la vârsta când eram copil, am să vă las şi pe voi să vă bucuraţi de acele povestiri fără vârstă, lăsându-vă pe voi să decideţi dacă acestea au existat sau nu. Însă de un singur lucru vă pot asigura, şi pot să o spun (băgând mâna în foc); Vlad-Tepeş-Dragulea Basarab, a existat cu adevărat şi a domnit de trei ori peste pământul şi poporul român, nu era un vampir, nu era un adept din cultul sângelui, şi nu era mai crud decât alţi conducători de ţară, care nu se luptau aşa cum o făcea el pentru apărarea pământului şi poporului său,dimpotrivă,aceștia  erau invadatori care aduceau cu ei moarte şi distrugere.

Însă cât priveşte modul prin care îi ucidea pe adversarii politici, funcţionarii corupţi,pe  leneşi, hoţi sau soldați care îi invadau ţara, îl situează pe primul loc în istoria ţării iar numele lui rămâne întipărit în memoria pământenilor, fie că aceştia îl onorează sau nu.

Vlad se naşte în casa domnească a familiei de la Sighişoara în annum domini, 1431, duminică 22 noiembrie, în zodia Săgetător. Era fiul Doamnei Chiajna-Ileana (fiica domnitorului Alexandru cel Bun al Moldovei) şi a lui Vlad al ll/ea Basarab, cavaler al Ordinului Dragonilor  de unde şi supranumele Dragul, care la rândul său era fiul marelui Mircea cel Bătrân. Deci Vlad-Ţepeş (Dragulea) era fiul lui Vlad Dragul şi nepotul lui Mircea cel Bătrân.De altfel, familia Basarabilor (Dăneşteni, Draguleşti, Craioveşti, Creţuleşti) era foarte numeroasă şi puternică având un rol destul de important în istoria ţării noasrte. Vlad mai avea alţi doi fraţi, Mircea care era mai mare decât el şi Radu (fără să ţinem cont de toţi copii din flori pe care atâtea şi atâtea Ţiitoare îi declarau ca fruct al dragostei de o noapte cu Domnitorul Ţării, aşa cum era Vlad Călugărul, din zona Brăilei, aparţinând Creţuleştilor, de altfel nici Vlad Dragul nu a fost recunoscut oficial ca fiu legitim de Mircea cel Bătrân).

De mic copil Vlad demonstrează o deosebită putere fizică şi o personalitate cum rar se putea întâlni la copiii din timpurile acelea, în acelaşi timp demonstrează un enorm interes armelor şi tacticilor de luptă.Petrece mult timp între oştenii şi înţelepţii de la curtea domnească, în restul zilei era destul de tăcut şi de singuratic, iar dacă se găsea în compania altor copii de vârsta lui, care de obicei erau fii de nobili, boieri sau alţi domnitori veniţi în vizită la curtea tatălui său, părea un copil plictisit şi fără chef de joacă, însă cei care îl cunoşteau ştiau că Vlad nu îşi pierdea timpul cu jocurile copiilor de curte, jucăriile lui erau armele.

În jurul anului 1442, Vlad îl însoţeşte pe tatăl său la curtea Sultanului.Amândoi aveau presimţirea că unul dintre ei nu se va mai întoarce acasă, şi că erau ultimele clipe pe care le petreceau împreună. Răul începea să câştige în faţa binelui. Pentru a-şi asigura ajutorul domnitorului Valah, Sultanul îl reţine pe micul Principe Vlad, ca zălog la curtea lui, tatăl său întorcânduse în ţară cu inima frântă de durere. Fiul său preferat, cel care ar fi trebuit să îi urmeze pe scaunul de domnie, se oferise el însuşi ca ostatec la curtea marelui şi puternicului Sultan. Prin gestul său, tânărul principe îi salvase viaţa şi făcea primul său sacrificiu pentru binele ţării şi al poporului, gest care denotă siguranţă, optimism, spirit de sacrificiu, curaj şi deosebitul sânge rece care îl vor caracteriza şi însoţi pentru tot restul vieţii sale.

Anii petrecuţi la curtea Sultanului îi îmbogăţeşte cunoştinţele politico-militare despre cum trăiesc şi cum gândesc turcii, despre pregătirea şi modul acestora de a purta războaiele, dar leagă prietenie cu mulţi cărturari, înţelepţi, scamatori, magi şi luptători, de la care învăţă foarte multe lucruri. În anul 1447 Vlad rămâne orfan, tatăl său şi fratele lui mai mare, Mircea, fiind ucişi cu brutalitate pe dealurile de lângă Bălteni şi multe „guri rele" spun că regele Iancu de Hunedoara avea un amestec în această oribilă crimă. Câteva luni mai târziu cad uciși în capcanele mercenarilor mulți membri din familia sa, cei care scapă cu viaţă din mîinile duşmanilor se retrag pe la alte curţi domneşti ascunzându-se.

Tânărul principe suferă foarte mult în urma morţii tatălui său la care ţinuse atât de mult, şi când află că familia lui fusese aproape nimicită cade pradă furiei, mintea începe să i se întunece iar dorinţa de-a  se răzbuna pe cei care îi uciseră tatăl îi umplu sufletul.

Pe Radu,fratele său vitreg ,  nu îl stăpânea același sentiment și dorintă de răzbunare.Cu toate că era zălog şi el la curtea Sultanului acest fapt nu îl descuraja să își facă planuri de viitor, şi pentru că era un tânăr cu trăsături foarte fine şi delicate va avea porecla de Radu cel Frumos, dar era un individ cu un caracter slab şi cu apucături depravate, lucru pe care îl demonstrează încă din anii de la curtea Sultanului unde obține  multe favoruri şi avantaje şi reuşeşte să îi smulgă acestuia promisiunea de-al ajuta să ocupe scaunul de Domnie al Ţării Româneşti.

Vlad fuge de la curtea Sultanului. Se spune că fuga lui Vlad este legată de un moment de slăbiciune din partea marelui Sultan iar „modul" rocambolesc prin care scapă de la curtea acestuia, demonstrează de ce era în stare tânărul Principe, care odată întors acasă, reuşeşte să-l înfrângă, dar fără să  îl ucidă pe cel care ocupase tronul ţării de unde se retrage în Moldova lui Ştefan, după ce a stat pe tronul ţării aproape trei luni de zile (probabil august-noiembrie) 1448, (an bisect).

Puțin,prea puţin timp pentru a putea demonstra calităţile sale de militar şi de conducător, însă destul de mult pentru a băga spaima în mulţi dintre duşmanii familiei sale şi în soldați  turci pe care îi considera duşmani de moarte ai ţării sale şi ai creştinătăţii. Sfârşitul anului 1448 şi până în octombrie 1450 este pribeag la curtea vărului său Ştefan, fiul lui Bogdan al doilea, aici îl cunoaşte pe Iancu de Hunedoara; În anul 1451, Vlad şi Ştefan scapă cu viaţă în urma trădării de la curtea Moldovenească şi se retrag în Transilvania, la curtea puternicului rege Iancu de Hunedoara. Sunt ani de zile în care Vlad participă alături de marele rege Iancu, la multe campanii militare. Aşa începe să fie cunoscut de generalii cei mai importanţi ai armatei, de diverşi nobili de la tot felul de curţi regale, de preoţi şi cărturari, care după ce lau cunoscut  au început să se teamă de el.

Întotdeauna Vlad îndemna soldații care luptau alături de el să fie cruzi cu adversarul lor, spunându-le să înzecească proverbul Dinte pentru dinte şi ochi  pentru ochi. În anul 1453, cade Constantinopolul, luând numele de Istanbul, tânărul Vlad participă la apărarea marelui Constantinopol, cu un mic grup de oşteni credincioşi care i-au slujit pe tatăl său, printre care se afla şi Toma ,oştean neînfricat şi om de încredere de-al tatălui său.

Cu această ocazie ucide foarte mulţi turci în moduri înspăimântătoare și  reuşeşte  ca prin minune să scape de un atac prin surprindere dat de un grup de solgați români, trimişi de cel care ocupa tronul Valahiei în acel moment.

În anul 1456, 22 august (an bisect), Iancu de Hunedoara, îşi onorează cuvântul şi îl ajută pe Vlad să ocupe tronul ţării, în felul acesta îi mulţumea tânărului şi nerăbdătorului principe, care îi devenise foarte bun prieten dar şi un aliat de nădejde. Adevărul este că regele avea planuri mari cât priveşte destinul principelui pentru care nutrea aproape sentimente părinteşti, deseori în comportamentul tânărului se revedea el mai înainte de a fi ales rege al Imperiului, dar regele va muri cu vreo zece zile înaintea înscăunării lui Vlad. Dan Vladislav, duşmanul de moarte al tatălui său vine decapitat de tânărul principe.Încep să umble în toată Europa veşti despre grozăviile şi cruzimea de care dădea dovadă principele Vlad. La întrebarea unui preot cât priveşte tragerea în ţeapă, îi răspunde acestuia făcând aluzie la toţi cei care au murit crucificaţi, în plus el nu putea folosi acel mod de a ucide pentru că îi amintea mereu de cum fusese răstignit Cel care venise în pace.

Toată Europa îi asociază apelativul de Ţepeş, dar erau mulţumiţi de el pentru că era un obstacol greu de trecut pentru armata Sultanului. Pe plan intern instaurează ordinea şi legea, pedepseşte cu moartea pe judecătorii corupţi, pe hoţi şi tâlhari, încurajează comerţul cu negustori locali şi străini, uşurează ţăranii de taxele care îi sărăceau, însă cere ajutorul poporului pentru al susţine în cheltuielile pentru menţinerea oştirii. Un mare cărturar italian din acele timpuri scrie: Nu este loc mai sigur pentru punga cu galbeni a unui negustor, decât drumurile din ţara acestui tânăr  şi viteaz principe Vlad care și-a ales ca simbol de siguranţă şi linişte în ţara sa, o cupă de argint, pe care o pusese la gura unui izvor  cu care trecătorii puteau să bea din apa rece şi proaspătă, astâmpărându-şi setea, scriind pe exteriorul ei urmatoarele cuvinte  spuse  chiar  de principele Vlad, Când nu veţi mai putea să vă astâmpăraţi setea cu această cupă la acest izvor ,puteţi fi siguri ca eu nu mai sunt Domnul acestui popor.

În anii de domnie care urmează va ordona construirea şi reconstruirea (reparaţii generale) a câtorva mănăstiri: Strejnicul, Turnu şi Comana de pe râul Neajlov. Ridică cetatea Curtea de Argeş şi cea de la Poienari, întăreşte Târgoviştea şi Cetatea Dâmboviţei, reface şi întăreşte Curtea Domnească din Bucureşti, organizează armata regulara a ţări, care număra nu mai mult de treizeci de mii de oşteni, însă pregătirea, instruirea şi disciplina de care dădeau dovadă aceşti oşteni, arată că buturuga mică poate să răstoarne carul mare. Una dintre calităţile cele mai importante ale acestor oşteni din armata lui Vlad, era cinstea care se completa onoarei, corectitudinii şi spiritului de sacrificiu pe care Vlad a cultivat-o în sufletul şi conştiinţa neînfricaţilor luptători, demni apărători de glie şi de neam care la rândul lor îşi vor învăţa şi instrui fii şi nepoţii, transmiţându-le valorile pe care le învăţaseră de la Principele lor.

Deseori ,Vlad dormea în corturile oştenilor, prânzea împreună cu ei  sau se amesteca printre simplii oşteni  care făceau de pază și de multe ori Vlad le lăsa recompense în galbeni, fără ca aceştia să ştie cine era binefăcătorul lor.

Şi printre cei mai de seamă şi destoinici oşteni, se afla şi unul care era un neîntrecut luptător şi arcaş, se numea Ion, ajuns căpitan de oşteni, acesta va ajuta mult la dăinuirea Ordinului Ţeparilor, înfiinţat de Domnul său.

În anul 1457, odată cu moartea regelui Iancu de Hunedoara campania împotriva turcilor se destramă, greşeală pe care principele Vlad o condamnă cu voce tare în prezenţa celor care rămăseseră să comande armata fostului şi viteazului rege. Tot în acest an îl ajută pe vărul său Ştefan, din neamul Muşatinilor dar care va fi cunoscut în istoria ţării cu supranumele de Ştefan cel Mare, să ocupe tronul Moldovei. Îi prinde pe ultimii boieri vinovaţi de moartea tatălui şi fratelui său, pe care îl aruncară în groapă când era încă în viaţă. Moartea boierilor este groaznică, printre aceştia se afla şi boierii Sârbu, Oancea şi Dumitru Pahulea.

Toma, oşteanul de încredere de al tatălui său vine avansat în gradul de general de oaste. Acesta este mereu alături de Vlad.La insistenţele multor demnitari îi iartă pe Sibieni şi pe Braşoveni şi face pace cu ei chiar dacă fratele său vitreg, Vlad Călugărul îi scapă printre mâini în atacul dat împotriva Sibienilor trădători, după ce îi lovise la fel de crunt şi pe Braşoveni.

În anul 1458, Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, urmează pe tronul imperiului austro ungar, şi chiar dacă va fi amintit ca un mare rege, nu se poate totuşi spune ca era la fel de capabil şi de viteaz ca şi tatăl său. Va reuşi cu mare dificultate şi cu destule renunţări ca să păstreze ceea ce moştenise, adică graniţele marelui Imperiu .

Vlad-Ţepeş mută capitala ţării la Bucureşti, dar cetatea Târgoviştei care fusese la rândul ei Cetate de Scaun, rămâne la fel de importantă; Primul masacru al boierilor trădători, aceştia erau  în număr cam de patru-cinci sute, iar ziua când vor fi executaţi era chiar când se sărbătoarea Sfintele Paşte. Mulţi Domnitori au condamnat şi ucis pe nobilii şi boierii propriilor curţi, însă Vlad, prin modul înfricoşător prin care îi ucise pe aceşti boieri , îi întrecu pe toţi;

Anul 1459 - primăvara acestui an era destul de călduroasă aşa că se îndreptă înspre Bucureşti unde verifica cum se desfăşoară lucrările de la Curtea cea Nouă. Vine înştiinţat că boierul Albu cel Mare s-a îndreptat cu trupe turceşti şi de strânsură înspre Tîrgovişte, atacând-o. Vlad se întoarce cu repeziciune şi loveşte fără milă atacatorii Curţi Domneşti ucigându-i aproape pe toţi, singurul care îi scapă este cel care comandase atacul, adică Albu cel Mare care vroia să devină Domn.Neştiind să se mulţumească că a scăpat cu viaţă, bogatul boier cade în mâna lui Vlad, care îl ucide pe el şi pe aproape toată familia lui; Anul 1460, (an bisect) - vine atacat şi aproape distrus târgul Braşovului, atacul fiind condus însuşi de Vlad Ţepeş şi imediat atacă prin surprindere şi târgul Făgăraşului unde aflase că trăsese fratele său vitreg Vlad Călugărul, dar se pare că acesta avea zile încă de trăit, scăpând din nou, i se pierde urma; Anul 1461 - Vlad-Ţepeş declanşează campaniile Dunărene împotriva lui Mahomed al ll-lea, demonstrându-se foarte periculos. Vine ucis Hamza-Paşa împreună cu prefăcutul Catabolinos Grecul, şi cu un grup de patru sau cinci mii de ieniceri, vor fi traşi cu toţii în ţeapă în apropiere de cetatea Târgoviştei şi spre uimirea tuturor, Vlad trece la atac eliberând cetatea Giurgiului, demonstrând încă odată că cea mai bună apărare era atacul, vorbe foarte înţelepte.Sfârşitul iernii destul de grele al acestui an o petrece la Giurgiu.

Anul 1462 - Vlad îi trimisese un hrisov regelui Matei prin ofiţerul său Radu, înştiinţându-l că el va porni război cu turcii, ceea ce și face.În primăvară îl distruge pe Mahomed-Paşa Grecul, care trecuse Dunărea cu optsprezece mii de ieniceri şi avea ordin de la Sultan să aşeze doar tabăra şi să aştepte, însă acesta nesocoti ordinul, iar când începu să ardă şi să prade primele trei sate Dunărene, este atacat de Vlad care se afla în fruntea a  doar şase mii de călăreţi.

Dintre turci scapă o mână de oameni în frunte cu Paşa Grecul. Cam pe la mijlocul lunii mai Sultanul trece Dunărea şi la începutul lunii iunie declanşează războiul invadând ţara. După răsunătoarea victorie împotriva turcilor, cum sunt cele de la Turnu şi cea de la Giurgiu, dar şi după Atacul de Noapte din noaptea de Duminică spre Luni, 16/17 Iunie, când cinci mii de călăreţi conduşi de neînfricatul principe care era regizorul şi actorul principal al acestui episod, atacă după miezul nopţii incendiind şi lovind tabăra invadatorilor  ucişi fără milă.Luați prin surprindere,speriați și confuzi pentru că oșteni lui Vlad erau îmbracați în uniforme asemănătoare cu ale lor,turci continuară a se ucide între ei pentru încă două trei ceasuri. Abia la primele lumini ale dimineţii de Luni 17 Iunie, turcii au reuşit să înţeleagă trucul ghiaurului şi au încetat măcelul, dar era târziu, prea târziu, tabăra Sultanului a fost aproape distrusă iar Sultanul însuşi a scăpat ca prin urechile acului, dacă s-ar fi aflat în cortul lui ar fi fost ucis sau luat pe sus de oamenii lui Vlad, dar spre norocul lui se afla în cortul unui general de-al său, unde chefuia fără să bănuiască cât curaj avea cel pe care îl avuse în mâinile lui ca zălog.

Vlad-Ţepeş pierde foarte puţini incursionişti, însă turcii au pierdut foarte mulţi căpitani, ofiţeri şi generali, erau complet demoralizaţi.

Cu toate că Vlad nu era catolic cere ajutor Papei Pius al II-lea de la Roma, care era entuziast de vitejia principelui valah şi răspunzând la cererea acestuia îi trimite un însemnat ajutor în galbeni de aur  şi o lungă scrisoare prin care îl sfătuia să fie mai îngăduitor, iar duşmanului să îi dea o moarte mai puţin grozavă. Însă ura boierilor trădători, răutatea negustorilor Braşoveni şi Sibieni, avariţia unor preoţi şi chiar şi a tânărului rege , Matei Corvin, este prea mare, cu pretext că principele Valah a trădat, îl capturează mişeleşte pe 21 noiembrie 1462 şi îl întemniţează, mulţumind pe toţi cei care şi-au dorit acest lucru, acuzându-l cu tot felul de minciuni şi chiar de tot felul de diavolerii. Tot aurul trimis de înţeleptul Papa de la Roma, vine confiscat şi împărţit între acuzatori.Pentru viteazul şi destoinicul principe vor fi ani lungi de suferinţă şi durere, ani în care răbdarea şi puterea interioară îi sunt puse la grea încercare, aşa cum s-a întâmplat la curtea Sultanului;

Anul 1475 - este anul când regele Ungariei, Matei Corvin, dându-şi seama de greşeala pe care a făcut-o, încearcă în extremis să o repare. Se ştie că în tot acest timp Vlad, a locuit la Buda, Visegrad şi că s-a căsătorit cu frumoasa Elena (Ilona Szilagyi, fiica baronului şi bunului său prieten Mihail Szilagyi), iar în luna martie i se permite întoarcerea acasă,redându-i-se toate titlurile şi puterile.

Principele Valah înţelege şi îşi dă seama cine îi sunt prieteni şi cine îi sunt duşmani, rămâne pe scaunul ţării mai mult de şapte luni, timp în care îşi face un măreţ plan, îi va lovi întâi pe turci până la distrugerea completă, dar cu ajutorul lui Matei Corvin, pe care îl va pedepsi  imediat după aceea, aşa va da fiecăruia ceea ce li se cuvine. Reorganizează armata ţării în timp foarte scurt şi împreună cu oştenii care îi rămăseseră la fel de credincioşi în toţi aceşti ani de zile, se aruncă în luptă împotriva turcilor cu acelaşi succes de odinioară, dar demonstrând o ferocitate şi o cruzime cum nu se mai văzuse până atunci.

Acestea sunt datele cronologice cele mai importante, care sunt destul de greu de stabilit pentru enorma confuzie de teze, surse, idei şi presupuneri contradictorii pentru că documentele originale cele scrise de cronicarii vremii fiind destul de puţine şi aproape toate aflându-se în bibliotecile altor ţări. Însă  tot ceea ce a construit şi a realizat prin luptele şi războaiele pe care le-a susţinut şi le-a biruit, tânărul şi cutezătorul principe Ion Vlad  Basarab, a contribuit la uniunea, înstărirea, dezvoltarea şi independenţa României ca Stat modern şi cu puterea centralizată, având capitala la Bucureşti, de pe acele timpuri şi până în ziua de astăzi.

Gândirea ascuţită şi inima neînfricată a tânărului geniu militar  a fost recunoscută de toţi oamenii importanţi ai timpului, în urma campaniilor militare prin  care a reuşit să pună în mare dificultate enorma armată otomană compusă din două sute cincizeci de mii de oşteni, iar el având la dispoziţie doar treizeci de mii de oşteni şi dacă ar fi fost ascultat ar fi putut să atace chiar şi Istanbulul pe care îl puteau cuceri. Turci erau sleiţi de puteri, armatele lor erau împărţite şi la distanţă destul de mare una de alta, mai era şi avantajul că Vlad cunoştea destul de bine zona, iar soldați regelui Iancu şi oșteni români se simţeau entuziaşti, însă nu şi generalii regelui, care îl invidiau şi chiar se temeau de el şi de curajul pe care îl arăta.

Ar fi multe, foarte multe de spus pe seama principelui Valah, Vlad-Ţepeş, care în cei patruzeci şi cinci de ani a petrecut mai mult de jumătate din aceştia în temniţele regelui de la Buda sau, sub tăişul iataganului la curtea Sultanului. Anii de Domnie au fost puţini şi zbuciumaţi, plini de momente de cumpănă, umbre şi lupte, lupte pe care le dădea cu tot felul de adversari sau duşmani, însă uneori părea că se luptă cu toate duhurile necurate iar o parte din el se lupta alături de acestea împotriva lui.

Adeseori se găsea de unul singur, abandonat chiar şi de cei pe care îi ajutase de atâtea ori, însă poporul, poporul român îl ştie şi și-l aminteşte ca pe un fiu drag, apărător de neam, de ţară şi credinţă, iar supranumele de Contele Dracula-Vampirul, il va da mintea puţin şubredă a unui mărunt şi insignificant  scriitor, care poate să fi avut vreun vis urât, sau o fi băut vreun pahar de scotch în plus... Iar cât priveşte moartea principelui, umblă foarte multe poveşti. 1476, (an bisect) - Duminică 15 Decembrie, trădătorul Laiotă cel Bătrân, un unchi de-al său, îl atacă fiind susţinut de o importantă armată turcă. Cele două armate s-au izbit cu toată  forţa, lupta era crâncenă şi pentru mai mult de un ceas nu se ştia cine va ieşi învingător: mulţimea turcilor şi a trădătorilor sau mâna de oşteni neînfricaţi ai principelui. Dar şi de această dată, Vlad se aruncă în luptă ca un Dragon pârjolind totul în jurul lui. Pe la orele prânzului izbânda era de partea principelui care se retrage pe o colină ceva mai înaltă pentru a vedea cum vin ucişi ultimii trădători şi oşteni turci. Mulţi cronicari susţin că tocmai atunci, în acel moment de mulţumire sufletească, Vlad ar fi fost ucis mişeleşte şi decapitat de un grup de boieri răzbunători, căpăţâna lui ar fi fost trimisă la Poarta Sultanului iar corpul tăiat în bucăţi şi expus pe la porţile Bucureştiului.

Alţi istorici spun că ar fi fost ucis din greşeală tocmai de oştenii lui, care l-au luat drept un oştean turc. Alţii spun că după ce ar fi fost ucis, corpul său ar fi fost îngropat în mănăstirea de pe mica insulă din mijlocul lacului Snagov  în cavoul din marmură care se află sub altarul din micuţa bisericuţă, fiind păzit de un ordin al maicilor şi câţiva călugări cu mare putere de la Dumnezeu, pentru că acesta ar fi încercat să se trezească şi să iasă din mormânt. Însă toate acestea sunt doar presupuneri, dar este adevărat că în popor umbla vorba că mulţi se rugau lui Dumnezeu să îl readucă în viaţă pe principele lor pentru a le face dreptate, nemaiputând suporta nedreptăţile şi hoţiile care se înmulţiseră în dismisura.

Aşa că am citit şi m-am documentat, în foarte multe biblioteci ale ţări,  din lucrările lui B.P.Haşdeu, M.Sadoveanu, N.Iorga, G.Călinescu, chiar dacă aceștia  se cam contrazic între ei, şi luându-i urma, am vizitat aproape toate locurile pe unde a trăit şi trecut principele nostru, am fost pe locurile unde a susţinut lupte, am călcat pe pământul unde făcuse dreptate şi am încercat să găsesc şi izvorul unde pusese cupa de argint şi am mai vizitat şi locurile pe unde se bănuieşte că ar fi îngropat, însă acestea sunt doar iniţiative turistice care fac reclame comerciale cu castele şi locuri pe unde Vlad nu a călcat niciodată.

Pornind de la Sighişoara, unde s-a născut, Vlad a călcat pământul Târgoviştei, Braşovului, Sibiului, şi cel al Făgăraşului, udându-le cu sânge negru de-al duşmanilor şi al trădătorilor, şi pe pământul marelui Imperiu, trecând prin cetăţile Ankarei, Bursei, Egrigozului, Istanbulului şi al Budapestei, şi cel al Belgradului.A călcat pământurile Bulgarilor şi cel al Albanezilor lui Skanderbeg, cel al Moldovei şi Turnu Măgurele. Giurgiu, Bucureştiul au simţit paşii principelui nostru. Mediaşul, Brăila, Poienarul, Ciceul, Bandul, Zarandul, au fost onorate să simtă respirația principelui şi  chiar şi micuţa aşezare Geoagiu unde a fost atacat pe la lăsatul serii de un numeros grup de criminali care au fost plătiţi să îl ucidă, tentativă eşuată, Vlad îi ucide pe toţi şi îşi continuă drumul său spre castelul Hunedoarei traversând râul Mureş pe la Măgura Uroiului și aşezarea Biscariei (de altfel multe au fost tentativele criminalilor plătiţi pentru al ucide, însă cei care cădeau fără suflare, erau tot ei şi cei care îi plăteau).

Vlad al nostru s-a mişcat mult, mult de tot, şi pe unde a trecut a lăsat mărturii despre prezenţa sa, fie prin vestigii, fapte sau gesturi. Cât despre femeile care au fost prezente în viaţa lui Vlad şi care l-au însoţit pe drumul vieţii sale putem aminti câteva dintre ele, cele cu care a fost căsătorit, femei care l-au iubit cu adevărat, femei care l-au adorat până a se sinucide, aruncându-se de pe turnul cetăţii în apele învolburate ale râului ce înconjura aproape toată cetatea. Se pare că prima sa soţie a fost Anastasia Holszanska, deci după nume vă daţi seama că nu era Valahă, la fel şi Ilona Szilagy, Cneaja Bathory  și  chiar și cea mai mare dragoste a vieţii sale , o săsoaică din Târgul Braşovului care se numea Katharina, despre care se spune că era cea mai frumoasă fecioară din acel târg. Tânăra se îndrăgosteşte la fel de tare de Vlad, iar după dispariţia lui (presupusa moarte a principelui), Katharina se retrage într-o mănăstire unde după ani de zile de of şi jale îşi dă sufletul. La fel ca la mulţi Domni şi lui Vlad îi vin atribuite tot felul de aventuri amoroase, fie cu femei Valahe, unguroaice, săsoaice, moldovence, dar ca de obicei sunt prea multe exagerări, însă o mulţime de copii din flori şi-au cerut dreptul la tron sau la moştenire, şi doar unul singur va reuşi să se aşeze pe tronul tătânelui său, acesta se numea Mihnea şi va fi amintit în paginile istoriei românilor cu supranumele de Mihnea cel Rău. Alt fiu va fi încredinţat unui preot din regiunea Crişului, pe un altul îl cheamă Mihail şi un altul se numea Vlad Ladislaus. Dar între toți aceştia doar unul se simţea mulţumit în sufletul lui şi nu avea pretenţii la tronul ţării, era unicul care nu a strigat lumii întregi că el era fiul marelui Vlad-Ţepeş, el trăia alături de tatăl său, principele Valahiei, ca un simplu oştean şi se găsea mereu în preajma lui, fie pe timp de pace, fie în timpul luptelor.Însuşi Vlad va afla târziu de tot că acest viteaz oştean era fiul său şi pentru că era un om atât de frumos, era cunoscut cu supranumele de Mândricel Strejarul şi tare mult se mai mirau cei care îl priveau, pentru că acesta semăna mult, mult de tot cu Domnul lor... Mulţi îl descriu pe Vlad ca pe un om cu trăsături fizice nu prea plăcute.Principele Vlad avea o înălţime medie, cam de 1,75m, spatele drept şi larg, braţele vânjoase, părul cârlionţat, lung şi negru ca abanosul, ochii verzi cu sclipiri fulgerătoare care te pătrundeau până în măruntaiele pântecului, culoarea pielii nu era albă sau palidă ci era arsă de soare din cauză că se mişca mult, vocea îi era cam groasă,tunătoare și rar de tot îi era caldă, pentru aceasta femeile îl plăceau şi îl iubeau.Oricărei femei îi place să aibă alături de ea un bărbat frumos, bogat, inteligent şi dat d... de curajos şi de viteaz.

Multe comori de aur şi argint de pe timpul Dacilor au fost descoperite după anul 1989, mii de monezi, zeci de brăţări şi inele, broşe şi fibii, dar aproape toate aceste mărturii, şi o spun cu amărăciune în suflet, nu se află în muzeele ţării noastre pentru a face mărturie de statornicie a poporului român pe aceste tărâmuri, ci au fost vândute, vândute pentru o mână de dolari de parcă ar fi fost o simplă brăţară pe care o dăruieşti unei prietene de ziua ei. Şi tot căutând, şi căutând, am descoperit că nimeni până în ziua de astăzi nu ştie exact cum a murit şi unde este îngropat Vlad al nostru, şi în plus nimeni, absolut nimeni nu ştie unde ar fi ascuns adevăratul său tezaur plin de comori inestimabile pe care l-au căutat tot felul de aventurieri, arheologi pricepuţi şi chiar de guvernul comunist, dar fără că aceştia să găsească ceva din tezaurul ascuns.  

Singurul lucru de care se ştie, este că ascunzişul era pe fundul albiei a unui mic râuleţ, în apropierea unei mori care se afla pe malul drept în sensul de curgere a apei, dar mai în jos de stăvilarul acesteia.

Mulţi regi, domnitori, nobili bogaţi sau negustori a căror cufere erau pline cu monezi de aur, argint şi tot felul de pietre nestemate, când au avut anumite presimţiri şi-au ascuns bogăţiile  ducând cu ei  în mormânt şi taina locului unde au ascuns comorile, asta în cazul în care doar ei cunoşteau locul, însă cei care le ascundeau folosinduse de slujitorii lor, care credeau ei că le erau credincioşi, veneau mult mai repede descoperite şi jefuite.

Aşa că dacă şti ce cauţi şi dacă şti ce vrei, nimic nu poate rămâne ascuns vederii, trebuie doar să crezi şi închizând ochii să îţi imaginezi ca erai acolo, în acel loc. Nu ştiu cum şi nici de ce, dar uneori am impresia că eu ştiu unde se afla acel loc, este exact ca un deja-vu, când mergând pe stradă te întâlneşti cu o persoană care la fel ca şi tine se opreşte, te priveşte ca şi cum v-aţi cunoaşte de o viaţă întreagă şi bucuros ca te-a reîntâlnit, vrea să te întrebe cum stai, ce mai faci şi pe unde ai umblat atâta şi atâta timp, dar după câteva secunde, neaducânduşi aminte de unde vă cunoaşteţi, neştiind cum te numeşti, buimăcit şi nedumerit dând din mâini şi scuzându-se se îndepărtează, dar în mintea lui, el este sigur... el ştie că te cunoaşte. Adevărul este că poate cândva, undeva, cu mulţi, mulţi ani în urmă, unde până şi amintirile noastre se pierd în negura vremii, noi existam şi întruchipam alte fiinţe, alte persoane, împărtăşind altă soartă şi alt destin.

––––––––

Despre mine

––––––––

De mic copil fiecare dintre noi visează să devină un Făt-frumos sau un mare fotbalist, un faimos actor sau un savant de renume, un apărător al legi sau un ... Mulţi reuşesc să îşi îndeplinească acest vis, făcând uneori sacrifici enorme, trecând peste obstacole care te sleiesc de orice dram de forţă, însă dorinţa aceea   ne dă o forţă supraomenească. Ajunşi la capătul drumului şi vîzându-ne visul transformat în realitate nu mai simţim nici o oboseală pentru că sufletul n-i se umple de fericire şi satisfacţie. O viaţă fără idealuri şi fără vise și dorințe, indiferent cât ar fi ele de modeste, este o viaţă goală, aşa cum este o zi de vară din luna Iulie, fără soare, o zi plină cu ceaţă.

Într-una din acele frumoase zile de vară ale anului 197.....,când mai era cam o lună de zile până la sfârşitul anului şcolar, profesoara de istorie ne-a predat prima lecţie despre viaţa lui Vlad Ţepeş și trebuie să recunosc că am rămas fascinat de tot ceea ce auzeam despre fostul Voievod. De atunci, de când eram încă un copil, am început să gândesc şi am încercat să trăiesc după principiile lui Vlad, care erau: cinstea şi onoarea, responsabilitate şi abnegaţie, dragoste de ţară şi credinţa în bunul Dumnezeu. De atunci, de la acea vârstă pentru mine se năştea filozofia Vladistă, filozofie care va prinde rădăcini adânci în fiinţa şi în sufletul meu de adolescent, şi care mă va ghida pe tot parcursul vieţii mele.

Prima dată când mi-am dat seama că sunt un om cinstit, a fost când într-una din zilele din vacanţa mare, după ce am terminat acel an şcolar, am fost trimis de mama mea să îi fac câteva cumpărături.Deci,intrând în micuţul magazin, am aşteptat să vină vânzătoarea care credeam că era dusă în magazie sau la toaletă. Eram singur, singurel în tot magazinul, m-am apropiat de tejghea şi aşteptam....La un moment dat ochii mi-au căzut pe o farfurie din porcelan, plină cu monede de trei lei, inima a început să îmi bată mai repede, tâmplele îmi zvâcneau iar în mintea mea de copil îmi făceam planuri de atac: Dacă aş fi luat o mână, doar o mână de monede, aş fi putut avea cam pentru