Doar o cotoroanță afurisită: Povestiri cu final neașteptat

CIPRIAN MITOCEANU s-a născut în data de 19 martie 1976, la Suceava. În 1999, a absolvit Facultatea de Litere şi Ştiinţe, secţia Istorie-Geografie, a Universităţii „Ştefan cel Mare" din Suceava. Studii aprofundate în domeniul istoriei statelor din SE Europei, în cadrul aceleiaşi Universităţi (2003). Studii postuniversitare, profesor documentarist, la Universitatea Bucureşti (2007).

În prezent, este profesor la Şcoala cu clasele I-VIII din Mileanca (jud. Botoşani), şi redactor-şef adjunct al publicaţiei Revista de suspans.

Bibliografie: Colţii (roman, Ed. Tritonic, 2008); Amendamentul Dawson (roman, Ed. Millennium Books, 2012); În sângele tatălui(roman, Ed. Millennium Books, 2012); Seria Predestinare Genetică(Ed. Crux), proză scurtă în mai multe antologii (Dincolo de noapte – 12 feţe ale goticului, editor Oliviu Crâznic, Ed. Millennium Books, 2012; Cele 1001 de scorneli ale Moşului SF, editor Ştefan Ghidoveanu, Ed. Millennium Books, 2012; Zombii – Cartea morţilor vii, editor Mircea Pricăjan, Ed. Millennium Books, 2013); proză scurtă în revistele Nautilus, Suspans şi Revista de suspans.

– Cerule, parcă e sfârşitul lumii, hohoti Marţincu.

Încercă să facă un pas, dar vântul îngheţat îl dezechilibră, cât pe ce să-l doboare.

– Încearcă şi tu să păşeşti prin locuri mai ferite, urlă Urmuz, fără să-i pese dacă este auzit sau nu. Te ia vântul pe sus, frate!

Marţincu mârâi. Sau poate că strigase ceva, dar fiind cu spatele, nimeni nu auzi ce anume. Vântul îi fură cuvintele şi i le duse aiurea, în pădure.

– Să încercăm... începu timid Prodan, însă realiză pe dată că nu-l ascultă nimeni. Nici nu era de mirare; în jurul lor se dezlănţuise urgia. Vântul spulbera zăpada, tranformând miliardele de cristale de gheaţă în tot atâtea proiectile ascuţite.

– O să murim aici, mugi Urmuz, săltându-şi puşca pe umăr. Omul muntelui, nu?

Cuvintele, rostite pe un ton sarcastic pe care nici furtuna nu reuşea să-l îndulcească, îi erau adresate lui Prodan. Acesta lăsă ochii în jos, încercând mai degrabă să şi-i ferească de vânt decât pentru că s-ar fi simţit responsabil.

– Omul muntelui, repetă Urmuz. De unde ai mai scos-o şi pe asta? Eşti un prost, nu omul muntelui. Un prostoi mototol, asta eşti!

Furios, încercă să se deplaseze către tânăr, care realiză că, pentru moment, cea mai mare primejdie nu era furtuna de zăpadă, ci unul dintre tovarăşii cu care se hotărâse să înfrunte muntele. Se retrase; numai de îmbrânceli nu avea nevoie. Iar Urmuz nu părea dispus să se limiteze doar la cuvinte.

– Trebuia să fi rămas la cabană...

Prodan înghiţi cu greu. De fapt, el era cel care insistase, în prima etapă, pentru înnoptat la cabană. Şi cabanierul îl susţinuse, dar parcă te puteai baza pe unul ca el? Urmuz şi Marţincu deciseseră că nu e cazul să-l asculte; nu puteai pune mare preţ pe avertismentele unuia interesat doar de paralele. Şi, dacă ei aveau bani, nu trebuiau să-i lase încrezutului roşcat şi cu accent unguresc. Chiar îi luase de proşti?

Acum erau în mijlocul celei mai groaznice furtuni de zăpadă din câte s-au pomenit în lume, la fel de lipsiţi de apărare ca un prunc de două zile.

– Bă, tună vocea lui Marţincu. Voi aveţi de gând să vă bateţi?

Prodan deschise gura să protesteze, să spună că el n-are de gând să bată pe nimeni; cel recalcitrant era Urmuz, însă un jet de praf de zăpadă îi zădărnici tentativa.

– ... să-i iau gâtu’... se auzi o frântură din ameninţarea lui Urmuz.

– Să ne adăpostim, propuse Marţincu, împingându-i către un molid imens, ale cărui crengi se zbăteau nebuneşte sub biciul vântului turbat. La baza trunchiului uriaş stratul de zăpadă era subţire, vântul formase un fel de gaură acoperită de crengile lăsate. O adevărată vizuină.

Prodan se supuse, dorindu-şi să se afle oriunde în altă parte. De fapt, nici măcar nu ştia unde se află. Chiar nu ştia.

Urmuz îl îmbrânci şi se strecură lângă trunchiul îngheţat. Marţincu îşi făcu şi el loc,