Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Demoni. Vol. 3: Aer

Demoni. Vol. 3: Aer

Citiți previzualizarea

Demoni. Vol. 3: Aer

evaluări:
4/5 (5 evaluări)
Lungime:
202 pages
2 hours
Editor:
Lansat:
Oct 31, 2020
ISBN:
9786067632903
Format:
Carte

Descriere

Puterile de vrăjitoare ale Lisei Whelan sunt din nou puse la încercare de apariția misterioasă a unui nefilim, pe jumătate om, pe jumătate creatură celestă, care amenință să distrugă însăși balanța dintre bine și rău.

Editor:
Lansat:
Oct 31, 2020
ISBN:
9786067632903
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Demoni. Vol. 3

Cărți conex

Previzualizare carte

Demoni. Vol. 3 - Laura Nureldin

978-606-763-291-0

Prolog

Casa aia avea... ceva. Dintotdeauna păruse pustie, secătuită, golită de viață. Ușa era bătută în cuie. Mica grădină pătrată, neîngrijită, era năpădită de buruieni, dar până și acelea se veștejiseră. Niciodată nu era nimeni pe afară și nu i se întâmplase să vadă vreo lumină pe la geamuri. Mereu când trecea pe lângă curte, i se părea că temperatura a scăzut brusc cu câteva grade. Îi dădea fiori, de-a dreptul.

Când era mică, prefera să plece de acasă mai devreme ca să poată merge la școală pe drumul ocolit. Dar, atunci când nu reușea și se vedea obligată să treacă exact pe strada aceea, o rupea la fugă înainte să ajungă la casa aia blestemată și nu încetinea pasul decât mult după ce trecea de ea.

Când mai crescu, începu să privească altfel frica asta irațională.

Era doar o clădire, ce naiba. Cărămizi. Ciment. Ipsos. Țigle. O amărâtă de casă. Exact ca a ei. Nu?

Într-o zi, când era deja adolescentă, porni cu pas hotărât spre casa cu pricina. Se opri în fața porții scunde, își înfipse bine călcâiele în asfaltul fierbinte, aproape topit sub soarele de august, și își îndesă mâinile în buzunarele jeanșilor. Hotărî că de data asta nu avea să fugă. De data asta avea să rămână pe poziție. Se uită la ferestrele întunecate, moarte, și putea să jure că nenorocita de casă îi întorcea privirea.

Mă joc de-a „cine clipește prima" cu o casă? Am luat-o razna?

Gândul că o clădire ar putea-o privi o făcu să zâmbească. În câteva clipe, se pomeni în mijlocul trotuarului, râzând în hohote, în vreme ce trecătorii o ocoleau cu grijă pe adolescenta care părea nebună.

Atunci se întâmplă.

Ferestrele se deschiseră și draperiile vechi, uzate, fluturară spre exterior, ca și cum ar fi invitat-o înăuntru. Sau dimpotrivă, ca și cum i-ar fi făcut semn să plece și să nu se mai întoarcă acolo nicicând.

Și ușa din capătul celor câteva trepte de la intrare zbură de perete. Se deschise a hău, ca gura căscată a unui monstru știrb.

Fata încremeni. Uită să mai respire. Cu ochii mari și încă înlăcrimați de râs, rămase pe loc, iar șocul alungă rapid veselia de pe fața ei tânără.

Apoi, la fel de iute cum începuse, totul se opri și redeveni ca mai-nainte.

Ferestrele erau închise și întunecate. Atât de întunecate, încât nu se mai distingea nici măcar plușul vișiniu, tocit, al draperiilor care fluturaseră cu doar câteva momente în urmă. Ușa era închisă.

Casa era, iarăși, cuprinsă de o liniște stranie.

Să fi fost doar o închipuire? Să fie nebună cu adevărat?

Pe când își punea la îndoială propria sănătate mintală, un vârtej smulse niște țărână din grădina distrusă și i-o aruncă drept în ochii care uitaseră să mai clipească.

— Rahat! mormăi ea și ridică mâinile să se apere, o clipă prea târziu.

O altă pală de vânt, mult mai puternică și mai rece, o împinse de-a-ndărătelea, direct în mijlocul străzii.

Auzi un scârțâit de frâne, un claxon prelung și inconfundabilul „Dă-te dracului la o parte din drum, proasto!", urlat de un taximetrist new yorkez.

Orbită de praful care încă îi irita ochii, reuși cumva să se împleticească înapoi, pe trotuar; se așeză pe jos, hohotind – pe jumătate de frică, pe jumătate din pricina durerii cumplite de sub pleoape.

Și îi era frig. Frigul care se așterne numai iarna peste orașul care nu doarme niciodată.

Tremurând, se ridică pe picioare nesigure și plecă orbecăind, pipăind zidurile ca să țină drumul drept.

Annie Whelan se îndepărtă cât putu de mult de casa de la numărul 49 de pe Laurel Road și nu suflă o vorbă despre asta niciodată.

Capitolul 1

— Neața. La ce te gândești?

Annie venise prin spatele lui Jackson și, după ce lăsase cele două căni cu cafea aburindă pe masa de afară, cuprinsese mijlocul bărbatului cu brațele și îi pusese acea întrebare cu obrazul lipit de pielea caldă a spatelui lui. Jackson se trezise devreme și acum stătea în picioare pe terasă, cu mâinile încleștate pe balustradă și cu privirea pierdută undeva, departe, peste ocean. Singurul lui răspuns fu un pufnit ușor.

Femeia îl eliberă din îmbrățișare și se dădu într-o parte, ca să-i vadă fața:

— Iubitule? Ce s-a întâmplat?

— Ce s-a întâmplat? Nu, nimic... Doar... Doar îmi luam rămas bun, cred. Atât.

Annie simți că cerul se prăbușește peste ea. Fără să-și poată stăpâni tremurul din voce, repetă după el ca un ecou:

— Rămas bun?

— Da.

De unde venea chestia asta? Le era bine, se iubeau, Jackson se înțelegea de minune cu Lisa și chiar și cu Yadiel, discutaseră despre mutarea lui în California, pentru Dumnezeu, iar acum... gata? Avea de gând s-o părăsească după ce își va fi luat adio de la mare?

— Auzi, tu-ți bați joc de mine?

Întrebarea îl făcu să se întoarcă spre Annie, cu o figură la fel de uluită ca a ei.

— De ce spui asta? întrebă el. Doar am discutat...

Lui Annie nu-i venea să creadă.

— Despre ce mama dracului vorbești? Când am discutat noi despre despărțire?

— Ce?! Cine a zis ceva de despărțire?

Annie trase aer în piept și, pentru prima oară în viața ei, își dori să aibă puteri vrăjitorești ca să-l transforme într-un broscoi sau ceva.

Tu ai zis. Adineauri. Te-ai lovit la cap, care-i treaba?

Șocul dispăru încet de pe figura lui Jackson; când începu să înțeleagă, făcu ochii mari, apoi pe buze îi înflori un zâmbet care se transformă într-un rânjet larg și, în cele din urmă, izbucni în râs sub privirea mânioasă a lui Annie.

— Ți se pare haios? șuieră ea și simți că ochii o ustură din pricina lacrimilor de furie stăpânită.

Încă râzând în hohote, bărbatul se lăsă să alunece în jos până când ajunse să stea pe scândurile terasei, cu spatele sprijinit de balustradă, încercând fără succes să-și recapete suflul.

— Doamne, Annie, gâfâi el, înaintea unei noi crize de râs.

Incapabil să vorbească, îi făcu semn să se așeze lângă el; după ce se gândi puțin, femeia îl ascultă. Nu pentru că ar fi ținut morțiș să-i facă pe plac, ci pentru că se temea să nu pice din picioare.

— Deci? îl iscodi ea.

— Annie, spuse el, ștergându-și lacrimile, nu mă despart de tine. Dimpotrivă.

Ea se încruntă – Jackson Carter, ai tras pe nas? – dar nu spuse nimic.

— Vreau să merg la New York și să îmi închei toate socotelile de pe acolo – apartamentul, jobul și tot restul – și să mă întorc aici. De tot. Îmi făceam o... listă mentală, atâta tot. La asta mă refeream când am zis că îmi luam rămas bun.

Annie se sufoca:

— Mă iei la mișto?

— Ce? De ce...

Femeia îi trase o palmă peste umăr, cu toată forța de care era în stare, apoi îi spuse:

— Să nu mai faci asta niciodată! Niciodată, auzi? Ce dracu’ voiai să cred când am ieșit și am dat peste tine aici, în creierii dimineții, melancolic și pleoștit, și când te-am întrebat ce faci tu mi-ai dat răspunsul ăla idiot! Doamne, tu nu știi să vorbești ca un om?

Ferindu-se cu grijă de a doua palmă, Jackson reuși s-o apuce pe Annie pe după umeri și s-o tragă mai aproape:

— Șșșt. Îmi pare rău. N-am vrut să te sperii. De fapt, știi ce? Mi se pare chiar drăguț că te-ai necăjit așa de tare când ai crezut că vreau să te părăsesc – nu, nu, hei, e de bine ce zic acum.

Jackson prinse pumnul lui Annie înainte ca acesta să-l lovească în stomac și o sărută până când rămaseră amândoi fără suflare. Când, în fine, își dezlipiră buzele, o întrebă:

— Auzi, Annie, ce-ar fi să promitem să nu ne despărțim niciodată?

Ea se încruntă:

— Iubire, știi că e imposibil să promiți așa ceva...

Bărbatul scutură din cap, încăpățânat:

— Mmmnu. Nu e imposibil, dacă promitem asta în fața unui judecător. Sau a unui preot. Sau a amândurora.

Ochii lui Annie se umplură de lacrimi pentru a doua oară în acea dimineață; își duse mâna la gură:

— Jackson, eu...

— Annie Whelan, vrei să-mi faci onoarea de a te supăra pe mine ca să te pot împăca apoi cu un sărut iar și iar, pentru tot restul vieților noastre?

— Dumnezeule...

— Ei, nu e musai să-mi spui așa. „Iubitule" e sufi... Au!

Frecându-și umărul unde o încasase iarăși, Jackson râse și întrebă:

— Asta înseamnă da?

— Da, tâmpitule. Da!

Ochii lui căprui sclipeau când se aplecă s-o mai sărute o dată.

— Bun. Acum putem să mai tragem o dublă, te rog? Am uitat de ăsta, zise el, căutând ceva în buzunarul pantalonilor de pijama. L-am cărat cu mine peste tot, chiar și la budă, de frică să nu dai de el.

Râse încet, emoționat, apoi scoase un săculeț mic, de catifea, pe care și-l goli în palmă. Ținea acum în mână un inel delicat din aur alb, cu un safir dreptunghiular, fixat cu patru gheruțe.

— M-am gândit că diamantele sunt cam comune, zise el ridicând din umeri, apoi îl prinse cu două degete, iar Annie întinse mâna fără să se gândească prea mult. Deci, continuă el: Annie Whelan, acum, când stăm îmbrăcați în minunatele noastre pijamale pe această splendidă terasă de lângă ocean, te întreb din nou: vrei să fii soția mea?

Annie izbucni într-un hohot de râs atât de puternic, încât nu putu să-i răspundă cu vorbe; reuși doar să încuviințeze din cap în timp ce el îi strecura inelul pe deget.

Îl sărută din nou, apoi se uită, fascinată, la bijuteria superbă pe care o purta acum:

— Vai de mine, e... e extraordinar! Zici că cineva a luat un ciob de cer de aici, din California, și l-a transformat în piatră prețioasă. E fantastic!

Roșu în obraji, Jackson ridică din umeri; era fericit și mândru că ea spusese da și că nu se supărase fiindcă nu îi luase un inel cu diamant.

Dar el chiar credea că diamantele sunt comune.

Tocmai de asta cumpărase inelul de la un magazin de antichități din New York unde știa sigur că avea să găsească ceva special, special ca Annie.

Era înnebunit după antichități pentru că, în cazul lor, fiecare obiect avea o istorie. La New York făcuse multe ședințe foto de catalog pentru licitații de bijuterii și obiecte de artă; așa se îndrăgostise de lumea lucrurilor vechi transmise dintr-o generație în alta împreună cu poveștile lor adesea fascinante.

Petrecuse nenumărate ore din timpul său liber într-un anumit magazin de antichități; până la urmă se împrietenise cu proprietarul – de acolo și luase inelul. Era în stare să stea oricât în locul acela, să se uite la obiectele expuse și să asculte povestea fiecăruia, spusă de anticar.

Evident că nu orice obiect era o carte deschisă. Unele erau învăluite în mister, chestie care le făcea și mai interesante.

Așa cum era cazul acestui inel.

Capitolul 2

Secolul I, D.Chr.

Cu mare grijă, vrăjitoarea trasă un cerc de sare larg. Făcu un pas în spate, să-și aprecieze opera; odată ce se convinse că cercul era perfect și neîntrerupt, păși în interiorul lui, purtând în mâini un vas din lemn umplut cu o pastă ciudată, alcătuită din cenușă de lemn sfânt, apă binecuvântată, un safir zdrobit și picături din propriul sânge.

Femeia inspiră adânc, apoi grăi:

— Hecate, zeiță și protectoare a magiei, te chem acum. Îndrumă-mi gândurile, spiritul și brațul astfel încât să-mi pot duce la bun sfârșit lucrarea pe care sunt chemată să o înfăptuiesc. Șede-mi alături, zeiță, și pecetluiește această vrajă. Facă-se voia ta.

Simți un impuls de energie incandescentă cum îi aleargă prin vene și i se cuibărește în piept, chiar sub plex.

Zeița ascultase.

Vrăjitoarea zâmbi.

Înclină scurt capul, în semn de mulțumire, apoi înmuie un deget în amestecul din vas. Cu acea pastă desenă o pentagramă în interiorul cercului de sare. Atentă să nu calce pe linii înainte ca acestea să se usuce, inspectă simbolul de pe podea: era perfect. Mai rămăsese destulă pastă în vas, așa că îl așeză în acel colț al pentagramei care corespundea Aerului și îi puse deasupra o pană neagră. Vârî mâna în buzunar, de unde scoase un alt safir. O nestemată albastră perfectă, pe care o puse în centrul pentagramei pe care tocmai o desenase și se așeză în așa fel încât piatra să stea între tălpile ei goale. Cu brațele ridicate, începu invocarea:

— Addad, demon al vântului și furtunilor, te chem. Arată-te în fața mea. Vino de partea aceasta a vălului și arată-te ca să îmi primești ofranda.

Ca la un semn, în colibă se stârni un vârtej care încerca să sufle sarea de pe jos. Vrăjitoarea rânji: se așteptase la asta. Așa că desenase cercul mai întâi cu clei de oase, pentru ca sarea să rămână la locul ei. Un urlet diavolesc o anunță că trucul ei nu trecuse neobservat, iar entitatea nu era deloc mulțumită.

După câteva clipe, în colțul unde pusese vasul apăru un bărbat. O siluetă înaltă, suplă, goală, cu pielea neagră ca noaptea și cu ochi turcoaz care străluceau precum nestematele pe fața ca de cărbune.

Era mânios.

— De ce m-ai invocat, vrăjitoareo?

— Addad, spuse ea, salutându-l cu o plecăciune scurtă.

— Acesta îmi este numele, da. Ce vrei de la mine?

— Pe tine.

Demonul furtunii o privi agale pe femeia care stătea în picioare în fața lui, o studie de sus până jos și înapoi. Nu părea cine știe ce: un trup plăpând acoperit de haine modeste – o rochie de in aproape destrămată de la atâta purtat, iar pe cap, un văl simplu. Era desculță. Demonul își umflă nările: pielea măslinie a femeii nu era unsă cu uleiuri parfumate, iar din părul ei răzbătea doar mirosul ierburilor pe care și le pusese în apa de spălat, nimic rar sau scump. Era o simplă vrăjitoare a Orientului. Din Arabia, poate. Și, cu toate acestea, avusese îndrăzneala de a-l invoca pe el, pe demonul furtunii și al vântului aducător de moarte, stăpânul văzduhurilor mânioase?

— De ce?

Ashti zâmbi și ridică din umeri, împreunându-și mâinile

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Demoni. Vol. 3

4.2
5 evaluări / 1 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor

  • (5/5)
    In sfarsit am citit o carte cu sufletul la gura Abia astept sa citesc alte titluri de aceeasi autoare !