Găsiți următorul dvs. carte preferat

Deveniți un membru astăzi și citiți gratuit pentru 30 zile
NORA, în căutarea identității: Roman de dragoste

NORA, în căutarea identității: Roman de dragoste

Citiți previzualizarea

NORA, în căutarea identității: Roman de dragoste

Lungime:
281 pages
4 hours
Lansat:
Sep 14, 2020
ISBN:
9781636499017
Format:
Carte

Descriere

”Nora, în căutarea identității” este cel de al 3-lea volum din colecția ”Dragostea arză-o-ar focul”! al sciitoarei canadiene de origine română Mara Popescu-Vasilca.


  Nora este este o tânără farmacistă, care la ora la care a terminat facultatea s-a angajat într-un plan sentimental cu Valentin, medic și fost prieten din copilărie. Numai că după câțiva ani a înțeles că nu asta căuta, sau mai precis, nu era el cel ce ar fi putut să o facă fericită. Instabilitatea o determină să caute, să se caute mai întâi pe ea ca femeie, neastâmpărul și nemulțumirea o pun în situații din care nu știe cum să iasă. Cum va reuși? Își va găsi propria identitate? Aflați numai dacă veți citi minunatele experiențe de viață cu scene erotice excitante ale unei tinere femei care se iubește pe ea, și caută omul potrivit căruia să-i dea dragostea ei.

Lansat:
Sep 14, 2020
ISBN:
9781636499017
Format:
Carte

Despre autor


Legat de NORA, în căutarea identității

Previzualizare carte

NORA, în căutarea identității - Mara Popescu-Vasilca

2020

Preface

PREFAȚĂ

Paula, Vanda, Nora sau oricare alt nume… poți să fii chiar tu una din eroinele romanelor scrise de scriitoarea Mara Popescu-Vasilca, tu, cititoarea acestor suflete pierdute în negura tristeții și regăsite prin taina iubirii.

Departe de a căuta senzaționalul, aceste povești sunt supuse unor realități contemporane. Folosirea unei rețete în care fantasticul și senzaționalul se împletesc spre deliciul cititorilor ar fi fost, cu siguranță, o cale mai facilă spre succes a oricărui autor de romane. Dar atunci când întreaga acțiune trece într-un plan secund, lăsând locul introspecției, ridicând întrebări și căutând răspunsuri, și mai ales atunci când profilul psihologic al personajelor îl depășește calitativ și cantitativ, pe cel fizic, putem spune că ne aflăm în fața a trei romane cu totul și cu totul deosebite.

De la construcția profilului psihologic pornesc aceste câteva rânduri dedicate celei mai recente apariții a scriitoarei canadiene de origine română, romanul Nora, în căutarea identității, urmând linia celorlalte două, dar mai cu seamă a volumului Vanda, între dorință și rațiune, Mara Popescu-Vasilca aduce totuși un aer aparte prin interiorizarea personajului principal, Nora.

Astfel, vorbim de două planuri ale desfășurării evenimentelor: unul, cel concret, dar convingător, deși lasă multe situații fără răspuns, dar a căror rezolvare o putem găsi în cel de-al doilea plan, cel psihologic, în care, chiar dacă nu se clarifică lucrurile pe deplin, găsim măcar întrebările și încercările de răspuns la una din marile enigme ale omenirii: Cine sunt eu? O întrebare pe cât de simplă, pe atât de complexă ca răspuns, o întrebare, aș putea spune, cu miliarde de răspunsuri, fiecăruia revenindu-i măcar o încercare de a găsi unul.

De multe ori pare că suntem chiar noi în locul unor personaje de roman, vibrând la calitățile sau defectele lor, dar niciodată nu va exista un tipic anume, pe care să îl urmăm. Întrebările Norei sunt, de fapt, întrebările multora dintre noi, bărbat sau femeie, nu depinde decât de noi să găsim un răspuns corect, și acesta să ne ajute să facem pasul spre împlinirea individuală.

Profilurile psihologice ale celor trei personaje principale sunt, în sine, esența romanului. Dacă în alte romane, acestea se desprind din acțiune, din dialoguri, etc., aici, Mara Popescu-Vasilca a ales, poate, calea cea mai grea, cea a monologului interior, care, trebuie să recunosc, cere timp de citit de către cititor. A fost un risc pe care și l-a asumat, dar pot spune acum, după citirea integrală, că a tras lozul câștigător.

Poate că anumite pasaje care fac trecerea de la un eveniment la altul sunt mai puțin interesante, dar tocmai atunci când zici că acțiunea este calmă, tocmai atunci se aprinde scânteia, iar aici m-a încântat faptul că a știut să dozeze alternanța pasajelor, astfel încât să găsească un echilibru.

Dacă cineva își dorește să citească un roman de acțiune, vi-l recomand pe acesta. Dacă cineva își dorește să citească un roman erotic, de asemeni, vi-l recomand pe acesta, chiar dacă nu duce lipsă de asemenea fragmente, în care erotismul nu este neapărat vădit, cât este mai mult insinuat cu măiestrie, un erotism al gesticii, al mirosurilor, al culorilor, dar, înainte de toate, un erotism al gândirii. Și totuși nu îl recomand pentru asta. Vă invit, mai degrabă, să încercați să deslușiți ce se ascunde în spatele acestui erotism, dar asta n-o să v-o spun eu, eu doar vă pot asigura că o să aveți o lectură plăcută, lăsându-vă plăcerea descoperirii.

Căprar Florin -Scriitor și Poet

Buftea, România - Mai 2020

One

Chapter 1

Nora

Mă uit discret în urma mea. Vreau să văd câte victime am făcut. Parfumul meu e ca o chemare a celor care au timp și vor să mă vadă, că sunt și eu printre ei. Sau, mai exact, ar fi curioși să mă cunoască pe mine, Nora. Pasul meu e hotărât. Aș vrea să cred că-i poate interesa cine e tânăra care face primii pași în viață, de una singură, de capul ei? Intru într-un magazin, cumpăr prima mea pereche de pantofi cu tocul înalt. Habar nu am cât e de greu să merg pe tocuri. Dar, văd eu ce fac, dacă nu o să reușesc, o să-i dăruiesc mamei. Ea știe de-o viață să meargă pe tocuri. Trebuie exercițiu, ținută și siguranță.

Primisem întâiul salariu. Mă grăbesc spre locul unde magazinul acum era deschis și pentru mine, înainte de a termina facultatea, nu puteam decât să mă opresc în fața vitrinei, să visez. Plecam cu amărăciune în suflet, oftam și o luam spre casă. Dar astăzi, sunt bucuroasă, în sfârșit am intrat în magazinul mult visat. Mă uit la cât sunt de frumos sunt așezați în fața mea ca soldații la raport. Cred că o să-mi cumpăr o grămadă de pantofi. Este dorința a mea de când eram mică. Aleg o pereche. Mă așez pe fotoliul din fața oglinzii, vreau să-i probez. Mă mai uit odată le ei, sunt emoționată. E un pantof elegant, cu o linie frumoasă, simplă, din antilopă neagră. Îmi vine să-i miros sau să-i mângâi. Îi las pe mochetă. În fața mea se prezintă un tânăr distins. Pare că e dintr-o poveste. Se lasă în jos, îndoaie piciorul. Așteaptă să-l pun pe al meu pe genunchiul lui. Mă înroșesc și mă pierd. Nu știam ce caută acolo. Mă uit mai bine, văd că are un ecuson, cu numele lui. Am înțeles ce vrea. Așteaptă să vadă dacă piciorul meu a fost destinat să poarte această pereche de pantofi. Mă gândesc la cel ce i-a făcut. Oare la ce se gândea când stătea aplecat asupra lor și le dădea formă? O fi fost bucuros gândindu-se că o femeie îi va purta pe drumuri neștiute? O să-i poarte la un spectacol sau la prima ei întâlnire? O fi tânără sau trecută de vârsta la care femeia încă visează. Speră să vină el, voinicul din poveste să i-l pună în picior?

-Domnișoară… Îmi ia piciorul drept. Scoate pantoful meu bej, tip balerină. Pune piciorul pe genunchiul lui. Simt că iau foc. Mișcările lui sunt încete, voluptoase. Constat că mi se ridică tensiunea. E pentru prima oară când un bărbat pune mâna pe piciorul meu. Mă relaxez ca să nu mă fac de rușine. Oricum, sunt roșie ca un ardei, cred. Îmi apucă piciorul de călcâi. Doamne, ce mai e și asta? Îl privesc uimită. În cealaltă mână ține pantoful de sub toc. Îl potrivește, introduce piciorul înăuntru. Eu nu mai văd nimic. Pare că e prințul care o caută pe fata babei, după ce-și pierduse pantoful la bal, la curtea regelui. Apoi, face aceeași operațiune și cu celălalt picior. Îl așează pe mochetă cu grijă. Ce mai, văzuse cu cine are de-a face. Încerc să rezist. OK! Sunt încălțată. El se ridică. Mă ajută să fac câțiva pași. A înțeles tot, a văzut că sunt o tânără care-și cumpără prima pereche de pantofi, singură, de capul ei.

-Ce părere aveți domnișoară? Vă plac pe picior? Sunt comozi? Eu abia stau în picioare, vrea să mă lase singură, dar eu îl apuc de braț.

-Nu mă lăsa singură să nu cad te rog. Știi eu nu am mai încălțat niciodată o pereche de pantofi cu toc.

-Se vede. Îmi spune cu delicatețe. Nu-i nimic, toate domnișoarele așa au început să crească, odată cu prima pereche de pantofi cu toc. Îmi zâmbește și mă ajută să mă așez. Răsuflu ușurată.

Așteaptă lângă mine. Mă privește. Dar eu mă ridic în fotoliu, mă reazem cu spatele de spătarul moale, tapițat al fotoliului, și cu mare precizie pun picior peste picior ca să văd cum sunt pantofii în cazul în care o să am ocazia să-i etalez. El mă privește se pare că e surprins. Fusta se ridicase mult deasupra genunchilor, rămân plăcut impresionată de ce văd. Nu-mi stă rău de loc, mă gândesc. Prinsesem curaj. Pare că sunt o doamnă. Schimb piciorul ca să văd cum e și cu celălalt doar de dragul de a mă privi, mai ales că avea cine să mă vadă. Atunci am simțit că am mai crescut. Că prind curaj și încredere în mine.

-Da. Îi spun. Vreau acești pantofi domnule… mă uit pe ecuson… Rareș.

El se bucură, îi pune în cutie și îi duce la casă. Mă salută și pleacă spre alte doamne care abia așteaptă să vină la ele. Măcar să le încalțe, mă gândesc eu.

* * *

Sunt la bunici, la țară. Îmi sunt dragi, îi iubesc. Ei mi-au spus Nora de când eram mică și așa a rămas. Sunt cuminți ca niște copii. Au învățat mult de la viață, trăiesc fără să deranjeze pe nimeni. Bunica îmi arată niște rochii de când eram mică și veneam pe la ei. Râdem amândouă. Acum sunt domnișoară. Sunt aproape de absolvire a Facultății de Farmacie. Mai trebuie să susțin examenele de stat și gata. Tot vorbind, printre altele, mi-a spus că trebuie să vină și Vlad, băiatul vecinilor. Sunt curioasă cum arată. Îmi amintesc de când eram copii și ne jucam în vacanțe, cu toții, el începea să ne alinieze, să ne numere, să vadă dacă avem hainele în ordine, ce mai ne examina înainte să începem joaca ne spunea așa:

-Fetele la stânga și băieții la dreapta. Băieții trebuiau să aibă câte ceva care să semene cu o pușcă, așa mai grosuță, ziceau ei că sunt arme. Îi punea să le țină pe umăr și le comanda: la umăr arm . Noi ne prăpădeam de râs, când rupeau rândurile și ne alergau prin poieniță, ne apucau de codițe și ne trăgeau, ce mai, eram copii cu adevărat fericiți.

Îmi amintesc și de fratele lui, Valentin. Odată, m-a găsit ascunsă după teiul din fața cetății și m-a sărutat. Adică nu era chiar un sărut, era ceva nevinovat. Ne-am înroșit ca focul. Am alergat spre locul unde trebuia să scuipăm și să batem cu palma, pe locul de plecare. O mai fi crescut, mă gândesc. Când ne jucam de-a v-ați ascunselea, abia așteptam să mă găsescă. De multe ori, mă gândeam că n-ar fi fost rău să se îndrăgostească de mine. Chiar dacă era mai mic de statură. Bunica spunea că e la București, student la medicină. Oare o fi și el pe aici? o întrebam curiosă.

-Bunică, da Valentin, a venit și el? Ce știi?

-Nu, el nu a venit are niște examene de dat la facultate, a rămas în capitală.

Vlad e la Școala de Ofițeri din Câmpina, este fratele lui mai mare. Când vine acasă, toate fetele din sat se pregătesc, de parcă ar fi sărbătoare. Se îmbracă în uniformă. Într-o duminică, ieșise în central satului. Era în uniforma de gală, albă, pantaloni cu vipușcă roșie, epoleți pe care încă nu erau grade, era doar semnul Școlii de Ofițeri. Cascheta albă, mănușile tot albe, avea un aspect special. Ieșea lumea pe la porți ca să-l vadă. Și noi toate, pregătite, pieptănate și aranjate. Îmi amintesc cum ne băteau inimioarele în piepturile noastre tinere, de copile. Cum luam mâinile celorlalte și le puneam în dreptul inimii ca să vedem care bate mai tare. Copilării… Da, așa am crescut, cu modelul unui bărbat în uniformă, era idealul bărbatului, după noi. Adică nu prea știam noi atunci exact…

Acum aștept să-l văd, a crescut, trebuie să fie aproape un bărbat, sigur o să mă bucur. Cine știe dacă o să mă recunoască. Nu se prea uita el la noi.

Dar oare Vasile, fratele lui cum o fi? Mă tot uitam pe la geamul bunicii care dă spre gardul lor, poate că apare prin curte, dar nimic.

Îmi amintesc de Daniel, sigur e mai frumos, au trecut ani de când nu ne-am mai văzut. Când eram la bunici, mergeam duminica la horă, venea și el, era în costum țărănesc. Frumos, înalt, cu ițari care păreau blugi, cămașa albă ca neaua, cu broderie și cu părul negru, lucios, sub care se ascundeau doi ochi negri. Când se întâmpla să se mai uite la noi, așa, în trecere, ne lua tremuratul de emoție. E drept că nu ne prea vedea, că eram cam mici pentru el. Se uita mai degrabă la fetele mai mari, cine știe. Poate că speranțele erau mai ușor de îndeplinit cu ele.

Valentin e cel mai mic, e muncitor, citește, citește mereu. La biblioteca satului, aproape toate cărțile sunt citite de el. Parcă voia să fie filozof, nu alta. Așa spunea mama: Ce tot citește? Ce-o fi scris în cărțile alea? Tata râdea în mustață, că el știa și el citise mult. Pe mama o cunoscuse chiar la bibliotecă. Ea se ducea cu fetele doar ca să vadă ce fac ei acolo, băieții care stăteau cu orele înăuntru. Luau și ele câte o carte, se făceau că citesc, mai mult se uitau la ei. Apoi, când ieșeau, începeau să povestească care mai de care, pe care dintre ei l-ar fi ales. Numai unul era despre care nu se vorbea.

-Da, despre Valentin, bunică ce mai știi? Trebuie să fi crescut acum, dacă e student, s-o mai fi întremat și el, era cam slăbuț, înalt și slab…

-Stătea toată ziua căutând plante, Nora. Le usca, făcea ceaiuri și prișnițe pentru dureri de reumatism. Le ducea pe la casele celor mai în vârstă, care se tot plângeau că-i doare câte ceva. El stătea printre ei, când se adunau duminica, în piața mare, unde stăteau de vorbă pe bănci. Avea un caiet pe care scria: nea Ion, durere de mijloc, mamaia Ana, durere de picioare, tanti Floarea, dureri în gât. Asta făcea el la bibliotecă, citea despre plantele medicinale. Și tot așa, când se ducea acasă, prepara ce credea el că e bun pentru ei. Apoi le bătea la poartă și le dădea, le explica care sunt ceaiuri, care se pun în apă, să țină picioarele seara, ca să se odihnească, le mai spunea și ce efect au. Câte unul vrea să-i dea ouă sau lapte, dar el refuza. Acasă la ei nu lipsea nimic. Ba mai mult, când se ducea la câte o familie mai săracă, le dădea câte o bucată de brânză sau de slănină. Mama lui le pregătea. Era bucuros că putea să facă bine, dar mai ales când trecea prin sat și-l opera cineva și îi spunea că nu mai are dureri. Alții îl îndemnau să se facă doctor,"da să se întoarcă în sat ". Și tot așa a crescut, a plecat la oraș și s-a făcut docto

Săracul de el, nu a avut noroc. S-a însurat la oraș, cu mine, fata unui contabil, nu sunt prea frumoasă, încă sunt tânără, dar eu cred că nu mai e nimeni ca mine. Așa îmi spunea mama nu sunt persoane urâte.

Pe Valentin îl întâlnisem de câteva ori pe la biblioteca universității, stătea mereu deoparte. Așa făcea și când eram mici și ne jucam, el nu se prea băga printre noi, mai mult privea. Cine știe la ce se gândea. Mai ales după ce mă pupase după copacul din fața curții… Doamne, ce mici eram.

Până într-o zi, când îl văd pe o bancă în parc, singur. Mă așez așa, ca din întâmplare. Are o carte de poezii în mână. Îl recunosc, doar că acum crescuse și e al naibii de frumos.

-Ia te uită, mai sunt și studenți mediciniști romantici, zic în timp ce mă uit pe coperta cărții. Mihai Eminescu, Poezii. Nu credeam că voi sunteți sensibili, sentimentali, că vă plac poeziile. Tonul e glumeț. Mă așez lângă el, mă prezint.

-Eleonora. Eleonora Pascu. Valentin se ridică, mă privește uimit, scoase șapca și îmi ia mâna. Așteptam să fie sărutată. El doar o apropie de buze, dar nu o atinse. Eu rămân dezamăgită. Aș fi vrut ca el să o sărute și eu să-l fac supusul meu, pe loc.

-Valentin Vlase, student la medicină anul IV, medicină generală. Dumneavoastră? Eu încep să râd, mă ridic, mă așez în fața lui, îl apuc de mână și-l trag spre mine, aproape. Rămâne surprins de gestul meu.

-Nu mă mai cunoști? Sunt eu, Eleonora, ne jucam de-a v-ați ascunselea când veneam la bunici, la țară. Sunt Nora. Se uită de parcă nu prea își mai amintește de mine, sigur, crescusem amândoi, da ceva, ceva, mai rămăsese din trăsăturile noastre de copii.

-Domnișoara Eleonoraaaa!! spuse mirat, privindu-mă mai atent. Pare că destinul a scos-o în calea lui ca să plătească pentru sărutul nevinovat de când erau copii.

- Hai, lasă gluma. Spune-mi Nora, vrei să fim prieteni. Ce zici?

* * *

Eu, care sunt timid, nu mai văd și nici nu mai aud bine. Scutur capul, scot șapca, îi iau mâna, o ridic. Momentul devine din ce în ce mai serios. Sesizez culoarea albă, pielea frumoasă, fină, forma delicată, cu degete lungi. Ridic privirea, apropii buzele, închid ochii ca să pot înțelege cât e de important momentul care ți se oferă, odată cu sărutul mâinii unei domnișoare. E pentru prima oară. O mai sărutam eu pe a mamei, dar senzațiile sunt diverse. Mă simt emoționat. O fi pentru că e pentru prima dată. Eleonora închide și ea ochii. Rămân cu gura lipită de mâna ei, moale și fină. Apoi o las ușor, de parcă aș fi vrut să o fac să creadă că o voi mai face și altădată. O privesc, de unde era îndrăzneață, cu gura mare, devine tăcută, mă privește, atât, mă privește cum mă înroșesc, am obrajii roșii. Mintea se învolburase. Poate că mă pregătea să știu dacă domnișoara din fața mea îmi va da bucurie sau bătaie de cap.

-Bine te-am regăsit, Valentin! îmi spune bucuroasă.

Rămăsesem cu volumul de poezii ale marelui Eminescu în mână. Eleonora mă trage lângă ea, ușor, îmi spune:

-Hai să facem un joc. Eu am să deschid cartea. Văd la ce poezie nimeresc. Vedem dacă ne place sau nu. Dacă se potrivește, pentru noi. Ce zici?

-Cum să se potrivească? întreb nedumerit.

-Uite așa bine, hai să vedem, vrei? Nu mă slăbește cu privirea. Pare că ea, Nora, trecuse cu mine prin timp și că întâlnirea noastră de acum e lipită de vremea de când eram copii, deși au trecut ani de când nu ne-am mai văzut.

-De acord. Deschid cartea. Hai mai aproape să vezi, că doar nu te mănânc. Deschid chiar la pagina cu poezia Ce e amorul? Se potrivește cu noi, suntem tineri, chiar că nu știm ce e. Începe să citească cu glas divin, încet:

"Ce e amorul? E un lung

Prilej pentru durere,

Căci mii de lacrimi nu-i ajung

Și tot mai multe cere.

De-un semn în treacăt de la ea

El sufletul ți-l leagă,

Încât să n-o mai poți uita

Viața ta întreagă."

Nora se oprește, brusc.

-Valentin, de ce spune marele Eminescu, că amorul e un prilej pentru durere?

-Nu prea știu, eu cred că ar trebui să ne bucure.

-Crezi că se referă la lacrimi de tristețe?

-Cred că de tristețe atunci când nu suntem înțeleși, iubim pe cineva și nu avem cum să ajungem să ne facem iubiți, Nora.

-Oare ce vrea să spună că sufletu ți-l leagă? Cum să-l lege, Valentin?

-Nu prea știu, eu nu am cunoscut pe nimeni, nu am de unde să știu. Mintea mea a fost direcționată pentru studiu, cu dragostea stau mai prost…

-Hai să facem o înțelegere. Mai sunt cincistrofe. Pentru început, ajung astea. La următoarea întâlnire, mai citim două și tot așa până când o terminăm. Să vedem dacă are rost să ne cunoaștem sau dacă ni se potrivesc.

-Ce zici? Acum sigur înseamnă că ne vom mai vedea. Dacă acceptă. Sunt curioasă să văd dacă a înțeles sau refuză?

-De acord. Dar, niciunul nu are voie să citească pe ascuns restul strofelor. Ai înțeles?

-Da, răspunse Nora, sărutându-mă pe obraz. Se ridică, aleargă pe după copacii din spatele băncii, pare că e fetița de atunci, de când eram copii. Îmi amintesc acum de ea, de chicotele noastre și de cum scuipam în palmă ca să batem locul plecării și cel al întoarcerii. Pare că dădusem timpul înapoi. Mă simt copil. Nu știam că pot să mai alerg atât de ușor, de atâta stat pe băncile facultății și scaunele laboratoarelor. Mă bucur, mă ascund și aștept cu sufletul la gură să o aud cum vine tip-til să mă găsească. Inima-mi bate rapid. O fi pentru că sunt fericit? Sau este doar un joc pe care-l jucam mai demult și mă emoționează?

-Prinde-mă!

Glasul ei pare că vine din Univers, de undeva de departe de noi, pământenii. Că ea este doar mesager al dorințelor noastre de copii mari de a ne juca, de a nu pierde sau lăsa uitării gustul jocului nevinovat. Că sărutul pe care-l lăsasem atunci pe obrazul ei a fost ca un semn de recunoaștere, poate, pentru mai târziu. Pentru acest moment. Eu alerg, ea… când apare, când dispare. Dar tot am prins-o din spate. O găsisem după un copac. Îi prinsesem mijlocul cu brațele, o apropiasem de mine și nu s-a lăsat până când nu s-a eliberat și a scăpat râzând cu poftă. Și tot așa m-am lăsat păgubaș și m-am întors să mă așez pe bancă. Ea sare din spate și se așeză prima. E încinsă, respiră de parcă alergase continuu, de atunci din copilărie, că nu s-ar mai fi oprit, alergase ca să mă găsească. Poate pe mine, cred. Mă privește ispititor. Mă las în genunchi în fața ei, simt cum mă-ncing, îi iau mâna și o sărut din nou. De data asta, se lasă, mă fixează cu privirea.

Îi iau capul în mâini și o apropii spre gura mea uscată, de sete, de dorință, de curiozitate. Închid ochii, cred că e doar un vis. Simt cum mă aprind, cum sufletul meu se lasă dus de o suflare caldă, care vine spre mine. Miroase a floare, nu știu de ce e așa departe primul sărut. Oare de ce nu ne grăbim? Moliciunea buzelor ei m-a uimit. Respirăm împreună. Atingeri de buze virgine, parfumate. De guri inocente, de voință, de cunoaștere și plăcere. Pare că suntem într-un carusel, că se învârte totul cu noi. Stăm cu ochii închiși de teamă să nu se termine plăcerea și focul din noi. Apoi iar o sărut, ca un călător prin viața ei, care cerșesc sărutul, întrebându-mă dacă ea poate fi iubita mea? Pare că zbor, văd fluturi și petale de trandafir în jurul nostru. Sunt, poate, gândurile noastre… ca un miracol peste noi. Apoi nu le mai văd printre multele sentimente ce încep să le sădesc în suflet, să am curajul să-ți spun că da: Te iubesc, te iubesc de atunci de când eram copii, nu aveam altă zână, și atunci, în gândurile mele, apăreai tu. De multe ori credeam că ești indiferentă și stăteam la margine de rând, așteptam vremea iubirii, dar tu nu mi-ai lăsat nimic să vreau, să nu te uit, ai fost doar dezamăgire într-un fluviu învolburat de regrete.

Și acum… suntem îmbrățișați. Nu-mi vine să mă desprind de ea, nu știu ce să cred. Aștept până când Nora se îndepărtează puțin, ca să-și șteargă niște lacrimi. Nu știu de ce plânge. Mă ridic și o ajut să se ridice. Rămâne aproape de mine, își ferește privirea. O strâng din nou la pieptul meu și o întreb. De ce? După o mică pauză, îmi răspunde:

-Nu știu de ce plâng. De bucurie, de emoție sau de teamă că nu o să te mai văd. Poate că așa e când săruți pe cineva pe care l-ai așteptat atât de mult, de când aveam codițe, visam la acest sărut, îl așteptam. E ceva care nu s-a mai întâmplat cu mine, pare că renasc, că am un corp care simte că trăiește. M-au sărutat și alți băieți, dar nu am simțit nimic, nu au fost săruturi serioase, erau așa ca de la niște frați sau prieteni. Poate că cel pe care mi l-ai dat tu când ne jucam de-a v-ați ascunselea a rezistat în timp, poate că abia acum mi-ai dat adevăratul sărut. Îți mai amintești? Dau din cap în semn că da. Nu uitasem, doar că-l pierdusem odată cu timpul care trecuse peste noi. Acum, cu tine, am simțit că mă topesc, că mă transporți în altă lume, dar că nu pot pleca, am prins rădăcini aici, lângă tine, Valentin. Asta e. Acum judecă și tu. Ce e cu noi? Numai eu sunt așa sau ai avut aceeași surpriză? Cine știe, poate că asta e o lună care promovează la maxim iubirea.

-Nora, tu ești

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre NORA, în căutarea identității

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor