Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Culoarea amintirilor

Culoarea amintirilor

Citiți previzualizarea

Culoarea amintirilor

Lungime:
167 pagini
1 oră
Lansat:
5 nov. 2020
ISBN:
9781393377535
Format:
Carte

Descriere

Eva, singura supraviețuitoare a unui accident de avion, se trezește din comă într-o clinică privată, undeva în Munții Dolomiți. În ciuda faptului că tânăra femeie nu își amintește nimic din trecutul său, prenumele Luca, îi face inima să bată cu putere. Dar cine este oare acest bărbat misterios? Soțul său? Iubitul său? Și de ce Eva se simte atât de profund legată de el?
În urma ședințelor de hipnoterapie, o parte din copilăria sa începe să se contureze în jurul unui orășel din România anilor '80. Hotărâtă să ridice vălul asupra a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat, Eva începe o ancheta care o va conduce până în inima Italiei. Mânată de dorința de a-și reapropia viața de dinainte de accident, tânăra femeie descoperă cheia misterului, bine ascunsă într-o bancă din Perugia. Însă câteodată, unele secrete ar face bine să rămână îngropate pentru eternitate...

Un roman emoționant și o intrigă care vă va ține în suspans până la final!

 

Lansat:
5 nov. 2020
ISBN:
9781393377535
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Culoarea amintirilor

Cărți conex

Previzualizare carte

Culoarea amintirilor - Alina Ghimis

CULOAREA AMINTIRILOR

roman

Nu luptați împotriva celor care se iubesc: indiferent de armă, veți pierde bătălia, fiți siguri!

Dante Alighieri

PROLOG

ÎN ACEA DUPĂ-AMIAZĂ…

Perugia, Italia

21 septembrie 2007

Ea, 26 de ani, traducător și interpret autorizat pe lângă Tribunalul din Perugia, o femeie a cărei frumusețe întorcea multe priviri.

În acea după amiază, ea optase pentru o fustă conică din piele neagră și o cămașă albă, ceva mai decoltată decât purta de obicei. Părul negru, lucios ce-i ajungea până aproape de talie și ochii migdalați de un verde smarald îi confereau un aer sofisticat.

În acea după amiază, își parcă pentru prima dată mașina în fața celebrului hotel Brufani Palace. Situat, de mai bine de o sută de ani, într-o locație de excepție, pe vârful celei mai înalte coline, în centrul istoric al Perugiei, hotelul de cinci stele oferea o priveliște impresionantă asupra Văii Umbria. Oaspeți iluștri, precum Regina Angliei, Prințul de Monaco, actori și politicieni celebri îi trecuseră pragul de-a lungul anilor, apreciindu-i frumusețea și exprimând complimente pentru rafinamentul și eleganța acestuia.

Și totuși, în momentul în care tânăra lingvistă pătrunse în holul impozant, splendoarea și prestigiul care emanau nu-i stârniră niciun sentiment, fiind mult prea preocupată de obiectul venirii sale. Mașinal, se îndreptă către recepție, însă înainte ca ea să aibă timp să-l salute, un domn între două vârste, o întâmpină cu un aer oarecum perfid, abia deghizat sub un fals ton afabil:

— Bună ziua domnișoară! Sunteți așteptată în camera numărul 302, la ultimul etaj.

— Bună ziua, mormăi ea jenată, fără să îndrăznească să-l privească în ochi.

Modul în care angajatul hotelului o privise și intonația utilizată o făcuseră să se simtă jenată, mai ales când acesta menționase „faptul că era așteptată", ca și cum nu ar fi fost prima femeie pe care o orienta către acea cameră. Observația îi accentuă și mai mult sentimentul de vinovăție; era furioasă pe ea însăși din cauza slăbiciunii de care dădea dovadă.

Ezitând, Chiara urcă la ultimul etaj și împinse ușa camerei cu numărul 302 care fusese lăsată întredeschisă. Imediat, mirosul parfumului său îi gâdilă nările. Îl zări așezat pe pat, admirând peisajul pitoresc pe care ferestrele largi îl ofereau celor care treceau pragul acelui penthouse¹ de excepție.

El, 33 de ani, unul dintre antreprenorii de succes ai orașului, un bărbat fascinant, ale cărei trăsături aminteau de miticul Apollo.

În acea după-amiază, el se pregătea să adauge o altă floare în palmaresul cuceririlor sale. Pentru a o impresiona pe tânăra domnișoară, nu doar alese cel mai renumit Palace din oraș dar comandase și câteva sute de trandafiri roșii, florile preferate ale invitatei sale.

Privindu-l prin deschizătura ușii, pulsul i se acceleră și îndoiala se accentuă. Știa că nu avea niciun drept să se afle acolo, în acel moment. Dar bărbatul din fața sa o atrăgea într-un mod irezistibil. În ultimele luni toate gândurile sale se îndreptaseră inevitabil către el. Își imaginase acea scenă de nenumărate ori. Acum era prea târziu să mai dea înapoi. Știa că face o greșeală oferindu-i-se, dar rațiunea sa nu avea nicio armă împotriva dorinței care-i mistuia corpul. Era pregătită să înfrunte consecințele acțiunilor sale.

Enzo, iartă-mă, nu meriți asta, oftă ea înainte de a închide ușa cu zgomot. Împreună cu Enzo formau un cuplu de aproape doi ani. Nu își închipuise niciodată că l-ar fi putut trăda. Și totuși, în acel moment, se afla într-o cameră de hotel în compania unui alt bărbat. Spre deosebire de iubitul său, acesta era un bărbat ambițios și carismatic, un bărbat care întruchipa fructul oprit. Atenția pe care el i-o acorda, o flata, răscolindu-i simțurile într-un mod neașteptat de plăcut.

— Hey, frumoasa mea, ai ajuns deja? făcu el, ridicându-se. Mă bucur să te revăd, adăugă bărbatul, în timp ce se îndrepta către ea.

— Mă întreb ce caut aici, răspunse Chiara cu o voce pierdută, în timp ce-și așeza poșeta pe măsuța de la intrare.

Conștiința sa îi trimitea semnale de alarmă tot mai scurte și mai rapide, asemeni unor impulsuri electrice. Mă detest! bâigui ea și cuvintele îi ieșiră fără să își dea seama.

— Nu putem face asta! articulă tânăra femeie, fără prea multă convingere.

— A nu? Și cine ne împiedică? șopti el cu cinism, în timp ce-i acoperi gura într-un sărut voluptuos pentru a întrerupe orice eventual răspuns.

Brațele sale puternice îi înconjurară talia, în timp ce buzele jucăușe începură să coboare încet pe gât îndreptându-se spre decolteul care-i punea în valoare sânii fermi.

Chiara se lăsă purtată de acea pasiune pe care nu o mai resimțise până în acel moment și de a cărei intensitate nu avea bănuială, întorcându-i sărutul cu aceeași înflăcărare. Se aventurase pe un drum fără întoarcere. Tânăra femeie se abandonă în brațele noului său amant, ale cărui mâini experimentate descopereau cu aviditate trupul ce li se oferea. Buzele lui calde și moi desenau cercuri delicioase pe pielea sa înfierbântată. O ridică delicat și o așeză cu tandrețe pe patul ce trona majestuos în mijlocul camerei.

Apoi se îndepărtă pentru a-și scoate cămașa, admirând grația îmbătătoare a Chiarei. El își plimba cu nerușinare privirea peste formele senzuale ale celei ce urma să devină amanta sa, în timp ce ochii învăpăiați ai tineri femei străluceau de parcă zeci de paiete aurii fuseseră presărate peste verdele pătrunzător al irisului său.

— Ești superbă! șopti el fascinat, în timp ce se întindea gol lângă ea.

Vocea sa răgușită și sugestivă fu impulsul care o făcu să-și piardă controlul. Se lipi de el cu tot corpul, își înfipse mâinile în părul său ondulat și începu să-l sărute cu o lăcomie feroce, de parcă întreaga sa viață depindea de acel moment.

În acea după-amiază, Chiara deveni amanta sa.

În acea după-amiază, o poveste de dragoste clandestină se născu între un bărbat și o femeie, o iubire interzisă, ca multe altele…

PRIMA PARTE

LUCRURILE NU SUNT ÎNTOTDEAUNA CEEA CE PAR A FI

Capitolul I — Un tragic accident

Munții Dolomiți, Italia

Duminică 4 ianuarie 2009

— Eduard, ce se întâmplă? De ce se zgâlțâie așa? țipă Eva înspăimântată.

— Nu știu. Nu știu, răspunse soțul său la fel de speriat, în timp ce trăgea cu toate forțele de manșă. Nu reușesc să îl redresez! urlă el cu disperare în glas, în timp ce micul aparat de zbor cobora vertiginos către piscurile crestate ale munților ce se întindeau sub ei.

— Nuuuuu! O să murim! izbucni Eva într-un țipăt sfâșietor de disperare, în timp ce lacrimile îi șiroiau pe obraji.

Eduard execută câteva manevre în încercarea sa de a prelua controlul, însă rezultatul fu catastrofic. Avionul începu să coboare în spirală, apoi efectuă un looping și plonjă din nou cu toată viteza către sol. Lipită de scaun și imobilizată de forța centrifugă, mâinile Evei se crispară pe mânerul metalic de deasupra capului. În acele ultime clipe, ea nu-și văzu viața defilând prin fața ochilor și nici nu trăi accidentul la ralanti. Cu ochii minții tânăra femeie îl privea pe Luca, deznădăjduit, trist, distrus. Eva se abandonă sorții privind cum se precipitau, fără speranță, către pământ.

În momentul în care manșa avionului începu să vibreze, anunțând un decroșaj iminent, Eduard se întoarse, resemnat, către soția sa, strigând din toate puterile:

— Eva, te iubesc! Te-am iubit din prima clipă în care te-am întâlnit. Iartă-mă! Nu am vrut să se sfârșească așa…

Fură ultimele cuvinte pe care Eva le mai auzi. Avionul atingea deja primele vârfuri ale brazilor producând un zgomot infernal. Câteva secunde mai târziu tânăra femeie fu cufundată într-o obscuritate profundă, atât de rapid, de parcă un întrerupător ar fi fost acționat.

Miercuri, 12 ianuarie 2011

Când deschise din nou ochii, Eva se găsea într-o încăpere sumbră. Era întinsă pe un pat, iar în jurul său o mulțime de luminițe verzi, albastre și roșii se aprindeau și se stingeau, pâlpâind fără încetare. Încercă să își dea capul pe spate, pentru a înțelege unde se afla, însă o durere sfâșietoare îi traversă tot corpul, eliberând involuntar un țipăt strident. În același moment, ușa camerei se deschise brusc, lovindu-se de perete și două femei îmbrăcare cu uniforme verzi se năpustiră lângă patul pe care Eva era întinsă.

— S-a trezit! A deschis ochii! exclamă una dintre ele. Cheamă-l repede pe domnul doctor Allegrucci, îi ordonă ea colegei sale, în timp ce verifica parametrii aparatelor la care era conectată tânăra femeie.

— Nu este de gardă în noaptea asta…

— Nu contează. Sună-l acasă sau pe mobil., oriunde! Așteaptă momentul acesta de doi ani de zile…Cum vă simțiți, doamnă? șopti ea pe un ton blând întorcându-se către Eva. Bine ați revenit printre noi!

Eva era năucită. Nu înțelegea ce se întâmplase și de ce acele două femei erau atât de agitate. Se mulțumi doar să-i zâmbească tinerei infirmiere, în semn de răspuns.

— Eu sunt Giulia, continuă ea pe același ton blajin și m-am ocupat de dumneavoastră încă din prima zi. Domnul doctor Allegrucci și cu mine v-am luat în primire de când v-au adus. Dumneavoastră cum vă numiți?

Starea de confuzie se accentua; nu mai înțelegea nimic. Cine o aduse acolo și de ce? Ce se întâmplase și…care era numele său? Eva panica.

Tânăra femeie deschise gura pentru a răspunde însă niciun sunet nu se formă. Coardele sale vocale avuseseră, de asemenea, de suferit în urma celor doi ani în care se aflase sub sedative.

Nicio urmă din trecutul său. Se simțea goală pe dinăuntru. Ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn greu, lipsit de orice vis. Încerca cu disperare să se agațe de un detaliu, de o imagine, însă în zadar.

— Nu…Nu știu…articulă ea în cele din urmă, cu dificultate.

Infirmieră o privi sceptică vreme de câteva secunde. Încă din momentul în care fusese admisă în spital, doctorii o plasaseră într-o stare de comă artificială pentru a investiga traumatismul sever de care suferea.

Personalul medical se aștepta la o recuperare lungă și dificilă, în cazul fericit în care ar fi supraviețuit, dar sperau să nu fie confruntați cu o pierdere totală a memoriei sau cu un handicap irecuperabil.

— Nu vă amintiți cum ați ajuns aici? continuă infirmiera, ascunzându-și cu greu dezamăgirea.

Eva scutură din cap, descumpănită.

— Cum am ajuns aici? reuși ea să pronunțe, după câteva încercări infructuoase. Nu…nu îmi amintesc nimic, bâigui Eva deznădăjduită, când realiză că în mintea sa nu mai exista nimic altceva decât…un imens vid.

Giulia se fâstâci neștiind dacă să răspundă sau nu la acea întrebare, apoi mângâind-o duios pe frunte îi șopti:

— Nu vă faceți face griji. Ne vom ocupa de dumneavoastră și totul se va aranja. Mai bine odihniți-vă până când sosește domnul doctor. Am să vă țin companie, adăuga ea, în timp ce se așeza pe unul dintre cele două fotolii prezente în cameră.

Timp de doi ani, Giulia își petrecuse, în medie, trei ore pe zi ocupându-se de Eva, între îmbăiere, hrănire, toaletă și efectuarea exercițiilor de terapie fizică pentru a preveni atrofierea mușchilor și blocarea articulațiilor. Dezvoltase o formă de atașament față de acea tânără, care fusese adusă într-o stare foarte gravă, inconștientă și cu arsuri profunde pe o mare suprafață a corpului.

În urmă cu șase luni, constatând o stabilizare a semnelor vitale, corpul medical începuse reducerea cantității de sedative administrate, cu scopul de o trezi din coma indusă.

Eva închise ochii și adormi instantaneu. Acea scurtă discuție o obosise peste măsură. Fu trezită câteva ore mai târziu când simți agitație în jurul său. Deschise cu dificultate ochii. Lumina soarelui îi provoca o durere de nedescris. O recunoscu imediat pe Giulia, cu care se întreținuse mai devreme. O altă infirmieră se tot învârtea pe lângă mașinile la care era conectată, consultându-le cu interes

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Culoarea amintirilor

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor