Fata de sub portocalii sălbatici

Mirela Rusu Șirianu

Fata

de sub portocalii sălbatici

roman

Această carte este inspirată dintr-o poveste adevărată dar, pentru a respecta o fată care și-a purtat picioarele lungi și spiritul curat, singur și frumos, pe o stradă promiscuă din Neapole, în căutarea unui timp risipit, o să spunem și noi, ca mulți alții înaintea noastră, că orice asemănare cu fapte și persoane reale este absolut întâmplătoare…

Motto:

Dacă ceea ce ai găsit este făcut din materie pură, niciodată nu va putrezi. Și te vei putea întoarce într-o bună zi. Dacă nu a fost decât o clipă de lumină, ca explozia unei stele, atunci nu vei mai găsi nimic la înapoiere. Dar vei fi văzut o explozie de lumină. Și numai asta, și tot va fi meritat.

Paulo Coelho – Alchimistul

Partea întâi

I

Se lăsase seara peste Neapole. Aluneca încet, adânc peste portul Marina Grande aglomerat și tumultos, șerpuia peste șantierul naval și vasele de croazieră. În depărtare se deslușea zgomotul valurilor. Se mai auzea, răscolitor, ca o chemare, sirena unui vapor. Cerul era răvășit de nori vineții. Printre ei se strecura o lună ireală, parcă tăinuită. Și luna arunca o lumină ciudată peste hârtiile rostogolite de vânt printre containerele de gunoi, unele răsturnate, aflate pe un ponton umed după ploaie. Apoi…

Seara coborî și peste o stradă cu vitrinele magazinelor împodobite ca de Crăciun. Câteva felinare clipeau și o lumină obscură răzbătea de la ele, călăuzindu-i pe trecătorii grăbiți.

O mulatră, trecută de treizeci ani, se sprijinea de unul din stâlpii de felinar, maiestuoși și toleranți de pe trotuar. Fuma cu un aer plictisit și parcă aștepta ceva. O rochie scurtă, roșie, îi strângea și-i scotea în lumină trupul unduitor, ca de abanos. Decolteul larg îi dezvelea sânii uriași și ispititori.

Un bărbat traversa strada, pierdut în gândurile lui. Urmărindu-l cu privirea, ea îl întrebă cu vocea ridicată:

— Încotro, iubitule? – dar bărbatul trecu mai departe, parcă nici n-o auzise.

O mașină opri brusc în dreptul ei, la marginea trotuarului, dincolo de felinare, și șoferul își flutură mâna chemător. Mulatra se apropie ușor, legănându-și șoldurile. Se aplecă ostentativ peste fereastra deschisă a mașinii unde se întrezăreau în spate, ca din umbră, doi bărbați.

Pe aceeași stradă se plimba cu pași mărunți Maria, în pantaloni strânși pe picior din care ieșea o bluză decoltată, strâmtă pe corpul firav. Era o fată de doar nouăsprezece ani, cu părul lung și negru care îi cădea rebel peste ochii neumbriți de patimi. Se mișca neîndemânatic și aducea cu o păpușă trasă de sfori nevăzute. Avea un chip crud, nealterat, neschimbat de nopți rătăcite și o privire luminoasă, așa cum se uita senină după trecătorii nepăsători. Privea uimită o vitrină încărcată cu manechine de pe care se ițeau haine de blană, când dintr-un taxi, un tânăr strigă spre ea și îi făcu semn cu degetele răsfirate să se apropie. Se îndreptă spre el și rămase câteva clipe sprijinită cu mâna de mașină, vorbind amândoi în șoaptă. Apoi se întoarse brusc și plecă, clătinându-se ademenitor pe picioarele subțiri. Pe când se îndepărta cu tocurile răsunând strident pe caldarâm, îl auzi cum spunea furios în urma ei ceva neinteligibil, cu o voce guturală.

O altă fată stătea rezemată de zidul unei case, aproape de una din vitrinele luminate și fuma, privind strada cu ochii goi, cuprinsă de o inerție, în care se pierduse ca bântuită de o vrajă. Într-o fustă scurtă, tremura înfrigurată de vântul care agita norii, strângându-și pe ea haina subțire. Maria o zări și veni mai aproape de ea. Își șoptiră ceva una alteia și, printre șoapte, râdeau zgomotos, de parcă ar fi fost prietene. Din când în când se uitau scrutătoare după bărbații care treceau pe stradă, unii singuratici.

Într-un târziu, unul din ei, străin de cartier, apăru în fața lor, zâmbind stingher. Fata cealaltă plecă mai apoi, sub lumina stranie a lunii, cu bărbatul ce o însoțea și o ținea de după spate.

Maria se strecură singură, tăcută, pe strada răvășită de vântul ce răscolea frunzele uscate. Trecătorii se răriseră. Se apropie cu pașii ei mărunți de mulatră și-i șușoti ceva languros, printre râsete. Hohotele ei puternice se împrăștiară pe trotuarul aproape pustiu.

Un alt bărbat trecu pe lângă vitrine, uitându-se nehotărât la fetele îmbrăcate cu fuste scurte și decolteuri adânci de unde se iveau, obraznic, sânii. Stâlpii de felinar luminau difuz trotuarul, veghind nostalgic portocalii sălbatici de la marginea lui. Lângă fiecare din ei aștepta o puștoaică, plictisită, cu un aer amar, puțin ușuratic, urmărind, cu ochii uscați, domni grăbiți și indiferenți.

Maria se despărți de mulatră și se îndreptă înspre capătul celălalt al străzii. Magazinele din jur stinseseră luminile. Nu se mai întrezăreau decât umbrele manechinelor din vitrină.

Nu simți când doi bărbați, dintre care unul căra o canistră, se apropiară din întuneric de ea. Brusc unul din ei aruncă lichidul din vas peste ea, strigând ceva celuilalt. Acesta o apucă de păr și de brațe pe fata, care se zbătea neputincioasă, în timp ce primul bărbat îi aruncă ce mai rămăsese din canistră pe haine. O brichetă se aprinse și lumină trotuarul.

Strigă îngrozită când hainele și părul i se aprinseră, arzând ca o torță. Disperată încearcă să stingă flăcările cu mâinile goale în strada ce răsună dintr-o dată de țipetele ei înfiorătoare. Bărbații o luară la fugă și se pierdură învolburați în seara târzie.

Din celălalt capăt al străzii, se ivi alergând spre ea, cu răsuflarea tăiată, mulatra. Ajunsă aproape, ridică o piatră ieșită, inexplicabil, din pavaj, o aruncă spre vitrina unui magazin și-i sparse geamul. Lovi sălbatic cu piciorul în geam, smulse o haină de pe unul din manechine și o aruncă peste trupul încins al fetei care se prăbușise și se zvârcolea pe caldarâmul străzii. Trecători rătăciți umpluseră dintr-o dată strada, uitându-se terifiați la ce se întâmplă. Alții își scoaseră hainele la repezeală, încercând să o acopere pe fetișcana căzută pe trotuar, sub florile unui portocal sălbatic.

Mulatra strigă disperată spre lumea adunată ciopor în jurul fetei:

— Să vină o ambulanță, chemați pe cineva!

Vântul se zbătea printre crengile copacilor și rostogolea hârtii pe stradă. O lună plină sticlea pe cer, luminând strada și trecătorii strânși lângă trupul Mariei.

Din depărtare, mai târziu, se auzi grăbită sirena unei ambulanțe.

* * *

Așezat într-un cartier de la marginea orașului, spitalul umbrea o stradă învecinată cu portul. Clădirea se înălța semeață și avea o formă dreptunghiulară, iar liniile drepte și colțurile ascuțite îi accentuau rigiditatea. O suferință tulbure se deslușea când pătrundeai prin porțile mari, de fier, în curtea unde erau parcate mai multe ambulanțe, în așteptare.

În după-amiaza fierbinte, pe unul din culoarele spitalului, Ana încerca să țină pasul, alături de un doctor cu sprâncenele albe. O conducea spre capătul coridorului și ea îl urma tăcută pe bărbatul uscățiv și mic de statură. De o parte și de alta a culoarului se întindeau rezervele largi și răcoroase.

Câțiva bolnavi se foiră în paturile înguste și se uitară lung după femeia tânără cu părul șerpuitor, castaniu și silueta fragilă. Trecu pe lângă ei aducând după ea o neliniște enigmatică alintată de ținuturi mediteraneene, înconjurate de mări cu gust dulceag. Numai că ea nu era italiancă, cum se putea crede. Venea din Est și vorbea aceeași limbă ca și fata incendiată mai înainte cu câteva seri.

Marea se întrezărea tumultoasă, sau uneori senină, prin ferestrele mari, de unde se vedea inundat de lumina soarelui, strălucind, portul. Pereții culoarului erau albaștri ca și talazurile sclipind în depărtare. O rumoare, însoțită de o agitație confuză, răzbătea ușor nelămurit dinspre saloane. Prin ușile deschise se vedeau doctori și asistente amestecați printre bolnavii buimaci, care încercau să-și ascundă, tăcuți, teama rătăcită într-o vară înnegurată. Numai zgomotul străzii se mai auzea aici, răscolind liniștea cu frenezia lui îndepărtată.

Doctorul se opri și deschise ușa unei camere. Îi arătă mai multe halate, scrobite și călcate cu grijă, împrăștiate pe un pat metalic din mijlocul camerei. Îmbrăcă precipitată unul din ele, își trase o pereche de cizme din plastic peste pantofi și-și potrivi meticulos o mască de tifon peste gură, ca o botniță. Nedumerită clătină ușor din cap. Nu știa atunci că în acel salon erau aduși numai cei cu trupul șubrezit de arsuri. Se zbăteau între viață și moarte și mulți nu mai plecau apoi din spital așa cum veniseră, cu spiritul lor alb, ca fluturii risipindu-se veseli în zori de vară. Uneori mai gâfâiau, obosiți de ielele care se opreau pe lângă ei și le răvășeau îndărătnice lumina pe care, împietriți de frică, o pândeau, în dimineți, să pătrundă sfioasă în saloane, prin ferestrele lăsate deschise.

O încercă o senzație de frig, ca și cum o pasăre uriașă, clătinând din aripile ei veștede, brusc și-ar fi aruncat umbra trecătoare peste ea și peste ceilalți. Descumpănită, se gândi să coboare în stradă și să fugă spre aeroport, de unde să prindă, alergând printre călători, un avion care să o ducă, printre norii planând grațioși, acasă la ea.

Își reveni din lentoare și păși mai departe, alături de doctor, pe culoarul albastru. În Kosovo poate a fost mai rău, se gândi, printre picăturile de timp, care se scurgeau fără zgomot, trecând mai agale în acel spital, încetinite de gemetele nălucilor care îl cutreierau de dimineața până-n zorii celeilalte zile.

Preocupat și gesticulând afectat, doctorul continuă să-i explice, atent la detalii, cazul fetei aduse de carabinieri la spital, într-o seară târzie. El era italian.

— Are arsuri pe toată suprafața corpului. A fost intoxicată cu mult fum. Au venit și carabinierii ieri la ea. A fost și un ministru de la noi, ministrul pentru migrație. Atâta lume a fost tulburată… o fată așa tânără… Ce animale…

Dintr-o dată, un gând o sperie, dar nu îndrăzni să i-l spună, atât de rea era acea închipuire.

— S-ar putea să…?

Doctorul nu-i răspunse la gândul ei, doar îi vorbi mai departe lucid și rotindu-și privirea cu bunăvoință spre ea:

— Pantalonii erau din poliester, la fel și tricoul, iar focul s-a extins rapid. Va avea nevoie de mai multe operații. Parul i-a ars, mâinile i-au ars când încerca să oprească focul. I-am administrat multe tranchilizante. Durerile erau insuportabile. Și…

Îi înșiră, cu o voce molcomă, istoria medicală a cazului, sugerându-i remedii greu de înțeles pentru un neștiutor. Ea îl asculta, rezervată, dar gândurile îi alergau spre port. Prin ferestrele mari pe unde soarele inunda spitalul și bolnavii ursuzi, portul se întrezărea risipindu-și chemările la orizont, iar vapoarele de croazieră pluteau maiestuoase și îngâmfate ca balerinele într-o sonată duioasă, toropite toate sub briza caldă și arșița soarelui.

Bărbatul se opri apoi, ca într-un popas, în fața unei ferestre mari, deschisă larg pe culoarul spitalului. Privea fascinat afară în curte, parcă plecase de acolo cu gândul spre marea ce strălucea în depărtare, nepăsătoare la tăcerea lui prelungită, în care se refugiase brusc. Într-un târziu, se întoarse spre fata cu fața măslinie și-i spuse apăsat:

— Dacă reușesc operațiile, mai multe, șansele să trăiască sunt de 30 – 40%. Trebuie să-i luăm piele dintr-o parte și să o punem în alta. Este foarte tânără, poate rezistă. Numai că…

Se uită îngrijorat la ea, cu o neliniște ce părea că-l urmărește din alte zile, mai înainte ca Ana să vină. După clipe letargice de muțenie, surâzând strâmb, o prinse ușor de braț:

— Depinde mult de starea ei psihică. Poate pentru tine nu este așa de important acest caz, dar…

Ridică posac din umeri și din sprâncenele albe și oftă. Ana îl privi neclintită, parcă îi era frică să nu piardă ceva hotărâtor. După o pauză, îi spuse preocupată și cuvintele i se înșirară în șoaptă:

— Nu este simplu… dar dacă putem să facem ceva pentru fată… Noi o să fim aici… eu o să mai vin la spital…

Îl privi cu ochii mari, dilatați, căutând o sclipire de lumină rătăcită în toată acea zi lungă, ce se lăsase posomorâtă dintr-o dată. Își înclină capul într-o parte. Se uită la el tăcută, cu o intensitate adâncă, parcă încerca să-l convingă de adevărul spuselor ei.

Doctorul nu-i observă frământarea, își aduse aminte de o altă istorie neînțeleasă și i-o spuse într-un târziu. Cuvintele i se rostogoliră rugător și ea le va simți fiorul rece puțin mai târziu, spre seară, când va încerca să deslușească povestea unei fete de nouăsprezece ani, care își purtase sufletul și picioarele lungi pe o stradă promiscuă dintr-un cartier din Neapole. În căutarea unui timp rătăcit, și nimeni nu știa atunci dacă-l va mai întâlni vreodată, rămas înstrăinat acolo în îndepărtarea sufletului ei, după ce plecase de acasă și hoinărise pribeagă prin lume. Dar oricum ar continua povestea, fetei din spital nu-i va mai păsa pentru o vreme, în zilele ce au să urmeze, decât de ce se întâmplase ieri.

După o tăcere ce parcă nu se mai sfârșea, doctorul îi mărturisi gândul lui. Soarele intra prin ferestre, învăluia saloanele și pe cei de acolo, dar totul parcă se acoperise brusc de negură și lumina lui se clătina palidă, absorbită de nisipuri mișcătoare.

— Mai este o problemă… – șoaptele doctorului alunecară încet – Nu vrea să-i anunțăm familia, nu vrea ca familia ei din România să afle ce făcea ea în Italia. Familia ar ajuta-o psihic. Este foarte deprimată.

Razele soarelui desenau umbre, hârjonindu-se nestăpânite printre ei și zâmbindu-i Anei care rămăsese uimită.

— Dacă nu vrea să-i anunțăm familia, nu putem să facem nimic, ea hotărăște, este dreptul ei… – spuse într-un târziu, deși cumva, însingurată dintr-o dată, avea o bănuială sumbră că nu va reuși să-l convingă pe doctor. Pentru el o ființă se găsea în apropierea morții, precum un fluture zbătându-se neputincios în jurul unei lămpi încinse, cu toate că zbaterea lui, deși părea să-i dea un pic de vreme, era menită să-i aducă, în chip predictibil, sfârșitul.

Doctorul își clătină capul și sprâncenele albe cu un aer resemnat. Îi puse ușor mâna pe braț, doar o atinse, dar ceva nelămurit, se desprinse din atingerea lui, ca o ploaie de vară, așternută dintr-o dată.

— Poate o convingeți voi. Eu n-am reușit.

O senzație de frig o cuprinse, ca și cum valuri uriașe, venite dinspre port, se prăvăleau reci peste plajă, se apropiau din stradă, ca într-o întunecare, de curtea spitalului. În curând păreau că o vor înghiți și pe ea și pe fata cea arsă. Se uită încurcată, cu ochii mari la bărbatul rămas în așteptare în fața ei, cu mâinile strânse pumn în buzunarele halatului. Îi spuse apoi că o să vorbească ea cu fata și că va face tot ce-i stă în putință s-o sprijine și să-i redea puterea care i se irosise și se împrăștiase brusc prin lume, după întâmplarea dintr-o seară lungă de vară.

Se mai întreabă și acum dacă atunci, în spitalul învecinat cu portul aglomerat, a reușit să-l convingă pe doctor. Dar, chiar dacă el nu a crezut-o pe deplin, a fost îndeajuns de politicos ca să nu-i spună.

Cei doi ajunseră la capătul culoarului albastru, străjuit de ferestre mari prin care se întrezăreau îndepărtate vapoarele, și se opriră în fața unei rezerve unde o asistentă aranja instrumente medicale pe o măsuță cu rotile.

Valurile se liniștiseră și rămăseseră departe de curtea spitalului. Măcar pentru o vreme va trebui să le țină acolo, gândi Ana, până se termină operațiile și fata incendiată va pleca întreagă.

Asistenta își întrerupse rutina pentru o clipă, uitându-se curioasă la ei. Doctorul o întrebă încet:

— Ce face?

Femeia își