Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Cazul Aurul Rosianei - Versiunea in limba romana (Romanian language version)
Cazul Aurul Rosianei - Versiunea in limba romana (Romanian language version)
Cazul Aurul Rosianei - Versiunea in limba romana (Romanian language version)
Cărți electronice222 pagini4 ore

Cazul Aurul Rosianei - Versiunea in limba romana (Romanian language version)

Evaluare: 0 din 5 stele

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

Îl trezi o altă lovitură... ceva, sau cineva se afla peste el! Se descotorosi speriat, poate chiar îngrozit de greutatea de peste el, se ridică în genunchi, își dădu jos rucsacul din spate, găsi lanterna, îndreptă lumina în jurul său și, uimit, cu gura căscată, văzu lângă el doi bărbați îmbrățișați, încleștați unul de celălalt! Alături de el văzu o altă formă omenească. La lumina lanternei dădu cu ochii de Ion, care privea tremurând îngrozit în fâșia de lumină.
***
Într-una din zilele următoare - deși Selton și Vitorio crezuseră că afacerea cu aurul din România nu mai era de actualitate - citiră cu surprindere într-unul din ziarele din capitală descrierea amănunțită a planului întocmit de ei.
În ziar nu era minționate numele infractorilor și numele autorilor, dar se menționa că vor fi dezvăluite, precizându-se deocamdată că cel implicat ar putea proveni dintr-o familie de mari bogătași. Această precizare ce însoțea descrierea planului afacerii i-au convins pe Selton și pe Vitorio că ziarul se referă la planul întocmit de ei.

LimbăRomână
Data lansării5 mar. 2021
ISBN9781005733841
Cazul Aurul Rosianei - Versiunea in limba romana (Romanian language version)
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din George Zaharie

Legat de Cazul Aurul Rosianei - Versiunea in limba romana (Romanian language version)

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Cazul Aurul Rosianei - Versiunea in limba romana (Romanian language version)

Evaluare: 0 din 5 stele
0 evaluări

0 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Cazul Aurul Rosianei - Versiunea in limba romana (Romanian language version) - George Zaharie

    Capitolul 1 - O comoară şi câteva cadavre

    Doi mineri, şomeri, se aflau la vânătoare în împrejurimile satului Roşiana, vecin cu Roşia Montană auriferă; vânează ca să aibă ce mânca.

    Discută despre viaţa grea în timp ce stau la pândă. După un timp văd o căprioară cu puiul ei.

    - Asta e! zice Ion, minerul cel mic de statură, aşezând puşca pentru ochire.

    Celălalt, Vasile, înalt, bine făcut, îl opreşte lovindu-i uşor puşca:

    - Nu Ioane! Are pui, nu vezi?... e păcat! Eu unul, nu fac aşa ceva.

    -Na! Ai speriat-o!

    - Uite o vulpe speriată de fuga căprioarei!

    - Ar fi bună şi ea. Uite, fuge... uite cum dispare după tufa aia de parcă a intrat pământ!

    Cei doi ies din ascunziş şi caută atenţi pe urmele vulpii. După tufişul unde dispăruse, văd o gaură nu prea mare pe unde probabil vulpea se făcuse nevăzută.

    Se privesc miraţi... se înţeleg din priviri şi încep să sape, să lărgească gaura. Sapă amândoi, sapă cu râvnă... La un moment dat, Vasile, minerul înalt, muşchiulos, cu puţină burtă, simţi cum îi fuge pământul de sub picioare şi cade, cade, cade în întuneric până când o lovitură dureroasă în cădere îl ameţi lăsându-l parcă fără suflare. Îl trezi o altă lovitură... ceva, sau cineva se afla peste el! Se descotorosi speriat, poate chiar îngrozit de greutatea de peste el, se ridică în genunchi, îşi dădu jos rucsacul din spate, găsi lanterna, îndreptă lumina în jurul său şi, uimit, cu gura căscată, văzu lângă el doi bărbaţi îmbrăţişaţi, încleştaţi unul de celălalt! Alături de el văzu o altă formă omenească. La lumina lanternei dădu cu ochii de Ion, care privea tremurând îngrozit în fâşia de lumină.

    - Deci tu ai căzut peste mine! Bă Ioane, cât eşti de mic, dar m-ai lovit rău de tot! Hai, scoală! Nu mai tremura, că n-ai murit. Scoate şi tu lanterna şi lămpaşul să vedem unde suntem.

    Încet, încet, văzură tavanul de pământ, pereţii, gaura enormă, lungă, întunecoasă, o peşteră, o subterană ce părea că se întinde mult, în două sau trei ganguri.

    - Aoleu! se auzi strigătul lui Ion. Uite doi îmbrăţişaţi pe jos!

    - Hai Ioane! Nu mai tremura, n-avem de ce ne teme, sunt morţi. Luminează bine cu lămpaşul şi cu lanterna să mă uit eu să văd ce-i cu morţii ăştia.

    - Ai grijă Vasile, că n-or fi morţi!

    - Sunt morţi. Uite, nici nu pot să-i desfac... Aoleo! Uite, unul a înfipt în celălalt şi a rămas cu mâna pe cuţit căci se pare că a murit împuşcat de cel înjunghiat care a murit cu mâna pe revolver! Cred că au murit amândoi în acelaşi timp de nu s-au mai putut descleşta.

    - Sunt reci, Vasile, cine ştie de când stau aşa morţi, unul în braţele celuilalt.

    - Da, trebuie că a trecut destul... uite şi un şobolan!... Au cizme scurte în picioare... cam uzate, ori roase de şobolani... Să-i căutăm în haine, poate aflăm cine sunt.

    - Nu Vasile. Lasă-i aşa. Să chemăm poliţia... Parcă mi se face şi frică!

    - Chemăm, chemăm, dar întâi să vedem ce mai avem în subterana asta. Uite nişte bâte cu smoală în vârf... aprind una... aşa, altă viaţă. E un fel de galerie de parcă ar fi o mină, deşi nu văd unelte de minerit. Peretele ăsta din stânga arată ca şi când s-ar fi format de curând, prăvălit de sus... poate că a astupat vreo galerie.

    - Cine ştie câţi or fi îngropaţi şi sub peretele ăsta care într-adevăr pare format nu de mult timp.

    Înainte de a continua se impune, credem, să prezentăm şi înfăţişarea celor doi mineri şomeri - rugăm cititorul să ne scuze că n-am făcut-o până acum. Ion, cu statura lui, se oprea la cel mult 1,60 metri, slab de sus până jos, nasul puţin ascuţit, ochii parcă prea apropiaţi, în dosul unor ochelari cu multe dioptrii, frunte mereu încreţită, palme bătătorite, ca şi ale tovarăşului său de subteran, Vasile. Statura acestuia o apreciem a fi de 2,10 metri, aceeaşi frunte încreţită, faţa lată, nasul mare, sprâncenele stufoase deasupra unor ochi mereu încruntaţi, care parcă te avertizează continuu: freşte-te, şi nu te apropia! Ochi care în orice caz te sfătuiau parcă să n-ai încredere! Erau doi indivizi complet diferiţi din toate punctele de vedere, în afară de dorinţa de a avea cât mai mulţi bani (poate justificată în acea vreme de şomaj), dar şi în această privinţă se putea spune că Vasile îşi întrecea tovarăşul.

    Amândoi cercetau atenţi şi se mirau de tot ce întâlneau: târnăcop, sape, busole, hărţi care le permiteau să tragă concluzia că morţii nu erau muncitori de rând, că aveau ştiinţă de carte; văzură cutii de conserve, pachete de ţigări, un bloc-notes în portharta de pe jos. Din locul în care se aflau, un fel de teren plat, porneau două galerii.

    - Vino Ioane, intrăm întâi în asta din stânga să vedem unde duce.

    - Nu e bine, cine ştie peste ce mai dăm, peste alţi morţi... Lasă, mai bine chemăm poliţia.

    - Nu băiete! se răsti mânios Vasile, nu plecăm până nu vedem tot, am eu o presimţire că e ceva. Hai, vino, ori te las în beznă lângă ăştia doi morţi!... Aşa, ia şi lămpaşul că ăştia n-au nevoie de lumină.

    - Vasile, ascultă-mă Vasile, se auzi glasul lui Ion acum parcă rugător. Am şi eu o presimţire că nu e bine... Nu-mi place deloc... nu că mă plâng... dar nu-mi place... începe să-mi fie frică...

    - Ioane, de ce...

    - Lasă Vasile, că presimţirea tot nu-mi trece... Mai bine ne-am gândi cum ieşim de-aici!

    - Da, aşa e poate ai dreptate, zise Vasile în glasul căruia se simţea puţină ironie susţinută de privirea încruntată care, din cauza întunericului, nu putea fi văzută.

    Auzindu-l, Ion se miră, căci de regulă colegul său de minerit nu era omul care să cedeze, să asculte de sfatul altora; la lumina slabă din jur nu-i observă ochii, doar îl auzi spunând:

    - Tu te-ai gândit cum să ieşim, că spărtura prin care am căzut e cam la trei metri deasupra... Dar nu-ţi mai bate capul... ai încredere în mine. Gata acum! Gata cu vorbăraia, hai să intrăm!

    Au intrat în galeria din stânga, Vasile mergea în faţă luminând cu făclia, Ion după el cu lămpaşul.

    La câţiva metri în interior, la baza peretelui din dreapta, zăriră un alt cadavru, de astă dată împuşcat în cap.

    - Mai departe, Ioane, nu te opri că pierdem vremea.

    La mică distanţă se auzi strigătul de durere al lui Ion.

    - Ce e Ioane?

    - Nu ştiu, mi-am lovit piciorul în ceva... Uite ce era: un săculeţ, parcă ar fi pietricele în el.

    Când au desfăcut sfoara priveau uimiţi cum pietricelele străluceau în lumina făcliei: erau pepite de aur!

    Tăcere! Se priveau tăcuţi, miraţi... aurul le luase glasul... Vânturau în palme pepitele lucioase!

    Vasile îşi reveni primul: „să căutăm în jur că doar n-o fi murit ăsta pentru o singură pungă!"

    Au căutat şi-au găsit: una, două, trei... tot mai uimiţi. În total au strâns zece săculeţi, toţi din piele, legaţi la gură cu un şnur, tot din piele.

    Ion, care căuta de zor în continuare, se opri la baza peretelui strigând:

    - Aici Vasile! aici! Sunt săculeţi încastraţi în perete! Iau sapa să-i...

    - Nu! opreşte-te! Să nu cadă peretele peste noi! Ia şi tu cuţitu, să-i desfacem uşor.

    În final, recolta s-a ridicat la douăzeci de săculeţi, toţi la fel, din aceeaşi piele destul de groasă, rezistentă la intemperii, ceea ce îl făcu pe Vasile să observe cu glas aproape strident, fără voie, desigur:

    - N-am mai văzut o piele ca asta!

    - Tu te miri de piele, dar ce zici de aur?!

    Vasile, tot mirat, pipăind şi mângâind pungile dar şi aurul, se auzi spunând clătinând din cap:

    - Astea nu-s de pe la noi, n-am mai văzut aşa o piele... apoi, aici nu se văd urme de exploatare.

    - Eu cred totuşi că sunt de aici, de la Roşia Montană că prea sunt aproape satele.

    - Mă Ioane, s-a extras vreodată aur de la Roşiana?... Îţi spun eu: niciodată.

    - Până la urmă, zic, nici nu mă interesează... l-am găsit, este-al nostru, îl vindem la bancă... Acum chiar că ar trebui să plecăm.

    - Nici să nu te gândeşti, Ioane! Nu plecăm până nu controlăm şi galeria din dreapta... Vino să ieşim şi intrăm în cealaltă.

    - Şi aurul?

    - Lasă-l acolo, îl luăm după ce terminăm. N-are cine să-l ia.

    În galeria din dreapta, o parte a peretelui din fund se dărâmase, lăsând să se vadă stânca abruptă a muntelui care închidea galeria.

    La poalele stâncii, sub pietrişul prăvălit la vale, zăriră ceva lucios. Curioşi, dădură totul la o parte şi ieşi la iveală un fel de lădiţă în care numărară alte pungi pline cu pepite de aur.

    Pungile erau la fel ca şi cele din prima galerie, în greutate de aproximativ un kilogram şi jumătate fiecare. Au găsit în total optzeci de săculeţi.

    - Cu asta am cam terminat, zise Vasile. Acum să vedem ce facem mai departe. Aici este o comoară, ca să zic aşa!

    - Păi o împărţim, îşi ia fiecare partea acasă şi vindem câte puţin la bancă.

    - Cam prea simplu, Ioane; aici ne-ar trebui cineva care se pricepe la legi...

    - Păi dacă noi am găsit-o, îl întrerupse Ion, înseamnă că este-a noastră.

    - Ar fi bine... dar... dacă o ia statul şi nouă ne dă doar o recompensă?

    - Nu e drept! Şi ce crezi că trebuie să facem?

    - Nu ştiu, vezi... ne trebuie cineva care cunoaşte legea.

    - Eu cred că cel pe proprietatea căruia se găseşte o comoară este şi proprietarul comorii, aşa cred.

    - Aici ai zis o vorbă mare, asta ar fi legea pământului... dar eu ştiu că pentru fiecare lucru pot fi mai multe legi şi care pot fi înţelese în mai multe feluri.

    Mirat de cele ce auzea, Ion se opri din aranjatul săculeţilor şi întrebă:

    - Cum adică, proprietarul nu este proprietar pe ce este în casa lui?

    - Lasă, Ioane, degeaba ne batem capul că tot nu ştim ce şi cum. Ţi-am spus, ne trebuie cineva care ştie legile.

    - Da, ai dreptate, zise Ion, hai să plecăm de aici, că ştiu eu pe cineva care ne poate ajuta, este portar la o bancă din Haţeg, şi am un neam cam de departe, chelner la Hanul Bucura, tot din Haţeg.

    - Mă Ioane! Portari şi chelneri ne trebuie nouă?!

    - Păi, poate cunosc ei pe cineva.

    - Mai bine să căutăm o ieşire din catacomba asta, ori peşteră, ce-o fi, că pierdem vremea vorbind despre lucruri pe care nu le cunoaştem.

    La lumina făcliei şi lanternelor au cercetat în amănunt peste tot... nici urmă de vulpe...

    - Căutăm degeaba, Vasile. În bezna asta, la lumina asta slabă, pierdem vremea... Se termină şi smoala şi bateriile şi rămânem pe întuneric!... Ultimele cuvinte ale lui Ion, spuse pe un ton de supărare, atraseră atenţia celuilalt, care, parcă trezit dintr-o visare (cine ştie pe unde îi rătăceau gândurile în acele momente), spuse:

    - Aşa Ioane, hai să mergem. Luăm fiecare câte zece pungi cu aur...

    - Şi restul?

    - Restul stă bine aici până vedem cum procedăm.

    - Dacă l-am duce acasă şi l-am îngropa în locurile noastre?

    - Gândeşte-te, Ioane, ce faci acasă cu atâta aur? Cantitate mare, te-ntreabă la bancă de unde-l ai! Lasă-l aici că n-are cine să-l ia.

    Şi-au pus fiecare cele zece pungi în rucsac.

    - Ţi-am spus, restul rămâne aici, repetă Vasile cu un glas în care parcă se simţea puţină ameninţare; continuă în acelaşi ton: fii atent! Nu intri aici fără mine, nu intru nici eu fără tine! Ai înţeles? Că altfel...

    - Altfel ce?! se repezi Ion ofensat.

    - Altfel ştii tu...! Şi-acum, vino aici, sub spărtura asta pe unde am căzut!

    Ajungând la baza peretelui, sub spărtură, Vasile se aşeză cu spatele la perete zicând:

    - Ioane, lasă rucsacul jos, urcă-te peste mine şi vezi dacă ajungi la spărtură.

    - Stai, Vasile, spune ce vrei să facem.

    - E clar, Ioane, ar trebui să iasă unul afară, să aducă de-acasă o scară.

    - E bine cum te-ai gândit... Şi Ion, sprijinit în palmele lui Vasile, se urcă pe umerii acestuia, ajungând cu capul şi chiar cu umerii afară. Se aplecă apoi înapoi la spărtură:

    - E foarte bine, Vasile, pot ieşi, dă-mi rucsaul meu că tot mă duc acasă.

    - Lasă rucsacul, băiete, îl găseşti aici când te-ntorci cu scara... Hai, du-te mai repede şi nu întârzia prea mult!

    Aşteptând scara, prin mintea lui Vasile se perindau fel şi fel de gânduri, atât de diferite, de încâlcite, cu privire la ce ar trebui să facă în continuare, încât abia, abia reuşi să-şi spună:

    - Vasile, întâi fă schiţa, planul locului unde se află spărtura asta., că cine ştie când o să mai venim aici. Al doilea: ar trebui să ne mişcăm cât mai repede, până nu dau şi alţii de spărtura asta, deşi o s-o acoperim bine... Unde vindem măcar una-două pepite, să facem rost de nişte bani... Poate are dreptate Ion cu portarul lui de la banca din Haţeg... În chelneri nu am încredere, chiar dacă acela de la Hanul Bucura din Haţeg este văr cu Ion. Şi gândurile continuau: al cui o fi terenul ăsta? E cam în coasta muntelui. Cred că-i al statului, ca şi Roşia Montană... Înseamnă că şi comoara să fie a statului? Ar trebui să pot vinde ceva din aur, să cumpăr eu terenul şi-atunci totul va fi al meu!... Dar cu Ion ce te faci, Vasile?! Nu-i problemă, ce-i al lui e pus de-o parte.

    În sfârşit, după multă osteneală reuşiră să iasă din „catacomba" în care căzuseră. Erau flămânzi şi însetaţi.

    - Vasile, sunt mort de foame. Hai să mergem la Roşia la cârciumă, îi dăm cârciumarului o pepită şi cu asta cred că putem mânca pe săturate.

    - Nu Ioane, nu e bine, ne cunoaşte, ne-ntreabă de unde o avem, unde am găsit-o, o să creadă că avem mai multe... ne ştie că suntem mineri, că am lucrat în mină; nu, nu cred că e bine.

    - Atunci, ce facem, doar n-o să flămânzim cu aurul în buzunar?

    - Uite la ce mă gândesc: spuneai că un văr de-al tău de-al doilea ori de-al treilea lucrează la hanul Bucura din Haţeg.

    - Da, este chelner acolo.

    - Mai spuneai că în Haţeg cineva dintre neamurile tale este portar la bancă.

    - Poate că nu e rău să vorbim şi cu ei, fără să le spunem adevărul.

    - Da, Vasile, ai dreptate... şi mâncăm acolo la han cu o pepită pe care am găsit-o în drum.

    Să-i lăsăm pe cei doi să ia autobuzul de la Roşia Montană spre Haţeg, să-şi facă fel şi fel de planuri, urmând să vedem ce au hotărât, dacă se descurcă ori nu, dacă aurul le schimbă ori nu viaţa.

    Capitolul 2 – Banca Tuturor

    Haţegul era în acea vreme un prosper centru economic al regiunii, având industrie alimentară, cu un important complex ce cuprinde modernul abator pentru animale, la fel de moderne utilaje de industrializare a cărnii cu o variată gamă de sortimente foarte apreciată atât în ţară cât şi în afară, târgul-piaţă de bovine ce avea loc în ziua de luni a fiecărei săptămâni şi care ridica la valori importante operaţiunile de vânzări şi achiziţii de animale; nu trebuie să uităm comerţul cu amănuntul deosebit de înfloritor; de asemenea trebuie amintit, în activitatea de comerţ, avântul luat de târgurile periodice care reuneau o mare varietate de sortimente provenind din regiuni limitrofe şi chiar mai îndepărtate, contribuind în acelaşi timp la ridicarea bunăstării localnicilor şi a ţărănimii din satele învecinate.

    Activitatea economică înfloritoare a atras şi o activitate bancară pe măsură, în oraş (care număra nu mai mult de zece mii de suflete) funcţionând şi o unitate bancară cu un important capital. În activitatea de creditare o pondere mare era ocupată de agricultura din zonă, bogată, prosperă, mulţumită în bună măsură creditării muncilor de sezon.

    Ţăranii erau însă nemulţumiţi de dobânzile prea mari percepute la acordarea creditelor comparativ cu băncile din localităţile limitrofe. S-a ajuns

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1