Tânăra războinică

Începutul

Covorul roșu

16/07/1660

Aștept să-mi primesc prima misiune în care voi fi comandant. Mă aflu în Sala Tronurilor, cu capul plecat în fața regelui Simion Emanuel Delux. Am pus un genunchi pe covorul roșu, sprijinindu-mă cu mâna dreaptă pe sabie.

– Prințul Iosua ne amenință cu un atac asupra Porții din Sud, a început Regele să vorbească. Oprește-l!

– Am înțeles, Maiestate, i-am răspuns fără să ridic ochii.

– Am încredere că vei reuși să îndeplinești încă o misiune. Doar că de data aceasta, va fi una secretă. Dezvăluirea va aduce consecințe. Acum lupta e reală. Traiul nostru e în pericol și totul depinde de tine. Iosua ne amenință, iar tu trebuie să-l convingi să devină aliatul nostru.

Poftim?

Aura

17/07/1660

Fiecare înzestrare se manifestă în exterior printr-o aură, care este diferită pentru fiecare războinic în parte. Aceasta se distinge prin caracterul, scopul și gândirea lor. Aura care îi înconjoară trupul în culori diferite, ca un foc, reprezintă caracterul acelei persoane și chiar mai mult de-atât.

Eu sunt înconjurată de o aură de culoarea acvamarinului. Numai războinicii aleși o pot vedea. Îi spun focul gheții, fiindcă mă arde din interior, manifestându-se apoi la exterior câteodată violent, alteori doar ca o pâlpâire slabă. Acum e puternică și se înalță deasupra mea câțiva metri.

Dar în fața mea este un alt foc care arde mistuitor. Aura lui are o nuanță care mă duce cu gândul la apusul soarelui. E un amestec de culori calde, roșu, portocaliu și galben. Seamănă cu un foc adevărat, dar e doar aura unui războinic extraordinar. E împotriva noastră și acum trebuie să-l aduc înapoi.

Prințul Iosua este cel mai puternic dintre războinici, mai puternic chiar și decât mine. Este viteaz, neînfricat și este singurul prinț cu o cetate independentă, ultima din această parte de lume. Toate celelalte aparțin de o națiune, doar a lui nu. Iosua este conducătorul unei mici cetăți aflată la câțiva kilometri de capitala Olimpium și acum se luptă pentru a o cuceri și a deveni rege.

Pentru a reuși să înfrângă Olimpium, Iosua s-a aliat cu Herold de Dominic, regele națiunii Imperium, dușmanul regelui nostru.

Regele Simion Emanuel Delux mi-a dat poruncă să-l conving pe Iosua să renunțe la alianța cu inamicul nostru, să se întoarcă împotriva acestuia și, bineînțeles, să aibă grijă de propria cetate până când regele va decide că a venit vremea să conducă peste ținut. Dar nu înțeleg motivul pentru care a ales această variantă în loc să… Nu, nu mă pot gândi la așa ceva. Ar fi un lucru pe care nu l-aș putea suporta. Mai bine războiul decât cea de-a doua variantă. Și totuși presimt că războiul ăsta de-abia începe.

Prințesa Laila este lângă Iosua, chiar în fața mea. N-aș vrea s-o aleagă pe ea. N-are nicio aură și nici nu e războinică. Asta înseamnă că poate fi rănită oricând, dar totuși este și ea acolo. Niciodată nu am plăcut-o și nu m-aș fi supărat dacă ar fi nimerit direct în sabia mea. De când o știu a fost o prefăcută. Complotează pe ascuns cu dușmanul și azi și-a arătat adevăratul chip, dar probabil doar cei de față vom ști acest lucru, fiindcă își va simula foarte bine nevinovăția, sinceritatea, dar și inocența. Știu că joacă bine ambele roluri și asta mă scoate din minți. Azi și-a ales tabăra alături de prinț.

De ce e prințesa aici și acum? E o întrebare care mă tulbură de când am ajuns. Ce legătură are cu Iosua și cu acest război? Oare jocurile ei manipulatoare l-au făcut pe Iosua să devină ceea ce este? Oare ea l-a împins pe calea trădării? Nu pot crede că e atât de lacomă. Și dacă așa stau lucrurile, vreau să aflu care este adevărul.

Sunt în câmp deschis. În spatele meu, sute de războinici îmi așteaptă ordinul. Armata lui Iosua are, ca și el, o aură uniformă de culoarea focului, dar mult mai slabă, în contrast cu armata mea, care are o aură albastru deschis, ca de gheață. Când războinicii au aceeași dorință ca și a liderului lor, aura lor devine ca și a lui, scopul liderului devine al războinicilor, dorința lui devine și a lor, unindu-se într-un singur gând, având un singur scop. De când sunt la conducere peste armata regelui, aceasta a început să aibă aceeași aură ca a mea.

Când i-am întâlnit, aveau propriile scopuri și dorințe, fără a fi unificați într-un ideal. Aura lor pălea pe zi ce trece, variind de la o persoană la alta, până i-am adunat și i-am antrenat. Aura lor nu seamănă cu a mea, datorită caracterului lor, însă uniformizarea s-a realizat mai repede decât credeam. Nu se poate compara cu armata lui Iosua, a lui este mult mai unită și mai puternică, dar sunt încântată de progresul pe care l-a făcut armata mea.

Prințesa se retrage călare, lăsându-ne pe mine și pe Iosua singuri în luptă. Cred că a vrut să apară doar ca să mă vadă cum fierb. Dar odată îi va veni și ei rândul.

Viața a sute de războinici stă în mâinile mele. Oare chiar merită sacrificiul lor? Pot să-i las să-și piardă viețile doar pentru mândria mea? Chiar nu pot altcumva să-l conving să vină de partea noastră? Nu, nu pot da ordinul de atac. Trebuie să mă duc și să lupt singură, dacă îmi doresc cu-atâta ardoare să îndeplinesc cerința regelui.

Iosua face câțiva pași în față, eu pun mâna pe mânerul sabiei, dar spune ceva care mă ia prin surprindere.

– N-am venit aici să mă lupt, vreau doar să intru în cetate. Am un mesaj de trimis regelui. Lasă-ți sabia, fiindcă nu vreau să curgă sânge azi.

Și atunci de ce a venit cu armata? Nimic nu mai are sens în mintea mea. Despre ce vorbește? Totuși, pare că spune adevărul, nu vrea să lupte. Nu are nici măcar scutul la el. Dar ce mesaj are de comunicat regelui? Las mânerul sabiei și strig:

– Dacă spui adevărul, te voi lăsa să treci, dar mai întâi îți voi pune o condiție.

– Care anume?

– Armata ta nu are voie să intre în cetate și va fi la o distanță de cel puțin un kilometru de ziduri. Poți sta cât vrei, poți face ce vrei, nimeni nu te va urmări, deoarece aceasta este voința regelui. Ai înțeles?

Eu am alte planuri. Cum aș putea să-l las nesupravegheat când ne-a întors spatele și vrea să ne cucerească din interior? Bănuiesc ce plănuiește, dar am nevoie de dovezi. Iosua mă vede doar ca pe un obstacol în îndeplinirea visului său. Deci eu sunt ținta de care trebuie să se ocupe prima dată. Va trebui să am grijă.

– Crezi că ești puternică de când ai devenit comandant. Sau mai bine zis, înfumurată.

Cuvintele lui mă dor mai tare decât tăișul unei săbii, dar mă prefac că nu-l aud. Vine spre mine. Nu-l scap din ochi, dar mă ocolește fără să mai spună ceva și-și continuă drumul. Unul dintre războinicii lui îi dă calul său și eu urc pe al meu. Amândoi ne îndreptăm spre cetate. Îmi risipesc soldații. Armata lui Iosua stă neclintită, urmărindu-l cum intră. Când ajungem la poarta principală, Iosua dispare în mulțime, iar eu decid să nu-l urmez.

Trec pe lângă zidul înalt de piatră și ajung la Arena Leilor. Este o clădire măreață în formă de pătrat, cu un teren de antrenament în mijloc. Zidurile ei dominante stăpânesc partea de jos a cetății. Pe fiecare latură a clădirii există patru intrări, cu uși din lemn masiv. Construcția se înalță câțiva metri spre cerul senin și se sfârșește cu un acoperiș înclinat spre exterior. Înăuntrul clădirii se antrenează chiar acum Leii mei, războinicii mei. Cei care sunt afară sunt doar o parte dintre aceștia.

Mă îndrept spre hambarul de lângă Arenă și-mi las calul la unul dintre slujitori. Hambarul pălește în comparație cu maiestuoasa clădire. Este doar o mică casă din lemn unde sunt ținuți caii războinicilor. Mă întorc la Arena Leilor, urc scările și o iau pe holul din dreapta mea. De o parte și de alta se află camerele războinicilor. Trec de prima ieșire și chiar prima cameră este a mea. Intru și mă schimb în haine din pânză lejere, negre, cu curele de material maro.

Sunt fată, dar îmbrăcămintea bărbătească mi se potrivește mai mult, în primul rând pentru că sunt războinică, iar în al doilea rând pentru că sunt mai agilă în acestea.

Mă îndrept spre curtea Arenei, unde am de gând să-mi ocup gândurile cu antrenamentele.

După câteva ore, verific de pe zidurile cetății armata prințului Iosua. Nu se mai află la vedere. Presupun că a plecat spre cetatea lui. Sau Iosua plănuiește ceva.

Mi-am urât viața până acum câteva luni. Mă plictiseam de monotonia, neputința și slăbiciunea ei, dar mai ales de sărăcia în care trăiam. Astăzi trăiesc cu frica unui posibil atac sau începerea unui război între mai multe națiuni. Mi-e frică pentru părinții mei. Dar acum am un scop, mă antrenez și lupt pentru pace, pentru oameni, pentru mine. Acum, mai mult ca niciodată, îmi place viața mea. Trăiesc cu plăcere, gândindu-mă că, orice s-ar întâmpla, fie că dau greș sau câștig, am luptat cu toată puterea.

Ringul de Foc

18/07/1660

După o noapte lungă, în care m-am gândit la secretele care mă opresc să văd adevăratul război care se dă în această națiune, mă trezesc cu dureri musculare și de cap. Îmi fac o toaletă completă în camera mea, cu un burete și un bol plin ochi cu apă.

Mă îmbrac cu costumul de comandant. Cămașă din bumbac maro închis, vestă din piele neagră lungă până la șold. Pantalonii sunt tot din bumbac și cizmele din piele negre. Mi-am legat la brâu o curea pentru pumnale. Părul brunet îmi cade rebel pe spate.

Trebuie să ajung la castelul Luna Nouă pentru a-l găsi pe cel mai bun prieten al meu, prințul Caspian. El e singurul în care am încredere și care mi-a fost alături încă de pe vremea când prințul Christian mă învăța să fiu războinică.

Castelul Luna Nouă nu e foarte departe de aici, așa că merg pe jos. Când mă apropii, dau cu ochii de Iosua. Este în fața castelului și-mi vine o idee nebunească să-l testez. Îi tai calea și-l salut, scoțând sabia din teacă. Îmi văd flacăra albastră, care apare dintr-odată și mă înconjoară. Vâlvătaia e slabă, dar e clară.

– Am să te atac, așa c-ai face bine să fii pregătit! i-am șuierat printre dinți.

Nedumerit, își scoate sabia din teacă. Dau o lovitură specifică războinicilor mei. O lovitură la piept în partea dreaptă, o răsucire în spate, lovind chiar în gâtul adversarului, însă vreau să văd cum va alege să se apere. Cu tehnica noastră sau cu cea a armatei lui Herold, din Opoziție. Atac la piept, se apără, mă răsucesc o dată și, când să atac la gât, el îmi parează fulgerător lovitura. E atent. Flacăra portocalie apare încet în jurul lui. Mă retrag, dar Iosua îmi prinde mâna în care țin sabia și mi-o răsucește atât de puternic, încât aproape mi-o rupe. Durerea mă fulgeră până în creștetul capului, iar sabia îmi cade din mâna neputincioasă. Iosua mă amenință acum cu sabia la gât. Dar la fel de repede pe cât s-a mișcat, îmi dă drumul și-și pune sabia în teacă. Se uită la mine cu un calm care mă irită. Bănuiesc că îi place să mă vadă așa. Flacăra i-a dispărut imediat cum și-a retras sabia.

– Ce e cu tine?! strigă Iosua.

– Se pare că nu m-am înșelat. Mișcările astea…

– Ce-s cu ele?

– De unde le știi? îl întreb încă amețită. De la Opoziție?

– Ce tot vorbești acolo? Eu doar m-am apărat.

– Iar eu doar te-am testat. Știu cine ești și ce faci aici, dar n-am să te las să câștigi.

– Știi ce fac eu aici?! râde el. Nu prea cred. N-ai habar ce se întâmplă aici, fiindcă dacă ai fi știut, n-ai mai fi reacționat atât de copilărește. Și acum o să te rog să mă scuzi… Am plecat.

Iosua trece pe lângă mine, dar eu sunt prea nervoasă să mă uit după el. Mă duc să-mi ridic sabia și atunci apare Caspian din castel. Sigur a văzut ce s-a întâmplat.

– Ești bine? mă întreabă.

– Putea merge și mai bine.

Își pune mâna pe umărul meu.

– O să vorbesc eu cu Iosua. Astăzi ai antrenament, așa că fă bine și odihnește-te până atunci. Opoziția nu te așteaptă pe tine să termini cu joaca.

Caspian este cu un an mai mic decât prințesa Laila și decât mine. De fapt, eu și prințesa avem vârste izbitor de apropiate, o zi diferență. Mă orientez după balurile pe care le dă mereu de ziua ei. N-ai cum să nu știi că e ziua ei. Nimeni nu pierde așa ceva.

Caspian are părul lung, șaten, pe care și-l prinde de obicei în coc. Fața rotundă e plină de viață. Este considerat cel mai isteț, energic și amabil bărbat din națiunea noastră. Și pe bună dreptate! Pe mine m-a ajutat de multe ori și mi-a devenit un prieten de nădejde.

Scările din marmură albă se întind în fața mea. Bolțile înalte ale castelului susțin balcoanele împodobite cu trandafiri și petunii. Trei turnuri cu acoperișuri ascuțite se înalță spre cer. Ușa de la capătul scărilor este din lemn de culoare închisă, în contrast cu pereții argintii.

Caspian urcă scările în salturi și sunt convinsă că are zâmbetul pe buze. Îl urmez, lăsând în urmă grădina de brazi și flori de câmp. Trecem de o mulțime de holuri din piatră luminate de geamurile largi. Unele holuri duc spre dormitoarele regale, altele spre sălile de jocuri. Mergem în nord, spre Ringul de Foc, aflat la distanță mare de partea de est a castelului, unde se află bucătăria și temnițele.

Ringul de Foc este locul celor de rang regal. Nimeni nu știe de el în afară de cei predestinați. Dar eu am permisiunea regelui. Aici e locul meu secret, unde fac planuri împreună cu prinții și unde mă antrenez.

Sunt o țărancă care are privilegiul să se antreneze cu ei. Mă simt favorizată. Nu m-am gândit vreodată că voi ajunge aici. Dar pe cât de entuziasmant este acest lucru, imaginea lui Iosua îmi apare în minte și tot elanul meu se sfărâmă în mii de cioburi. Mai întâi cred că trebuie să-mi antrenez mintea, ca mai apoi să mă pot concentra pe mișcări.

– Ești pregătită? mă întreabă Casp.

– Da, sunt.

Focul

19/07/1660

Nimeni nu e perfect. Fiecare are slăbiciunile sale, secretele sale, puncte slabe, puncte tari. Iar pentru a-ți învinge dușmanul trebuie să-i cunoști fricile, lucrurile la care ține și cele la care se gândește. Deci trebuie să fii atent, să înveți repede, să cunoști persoanele din jurul tău. Dar cum se face că Iosua este mereu cu un pas înaintea mea? Știe fiecare mișcare pe care o fac în atac înainte să o fac. Cunoaște tot. Sunt oare chiar atât de previzibilă pentru el? Și dacă da, atunci sunt la fel și pentru dușman? Ar trebui să-mi fie teamă sau să-mi folosesc defectul ca pe o armă?

Nu știu ce ascunde Iosua, ce secret are, pentru a veni mereu la castelul Luna Nouă. Poate chiar se întâmplă ceva în spatele meu. Probabil este o taină pe care nu vreau s-o aflu. Mă tot gândesc la asta de când am văzut că prințesa Laila și prințul Iosua sunt alături de Opoziție. Chiar dacă Iosua nu e de partea lor cu adevărat, bănuiesc că merge la ei fiindcă pregătește ceva important. Este posibil să-și dorească o căsătorie sau cel puțin o alianță cu prințesa, dar nu e bine dacă ea este de partea Opoziției. Mi-e frică de alianța dintre ei, și oricât de mult aș încerca să-mi stăpânesc sentimentele, acestea mă rănesc și mai mult. Pericolul cel mare ar fi însă în fața Regelui Simion Delux.

Din câte am aflat, regele Simion știe că Laila e de partea Opoziției și totuși încă mă întreb de ce acceptă asta. De ce nu face nimic s-o oprească? Nu știu de ce ea a ales să fie de partea Opoziției, având în vedere că aceasta luptă împotriva tatălui ei. Dacă Iosua crede că poate cuceri cetatea cu ajutorul Opoziției, atunci se înșală, iar dacă va încerca s-o cucerească pe prințesă, ei bine, eu nu-l pot opri.

În zilele care au trecut m-au îngândurat aceste idei. Ce jocuri se joacă în spatele meu? Cine e cu cine, de fapt? De ce tot vine Iosua la castel? Dacă nu o vrea pe Laila, atunci ce vrea? Voi afla vreodată răspunsurile la aceste întrebări?

În timp ce mă plimb prin parcul castelului, pe aleile de piatră, îl văd pe Iosua stând pe o bancă din lemn, uitându-se în gol. Mă îndrept spre el și, când ajung aproape, acesta mă observă și se ridică.

– Cumva mă urmărești? izbucnește el.

– Poftim? Nu! De ce crezi asta?

Sunt bulversată. Mă ia dur. Cred că știu cum se simte, dar nu-mi pasă.

– Știi ce? întreb eu. Am plecat.

Vreau să mă întorc de unde am venit, dar simt cum metalul rece al sabiei lui Iosua îmi apasă umărul drept.

– Stai! îl aud strigând în urma mea.

Mă opresc, fără să știu ce-ar trebui să fac. Ridică sabia și vine în fața mea.

E cu un cap mai înalt decât mine. Are o față ovală, ochi căprui deschis, ca de chihlimbar. Părul îi stă dezordonat, dar îi strălucește în bătaia soarelui puternic. Are încă o fizionomie de adolescent. Nu mă miră asta, niciunul dintre noi nu a împlinit încă șaptesprezece ani. Este îmbrăcat cu pantaloni negri, o cămașă bej, largă, având peste ea o tunică neagră cu însemnul regal, o coroană întoarsă.

– Cred că ieri am plecat prea devreme și nu ți-am dat șansa unei revanșe. Dacă îți dorești atât de mult să mă învingi, hai să avem un duel adevărat!

În mâna dreaptă își ține sabia, iar delimitarea dintre tăiș și mânerul galben cu diamante purpurii se face printr-o apărătoare învelită într-un material cărămiziu. Scutul său seamănă cu o vâlvătaie. În centru are un diamant cât un ou de Aepyornis, ale cărui irizații coboară în onduleuri roșiatice și linii portocalii. Toate curg spre marginea scutului până culorile pălesc spre un galben deschis și se ciocnesc de un cerc galben aprins.

– Ce vrei să spui?! îl întreb încă bulversată.

Îmi scot sabia din teacă și el mă atacă fulgerător. Ripostez, dar aura puternică, ca de foc, mă orbește și lovesc aerul în gol. Îmi iau ochii de la ea și încerc să mă concentrez. Scutur din cap preț de câteva secunde. Când mă întorc spre Iosua, îl văd că are sabia îndreptată spre pieptul meu.

– Încă nu ți-ai dat seama că e imposibil să mă bați? Și așa va rămâne!

Ies la atac, el se apără cu o fandare largă. Săbiile noastre se ciocnesc în culori multicolore. Roșul și portocaliul lui, albastrul și albul meu se amestecă în aer.

– Da, da… Ești un războinic pe care nu-l pot învinge. Cum spui tu.

Comentariul meu îl face să zâmbească, iar eu îmi pierd concentrarea. Iosua prinde momentul oportun pentru a-mi arunca sabia și reușește să mă taie pe piept. Este o tăietură superficială, dar o simt mult mai adâncă decât e în realitate. Sângele îmi curge din tăietură. Îmi pun mâna direct pe rană, ca să opresc sângerarea.

– Cred că ai primit avertismentul, spune prințul. Nu mă mai urmări și nu-ți voi mai face rău. E doar o mică tăietură, de avertizare, așa că ascultă bine când îți spun să mă lași în pace. Nu vreau să declar război.

Îi văd flacăra puternică. Vorbește serios. Nu reușesc nici să dau din cap. Încă nu-mi vine să cred. Pleacă fără să se mai uite înapoi și dispare pe holurile exterioare ale castelului. Sunt jalnică în fața sa. Prințesa Laila e cea mai mare piedică a mea. E singura persoană care mă oprește să ajung la el, iar eu n-o pot împiedica. Mă simt neputincioasă.

Rana e superficială, într-adevăr, dar mai tare mă doare sufletul decât trupul.

Când apune soarele, îmi verific armata. Nu vreau să am trădători în cetatea regelui. La final, îmi verific și armele, pentru a fi pregătită în orice moment de luptă.

Rivali

Afară

24/08/1659

Am cincisprezece ani și e prima dată când ies singură din cetate, dar trebuie s-o fac. Mi-e frică deoarece se întunecă, dar trebuie să continui.

Mama m-a trimis cu un coș din nuiele spre una dintre rudele noastre prin alianță, care stă la câteva ore depărtare. N-am văzut-o niciodată și n-am niciun sentiment față de ea. Tot ce trebuie să fac este să-mi asum responsabilitatea față de părinții mei. Ajung la ruda noastră, îi dau coșul și mă întorc. Ce-ar putea merge rău? Nu știu ce se află înăuntru, e acoperit cu un ștergar și nici mama nu mi-a spus. Dar m-a avertizat să nu spun nimănui despre însărcinarea mea. Să plec când se lasă întunericul, să fiu sigură că nu se ia nimeni după mine. N-am voie să dau de bănuit. Mama mi-a mai spus să urmăresc doar traseele de căruțe și să nu mă abat nici la dreapta, nici la stânga. Voi înnopta la ruda noastră, apoi dimineață mă voi întoarce acasă.

Zidul cetății nu se mai vede de câteva ore bune, deci înseamnă că am străbătut cam jumătate din distanță. Mă opresc într-un luminiș să beau niște apă și să-mi masez picioarele. Pun coșul pe iarbă și mă așez. Curioasă, ridic pânza care acoperă coșul, dar văd numai mâncare. Ciudat… De ce m-ar fi trimis mama atâta cale doar pentru ceva de-ale gurii? Doar dacă nu mai e ceva pe lângă merinde…

Scotocesc curioasă și dau peste câteva hârtii, dar nu apuc să le iau fiindcă aud în depărtare pași de cai. Pare să fie un grup mare. Dau să mă ascund în spatele unui copac cu trunchiul gros, dar mă împiedic de rădăcinile acestuia, iar câteva fructe din coș se împrăștie pe pământ. Caii se apropie. Mă întorc și văd o duzină de soldați îmbrăcați în negru. Se opresc când mă văd.

Înghit în sec și mă ridic. Unul dintre ei descalecă rapid și mă prinde de coadă, trăgându-mă după el râzând. Strig din cauza durerii, dar și a fricii. Coșul rămâne în urmă, dar, printre smuciturile care îmi aruncă săgeți ascuțite în ochi, văd un alt soldat cum îl ia din iarbă.

– Băieți, cred că am găsit cina.

Eu încă mă smucesc și plâng. Mi-e frică. Mi se întoarce stomacul pe dos. Lacrimile îmi umezesc ochii și cad pe obrajii mei înfierbântați. Mă sufoc și tremur toată. Ei râd în hohote.

– Stai nemișcată, altfel nu vei vedea răsăritul, îmi spune soldatul care mă ține de păr.

– Ce facem cu ea? întreabă un al treilea, care nu coborâse de pe cal.

– O mâncăm, spune cel de lângă coș, amuzat. O luăm cu noi, ce-ai vrea să facem?

Mă aruncă lângă un trunchi de copac și mă leagă de el. Încă n-au observat hârtiile. Încetez să mă mai zbat, dar umerii mi se cutremură la fiecare suspin apăsat.

Încerc în zadar să-mi desfac frânghiile care mă țin prizonieră. După câteva minute ce-mi par lungi cât o zi ploioasă, aud o voce tunătoare.

– Ce sunt astea?

Mă întorc spre cel care mă legase. Are hârtiile în mână și se uită încruntat când la ele, când la mine. Fierb de furie. Nici nu știu ce să le spun, fiindcă n-am apucat să văd ce scrie acolo. Dar dacă nu le spun ceva, probabil mă vor lăsa pradă lupilor.

– Tratatul a fost semnat pentru a proteja…

O siluetă apare din umbra pădurii și smulge foile din mâna soldatului. E un bărbat tânăr. Corpul îi este acoperit de o pelerină neagră, iar fața ce pare mică și fragilă îi e ascunsă de glugă. Soldații sar ca la comandă și-și scot săbiile, dar tânărul flutură pelerina pentru câteva secunde, suficient cât să i se vadă uniforma.

– Prințule Iosua, noi nu…

Bărbatul îi oprește cu o mână ridicată.

– Plecați!

Soldații își pun săbiile la loc, se înclină ceremonios și se retrag. Se urcă pe cai și dispar în negura serii.

Doar eu sunt singura care nu știe cine este acest prinț. Vine spre mine și mă dezleagă. Umbra îi cade pe față și nu reușesc să-i văd chipul, dar totuși prind urma unui zâmbet ce pare sincer. Îmi dă foile și se face nevăzut în întuneric.

Iar eu rămân cu numele acelui om în minte.

Salvator și dușman

20/07/1660

Îmi curăț rana care e mai adâncă decât am crezut la început. Mi-a făcut o tăietură pornind de la umărul stâng, coborând oblic și ajungând spre stern. Aproape că nu-mi pot folosi mâna stângă, doar că durerea nu mă supără atât de tare pe cât o face faptul că cel care mi-a făcut-o a fost odată salvatorul meu.

Mă îmbrac în costumul de războinic și încerc să dau de Caspian pentru a mă înlocui.

Nu mi-am mai văzut familia de ceva vreme și pentru că nu vreau să-mi îngrijorez părinții, am decis să mă duc azi acasă.

Nu am frați sau surori, sunt singură la părinți. Și cum ei au fost la fel de singuri, n-am nici verișori. Câteodată invidiez familiile numeroase, dar poate e mai bine așa. Pe mama mea o cheamă Ecaterina, iar pe tatăl meu Victor. Trăim într-o casă mică, dar avem un teren mare, care se întinde până la râu. Mama e servitoare la castel, iar tatăl meu lucrează pământul castelului. Muncim din greu să ne câștigăm pâinea, dar aici suntem protejați. În această cetate nimeni nu ne poate distruge. Suntem protejați de zidurile ocrotitoare și regele binevoitor. Muncitorii de rând, meșteșugarii, servitorii, îngrijitorii și toți ceilalți trăiesc de pe-o zi pe alta, încercând să supraviețuiască. Este dificil, diferența dintre noi și clasa superioară fiind uriașă. Nu suntem perfecți. Peste tot există ciuperci otrăvitoare. Trebuie să fim mereu atenți la fiecare, ca să nu ne otrăvim. Dacă ne ferim la timp, totul va merge bine.

Îmi fac griji pentru părinții mei, fiindcă nu vor avea șansa să aibă o viață mai bună. E sfâșietor să stai pe lângă aceste daruri și promisiuni scumpe și prețioase, doar privindu-le, fără să le trăiești. Mi se frânge inima pentru ei. Nu mai vreau să se chinuie cum am făcut-o până acum. Dar nu pot decide în locul lor. Știu că nu e corect să muncim pentru clasa superioară, dar măcar nu suntem nedreptățiți. Aici nu suntem oprimați, persecutați sau omorâți. Suntem în siguranță. Măcar atât.

– Estera!

Caspian este în spatele meu. Mă întorc bucuroasă.

– Salut. Ai vești noi de la știi-tu-cine?

– Hm, cam da. Prințesa Laila îl duce de nas pe Iosua, îmi răspunde el amuzat.

– Spune-mi ceva ce nu știu, rostesc în timp ce ies din Arena Leilor și mă îndrept spre hambar.

– Îi place de ea.

Las un moment de tăcere ca să mă gândesc la un răspuns potrivit, dar nu găsesc unul.

– Ei bine, nu mă așteptam.

– Nici eu, ridică el din umeri.

Cresc ritmul pașilor pe măsura agitației pe care o resimt.

– Ce-ai de gând să faci? mă întreabă Casp.

– În privința lui? Ce-aș putea face? M-a avertizat, nu se va lăsa ușor convins că ea e dușmanul.

– Hm, Laila l-a convins că tu ești inamicul.

Pufnesc pe nas înciudată, dar are dreptate. Știu că are și mă întristez.

– E manipulat, credeam că ți-ai dat seama.

– Evident, dar speram să-mi spui că mai există speranță, că mai crezi în tine.

Mă opresc și mă uit la el furioasă și rănită. Îmi ridic sprâncenele întrebător.

– Și ce-ai vrea să fac?

– Ce faci tu de obicei.

– Ce fac eu de obicei?

– Nu renunța! Îl vei aduce cumva de partea noastră. Eu cred în tine.

Cuvintele lui m-au încurajat, dar nu îndeajuns de mult. Mi-am pierdut credința imediat ce mi-am dat seama ce pun la cale. Am fost un nimeni pentru ei, am rămas un nimeni.

– Și eu în tine, Casp.

– Asta e sora mea!

– Iar îmi spui așa…

 El răspunde cu un chicotit. Îi place să-mi spună soră fără niciun motiv, doar ca să mă tachineze. Acum însă n-am putere de discuții amuzante. Nu pot să-mi scot din minte faptul că prințul Iosua ține la prințesa Laila, iar ei nici măcar nu-i pasă.

Ajungem la hambar. Ridic ochii către Caspian.

– Nu-ți fă griji, îmi spune prietenul meu, te înlocuiesc eu azi. Du-te acasă și vizitează-ți familia.

– De unde ai știut?

– De ce crezi că am venit aici?

Îi zâmbesc recunoscătoare.

– Mulțumesc. Hei, Cosmos, vino aici!

Calul îmi recunoaște vocea și vine la mine. Îl echipez, îl încalec și mă îndrept către casă. Cosmos are nume masculin, dar de fapt este o iapă care a născut de curând un mânz foarte drăguț. Am fost atât de ocupată să mă joc de-a războiul cu prinții, încât nici măcar n-am putut asista la naștere. Să fi trecut două săptămâni de-atunci? Pe-aproape.

Casa mea se află foarte aproape de piața din cetate, chiar lângă râu, în partea opusă Arenei Leilor. E o casă din lemn lipită de alte case din zonă, în stilul orașului, iar legătura dintre drumul principal și grădina din spate se face printr-un mic tunel, lung de trei metri. În dreapta tunelului se află bucătăria, iar în stânga sunt două camere, o cămară și un dormitor. Nu avem multe lucruri, dar supraviețuim.

Fiind singurul lor copil, câteodată simt că părinții mei mă alintă prea tare. Mă așteaptă cu brațele deschise și mă invită să iau loc la masa din grădină. Câmpul verde din spate se întinde până la râu, iar pomii fructiferi stau înșiruiți pe lângă gardul din lemn.

Este încă dimineață, dar masa este pusă. Orez, legume fierte și fructe. Nu avem animale, pentru că ai mei n-au mai avut timp și pentru ele, așa că le-au vândut. Proviziile le luăm de la castel, iar legumele din grădina noastră. În magazia din spatele meu ținem lemnele pentru iarnă și sacii cu grâu.

Tatăl meu e cu un cap mai înalt decât mine și e destul de solid. Are un caracter puternic și câteodată vulcanic. Acum își caută un loc nou de lucru la castel, pentru a fi mai aproape de mama mea. Ceea ce mă bucură, dar mă și îngrijorează. Castelul e un loc periculos și dacă nu ești mereu în gardă în caz de atacuri neprevăzute, nu ai nicio șansă. Așa cum și pe mine m-a luat pe nepregătite.

Pășesc pe iarba verde până la masa așezată pe o porțiune de nisip și mă așez pe un scaun.

Vorbim de obicei despre lucruri inutile. Despre vreme, golzi – monedele noastre, despre muncă și foarte puțin despre noi înșine. Fiecare își ascunde tristețea și apăsarea anilor munciți. Toți trei suntem îngândurați în dimineața asta. Vorbim ca și cum totul ar fi perfect, însă știu că pe interior suntem mâhniți. Lucrurile materiale n-au nicio legătură cu oboseala care ne apasă. Lupta e interioară și ne copleșește sufletul. Nu mai avem speranța zilei următoare, iar eu cred că am pierdut acea nădejde în clipa în care regele inamic și-a scos ghearele, și-a arătat colții și a început să ne dea târcoale. Ne-am pus cu toții nădejdea în rege și în cei doi fii ai săi războinici.

După ce termin de mâncat, o conduc pe mama mea la castel. Pe treptele de la intrare ne întâlnim cu prințesa Laila. E îmbrăcată într-o rochie din mătase de culoarea apusului de soare. Are părul desfăcut și ondulat. Mă privește din cap până în picioare. Eu sunt îmbrăcată cu costumul din piele, același pe care îl port aproape zilnic, cu părul lăsat pe spate și două șuvițe împletite. Probabil arăt ca un hoț, dar nu-mi pasă. Vreau să plec din calea ei, dar mă lovește cu umărul. Fetele din spatele ei observă scena și chicotesc.

– Țărancă… spune prințesa, trecând fără să se uite la mine.

Râde și pleacă urmată de alaiul de domnișoare. O privesc ascuțit și mă abțin să-i răspund necuviincios.

Trăiesc într-o situație fără ieșire și nu-i văd capătul.

Îmi eliberez nervii în Ringul de Foc, singură. Nici nu mai mănânc. Nu mai am poftă. Beau doar o cană cu apă când ajung la Arena Leilor, după patru ore de antrenamente intense. Vreau să mă odihnesc și nimic altceva. Câteodată îmi eliberez nervii întinși la maxim printr-un plâns zdravăn, dar azi nu pot să dau afară nici măcar o lacrimă.

Poate Iosua a fost odată salvatorul meu, dar acum am devenit propriul meu salvator. Nu mai am nevoie de ajutor, știu să mă apăr și singură, iar acest lucru se datorează unui singur om, căruia îi datorez viața mea, și anume lui Christian Delux.

Mă trântesc în pat, dar nu reușesc să adorm. Meditez cu privirea ațintită la tavan. În ultima vreme am preferat să mă ascund, să fiu singură. Sunt obosită de privirile celorlalți. Războiul acesta mă obosește. Leii sunt de partea mea, Kate la fel, părinții mai puțin, dar tot sper că își vor schimba curând părerea. Cel mai mare ajutor îl am din partea familiei regale Delux. Fără ei aș fi fost de mult spânzurată.

Independent

24/07/1660

Au trecut câteva zile tensionate între mine și prințul Iosua, iar singurul care m-a făcut să nu ridic sabia la el a fost Caspian, care îmi spunea să-l las în pace și să-i dau timp.

Mă simt prost și sunt frustrată. De ce mă simt așa? De ce vreau cu atâta ardoare să-mi îndeplinesc această misiune? Niciodată n-am renunțat fără luptă, probabil nici acum nu o voi face. Voi merge până la capăt. Dar merită efortul? Probabil îmi voi da seama la capătul luptei, când totul se va termina. Asta dacă nu mor până atunci.

De când am devenit comandant, trec de multe ori pe la castel și mă întâlnesc cu mama mea. Ea e încântată că am ajuns atât de sus. Deși i-am spus de nenumărate ori să nu se istovească la lucru, e tot mai palidă și slăbită, și nici tatăl meu, care e la câmp toată ziua, nu arată prea bine.

Christian Delux, fiul cel mare al regelui Simion Delux, are grijă să ne ajungă armele și se ocupă de toate afacerile, ca națiunea să meargă bine. El este marele războinic al armatei, iar eu sunt învățăcelul său. Regele, în schimb, are grijă de toate problemele sătenilor, dar în același timp conduce și nobilii.

De când a venit Iosua, gardienii de la porțile principale mi-au transmis că în fiecare seară îl văd ieșind din cetate. Nu știu unde pleacă, dar ceva îmi spune că nu pleacă către cetatea lui.

Să-l urmăresc? Nu, pentru că am altceva în minte. Și, spre norocul meu, este seară. Mă duc călare spre Poarta de Sud, cea prin care Iosua iese mereu din cetate, și îl aștept. Las calul să pască în apropiere și mă poziționez în fața porții.

Văd căruțe pline cu grâu și haine, oameni care vin de la muncă, iar mai departe câmpul, care se întinde în afara cetății.

Iosua nu se lasă așteptat. Îl văd apropiindu-se în galop. Mă așez în mijlocul porții, să fiu sigură că mă vede. Nu am sabie, scut sau arc fiindcă n-am de gând să mă lupt cu el și nici măcar să-l opresc. Vreau doar să-i citesc uimirea pe față când mă va vedea. Și, după cum mă așteptam, am avut dreptate. Este surprins, dar în același timp rece și serios. Nu-i văd flacăra, este pur și simplu înghețat. Mi-am promis că nu-l voi scăpa din ochi. Națiunea aceasta nu va fi luată ușor. Nu cât timp sunt eu comandant aici.

Privirea aceea de gheață îmi transmite fiori în tot corpul și, deși am apărut din senin în calea lui, parcă ceva este schimbat la el, nu este ca în alte momente. De data aceasta, se vede că nu-i pasă câtuși de puțin de mine.

Nu spune nimic și bate cu călcâiul în burta calului ca să mă depășească în viteză. Trece în galop și aproape mă dezechilibrează. Privirea lui rece îmi rămâne mult timp în minte.

Dacă mesajul lui a fost să fie lăsat în pace, ei bine, și-a atins scopul. Dar nu înseamnă că am să stau și-am să privesc cum dușmanii îl joacă pe degete.

Iosua Bellator este un prinț independent, tânăr și pe deasupra comandant peste o armată puternică. Cetatea lui, Aureola, aflată în vestul cetății noastre, este mai modestă decât aș fi crezut. N-am fost acolo niciodată, dar așa am auzit.

M-a impresionat puterea lui de luptător, nu numai pe teren, ci și în viața personală. Pentru el nu contează de unde vine. Dacă țintește spre ceva ce pare imposibil de câștigat, e convins că va obține cu orice preț acel lucru.

Nu știu care-i sunt planurile, dacă vrea să rămână independent sau să aleagă una dintre părți. Dacă va rămâne singur, mai devreme sau mai târziu, o națiune mai puternică îl va zdrobi și-i va cuceri cetatea.

Nu e ușor să fii comandant. Trebuie să câștigi încrederea soldaților tăi, să-i conduci spre victorie, nu spre moarte, să-i conduci cu respect, nu cu frică, fiindcă ceea ce dai, aia primești.

Prințul Christian i-a disciplinat foarte mult pe soldații mei, sunt respectată, mă ascultă și mă apără. Sunt conștientă de faptul că abilitățile mele de conducere nu sunt încă dezvoltate, dar învăț de la frații Delux. Cu ei alături știu că pot s-o fac.

Trufaș

25/07/1660

Mama lăsase niște carne fiartă și pâine, să le duc tatălui meu. Le adusese cu o zi înainte de la castel. Îmi iau calul și mă duc pe câmp, cu coșul legat de șaua lui Cosmos. Este o zi călduroasă, cu câțiva nori albi și pufoși pe cer.

Ies pe poarta din sud și înaintez spre câmpurile cu grâu. Livezile se află în cetatea noastră, iar vițele de vie se află mai jos de cetatea Opoziției. Drumul este uscat, iar praful se ridică în spatele nostru. N-a mai plouat de o lună.

Ajung acolo repede și îl văd pe tatăl meu alături de ceilalți țărani. Toți culeg grâul, muncind din greu. Pentru niciunul nu e ușor aici. E muncă de sclavie pentru o bucată de pâine.

Tata se oprește când mă vede venind spre el. Cobor de pe cal și îi dau coșul.

Mă uit la el de parcă îl văd pentru prima oară. E foarte bronzat, iar părul cărunt îi accentuează ridurile din jurul ochilor căprui. Nasul îi este puțin încovoiat, dar fața ovală îi ascunde acest defect.

Tata îmi mulțumește și mă întorc înapoi la cal, dar mă opresc când văd trupele Opoziției venind pe drum. Este Herold însoțit de zece soldați. Cum îndrăznește să vină aici? Dar îl zăresc și pe Iosua în spatele lui. El l-a adus? E chiar atât de nesăbuit? Sunt la zece pași de mine. Herold mă vede şi-mi zâmbește. Mă uit la Iosua şi pe fața lui nu citesc nicio expresie. Nu pare surprins să mă vadă. Nici nu mă mir, după cât de des ne intersectăm în ultima vreme… E la fel de rece şi serios ca ultima dată când l-am văzut, adică ziua trecută. Însă Herold pare amuzat de întâlnire şi văd că îi șoptește ceva la ureche. În final, trec pe lângă mine, fără să spună nimic.

Herold e dușmanul nostru, dar de ce vine aici? Și de ce pe jos? Sigur merge la rege. Ce mai pun oare la cale? Ce păcat că nu voi afla… Mereu discuțiile confidențiale sunt cunoscute doar de rege și apropiații lui, nobilii.

Pleacă spre cetate. Herold de Dominic e un om de vârstă mijlocie, nu are copii sau soție. E solid, dar chel, ceea ce mă miră la vârsta sa. Nu-i știu trecutul. Tot ce știu este înfățișarea sa și scopul său mârșav. Îi plac mantiile și hainele de culoare închisă. Aura lui este la fel de războinică, o bătălie de culori: roșu, vișiniu și negru.

Când trece pe lângă mine, mă întorc cu privirea la calul meu, care strănută şi mă face să râd. Sunt slăbită şi supărată, dar nu pot face nimic. Dușmanii îl au pe Iosua de partea lor, pot spune că au câștigat această luptă. Las să treacă multă vreme până o iau din loc ca nu cumva să mă mai întâlnesc încă o dată cu ei.

După nici o oră, inevitabilul se întâmplă. Sunt la castelul Luna Nouă și-am trecut să văd dacă prințul Christian are vreo misiune pentru mine. Deocamdată nu. Când să-mi strunesc calul să merg spre Arena Leilor, Herold mă strigă. E singur, fără Iosua.

– Țăranco, hai să-ți dau ceva!

– Nu, mulțumesc.

– E ceva legat de prințul Iosua.

Iosua? Descalec și mă apropii de el. Întinde o mână cu pumnul strâns, îmi ia palma și-mi lasă ceva în ea. Nu văd ce este, dar simt cum mă gâdilă. Când își retrage mâna, văd un vierme lung și închis la culoare cum se târăște pe pielea mea. Îl arunc scârbită pe pământ, oprindu-mi un strigăt. Viermele se încolăcește și se târăște sub o piatră. Herold și soldații săi râd în hohote. Cum poate glumi, la vârsta și rangul său, în felul acesta? E nebun?

– Ți-a plăcut mesajul lui? mă întreabă el după cascada de râsete.

Iosua n-ar face niciodată așa ceva. Închid ochii, încercând să mă calmez. Vreau să spun ceva, dar prințesa Laila își face apariția și mă opresc. Ea ar fi suficient de cinică să-mi trimită un astfel de mesaj. Sunt sigură că Laila a fost în spatele scenariului. Herold flutură un zâmbet în colțul buzelor și pleacă însoțit de soldații săi. Acum sunt sigură. Laila mi-a dat cadoul. Nu pot face nimic și oricum nu mai contează. Prințesa, împreună cu două fete pe care nu le cunosc, trec prin fața mea pe partea cealaltă a străzii. A vrut să vadă cu ochii ei dacă am primit mesajul. Strâng pumnii și scrâșnesc din dinți. O scânteie mică de culoarea acvamarinului îmi apare în fața ochilor.

Cât de orb poți fi, Iosua?!

Academia Crescendo

06/09/1660

Curtea castelului Luna Nouă se întinde pe treizeci de ari, chiar în centrul cetății. Cetatea cuprinde castelul, Academia Crescendo, grădinile și casele muncitorilor. Pentru a ajunge de la Academie la castel, trebuie să traversezi un pod aflat peste un mic râu. Castelul mai cuprinde o clădire pentru servitoare, depozitul de arme, iar în exterior sunt grădinile cu trandafiri.

Cetatea se află pe un platou imens. Zidurile acesteia au patru porți. Una spre nord, mărginită de multe stânci golașe, una în est, înspre un mic codru, urmat de un deșert întins. În sud ajungi la o câmpie cu grâne şi, dacă îți continui drumul, după o jumătate de zi de mers pe jos, intri în teritoriul Opoziției, unde comandant peste cetate este Herold. În vestul cetății noastre se află cetatea Aureola. Imperium, cetatea-capitală a națiunii Imperium, se află în partea de sud-est. Toate aceste națiuni nu au granițe. Sunt contopite încă de la crearea acestora.

Academia Crescendo este o construcție cu un singur etaj, lată de câteva sute de metri, unde tinerii nobili învață și se antrenează. Academia are și un teren exterior pentru trasul cu arcul, iar mai apoi, în spatele acestuia, o câmpie pentru antrenamentele cu cai.

Terasa care dă spre terenul de luptă este lată și plină mai tot timpul cu bogătașii care s-au născut pentru a conduce o armată.

Clădirea principală are un acoperiș înclinat dinspre râu înspre terenul din spate. Pe partea râului există o singură ușă, cea cu ieșire la pod, iar pe margine sunt patru geamuri înalte. Înăuntru există doar două săli. Una este pentru lectură, unde învățăm istorie, literatură sau astronomie. La aceste ore nu pot participa decât cei din înalta clasă, nu și țăranii. Eu sunt excepția.

Acum mă îndrept spre Academie pentru a face o cerere de înscriere la concursul Guardia Reale. Este un concurs pentru lideri și războinici pentru a ajunge în Garda Regală. Toți râvnesc la acest titlu. Cel care câștigă va beneficia de toate favorurile regelui și nu vor exista restricții sau secrete.

Pentru acest concurs este nevoie de o echipă de câte patru persoane. Competiția durează doi ani, timp în care suntem eliminați, prima dată echipele, apoi personal, în timpul duelurilor.

Sunt îmbrăcată în hainele mele obișnuite. Pantaloni maro, cămașă bej și o vestă subțire și lungă. Mi-am împletit părul, să mă pot mișca mai bine. La curea am pumnalul, nu mi-am luat sabia sau arcul.

Sunt pe hol și mă îndrept spre Sala de Studiu. Deschid ușa și intru în bibliotecă. Încăperea mă impresionează de fiecare dată. Rafturi cu cărți acoperă toți pereții și cincizeci de mese își așteaptă studenții. Câteva fotolii tapițate sunt așezate în partea stângă, în jurul a două mese rotunde.

Câteva priviri scurte mă fac să mă opresc în tocul ușii. Prințul Iosua nu e aici, nici prințesa Laila. Este doar un grup de tineri. Îl caut din ochi pe Mark, cel care se ocupă de acest concurs, iar tinerii se întorc la lectură. Îl văd scriind, aproape de scara interioară. Profit de ocazia că Iosua nu e aici și mă îndrept spre el.

– Nu vreau să te deranjez, încep eu.

El își ridică capul.

– Nu e nimic. Cu ce te pot ajuta?

– Vreau să mă înscriu la concursul Guardia Reale.

Cugetă o clipă. Cursurile Academiei n-au început și probabil i se pare straniu să apar dintr-odată aici, având în vedere că eu nu sunt de viță nobilă. Nu știu dacă înțelege disperarea care m-a cuprins de câteva zile. Nu-mi pasă neapărat de cursuri, eu vreau doar să strâng informații și să-mi clarific poziția și aici.

– Ești sigură?

– Da.

– Bine, lasă-mă să mă uit atunci peste listă.

Aștept un minut în timp ce el răsfoiește niște hârtii. Când găsește ce căuta, scrie sub o listă cu nume.

– Vei fi în echipă cu Iosua, Titus Maxwell și Iacob Marius Seberin.

Prințul Iosua concurează? Și mă mai pune și în echipă cu el. O face intenționat? Sunt sigură că în clipa în care va afla că suntem în aceeași echipă, o să mă vâneze. Nu mă miră că Iosua vrea să concureze. Vom lupta împreună și sigur mă va distruge. E bine, o vreme nu ne va putea sabota. Va avea nevoie de mine până când echipele se vor desface. Dar tot am un sentiment straniu la gândul că voi fi în grup cu el. Probabil eu am fost ultima care s-a prezentat…

– Nu mai este alt loc?

– Listele se închid astăzi și echipa aceasta era singura fără o persoană. E bine că ai apărut, altfel nu intrau în concurs.

Deci vrea să spună că l-am salvat pe Iosua? Lucrurile devin din ce în ce mai frustrante. Îmi vine să urlu, dar îmi strâng pumnii și mă forțez să nu fac o scenă în fața lui Mark. Zâmbesc forțat și-l salut. Mă întorc cu spatele la el și trec îngândurată de rândul de mese.

Poate să fie asta o șansă de a fi mai aproape de îndeplinirea misiunii mele?

Pot s-o fac! Trebuie… dar poate voi folosi concursul ca pe o oportunitate de a-l surprinde.

Când ies din sală, îl întâlnesc pe Caspian. Gura i se lățește într-un zâmbet.

– Surioară! Ce mă bucur să te văd. Ce faci?

Vine spre mine într-o săritură jucăușă.

– Sunt bine, cred. Tocmai m-am înscris la concursul Guardia Reale.

– E o veste foarte bună.

– Dar nu sunt sigură că voi reuși, spun în timp ce pornesc spre terenul de antrenament exterior.

– Eu am încredere în tine.

– Sunt în echipă cu Iosua.

Nu mai aud pași în spate. S-a oprit. Mă întorc către el.

– Ce mă fac acum? îl întreb.

– Va fi bine. Nu ți-ai dorit să fii lângă el?

– Dar nu în modul ăsta. O să par o hărțuitoare, dacă îl tot urmăresc.

Se apropie zâmbind. Vrea să mă încurajeze. Deja știu ce o să spună. O să-mi amintească cine sunt și ce pot, dar mai ales care e scopul meu.

– Vrei să termini misiunea? Atunci concentrează-te pe ce ți s-a oferit acum, iar de partea cu hărțuirea… mă voi ocupa eu. Voi vorbi cu el.

Dau din cap că am înțeles, dar tot am o rămășiță de îndoială