Comoara Cavalerilor Țepari: Eu Nu Sunt Dracula, #3

Ț e p a r i 

––––––––

Totul a început cu mult înainte de  scrierea Bibliei,când peste pământurile Daciei stăpânea marele rege Burebista .Regele Traciei.

Imperiul Traciei se întindea peste pământurile actualei România,Ungaria,Polonia,Austria,o parte din Germania,Croația,Slovenia,Montenegru,Bosnia,Bulgaria,Macedonia o bună parte din Grecia,actuala republica Moldova  și la nord jumătate din Bielorusia.Era imperiul cu ținutul cel m-ai întins și totodată cu cel m-ai mare număr de supuși.Era centrul lumi.

Capitala imperiului era situată sus în partea de est a munților Retezat,mai exact în muntii Orăștiei,însă Burebista ordonase construirea altor două mari așezări situate pe lîngă munți Bucegi dar alineate după constelația————-încă necunoscută omeniri .

Întru-na din zilele de vară,Burebista,care se urcase  de puțin timp pe tronul imperial  s-a trezit dis de dimineață,m-ai înainte ca soarele să răsară și un pic buimăcit privea înspre fereastra camerei care dădea înspre est  observînd o ființă aproape transparentă s-au poate era doar o umbră, care tocmai sărise afară de pe pervazul ferestrei .

Fără să piardă o clipă  ,tînărul rege  s-a dat jos din  pat și s-a repezit să vadă cine era cel care se furișase afară din camera lui.

Cu toate că era în puterea vîstrei și era odihnit,după primi doi pași s-a simțit sleit de puteri i-ar mișcările îi erau neregulate de parcă ar fi fost pe jumătate adormit și m-ai mult târâinduse pe coate și genunchi,reuși să  ajungă lîngă piatra din care era realizat pervazul ferestrei.

Cu ultimul dram de putere pe care îl m-ai avea,tânărul Burebista a reușit să se ridice aproape în picioare și să privească afară pe fereastră.Capul îi vîjîia,privirea îi era împăienjenită iar de mișcat din acel loc,nici vorbă , rămasese împietrit rezemînduse de fereastră și de pervaz cu acea senzație  de slăbiciune în tot corpul, simțind că nu m-ai are mult până când v-a leșina.

Afară,lîngă ferestră ,la o distanta de cîțiva metri  flutuând în aer i se părea că vede o creatură cu forme de om dar care împrăștia o lumină caldă și puternică în jurul lui și care i se adresa cu o voce telepatica dar autoritară pentru o durată de timp indefinită i-ar în final îi indica cu mîna  locul unde se afla altarul închinat lui Zamolxis. Într-un tirziu ,privirea tînărului rege s-a împăienjenit de tot și a căzut din picioare pe podeaua camerei unde a rămas pentru două ore .

Și chiar dacă corpul lui se odihnea dormind dus,el,regele, fusese răpit întrun-ul din voiajele transcendente,pe care din acea zi le v-a face deseori ,reușind să ajungă în altă dimensiune astrală a universului fără să părăsească camera s-au patul unde se odihnea.

Burebista,regele tuturor tracilor,a fost primul  dintre daci care au primit înițierea și a primit-o direct de la el,cel pe care ei daci îl chemau Zamolxis.Tată-l celestial dispus să își sacrfice unicul său fiu.

De fiecare dată cînd se reîntorcea din  călătoriile pe care le făcea doar în statul de veghe,regele ordona scribilor să scrie tot ce își amintea că văzuse ,auzise și simțise în acele voiaje ale minți.Învățând pe mulți dintre apropiați lui să înlăture bariele care le împiedicau accesul la acele cărări și s-ă facă ace-l tip de călătorii.

Capitolul  1.

Datoria de sînge

Sibiu  12 Martie 1510

––––––––

Mihnea cel Rău ,fiul lui Vlad Țepeș și al principesei Ilona,a reușit să se urce pe tronul țări dar a avut o domnie scurtă și agitată reușind să rămînă pe tron   m-ai mult de un an ,un an de zile plin de lupte și trădări în urma cărora  a decis  să se retragă din ace-l cuib de vipere care era curtea domnească ,și s-a retras undeva pe lîngă cetatea Sibiului,împreună cu  soția,fiul lor Mircea,care la înlocuit  pentru cîteva luni de zile pe scaunul de domnie și o sută ,doar o sute de oameni credincioși familiei Basarab.

Ultima bătălie pe care Mihnea a susținut-o în cîmp deschis,a fost  o timidă încercare de a recuceri tronul,din partea unui grup de boieri foarte bogați care doreau ca el să devină din nou domn al țări,promițîndu-i că de data aceasta  legile care apărau țărănimea vor fi respectate și de ei care nu puteau trăi fără ranguri și onoruri.

Dezgustat de  mizeria sufletească a boierilor și findcă o mare parte dintre soldați care luptau sub comanda lui erau mercenari,Mihnea a dat ordin  de atac și fără să aștepte ezitul bătăliei s-a pus în fruntea oamenilor credincioși lui ,pe care i-a ținut lîngă el și s-a retras,i-a lăsat pe boieri să se omoare între ei pentru puterea la care jinduiau cu toți.

El nu mai dorea ,nu mai rîvnea tronul țări pentru care a curs,curgea și v-a curge încă , prea mult sînge de oameni nevinovați.

Mihnea era tipul de om curajos și puternic i-ar în sufletul lui nu era nic-un pic de milă s-au de frică,un adevarat războinic care moștenise din plin caracterul tatălui său,însă cu o singură diferență,Mihnea nu era dispus să  susțina atîtea lupte și m-ai ales să pună în pericol viața celor dragi lui,așa cum a făcut tată-l său,el dorea  doar să trăiască în liniște.Vorba lui fiind-Ce ție nu-ți place ,altuia nu-i face!

Însă fiul lui,Mircea,era copie exactă de-a lui Vlad,fie pentru trăsăturile fizice și al chipului cît și interesul care îl arăta armelor  i-ar de crescut ,creștea  văzînd cu ochi  și zi după zi devena tot m-ai abil în mînuirea armelor,călărit,studiul științelor și al religiilor ,al științei oculte,studia metalele și cititul, scrisul multor limbi și m-ai ales  arta războiului.Și așa cum a fost principele Vlad,bunicul său,un neînfricat apărător al celor slabi,al celor disperați,al nedreptațiților,tot așa era și Mircea ,scut ,judecător și executorul legilor.

Mircea era un demn urmaș de-a lui Vlad Tepeș,împlinise douăzeci de ani și de trei ani ,cutreiera prin Europa dar m-ai ales prin Anatolia,ajungînd chiar pînă în orașul sfînt unde a avut o discuție foarte aprinsă cu marele preot al biserici creștine, de unde a reușit să scape doar prin forța armelor.Riscase să fie întemnițat și chiar și spânzurat pentru că îl jicnise pe marele preot al biserici  din ace-l oraș,acuzînd-ul de luxurie și de alte multe vicii,strigîndu-i cu voce aspră că era un prefăcut care iubea doar aurul, femeile,mîncarea , băutura  și că nu avea nici-un dram de adevarată credință în suflteul și mintea lui de prefăcut.

Întorcînduse  de pe pamînturile Anatoliei,Mircea ,însoțit de prietenul său ce-l mai bun,Ghercan musulmanul,a adus cu el cîteva manuscrise rare și un set de simboluri în aur și argint pe care i le-a încredințat unul dintre călugări mănăstiri care îl găzduise pentru două săptămîni de zile,însă acele manuscrise și simboluri i-au fost înmînate în secret ,deoarece călugărul nu avea încredere în nimeni ,în absolut nimeni dintre cei care îl înconjurau și  care ceas după ceas strîngeau  cercul ,dorind,din egoismul animei umane, ca  să devină ei custozi  și gardiani acelor atăt de răvnite taine și valori creștine.

Ajuns acasă ,la cetatea Poenarilor ,pe care el a pus stapînire și dintr-un loc blestemat la transformat în locul  unde veneau să se roage mulți dintre ce-i ma-i evalvioși călugări și călugărițe,Mircea s-a grabit să ajungă la conacul familiei sale,deoarece aflase de la un căpitan de poartă că boieri care pierduseră bătălia și cîțiva dintre ce-i care nu uitaseră loviturile primite de la Vlad,doreau cu orice preț  să îi curme viața tatălui său.

Era Duminică.O zi splendidă cu un cer senin și soare strălucitor i-ar Mihnea și soția lui,însoțit de cîțiva oameni credincioși ,ieșeau da la slujba bisericească și traversau piața mare al Sibiului,unde cu cîțiva zeci de ani în urmă, tată-l său Vlad Tepeș,îi luase viața pretendentului la tron și chiar și la cîțiva boieri care se alăturaseră trădătorului.

Piața era destul de mare,de largă ,pavata cu piatră ,i-ar  biserica cu cele douăsprezece scări  largi în marmură  albă ,orientată cu intrarea înspre est, era cladirea cea mai imponenta.

Slujba se sfirsise parca ceva mai repede,parca preotul s-a grăbit să rostească cuvintele ,uneori bâlbâinduse ,înădușinduse și chiar și cei doi enoriași s-au grabit  să închidă ușile din lemn de arțar ale biserici enervând pe  câteva dintre femeile mai în vâstră care  nu se prea  grăbeau să lase lăcașul sfânt.

Mihnea  și soția lui nu se grăbeau deloc să ajungă la caleașca care îi aștepta pe una dintre străzile dosnice ale pieți,mergeau alături unul de celălat ținânduse de mână i-ar ceva m-ai în urmă c-am la vreo zece pași,veneau cei trei oameni care îi însoțise în acea dimineață.

Cînd se  aflau în mijlocul pieței,Mihnea a observat două grupuri de cîte cinci bărbați,toți înarmați pînă în dinți,care se îndepărtau unul de celălat cu vădită intenție de al ataca.Acest lucru nu a trecut neobservat nici pentru cei trei însoțitori,care erau însă înarmați și fără să piardă timp,unul dintre ei i-a dat una dintre spade lui Mihnea, sfătuind-ul să fugă înspre trăsură împreună cu soția lui  în timp ce ei trei îi asigurau retragerea.

Mihnea nu i-a răspuns,la privit în ochi și după ce a valutat pericolul pe care îl reprezentau cei zece indivizi care de acum se aflau cam la cinsprezece pași de ei,îi ordonă să salveze viața soției lui.

În același timp, toți trei, au îndreptat pistoalele înspre cei care îi înconjurase blocîndu-le drumul înspre caleașca,făcînd foc.În  momentul următor ,cu urlete și strigăte de incitament,opt criminali s-au repezit înspre Mihnea și ce-i doi oameni rămași cu el.Alte două focuri de pistol de data aceasta trase de agresori,au lovit în plin pe cei doi oameni de lîngă Mihnea și pentru a fi siguri că sunt scoși din luptă,alte trei, patru focuri de armă au fost descărate în trupurile lor fără de suflare.

De acum,în mijlocul pieți se puteau număra patru corpuri care zăceau pe jos,într-o baltă de sînge,i-ar Mihnea,care a cules o altă spadă  se pregătea să  îl înfrunte pe primul care s-a repezit la el ca un cîine turbat.Atacul i-a speriat pe toți cei prezenți în piață la ace-l ceas de Sfînta Duminică,i-ar la auzul focurilor de armă,piața s-a golit. În mijlocul ei  se putea vedea cum Mihnea îi înfruntă pe cei opt criminali platiți,apărîndu-se,barînd și atacînd cînd pe unul cînd pe altul ,cu cele două spade pe care le mînuia cu multă dibăcie și agilitate.Rănise deja destul de grav  pe doi dintre adversari,care gemeau și ei pe caldarîmul pieței.Aceștia însă nu erau oameni simpli din popor,erau toți nobili și erau  buni spadasini care devenisera in acest caz criminali  platiți.

În același timp, în care unul dintre criminali plătiți , reuși să îl rănească destul de grav pe Mihnea care și-a înfipt una dintre spade în pântecul unui alt adversar care la atacat pe la spate și cu cealaltă spadă reușea să evite o lovitură de buzdugan ,tocmai în ace-l moment,în care simți tăișul spadei în dreptul șoldului drept,în piață apărură doi călăreți care se năpustiră asupra celor cinci criminali plătiți.

Mircea s-a aruncat peste cel care de abia îl rănise pe tată-l său și peste ce-l care ridicase pumnalul și era gata să îl lovească pe la spate,iar Ghercan,prințul musulman,dezarmase alt adversar și cu o lovitură verticală , de iatagan,îi despică clavicola stîngă,lovitură care aproape secționase brațul înarmat al criminalului.Unul dintre criminali,dîndu-și seama că misiunea lor eșuase,strigă tovarășilor lui să scape i-ar el încalecă pe calul său pe care îl chemă fluierînd.Imediat după ce a sărit în șeaua calului,apucă cele două pistoale care se aflau la îndemînă ,împreună cu alte arme legate de șeaua calului,și m-ai înainte de a da pinteni calului, le-a îndreptat înspre Mihnea făcînd foc.

Din ce-i zece  criminali plătiți,au scăpat cu viață doar doi,ce-l care și-a chemat calul fluierînd și încă unul care era un......cocoșat.

Pe caldarîmul pieței,zăceau opt corpuri fără de viață ,cele ale criminalilor și încă două,cele al oamenilor credincioși lui Mihnea ,care îngenunchease de piciorul stîng și sprijindu-se în mînerul uneia dintre cele două spade i se adresă fiului său spunîndui:

-Mircea!!!Grăbeștete!!Salveaz-o pe măiculița ta!Fiul meu ,nu uita harta,harta comoarei este ascunsă în....Indicîndui direcția doar cu privirea ,Mihnea scăpă mînerul spadei în care se sprijinea și î-și duse mîna dreaptă înspre partea stîngă a pieptului.

Mircea a vrut să se repeadă înspre străduța care trecea pe supt podul Minciunilor,dar Ghercan îi strigă să se ocupe de tata-l său i-ar el ,alergînd înspre calul său a sărit cu multă dexteritate în șeaua pursîngelui arăbesc și se lansă la galop în urmărirea căruței pe care o va ajunge după doar cinci minute,ajutîndu-l pe omul care de abea m-ai reușea să facă față celor doi criminali fugiți din piața orașului care acum căutau să o ucidă pe mama bunului său prieten.De ucis,nu a reușit să îi ucidă deoarece ce-i doi i-au întors spatele și dînd din nou pinteni cailor au luat-o la galop renunțînd la prada pe care o încolțiseră atît de bine.

Cînd Ghercan și omul care conducea trăsura în care se afla mama lui ,intrau în piața orasului plină de curioși,Mircea, îngenuncheat lîngă trupul tatălui său,ținea strîns între palmele mîinilor sale mîna stîngă a lui Mihnea care  își dăduse duhul chiar în momentul în care prea iubita lui soție ,cobora din trasură și alerga plângând și întinzînd brațele înspre el îl striga disperată.

Locul unde zăcea trupul fără de viață al lui Mihnea,fiul lui Vlad Țepeș,era exact pe locul unde cu ani și ani în urmă,fusese așezat un jilț foarte frumos din lemn i-ar pe el fusese așezat cu forța  un tînăr pretendent la tron,căruia Vlad îi luase viața.Însă acum...acum,exact în același loc,de parcă cineva l-ar fi însemnat cu un semn,dar nu pe un tron,direct pe lastrele de piatră neagră al-e pieței,zăcea trupul însîngerat și fără suflare a  lui Mihnea Basarab -l-care  părăsea această lume la o vîstră prematură împărtășind același destin  aceeași soarta ca mulți dintre bărbați dinastiei, morți la o vîstră cuprinsă între 45-50 ani.

Din grupul curioșilor se auzi o voce de femeie care ținînd de braț un tînăr de vîrstra lui Mircea,pronunță cu răutate în glas:

-Dumnezeu nu uită!În sfîrșit,soțul meu a fost răzbunat!Fiule....cu această vărsare de sînge tată-l tău a fost răzbunat așa cum se cuvine!Acum, putem pleca.

Și strecurînduse printre  curioși  și gură cască care umpluseră piața,dispăreau în curtea unei case mari a căror ferestre dădeau înspre piața mare de la care se putea vedea foarte bine femeia care  îmbrățișa trupul fără de viață al soțului ei și plîngea în hohote de se cutremura și cămașa de pe ea,Mircea , care încerca să o consoleze,iar lîngă ei Ghercan ,principele musulman și Sigismund,omul de încredere al familiei,amundoi cu spadele încă în mînă fiind gata s-ă răspundă unui eventual atac.

Înmormîntarea lui Mihnea ,fiul lui Vlad Țepeș ,a fost un eveniment dureros pentru mulți dintre membri familiei Basarab,însă la înmormîntare nu s-au prezentat chiar toți ,de acum ,puternica familie s-a despărțit în cîteva ramuri care se vor lupta între ele pentru secole și secole,avînd un singur scop,acela de a ocupa tronul,coroana,puterea.

În urma căruței care purta sicriul,se puteau număra în jur de două sute de persoane cu tot cu ce-i zece preoți care țineau slujba creștină.

După ce nouă dintre preoți și-a terminat sormonul,a luat cuvîntul ultimul dintre ei,fiind și ce-l mai bătrîn,acesta privi cu multă părere de rău înspre femeia care își jeluia omul și pentru cinci minute  a pronunțat doar cuvinte de încurajare însă ultimele lui cuvinte au fost:

-Dragii mei! Am binecuvîntat cununia lui Vlad  Dragul,apoi l-am botezat pe fiul lui ,Vlad zis Țepeș căruia i-am binecuvîntat cununia și l-am botezat și pe fiul lui Mihnea căruia tot eu i-am pus pirostiile pe cap...daaaar.....vaaaiii Doamne!!!Cită durere pentru această familie și pentru mine!Tot eu i-am și condus pe ultimul lor drum.Trei bărbați din aceeași dinastie!Toți trei foști Domni ai țării !Toți trei morti prea tineri!Nici-unul dintre ei neapucînd să își vadă nepoți.Fie ca acest blestem să se termine cu dureroasa moarte al acestui bun soț,părinte și creștin, Mihnea Basarab,i-ar urmași lui să trăiască pînă la adânci bătrînețe putînd să se bucure de tinerele vlăstare ale dinastiei.

Cu un  Dumnezeu să te odihnească în  pace! și Să-i fie țărîna ușoară!Părintele încheie slujba de înmormîntare al celui pe care istoria românilor îl va aminti ca pe un Domn fără de milă,adăugîndu-i supranumele de Mihnea ce-l rău.În momentul cînd Mircea și ceilalți membri ai familiei ieșeau pe poarta cimitirului,soarele s-a ascuns după o perdea de nori,cerul s-a întunecat i-ar după cîteva clipe  se dezlănțuia o furtună care smulgea pomi din rădăcină și să ploaie atît de des încît se părea că v-a veni potopul.

În urma lor,pe lespedea de marmură a lui Mihnea,un maistru cioplitor în piatră,fără să își piardă cumpătul,termină de șlefuit ultimele litere incise:Aici,odihnește Mihnea Basarab ,zis cel Rău.Principe,Domn și Cavaler Țepar ca și prea viteazul său tată Vlad zis Țepeș, iubit de tot poporul!

––––––––

Însă și Mircea,nepotul lui Vlad Țepeș, v-a vea un sfîrșit tragic.Se căsătorise de puțin timp,de abia trecuseră șapte luni de zile,i-ar soția lui care rămăsese însărcinată și m-ai avea trei luni de zile pînă  cînd va aduce pe lume încă un urmaș de-al dinastiei,a fost trimisă de Mircea la Comana,unde aceasta putea să se simtă în largul ei și mult m-ai în siguranță, așa cum s-a simțit și bunica lui  Ilona.

În schimb el, împreună cu Ghercan,Sigismund și cîțiva dintre oameni lui au împărțit țaranilor nevoiași tot ce mai aveau în grânar și după plecarea ultimului car  plin cu sfeclă roșie și cartofi au închis cele doua porți  blocândule de parca ar fi presimțit ceva,de altfel Mircea decise ca a doua zi dis de dimineață, să părăsească curtea conacului.  Omul lăsat să facă de pază a tras cîteva focuri de armă lovind trei dintre musafiri nepoftiți și în același timp semnalînd că au fost atacați.

Grupul celor care îi atacaseră ,prin surpindere,era de aproape o sută de soldați și mercenari conduși de o mînă de preoți care le strigau  să deschidă porțile și să îngenuncheze în fața cruci pe care ei o purtau în mîinile lor,mîini pătate de sînge de oameni nevinovați ,lucru pe care Mircea îl știa prea bine .Știa că preoți doreau să intre în posesia tainelor pe care el le custodea,ascunzîndule atît de bine de mîinile și ochi acestor animale nesătule,aceste animale care cu toată bogăția strînsă  de bisericile lor,nu se m-ai săturau să tot strîngă și să își umfle buzunarele.

Trecuseră aproape trei ceasuri  de când Mircea împreună cu oameni lui a ținea piept acestor tîlhari și cînd a înțeles că nu putea să salveze măcar viața oamenilor credincioși blazonului ,a ordonat retragerea și fuga prin tunelul de care știa doar el și Sigismund.

Însă Mircea nu era tipul de om care să lase nemulțumit pe cineva ,așa că a ordonat oamenilor lui să pună tot praful de pușcă chiar în camera unde se afla gura tunelului și să pregătească totul, pentru a arunca casa în aer .

Primi pe care îi invită în casă erau preoți și  de abia în urma lor puteau sa intre și ceilalți hapsâni care doreau să  pună și ei mîna pe ceva,doar nu se luptau degeaba pentru biserică, devenită nu un centru al credinței ,ci  un instrument prin care te puteai îmbogăți în dismisură fără ca cineva să îți poată cere cont.

Mîna de preoți  care comanda atacul a ordonat celor o sută de mercenari și soldați să se îndepărteze de porțile conacului,dînd,conform înțelegeri cu Mircea,timp slugilor casei să le deschidă ușa și să se pună la adăpost.Odată tăbărâți în curte,preoți au văzut ușa de la beciul casei cum venea închisă de o mînă de om,însă și sus pe scări ,ușa casei se închidea la fel de încet de parcă era o invitație  care îți spunea ,haide ,vino,intră.Și au intrat,fie jos în beci ,fie sus în casă,însă în urma lor ușile ,acționate printrun mecanism  ascuns ,au fost imediat închise și blocate pe exterior fără ca cineva dintre ei să m-ai poată face cale întoarsă.Preoți și cei care au intrat în urma lor, în loc să se preocupe de sfârâitul pe care îl auzeau că vine de lîngă o altă ușă din fundul beciului,căutau cu disperare harta tezaurului sa-u pe cineva dintre ai casei care se gîndeau ei că o putea avea.

În momentul în care casa a sărit în aer cu toți cei care se aflau în beci și prin camere ,de unde furau tot ce se putea,la o distanță de  cincizeci de metri  oameni lui Mircea ieșeau unul cîte unul și se grăbeau să ajungă la locul stabilit.

După ce casa a sărit în aer,prefăcînduse aproape în țăndări și imediat după explozie a început să ardă cu flăcări destul de mari,alți douăzeci de mercenari,care vorbeau în limba italiană și care au rămas afară din curtea conacului,au observat mișcarea  oamenilor care au ieșit din ace-l tunel .Alergănd, cu armele în mînă, au ajuns  lîngă trunchiul pomului unde se afla ieșirea din tunel,aproape odată cu Mircea,care  avea o făclie în mîna stîngă și un butoiaș cam de douăzeci de kilograme pe umărul stîng  plin cu praf de pușcă.Unul dintre cei douăzeci de oameni ,care ținea spada într-o mână și crucea în cealaltă erau de fapt preoți înarmați,i-a strigat în limba română să se predea lor,care erau oameni Vaticanului.Fără să ezite de două ori ,Mircea a făcut  un semn abia perceptibil celor doi prieteni de-ai lui prin care le spunea să se îndepărteze de acel loc și să nu intervină.Fără să țină cont de faptul că era semi înconjurat de douăzeci de pistoale gata să facă foc,Mircea a preferat să ducă făclia la gura butoiului și  în momentul următor totul a fost doar un buuuum!!!Un buum plin de bucăți ,de membre,de carne umană care venea aruncată prin pomi ,peste formațiunile de pietre de lîngă acel loc și chiar și peste conacul dărîmat al tînărului principe Mircea Basarab al-ll-lea.Conacul acesta a fost dărîmat pentru a doua oară,pentru ca ,cîndva, cu ani și ani în urmă tot pe acest pămînt au fost uciși și rudele lui,frații Codreanu.

––––––––

Capitolul 2.

Decenii și Secole

Ramurile Basarabilor se războiau între ele tăinduse și ucigîndu-și bărbați ,bărbați care au apărat pămîntul străbun însă pătînd-ul cu sîngele celor mai vitejii și destoinici dintre ei.

Timpul trecea și  chiar dacă se ucideau între ei,unul dintre vlăstari Basarabilor a reușit s-ă unească în anul domini,1601,toate semințiile neamului sub un singur steag,steagul României Mari,de aceea a fost numit Mihai Viteazul,dar și el a căzut prea tînăr pe cîmpul de luptă al cimpiei Turzi,tăiat de halebardele soldaților regali de la Buda,care ajunseră la el prin trădarea de care se facea vinovat unul dintre boieri familiei.Motivul trădări era mereu același ,boierul dorea să pună mîna pe  coroană,titlul și sceptrul puteri.

Acest Mihai ,la gîtul căruia atîrna medalionul cu însemnele Țeparilor,s-a dovedit demn de a păstra secretele Ordinului ,și  nu a greșit atunci cînd a ales,așa cum au făcut toți predecesori lui, doi tineri căpitani din oștimea lui care crescuseră de mici copii pe lîngă el , cărora le-a împărtășit învățăturile și descoperirile Ordinului i-ar în momentul cînd a simțit că moartea îi dădea tîrcoale, le-a dat ordin la amundoi de a ascunde și păzi aurul dacilor din care el  ,pînă atunci,plătise doar soldați ce îl ajutaseră să înfrunte trupele turcești,cavaleria și artileria principelui din Transilvania și plăieși Domnului din Moldova.

Acest viteaz și destoinic fiu al românilor cu viziuni atît de mari care a plătit însă cu viața fiilor lui pentru  Buzduganul cu Trei Peceți,a știut s-ă păstreze tot ceea ce Mircea,fiul lui Mihnea cel Rau și nepotul lui Vlad Țepeș,a lăsat ascuns în cripta mănăstiri Albe de pe platoul munților unde Ordinul Țeparilor își avea baza.

Aici se aflau hărțile secrete,scrierile despre adevărata credință,simbolurile și formulele  de neînțeles pentru ce-i ce nu știau s-ă citescă cu ochi minți dar care puteau să împuternicească pe oricine ar fi știut să citească acele hrisoave.

Cei doi tineri căpitani pe care Domnul românilor i-a crescut pe lîngă el și i-a pregătit cu multă pricepere,au devenit custozi Ordinului și fără să se piardă cu cumpătul,au reușit și ei la fel de bine,să țină ascunsă bogăția Ordinului dar în același timp căutînd și găsind alți douăzeci de urmași de-ai Țeparilor.

Cei doi căpitani împreună cu ceilalti urmași ai Țeparilor au cultivat valorile spirituale și morale ale Ordinului în mintea și sufletul fiilor și nepotilor lor pînă în clipa cînd au inchis ochi,lăsînd ,de comun acord,toată taina în mîna unui singur cavaler Țepar.Acesta era un tînăr de douazeci și șase de ani originar din zona munților unde cîndva se  înălța imponenta si importanta Sarmizegetusa,capitala dacilor conduși de Decebal,și dacă numele acestui mare și înțelept rege al dacilor înseamnă omul cu puterea celor zece urșiultimul custode se numea Tarabostes cel Înțelept de la Costești,pentru că preotul care la botezat și învățat să scrie și să citească îi povestea deseori că familia lui era una dintre spițele regilor daci,i-ar unica dovadă pe care o aveau părinți lui era o monedă mare din aur cu numele coson ,o coroană și o spadă din același material prețios.Moneda i-a fost dăruită lui și o purta legată la gît ca pe un medalion.

Dpuă ce a împlinit șaisprezece ani,Tarabostes la însoțit pe bătrînul preot într-un pelerinaj ,pînă pe platoul din munți Carpaților unde se afla o mănăstire din piatră,cu ușile din lemn îmbrăcate în foaie de argint.

Aici,în această mănăstire a cunoscut patruzeci și opt de bărbați de diverse vâstre ,toți îmbrăcați în aceleași straie de culoare  albă cu semne de culoarea galben auriu și  purpuriu.

La plecarea lui de acasă,părinți,frați și surorile  l-au îmbrățișat și sărutat pe frunte și pe obraji,spunîndu-i să se întoarcă acasă cît mai devreme,însă lucrurile  vor lua o altă întorsătură pentru Tarabostes cel Înțelept.La trei zile după sosirea lor în ace-l loc,părintele  și-a dat duhul,avînd lîngă el trei bărbați din acea mănăstire și pe tînărul urmaș al dacilor.

După ce la-u înmormîntat pe preotul știutor de științe cei patruzeci și opt de bărbați l-au invitat pe tînărul Tarabostes în sala mare al sfîntului lăcaș și l-au întrebat dacă vreă să rămînă între ei și să studieze în continuare științele și tot ceea ce părintele începuse să îl învețe.

Tarabostes a acceptat inițierea și după cinci ani de zile era indiscutibil cel mai talentat,inteligent și abil mînuitor de arme dintre toți cavaleri Ordinului.

Tarabostes scria și citea în șase limbi,păstra scrisul și graiulși semnele Țeparilor.Călărea răsucinduse pe șeaua cailor și știa semnele așa cum nici unul dintre ceilalți cavaleri știau să o facă, trecea pe supt burta calului în timp ce galopa.Se ținea de șeaua calului și alerga alături de acesta  sărind în ea doar după ce nu mai putea ține ritmul galopului și sărea peste obstacole  pe care ei nici macar nu încercaseră să le sară cu calul.

Mulți dintre cavaleri îl supranumiseră insă Năluca,deoarece apărea ca din pămînt cu toate că cei care stăteau lîngă el ar fi trebuit să îl vadă doar era la doi pași de ei.Îl mai chemau Năluca deoarece atunci cînd calul sau se întoarcea înapoi la mănăstire,ei îl vedeau fără călăreț însă cînd acesta intra pe poarta mănăstiri,ca prin miracol apărea și Năluca în șeaua calului de parcă apărea dintre nori,de parca ar fi fost invizibil.

Năluca a m-ai atras admirația celorlalți cavaleri asupra sa,atunci cînd a legat cîte o piatra mare la fiecare capăt al unei frînghii lungă cam de un metru și jumătate și după ce a învirtit-o în aer de citeva ori ca pe o morișcă,a lansat-o înspre picioarele ursului care se repezise înspre el.Frînghia s-a lovit mai întîi de una dintre labele ursului și după aceea de cealaltă,încolăcinduse ca un șarpe de amundouă,i-ar cele două pietre lovindu-l destul de violent peste genunchi au făcut ca bestia care se repezise să înșface un vitțel de-al lor să cadă la picioarele tînărului cavaler Țepar.De ucis ,ursul a fost ucis dar nu de el,lovitura finală a fost dată de  cîini care erau crescuți de ei și care de cîteva ori s-au luptat cu bestia,pierzînd de fiecare data cîte un tovarăș s-au doi și chiar și animalul pe care ei îl păzeau în timp ce acesta păștea împreună cu celelalte.De data aceasta ursul plătise cu viață,devenise periculos  pentru drumeți dar și pentru cine trăia în acea mănăstire.

Altă dată,Năluca a auzit strigăte disperate de ajutor ăn apropierea zidurilor care împrejmuiau mănăstirea și fără să piardă timp  s-a repezit înspre locul de unde proveneau strigătele disperate.

Aici,pe un bloc de piatră înalt cam de trei metri și ceva,un bărbat de vreo treizeci și ceva de ani se apăra cu mare dificultate de boturile înspumate a celor șase lupi fioroși care  îl atacau din toate părțile.

Omul avea într-o mînă un baston și în cealaltă un cuțit destul de mare și lovea destul de tare peste botul bestiei care se apropia de el dar nu se putea mișca și răsuci prea repede deoarece risca să cadă de pe vîrful destul de colțos al blocului de piatră.Lupi erau flămînzi deoarece iarna era destul de grea i-ar animalele pe care ei le vînau se ascundeau rămînînd la adăpost în viziunile lor i-ar acum,acum nu vroiau să renunțe la asemenea pradă.

Năluca s-a plasat în mijlocul drumului și m-ai înainte ca omul de pe vîrful pietri