Îndrăgostit de două ori

ARGUMENT

Lucrarea de faţă reprezintă o încercare de sintetiza a ceea ce s-a scris despre Nicolae Steinhardt şi despre convertire la creştinism în general. Pentru a scrie un astfel de studiu trebuie să te înarmezi cu timp şi răbdare, şi mai ales nu trebuie să porneşti cu anumite stereotipuri legate de convertiţi. Nu ştiu dacă am reuşit acest lucru, dar sunt sigură de un lucru şi anume că am pus mult suflet şi m-am implicat foarte mult în redactarea acestui studiu.

Mulţi din cei cărora le-am cerut părerea în legătură cu lucrarea mea s-au arătat entuziasmaţi, chiar interesaţi de acest subiect. Acest lucru m-a stimulat mult şi mi-a dat încredere că procedez cum trebuie. Motivaţia de a scrie acest studiu s-a menţinut constantă. Ideea de a aborda acest subiect m-a preocupat încă de la începutul cursurilor masterale. De altfel cred că m-a pasionat , în special, statutul convertiţilor.

Convertirea nu constituie o simplă aventură personală, ci o strategie de succes personal a cărei explicaţie nu se reduce la inventarierea cronologică a datelor, la o schiţă biografică, ci încearcă să surprindă consecinţe sociale sau culturale.

Bibliografia internaţională a temei este enormă. Subiectul a pasionat mai întâi, sub aspect psihologic, schimbarea de conţinut a reflecţiei religioase individuale, comportamentele rezultate atrăgând atenţia la sfârşitul secolului al XIX-lea, în plină vogă a psihologiei comunitare, a debutului disciplinelor experimentale ale psihologiei şi a primelor investigaţii psiho-analitice. William James, Edwin D. Starbuck, James H. Leuba, J. Huby, Th. Mainage, Sancte de Sanctis, A. D. Nock se apleacă îndeosebi asupra aspectelor discrete ale convertirii, căutând, în manieră pozitivistă, cuantificarea raporturilor dintre atitudinile individuale în grupuri dinamice şi conţinuturile psihologice ale convertirii. Apostazia era privită mai curând ca fenomen paraclinic al inadaptabilităţii la stimulii sociali, prin intermediul exemplelor majore, de la Saul din Tars (mai târziu apostolul Pavel) la Sfântul Augustin. Lipseşte interesul pentru investigarea sociologică, iar istoriografia nu este luată în calcul decât ca bază de date în constituirea ipotezelor analitice. Th. Flournoy, profesor la Universitatea din Geneva, introduce şi defineşte, strict pentru uzul ştiinţific „psihologia religioasă", a cărei aplicaţie imediată o reprezintă metodologia aplicată unui caz de convertire mistică. Emile Durkheim este primul care teoretizează modul în care studiul aplicat al religiilor îşi constituie concluziile pornind de la observarea efectelor exterioare ale sistemelor religioase asupra vieţii comunitare. Sociologizarea faptului religios deschide calea către interpretarea antropologică a fenomenologiei modernităţii, între elementele căreia se numără şi convertirea. Cercetările contemporane de psihologie socială se bazează pe setul de informaţii oferit de istorie sau de mostrele sociologice şi încearcă schiţarea impactului social al convertirii şi dinamica identităţii personale în contextul procesului.

În limba română, cu excepţia unor traduceri şi compilaţii recente , a memorialisticii care descrie asemenea experienţe (cazul lui Nicolae Steinhardt), şi a studiilor lui Mihai-Răzvan Ungureanu, bibliografia specifică este practic inexistentă. În cartea sa, Mihai-Răzvan Ungureanu renunţă intenţionat la cercetarea istoriei mari, cea a regilor (solemnă şi cumva golită de viaţă), în beneficiul analizei istoriei mici, cea a oamenilor. Este un tip de abordare - a vieţii private - care s-a dezvoltat în ultimul timp şi în România, în încercarea de a arde etapele şi de a recupera deceniile pierdute faţă de cercetarea istorică vest-europeană. În astfel de cazuri, abordarea din perspectivă strict istorică trebuie însoţită de abordarea din perspectivă sociologică, antropologică şi de istorie a mentalităţilor.

Dacă primele două capitole ale lucrării sunt lipsite de numeroasele trimiteri bibliografice, capitolul al treilea, dedicat convertirii lui Steinhardt, compensează prin numeroasele lucrări scrise de şi despre N. Steinhardt: Jurnalul fericirii (1991), Monologul polifonic (1991), Dăruind vei dobândi (1992), Nicolae Steinhardt. Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângiorzan (1992 şi 1998), Primejdia mărturisirii (1993), Drumul către isihie (1999), Dumnezeu în care spui că nu crezi. Scrisori către Virgil Ierunca 1967-1983 (2000), Ispita lecturii (2000), Eu însumi şi alţi cîţiva. Eseuri vechi şi noi (2001), Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Bãciuţ (2001).

Când am scris Evrei convertiţi la creştinism. Studiu de caz Nicolae Steinhardt, mi-am luat sarcina de a face trei lucruri. În primul rând am vrut să prezint o sinteză despre fenomenul convertirii în general. Primul capitol, Actul convertirii: trădare sau exerciţiu de sinceritate?, tratează această problemă, punctând elementele esenţiale legate de noţiunea de convertire, motivaţiile convertirii sau tipurile de convertiri.

Capitolul al II-lea, Incursiune în istoria convertirilor evreieşti celebre, îl consider o încercare timidă de a ilustra cazuri celebre de evrei convertiţi la creştinism. Structurat pe două planuri, cel al istoriei universale şi pe plan naţional, acest capitol surprinde portrete din galeria marilor convertiţi evrei: sfântul apostol Pavel, Heinrich Haine, Karl Marx; iar din spaţiul românesc, Lazăr Şăineanu, Alexandru Vianu, Richard Wurmbrand.

Ultimul capitol, Studiu de caz Nicolae Steinhardt, este împărţit în cinci subcapitole. Primul descrie portretul biografic al lui Steinhardt pornind de la afirmaţia sa: „Sunt jidan după sânge, dar de gândit şi de simţit, gândesc şi simt româneşte". Al doilea subcapitol, şi cel mai consistent, surprinde file din literatura carcerală a lui Steinhardt şi nu numai, precum şi convertirea evreului Steinhardt în închisoare. Aici am inserat şi o încercare mai veche de a mea de a realiza o sinteză comparativă despre universul concentraţionar comunist din România, urmărind doar experienţele religioase, ca soluţie a rezistenţei în Gulagul românesc. Ultimele subcapitole îl descriu pe Steinhardt în celelalte ipostaze ale sale: Nicolae Steinhardt intelectualul, Nicolae Steinhardt monahul, Nicolae Steinhardt în conştiinţa contemporanilor şi a posterităţii. În acest capitol am folosit la maximum toate lucrările pe care le-am găsit semnate N. Steinhart: Jurnalul fericirii, Monologul polifonic, Dăruind vei dobândi, Nicolae Steinhardt. Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de Zaharia Sângiorzan, Primejdia mărturisirii, Drumul către isihie, Dumnezeu în care spui că nu crezi. Scrisori către Virgil Ierunca 1967-1983, Ispita lecturii, Eu însumi şi alţi cîţiva. Eseuri vechi şi noi.

Lucrarea de faţă nu are pretenţia de a fi tratat exhaustiv tema convertirilor evreieşti la creştinism şi implicit a convertirii evreului român N. Steinhardt. Complexitatea subiectului şi multitudinea documentelor ce au fost sau mai trebuie scoase la lumină lasă subiectul deschis, astfel încât multe alte variaţiuni pe aceeaşi temă pot să apară în viitor. Mi-aş fi dorit să identific mai mulţi intelectuali români evrei asemenea lui Steinhardt, Sebastian, apropiaţi mai mult de cultura română, dispuşi să accepte asimilarea şi să contribuie la dezvoltarea culturii române. Această şansă nu le-am oferit-o noi, mulţi dintre ei alegând calea exilului ( Benjamin Fondane, Eugene Ionesco, Lazăr Şăineanu, Hariton Tiktin, Moses Gaster).

În tratarea problemei am ţinut cont de opiniile autorilor expuse deja în diverse lucrări, dar am respins cu hotărâre orice afirmaţie care s-a bazat pe condiţionalul „dacă sau pe prezumtivul „se pare că. Pe cât mi-a stat în putere, am încercat să prezint ceea ce s-a întâmplat în realitate. M-am străduit să urmez cele două metode pe care Wilhelm von Humboldt le consideră ca fiind sarcina istoricului în abordarea adevărului istoric: prima este cercetarea exactă, imparţială şi critică a evenimentelor. A doua este stabilirea unei conexiuni a evenimentelor cercetate cu o înţelegere intuitivă a lor.

Multe au fost ajutoarele şi sugestiile de care am beneficiat în timpul redactării prezentei lucrări. Recunoştinţa mea se îndreaptă mai întâi către profesorul meu îndrumător, Lucian Leuştean, care m-a dirijat în alegerea tematicii, bibliografiei, în construirea planului lucrării, primul care a citit manuscrisul în întregime. Nu sunt sigură că aş fi fost în măsură să selectez informaţiile şi să găsesc bibliografia necesară fără sugestiile domnului Leon Volovici. Mulţumirile mele se îndreaptă şi către domnul decan al Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza", Alexandru-Florin Platon care mi-a răspuns întotdeauna prompt la emailuri cu sugestii şi sfaturi (el m-a inspirat în descrierea Gulagului românesc din perspectiva experienţelor religioase). De altfel, nu ştiu dacă aş fi reuşit să duc la capăt prezenta lucrare fără formaţia pe care am obţinut-o în urma a doi de studiu, deci mulţumesc tuturor profesorilor care m-au îndrumat şi mi-au împărtăşit din experienţa lor bogată, rod al studiului intens şi al cercetării.

Buzău, 18 iunie 2007

Carmen Eni căs. Neagu

I. ACTUL CONVERTIRII: TRĂDARE SAU EXERCIŢIU DE SINCERITATE ?

Noţiunea de convertire

Avem cu toţii o anumită idee despre convertirea religioasă. Imaginarul nostru este populat cu scene ale revelaţiilor şi iluminărilor care, de la Sfântul apostol Pavel la Claudel, de la Sfântul Augustin la Pascal, de la Sfântul Francisc de Assisi la Verlaine, ne fac să credem că sensul unei vieţi poate fi radical schimbat de o clipă de răsturnare cutremurătoare