Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Secretele Pandemiei

Secretele Pandemiei

Citiți previzualizarea

Secretele Pandemiei

Lungime:
201 pagini
3 ore
Lansat:
Sep 5, 2020
ISBN:
9781005777692
Format:
Carte

Descriere

O lume a conspirației unde fiecare își vede propriul interes. Pand-3-Mic, virusul care a pus stăpânire pe Pământ. Inițial a fost doar o pandemie, dar în final s-a dovedit a fi o catastrofă. Lumea pe care cu toții o știm va fii doar un vis frumos. Statele și oamenii sunt ținuți în minciună, o mare nenorocire urmează să lovească Pământul. Se pare că Pand-3-Mic nu este așa blând precum toată lumea crede. Aceste informații au fost ținute secret până când un grup de cercetători din SUA a anunțat pe toate posturile de televiziune că fiecare dintre noi are la dispoziție două săptămâni să își facă uun adăpost subteran conform instrucțiunilor și să se mute acolo.
Viața lui Mihai Urbuc, fost inginer militar și al soției lui, Ariana, urmează să se schimbe pentru totdeauna.
Secrete întunecate, comploturi inimaginabile, state care vor să ia toată puterea și oameni care vor doar răzbunare. Societatea se transformă în junglă, iar cel mai puternic supraviețuiește. Vor reuși oamenii să descopere adevărul? Vor reuși să supraviețuiască? Cineva a vrut să ucidă toată populația lumii, cineva deține vaccinul și îl ține doar pentru propriile foloase.
O lume de mister în care fecare secret așteaptă să fie descoperit, așteaptă.

Lansat:
Sep 5, 2020
ISBN:
9781005777692
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Secretele Pandemiei

Cărți conex

Previzualizare carte

Secretele Pandemiei - Bucur Ionuț

Secretele Pandemiei

Bucur Ionuț

Copyright 2020 Bucur Ionuț

Smashwords Edition

Capitolul 1

Pand-3-Mic, numele virusului care ne va schimba viața. Și-a făcut apariția în atenția lumii când, după numai 48 de ore, populația unui întreg orășel chinezesc a murit în chinuri, atrăgând după sine curiozitatea cercetătorilor și stârnind panică în sfera locală. La început se credea că este vorba de un act terorist, apoi a venit vorba despre un virus existent, iar un cercetător rus a vizualizat atent probele rămășițelor umane de acolo și a descoperit tulpini în continuă schimbare ale unui virus care nu a mai existat. Simptomatica este una diversă și nemaivăzută. Ceva de neconceput… În doar 8 ore de la instalarea virusului, căile respiratorii se inflamează și subiectul dezvoltă dificultăți severe de respirație. După alte 8 ore, sângele începe să se coaguleze în așa fel încât nu mai poate ajunge în restul corpului. Dacă asta nu e de ajuns, după alte 12 ore, activitatea cerebrală devine inexistentă și astfel subiectul moare. Asta dacă mai rezistă până atunci.

Este anul 2030. București, capitala României este înțesată tot mai mult, pe zi ce trece de o tensiune inimaginabilă. Tot globul este afectat de pandemie, de criza asta mondială ce se propagă în toate domeniile și stârnește haos, alimentând panica. Totuși, în timp ce majoritatea țărilor suferă un colaps avansat, există două țări care nu par să fie lovite de problema asta atât de serios. Numărul infectaților acolo nu este atât de crescut, cel puțin raportul dintre infectați și cei sănătoși nu este la fel de mare ca în restul statelor. Vorbim aici de SUA și Rusia. Două superputeri, elitele lumii, care spre surprinderea mea și probabil și a altora, varsă sume grosolane de bani încă de la începutul pandemiei către dezvoltarea tratamentelor, către alimentație și producție, domenii care sunt vitale acum. Și nu fac asta doar pentru ei, ci o fac și pentru restul țărilor, cu măsură, evident, dar tot fac ceva. Spre exemplu, SUA ajută constant Europa și America de Sud, iar Rusia, restul. Evident că oamenii, curioși din fire, și-au pus și își pun și în continuare diverse întrebări în legătură cu motivele ce împing aceste două țări să fie atât de bune, să arate atâta bunăvoință, să dea asemenea ajutor. Teorii conspiraționiste recent citite vorbesc despre crearea unui sistem, să îi spunem federaționist. SUA ajută Europa și America de Sud în schimbul exploatării teritoriale și probabil oportunității de consolidare a relațiilor politice. Nu e un secret că atât Rusia, cât și SUA, nu au teritorii atât de bogate în resurse, exploatabile pentru mult timp, așa că nu pot să nu iau în considerare varianta că profită de situație ca să se îmbogățească.

În fine! Pe mine nu mă interesează chestia asta, eu îmi văd de viață, încerc să îmi țin familia bine protejată, în siguranță și departe de orice pericol. De vreo 2 ani am plecat din armată să fiu mai aproape de familie și să am grijă de băiatul meu, Vladimir, care are acum 15 ani. În armata am fost colonel și mă ocupam de două lucruri extrem de importante, cel puțin așa le consider eu. Proiectam și construiam armament nuclearo-atomic și, fiind inginer constructor specializat în construcții, hai să le spunem extra protejate, extra durabile, de nepătruns, ajutam la construirea și proiectarea bazelor militare, case de ofițeri, turnuri militare, orice construcție militară, practic. O realizam exact așa cum beneficiarul își dorea. Nefiind implicat in lupta directă, nu am considerat niciodată că mă pot numi „soldat", așa că rugam lumea să mi se adreseze pe nume, Mihai, sau dacă nu, pe numele de familie, adică Urcub, sau mai există și varianta trei, Inginerul. Așa am fost și sunt cunoscut în branșă, Inginerul.

Sigur vă întrebați de ce am plecat din armată… Povestea este simplă și scurtă, chiar. Nu atinsesem încă vârsta de pensionare, nu aveam nici vechimea necesară în domeniu. La ieșirea din armată aveam 38 de ani. Cam tânăr, știu, dar circumstanțele m-au împins, m-au obligat să zic „la revedere, armată și „bun venit rol de tată. Totul a început cu un an înainte să părăsesc domeniul. Soția mea, Ariana, și-a trimis CV-ul către Curtea Europeană pentru un post de judecător. Îndeplinea criteriile necesare, avea o experiență de 15 ani în domeniu, totul era în regulă. Nu avea deloc speranțe că va fi acceptată, nici nu se gândea la asta. Dar într-o zi, țin minte și acum că era un august târziu, primește un mail de la Curtea Europeană. L-a deschis împăcată cu ideea că dosarul i-a fost respins, însă cum citea mai mult din mesajul ăla cum se lumina mai tare la față, credeți-mă, eram acolo și încercam să deslușesc vestea de pe fața ei, că nu a vrut să mă lase să citesc și eu. A citit tot, s-a ridicat de pe scaun, s-a întors către mine și a început să plângă de fericire. Dar cum nu poți diferenția plânsul de fericire de cel de tristețe, i-am zis că îmi pare rău și să mai încerce. Brusc, s-a uitat fix în ochii mei și mi-a zis, îmi amintesc exact propoziția ei spusă cu atâta patos: Ești bou? Plâng de fericire! M-au acceptat! Atunci știu că și eu am început să plâng! Mă rog, amintirile astea… Ea a plecat la o lună după, eu am mai continuat cu munca încă 9-10 luni, am lăsat în timpul ăsta copilul la părinții ei. După 9-10 luni am cerut să fiu retras din activitate din motivul că trebuie să am griija de copil. Trebuia să fiu lângă el, chiar dacă mă gândeam că o să mă plictisesc nemaifacând ce îmi place, dar surprinzător a fost invers, tot periplul ăsta a fost antrenant și foarte frumos.

De când a început pandemia și Ariana a fost trimisă obligat în concediu pe o perioadă nedeterminată, dar continuă munca și de acasă, are o cameră înțesată de dosare. Când deschizi ușa, cad dosarele pe tine. Când am auzit că vine acasă și că nu se știe cât stă, țin minte că mi-a zis asta la telefon și după ce am închis cu ea, am început să cânt prin casă de bucurie, am improvizat chiar și un microfon dintr-o mătură. Am ținut-o așa toată noaptea. Mare mirare că nu am trezit pe nimeni. Cântam destul de tare!

Gândurile îmi sunt întrerupte de Ariana care țipă după mine prin casă. Oare ce vrea?

- Mihai! Nu mai avem aproape nimic în frigider… lapte, ouă, nici măcar pâine. Când s-au dus toate?

- Bună întrebare! Eh, lasă că mă duc azi la magazin să cumpăr ce e nevoie.

- Bine! Așa să faci! Altfel mâncați pereții amândoi!

Mă duc să pregătesc mașina, am avut niște probleme și mi-e să nu mă lase cu ochii-n soare pe drum. Ale naibii piese, imediat se strică. Ia să mă urc să îi dau o cheie de încercare, poate am noroc. Ha! De unde atâta noroc. Nu merge, drăcia!

Aud deodată niște discuții mai aprinse dar nu pot să deslușesc bine cuvintele.

- Mihai! Ce faci? Te strigam și mai devreme!

- Scuze, eram cu capul între piesele astea nenorocite că iar nu mai merge prostia asta.

- Bine. Vezi că Vladimir merge la un prieten. Du-l tu, te rog!

- Ok! Îl las când plec spre magazin. Dar întâi stai să văd cum rezolv jigodia asta de mașină că mi-a mâncat zilele! Poate s-a infectat! Haha!

- Glume de grădiniță… Hai pa!

Aha! Fir-ar mama ei de mașină, am găsit problema, acum să văd ce îi fac. Are niște găuri și pierde ulei. Ia să caut peticele alea, poate mai am câteva, tre să rezolv problema rapid și eficient. Totul legat de mașină trebuie rezolvat acasă. Nici pomeneală de service-uri auto deschise. Cine naiba ar mai fi păstrat așa ceva deschis, oricum? Ultima problemă a oamenilor acum e să își repare mașina. Oricum nimeni nu prea o mai folosește, deci o afacere ca asta ar fi irelevantă în prezent.

Ia să vedem acum. Bun... Bun... Bun. Pornește!

- Vladimir!

- Da, tată!

- Hai să mergem! Sunt gata!

- Vin acum!

- Nu uita de mască și mănuși!

- Dar tată, stăm numai în casă! Nu ieșim nicăieri!

- Nu contează! Ia-le pentru protecție! Nu știi niciodată!

- Bine, fie! Le-am luat! Mulțumit?

- Da! Foarte mulțumit! Deci.. Unde trebuie să ajungi?

- La Alex, tată! Stă la bulevard, pe colț, știi tu, casa aia mare.

- Ah, da. Bine!

Cum ieșim din garaj, îl văd pe George, vecinul de alături, care își face de lucru în curtea din fața casei sale.

- Vecine, ce faci?

- Bine vecine, tund puțin gazonul ăsta, că în curând ajunge cât casa!

- Mai bine îl lași să crească! Protecție naturală anti virus! zic eu râzând.

Toată strada cam pustie, doar vecinul care tunde gazonul și pe colț o bătrână ce își duce agale gunoiul. E bine, măcar nu ies toți să se fâțâie pe stradă ca nebunii.

- Ia zi, puștiule.. Cum mai merge cu jocul ăla?

- Foarte bine, d-aia mă duc la Alex, în seara asta e un mare eveniment și trebuie să fim online să câștigăm premii limitate!

- Ah, bun! Păi ce fac? Te iau când mă întorc?

- Nu! Am vorbit cu mama să rămân peste noapte, evenimentul e târziu și nu am mai stat de mult cu el.

- Am înțeles! Păi ce să iți zic, mult succes la eveniment!

Casa lui Alex nu e departe de unde locuim noi. Doar doua străzi distanță. O distanță de nu mai mult de cinci minute.

- Pregătește-ți lucrurile că imediat ajungem!

Își ia ghiozdanul din spate, își pune masca și mănușile să mă mulțumească, chiar dacă nimeni nu e pe stradă. Nu știi niciodată cum apare aleatoriu vreun nebun d-ăsta de nu crede în virus sau pur și simplu nu îl interesează. Sunt și d-ăștia, nebuni ce nu cred deloc în existența virusului și își derulează viețile într-o normalitate jenantă, nepăsându-le că oricând există șansa de a pune în pericol viețile lor și ale celorlalți din drumul lor.

- Hai că am ajuns! Eu trebuie să întorc și să merg în față pe străduța aia. Vrei să te las aici sau te duc până în fața casei?

Distanța nu e mare de unde am oprit mașina până la casă. Numai 10 metri, să zic.

- Este OK, poți să mă lași aici, tată! E perfect!

- Bine! Distracție plăcută! Și dacă e ceva, mă suni pe mine sau pe mama, ok?

- OK!

- Pa!

- Pa!

Acum să îi dăm tare către magazin. E deja cam târziu, e 6, s-ar putea să rămân cu puțin timp din nou. De când cu pandemia asta magazinele se închid destul de devreme și dacă cumva ajung mai târziu deja devine o cursă contra cronometru atunci când am mai multe de cumpărat.

Mamă! Ce pomi frumoși a plantat primăria, ceva rar, mari, verzi, deși. Foarte tare! Prost moment totuși… Țara arde și baba se piaptănă. Mă rog, ia să vedem ce zic ăștia pe la radio.

„Știrile de la ora 6 încep acum, invitat special, domnul Cațan, de la Institutul Pandemic, ne va vorbi despre evoluție, măsuri și regulamente ce se impun pentru protecția tuturor. Să îl ascultăm!"

E, căcat! Nu am chef să aud toți dobitocii cum vorbesc ei mari cercetători și lumea crede tot. Închid radioul și îmi văd liniștit de drum. În câteva minute ajung în parcarea magazinului. Trebuie să mă uit după un loc să parchez mașina, dar nu pare să fie niciunul liber. Aha! Uite acolo un loc. Repede repejor să nu îmi fure ăștia speranța. Accelerez și mă îndrept țintă către locul ochit de mine. Din fericire nu a apucat altă mașină să ajungă înaintea mea. Îmi pun masca și mănușile și merg să iau un cărucior. Sau să iau două?

Ia să văd lista aia din nou. Bun. Deci avem ouă, pâine, lapte, și da.. De toate. Deci două cărucioare. Uh. Câtă lume, nene. Cel puțin 50 de oameni care așteaptă să intre.

- Dă-te mă din drum, eram înaintea ta!

- Taci mă, stai la rând cuminte că nu e timp de scandal acum!

Oamenii evident sunt gălăgioși, revoltați, ce să le faci, aia e, situația nu te împinge să fii altfel. OK, să băgăm fisele magice în cărucioare și să pornim în pădurea animalelor inteligente, cică.

- Stați! Trebuie să vă testez! Și să îmi arătați și un act de identitate, vă rog!

- Desigur, poftiți!

Pentru a evita riscul de infectare, fiecare om testat este dus într-o cameră sterilă, doar el și cel care face testarea. Pune scanerul pe mine și vede că e totul în regulă, respir ușurat. Scoate bețișorul să mi-l bage în gură, trebuie să îmi ia o mostră de salivă să o pună pe o lamelă care intră în alt scaner. Asta măsoara diverse funcții ce spun dacă ai sau nu ai virusul.

- E în regulă! Puteți intra!

- Mulțumesc frumos, o zi bună!

Cum intru, observ o busculadă de oameni, ceartă pe produse, lumea fuge de colo colo cu ultime produse în mână de frică să nu le fie luate de altcineva. Ce să mai, jungla e un nimic pe lângă ce e aici. S-au activat instinctele de animal în ei.

Vreau să scot lista din buzunar să văd în mare ce am de cumpărat, când deodată simt o împunsătură din spate și dau cu gura de marginea căruciorului.

- Fir-ar mama ei a dracului de treabă, mi-am spart buza!

Mă ridic încet și îndurerat, privind în jur după cel care m-a placat. Văd un om fugind în direcția raionului cu carne care era puțin mai în față, și deodată se pierde în mulțime. Îmi ia un moment să îmi revin, ridic lista ruptă pe alocuri și mototolită de pe jos și pornesc din loc să termin treaba în infern.

Ajung la secțiunea de produse neperisabile: mălai, făină, d-astea. Mă uit repede pe listă, o bag înapoi în buzunar și întind mâna să iau câteva produse. Din spatele meu, o voce tremurândă mă roagă să îi dau două pachete de făină, trei de mălai și două de spaghete. Mă întorc să îi dau produsele și o văd. O bătrânică mică, slabă și trasă la față, sprijinită de un baston vechi și șters din lemn.

- Domnule, vă mulțumesc! Stau aici de puțin peste jumătate de oră și încerc să ajung să iau ce îmi trebuie, dar nimeni nu a fost amabil să mă ajute. M-ați salvat!

- Nicio problemă, doamnă, plăcerea e numai de partea mea!

Cum se întoarce bătrâna și pornește încet spre raftul opus, un tânăr în alergare o lovește. Acum bătrâna zace pe jos, confuză și neputincioasă, nu se mai poate ridica și bâlbâie niște sunete îndurerate de ajutor. Mă avânt spre ea și o ridic în brațe, îi dau bastonul și o aranjez puțin.

- Doamnă, sunteți în regulă? Vă doare ceva? Puteți merge?

- Sunt bine, mulțumesc! Copiii ăștia doamne, nu se uită deloc pe unde merg. Asemenea căzături la vârsta mea.. Poate rămâneam acolo, dădeam cu capul de vreun raft.. Am avut noroc!

- Nu ar trebui să mergeți singură prin magazin în perioada asta, e greu pentru un om în putere, dar pentru dumneavoastră..

- Așa e… Dar cine să vină în locul meu? Soțul e paralizat, copiii sunt în străinătate. Eu trebuie să fac totul.. Of, doamne, câte greutăți!

- Ce mai aveți nevoie? Vă conduc eu și vă ajut, cu siguranță avem lucruri comune de cumpărat.

- Câtă amabilitate, domnule, dar nu e nevoie. Mă pot descurca și singură, mai încet, dar am reușit până acum.

- Insist, nu vă pot lăsa să stați cu orele aici doar pentru câteva produse. Haideți că vă ajut eu cu tot ce aveți nevoie.

- Vă mulțumesc! Am nevoie de câțiva ardei, niște castraveți, câteva fructe. Ah, da, niște pâine și câteva mezeluri că restul mai am pe acasă.

- Desigur, haideți că și eu tot asta trebuie să iau.

Eu și stimabila doamnă ne strecurăm în șir indian cu direcția fructe și legume. O aglomerație de nedescris. Angajații magazinului vin constant cu lăzi pline de fructe și legume să nu îi facă pe clienți să aștepte. Luăm coada de la legume, merge repede, câte 2-3 clienți deodată pe o lădiță de legume.

- Țineți coada, vă rog! Mă duc să iau niște pungulițe pentru legume și fructe.

Bătrâna dă din cap aprobator cu un zâmbet recunoscător pe fața-i asprită de trecerea necontenită a anilor. Iau câteva pungi și mă întorc. Urmăm noi.

- Cam câți ardei și castraveți vreți să vă pun?

- Vreo două kilograme din fiecare, mulțumesc!

Bag repede ardeii și castraveții, îi pun în cărucioare, bag și o mână de roșii pentru mine, niște fire de verdeață și o luăm din loc spre fructe.

- Doar niște mere verzi, vreo zece mere, vă rog!

Iau repede merele, le pun în cărucior. Iau și pentru mine vreo două pungi, iau repede cu o precizie de atlet și doi pepeni, erau ultimii. Văd în colț niște prune frumoase și mari, trebuie să iau și eu câteva! Bag mâna în ele și umplu punga. Pe lângă, mai iau și niște piersici.

- Doamnă, mă duc eu la mezeluri și dacă se poate, dumneavoastră la pâine, vă rog. Mai economisim niște timp.

- Da, cum să nu, domnule.

- Mulțumesc! Să îmi spuneți ce mezeluri și cât din fiecare vreți să iau. Și vă rog să luați și pentru mine zece pâini albe, mulțumesc.

- Un baton de salam, ăla lung, cel mai lung de acolo, ăla e bun. A, și un parizer și dacă găsiți, tot acolo ar trebui să fie, două kilograme de brânză de vaci.

- Desigur! Ne vedem aici,

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Secretele Pandemiei

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor