Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Panama Papers. Cum își ascund banii cei bogați și cei puternici

Panama Papers. Cum își ascund banii cei bogați și cei puternici

Citiți previzualizarea

Panama Papers. Cum își ascund banii cei bogați și cei puternici

Lungime:
415 pagini
7 ore
Lansat:
Dec 5, 2016
ISBN:
9786063302916
Format:
Carte

Descriere

Cum am găsit miliardele ascunse ale unor premieri, dictatori, funcționari FIFA, șefi de concerne și magnați – și banii secreți din cercul intimilor lui Putin

„Inegalitatea de venituri este una dintre problemele definitorii ale vremurilor noastre. Ne afectează pe toți, din lumea întreagă. Dezbaterea despre accelerarea sa bruscă s-a dezlănțuit de mulți ani, iar politicienii, oamenii de știință și activiștii sunt neputincioși în a opri acest fenomen, în ciuda numeroaselor discursuri, a analizelor statistice, a câtorva proteste firave și a dezvăluirilor ocazionale. Totuși, o întrebare rămâne: de ce? Și de ce acum? Documentele Panama furnizează un răspuns convingător la aceste întrebări: corupția masivă, generalizată. Și nu este o coincidență că răspunsul vine de la o firmă de avocatură. [...] Impactul colectiv al acestor eșecuri [al băncilor, al autorităților de reglementare financiară și fiscale, al instanțelor judecătorești, al instituțiilor media, al profesiunilor juridice] este o eroziune completă a standardelor etice, care conduce în cele din urmă la un nou sistem pe care continuăm să îl numim capitalism, dar care este echivalent cu sclavia economică. În acest sistem – sistemul nostru –, sclavii nu știu care le este statutul, nici cine le sunt stăpânii, care există într-o lume aparte, unde lanțurile intangibile sunt ascunse cu grijă într-un maldăr de limbaj judecătoresc inaccesibil. Oribila magnitudine a pagubelor aduse lumii ar trebui să ne trezească pe toți. Dar atunci când e nevoie ca un avertizor de integritate să dea alarma, este un motiv de și mai mare îngrijorare. Este un semnal că sistemele de verificare și echilibru ale democrației au dat greș, că prăbușirea este sistemică și că instabilitatea gravă ar putea fi chiar după colț. Așa că acum este timpul pentru a acționa cu adevărat, iar acest lucru începe prin a pune întrebări.“ – din manifestul lui John Doe

„Dezvăluiri din interior despre cum guverne, corporații și grupuri de crimă organizată au folosit lumea secretă a jurisdicțiilor offshore pentru a se implica în fraude și furturi sistematice. Povestea aproape perfectă pentru secolul XXI – eșecul democrației, triumful puterii comerciale și lăcomie, lăcomie, lăcomie.“ – The Guardian

Lansat:
Dec 5, 2016
ISBN:
9786063302916
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Panama Papers. Cum își ascund banii cei bogați și cei puternici

Cărți conex

Previzualizare carte

Panama Papers. Cum își ascund banii cei bogați și cei puternici - Bastian Obermayer

Leaks.

PROLOG

DE BASTIAN OBERMAYER

„Cling!"

Soția mea, copiii noștri și cu mine ne aflăm de trei zile în vizită la părinții mei, iar de două zile, sunt toți bolnavi. Toți, în afară de mine. Este ora zece seara și, după ce până și ultimul pacient a fost mângâiat și ultimul ceai a fost distribuit, mă așez la masă, deschid laptopul și-mi pun smartphone-ul alături.

Și atunci aud „cling". Un mesaj nou.

* Pentru a proteja sursa, textele discuțiilor purtate, tipărite cu caractere fără serife și cu alineat, sunt redate în această carte în variantă prescurtată sau cu modificări minime, fără a denatura sensul acestora. (n. a.)

„John Doe este în engleză cam ceea ce înseamnă pentru noi numele de Stan Păpușă și este folosit de sute de ani în Marea Britanie, precum și în Canada și SUA. În procesele juridice, de exemplu, persoanele a căror identitate reală nu poate fi dezvăluită sunt numite „John Doe. Cadavrele neidentificate, găsite pe undeva, se numesc la fel. De mai multă vreme există și formații muzicale, seriale de televiziune și produse numite „John Doe".

John Doe reprezintă așadar o identitate anonimă, un oarecare. Însă un oarecare dispus să ofere date secrete.

O asemenea ofertă este în măsură să trezească pe loc din letargie orice jurnalist de investigație. Datele secrete sunt întotdeauna bine-venite. Noi, la Süddeutsche Zeitung, am publicat în ultimii trei ani o mulțime de subiecte bazate pe date care ne fuseseră furnizate – sau, cum se spune, scurgeri de date: ba era vorba de secrete fiscale în Caraibe (Offshore Leaks), ba de conturi secrete în Elveția (Swiss Leaks), altă dată de inginerii financiare în Luxemburg (Lux Leaks). Lucrurile se petrec mereu la fel: de undeva se scurge o cantitate mai mare de date secrete – și acestea ajung în mâinile unor jurnaliști. Strict statistic, la o cantitate mai mare de date confidențiale, sunt foarte multe șanse să găsești câteva subiecte interesante.

Și, în afară de asta: cauți adesea săptămâni în șir o sursă anume, câteodată chiar luni de zile. Așa că atunci când o potențială sursă te contactează din proprie inițiativă, trebuie să răspunzi imediat. Trebuie măcar să răspunzi. Aproape nimic nu e mai supărător decât să dai în Der Spiegel sau în Die Zeit peste un subiect care mai întâi ți se oferise ție.

Puține dintre sursele bune pot fi recunoscute imediat ca atare. Mai degrabă recunoști sursele proaste, de exemplu, nebuni sau confuzi – după exact același gen de e-mailuri. Mai sunt și nebuni care știu și subiecte bune, dar aceia constituie mai degrabă o excepție.

Datele au un avantaj: nu sunt nici grandomane, nici logoreice, nici nu au o misiune și nici intenții de manipulare. Ele există pur și simplu și sunt verificabile. Orice set bun de date poate fi raportat la realitate – și tocmai asta ar trebui să facă un jurnalist bun, înainte să scrie despre ele. În afară de asta, trebuie mereu să te gândești bine despre ce aspect al datelor vei scrie.

Aceasta este diferența față de WikiLeaks. Cei care se ocupă de platforma de dezvăluiri pun adesea înșiruirile de date pur și simplu la dispoziție în rețea, fără a le trece prin filtrul jurnalistic. Aceasta e ideea de bază. De altfel, nu neapărat rea.

Pot accepta aceste condiții. Sigur că ne-ar plăcea să cunoaștem personal fiecare sursă, pentru a o putea cataloga și a-i înțelege motivația. Nici în Germania, însă, așa-numiții turnători nu sunt prea bine protejați, iar fiecare om care cunoaște identitatea unui informator este un potențial pericol. Cu atât mai mult dacă sau mai ales dacă acest om este jurnalist.

Sursa comunică însă clar și concis, iar asta pot și eu. Este evident că cineva are ceva de care ar vrea să scape. Cu cea mai mare plăcere, la mine: și asta pot și eu. Este evident că cineva are ceva de care ar vrea să scape. În ce mă privește, cu cea mai mare plăcere:

Îi trimit datele mele de contact pentru alte moduri de comunicare cifrată.

În următoarele mesaje cădem de acord să folosim o cale de predare și, puțin mai târziu, prin canale criptate, avea să-mi parvină o primă mostră.

Semn bun: sursa nu cere bani. Cu câteva luni în urmă ne contactase cineva care susținea că ar fi în posesia unor însemnări privind conturi secrete din străinătate ale unui partid german. Suma pretinsă a exista în cont: 26 de milioane de dolari. Treaba a trenat timp de o săptămână, ne-a livrat fotografii proaste ale unor documente bancare, au urmat convorbiri telefonice absurde și, la un moment dat, persoana ne-a cerut bani la telefon. Treaba stă însă așa: Süddeutsche Zeitung nu plătește pentru informații. Niciodată. Nu numai din cauză că nu avem bani, ci mai ales din principiu. Astfel scade și tentația unora de a ne băga pe gât documente falsificate.

Trebuie doar să poți suporta să citești în alte publicații subiectele pe care noi am fost nevoiți să le refuzăm. Povestea cu conturile secrete de partid nu a apărut însă nici în Der Spiegel, nici în Stern – probabil că și colegii de acolo au considerat că este o mistificare, în caz că le-a fost oferită și lor.

„Cling."

Mostra a ajuns: un mănunchi de date, mai ales PDF-uri. Deschid fișierele la computerul meu și le parcurg, unul după altul. Sunt acte de înființare ale unor firme, contracte și extrase din bănci de date. Îmi trebuie ceva timp până să înțeleg toate legăturile, dar după o cercetare pe Internet, recunosc cazul despre care e vorba. Acțiunea are loc în Argentina. Un procuror pe nume José María Campagnoli presupune că niște oameni de afaceri dubioși i-ar fi ajutat pe cei doi Kirchner, adică pe președinta care era încă în funcție pe atunci, Cristina Kirchner, și pe soțul ei, între timp decedat, Néstor, să scoată din țară circa 65 de milioane de dolari din fonduri publice. Această operațiune a fost derulată prin intermediul unei rețele foarte ramificate de 123 de firme-fantomă tip cutie poștală, toate înființate de un cabinet de avocatură din Panama, pe nume Mossack Fonseca, preponderent în paradisul fiscal Nevada. Acuzațiile nu au fost însă dovedite, iar Cristina Kirchner neagă că ar avea vreo bază reală.

Ceea ce a adus cazul din nou în actualitate este o plângere depusă în SUA, aflată în curs de judecare. Fondul de investiții NML, sub conducerea fondatorului acestuia, Paul Singer, a cumpărat milioane de obligațiuni de stat ale Argentinei, iar apoi țara a intrat în faliment. Cei mai mulți creditori au acceptat o reducere a datoriilor, nu și NML. Fondul depune plângeri în toată lumea, pentru a confisca active ale statului argentinian. În dreptul coastei africane a pus chiar să fie confiscată o navă militară argentiniană. Navele militare sunt valoroase, pot fi vândute.

Plângerea depusă în SUA, statul Nevada, are ca scop deconspirarea acestei rețele de firme-fantomă. NML vrea să primească de la Mossack Fonseca toate documentele privind cele 123 de firme tip cutie poștală. O parte din ele sunt acum pe ecranul din fața mea – sunt acele documente după care NML alergase degeaba timp de ani de zile. Și mi-e imediat foarte clar: e vorba de plăți de ordinul milioanelor.

Șase milioane de dolari se află, conform documentelor, într-un cont la Deutsche Bank din Hamburg. Contractul aferent e suspect încă de la prima vedere, este vorba despre un comision în domeniul jocurilor de noroc.

Alte două documente îi dezvăluie pe proprietarii reali a două dintre firmele ale căror documente le reclamă NML. Aceste documente ar duce procesul cu un pas mare înainte.

Interesant este că toate documentele par să vină de la același cabinet de avocatură. Mossack Fonseca mi-era cunoscut, însă doar ca un zid impenetrabil. Ca o gaură neagră. De câte ori cercetările noastre ne duceau către acest cabinet de avocatură, se termina imediat totul. Mossack Fonseca este una dintre cele mai mari companii care înființează firme anonime și nu e tocmai celebră pentru faptul că și-ar selecta cu grijă clienții. Ba chiar dimpotrivă.

Ca s-o spunem pe șleau: unele dintre cele mai mari jigodii din lume s-au folosit de firme offshore create de Mossack Fonseca pentru a-și ascunde afacerile. În cazurile Offshore Leaks și Swiss Leaks am dat, printre alții, de mari traficanți de droguri condamnați sau presupuși comercianți de așa-numite „diamante de război" care au apelat la firmele Mossack Fonseca. Iar cine caută pe Internet clienții Mossack Fonseca, găsește acoliți ai unor potentați brutali sau ucigași de talia unui Gaddafi, Assad sau Mugabe, care se pare că ar colabora cu cabinetul de avocatură din Panama.

Rețineți: se pare. Pentru că Mossack Fonseca neagă aceste colaborări, iar lista de clienți nu este publică. Cel puțin, până acum.

Dar „John Doe" nu mai răspunde. S-o fi răzgândit? Sau se mai gândește?

Îi mai trimit un mesaj:

După ce trec 20 de minute fără să fi primit vreun răspuns, închid laptopul, îmi iau smartphone-ul și mă duc la culcare.

În dimineața următoare – starea sănătății celorlalți din familia mea nu se îmbunătățise – găsesc răspunsul. Și ceva în plus:

Îmi venea să deschid imediat documentele. Însă, oricât de greu mi-ar fi fost, trebuia să mă duc mai întâi la farmacie și să fac cumpărături: pesmeți, fructe și ceai. În afară de mine, nimeni nu e în stare să iasă din casă. Partea bună a epidemiei: nimeni nu vrea să meargă cu mine prin pădure, să joace fotbal sau să iasă la plimbare. Spre amiază, toate paturile din casă sunt din nou ocupate cu pacienți care dorm, iar eu pot să mă întorc la laptop.

Și noile documente par să provină exclusiv din actele cabinetului panamez de avocatură Mossack Fonseca. Firma are, evident, o problemă serioasă.

O scurgere de informații.

Mai întâi mă uit peste un document cu multe sute de pagini, intitulat, de nu-contează-cine, „records". Sunt câteva sute de pagini cu transferuri bancare. Unul iese în evidență: în contul unei persoane pe nume Hans-Joachim K., deschis la Société Générale Bahamas, intră la data de 19 noiembrie 2013 o sumă de aproape 500 de milioane de dolari, în aur.¹

500 de milioane de dolari. O jumătate de miliard. O grămadă uriașă de bani.

N-am auzit în viața mea de Hans-Joachim K., dar o căutare pe Google îmi dezvăluie un manager de la Siemens aproape necunoscut pe la noi, care a fost CEO în Columbia și Mexic; asta ar putea fi o urmă. La Siemens din America Latină a existat de-a lungul mai multor ani un „fond negru", din care erau recompensați cei care aduceau afaceri. Găsesc zeci de articole pe această temă, inclusiv din presa internațională.

Ceva însă mă nedumerește: această sumă incredibilă intră în toamna lui 2013 în contul omului de la Siemens. Existența „fondurilor negre" ale concernului în America Latină a fost dezvăluită încă din 2007/2008, s-a ajuns la procese, unele fiind încă în desfășurare. Asta este, ca să ne exprimăm foarte rezervat, cel puțin misterios.

Dar 500 de milioane de dolari nu îți vin așa, pur și simplu, din eter. Deci, de unde provin acești bani?

O eroare contabilă?

Înainte să mă pierd din nou în detalii, îi aud pe copii strigându-mă. Vor mai multe sticksuri și pesmeți. Mă predau și închid laptopul. Cele 500 de milioane nu au unde să dispară.

După-amiaza o petrec citind povești, fierbând ceai și umplând sticle cu apă caldă.

Abia seara târziu reușesc să mă ocup de noul material. La prima vedere, este vorba mai ales de firme-fantomă care par a fi legate de unul și același proprietar misterios: un anume Serghei Roldughin. Multe dintre documente sunt contracte în care este vorba de sume de multe milioane, când opt milioane de dolari, când 30 de milioane, 200 de milioane sau 850 de milioane de dolari, sunt tranzacționări de acțiuni sau împrumuturi. Dar nici numele Roldughin nu-mi spune nimic.

Dau o căutare – și tresar.

Serghei Roldughin este „cel mai bun prieten al lui Vladimir Putin" – cel puțin așa îl numește Newsweek. Și există și argumente în acest sens: Roldughin este nașul de botez al Mariei, fata cea mare a președintelui rus.

Era suficient atât și lucrurile deveneau deja destul de interesante: afacerile offshore ale nașului de botez. Dar apoi mai citesc ceva care chiar mă irită: Serghei Roldughin, care, conform documentelor, mânuiește sute și sute de milioane de dolari SUA, nu este nici investitor, nici oligarh. E artist. Un violoncelist cunoscut și fost director al Conservatorului din Sankt Petersburg. Găsesc un interviu în New York Times, din septembrie 2014, unde Roldughin afirmă clar că nu e un om de afaceri și nu are milioane.

Dacă documentele sunt autentice – și n-am aproape nici o îndoială că sunt –, atunci ori a mințit, ori nu sunt banii lui. Dar atunci, ai cui sunt? Să fie Roldughin doar un om de paie? Și dacă da, pentru cine?

Pentru Vladimir Putin?

Dacă în aceste firme s-ar afla banii lui Putin, chiar dacă doar o mică parte din ei, atunci am dat peste un subiect care ar ține prima pagină pe tot globul.

Oricine ar fi cel care mi-a transmis aceste documente, l-a descoperit și el (sau ea) pe Roldughin și de aceea este atât de agitat(ă). Probabil că pe bună dreptate.

Aluzia e evidentă: cetățean este în engleză „citizen. Informatorul Edward Snowden se autointitulase „citizen four – cetățeanul patru – când a contactat-o pe jurnalista și regizoarea Laura Poitras. De când a fugit din Hong Kong, Snowden e blocat în Moscova.

Süddeutsche Zeitung nu este tocmai partenerul natural al New York Times. Am mai colaborat însă cu instituții mass-media de limbă engleză, cu The Guardian, Washington Post sau BBC, când cu Offshore Leaks și Lux Leaks. I-am spus asta lui „John Doe" și pare mulțumit(ă):

Sincer? N-am nici cea mai vagă idee. Nu am avut niciodată o sursă anonimă care să vrea să-mi predea materiale de mai mulți GB.

Îl aud pe fiul meu la etaj, plângând.

Avea să fie, până la urmă, nu doar ceva mai mare decât orice văzusem până atunci. Ci ceva mai mare decât orice scurgere de informații văzută vreodată de un jurnalist. Și avea să fie începutul celui mai mare proiect transfrontalier de dezvăluiri din toate timpurile. În jur de 400 de jurnaliști din peste 80 de țări aveau să fie implicați în cercetarea acestor date. Subiecte despre firme secrete offshore a zeci de șefi de state și de dictatori, subiecte care explică în detaliu cum se câștigă miliarde prin comerțul de arme, droguri, diamante de război și alte afaceri murdare și subiecte ce aduc în fața ochilor cititorilor modul în care magnații lumii eludează fiscul.

Subiecte care încep toate în această primă noapte de la Mossack Fonseca.


¹ Vezi în acest sens – mai ales referitor la reacția lui Hans-Joachim K. – Capitolul 12.

CAPITOLUL 1

STARTUL

Cel mai bun prieten al președintelui Rusiei. Oameni de afaceri apropiați președintei Argentinei și defunctului ei soț și predecesor în funcție. Un german misterios, care are 500 de milioane de dolari. O investigație ar fi putut începe mult mai prost.

La puține zile după primul contact și după o discuție cu șeful de departament Hans Leyendecker, este clar că la aceasta va lucra o echipă care a mai efectuat numeroase asemenea investigații: adică noi doi, „frații Obermay/ier", după cum ne spun unii colegi, de când redactorul-șef Kurt Kister a lansat butada într-o ședință.

De altfel, încercăm să păstrăm cât mai restrâns cercul celor care știu de acest proiect. În fond, cine știe dacă datele sunt autentice? Dacă pot fi verificate? Ori dacă o să iasă vreodată vreun subiect din ele?

Planul nostru este să studiem documentele și să ne hotărâm dacă și când vom publica rezultatele. Așa că ne aruncăm mai întâi asupra afacerilor lui Putin, fiindcă între timp am descoperit în materialul primit că numele celui mai bun prieten al său este legat de trei firme offshore, facem rost de materiale despre procesul intentat de fondul speculativ NML statului argentinian și investigăm cazul misteriosului nostru fost angajat la Siemens și cele 500 de milioane de dolari în aur. Atenția ne este însă mereu distrasă de noi firme care tot apar, de noi potențiale subiecte. Fiindcă din noaptea în care am fost contactat, materialul crește și crește nestăvilit, și găsim mereu nume noi și demne de a fi investigate. Miniștri sud-americani, nobili germani, bancheri din SUA. În scurt timp avem deja peste 50 de gigabytes de date, distribuiți pe câteva stickuri USB: câteva mii de dosare digitale. Fiecare dosar poartă un număr asociat câte unei firme offshore. Înăuntru sunt probabil documentele elaborate de Mossack Fonseca pentru fiecare firmă în parte: acte, copii după pașapoarte, liste ale acționarilor și directorilor, facturi, e-mailuri. Un sistem practic și, mai ales, ușor de accesat – chiar și pentru noi.

Mii de societăți tip cutie poștală. Mii de oameni care au evident un motiv foarte întemeiat să-și disimuleze afacerile. Mii de potențiale subiecte. Există un „unique selling point" al firmelor offshore, adică principala lor competență: să asigure anonimatul. Un nume care nu spune nimic este o fațadă și nimeni nu află cine se află de fapt în spatele ei.

Sigur că există multe motive pentru a te folosi de firme offshore – și bineînțeles că posesia unor astfel de firme nu este, în sine, ilegală. Depinde însă ce faci cu ea. Realitatea este însă următoarea: de cele mai multe ori, o firmă anonimă offshore este înființată pentru a ascunde ceva – de fisc, de fosta soție, de fostul partener sau de ochii opiniei publice. Acest ceva poate fi: imobile, conturi bancare, tablouri, participații, acțiuni, valori mobiliare de orice fel.

Experiența a demonstrat că anonimatul firmelor tip cutie poștală este adesea folosit de cei ale căror afaceri se bazează pe anonimat. Deci de traficanți de arme, traficanți de carne vie, traficanți de droguri sau alți infractori. De investitori care nu vor să-și dezvăluie identitatea și adevăratele intenții. De politicieni de rang înalt, care vor să-și scoată averile din țară, pentru că de cele mai multe ori au fost acumulate prin mijloace necinstite. De firme ce redirecționează fonduri pentru mită. Iar lista ar mai putea continua mult și bine.

Și noi ne aflăm acum în fața unor date secrete care ar putea probabil scoate la lumină sute de asemenea cazuri; suntem în fața unor dosare digitale asupra cărora nu și-a aruncat privirile până acum nici un jurnalist. Am putea să petrecem cu ele fără probleme săptămâni întregi, să ne lăsăm duși de val. Nu numai pentru că vom căuta mereu următorul subiect de mare impact. Ci fiindcă nici un detaliu nu este neinteresant și cu fiecare societate pe care o descoperim, cu fiecare schimb de e-mailuri pe care îl citim, aflăm tot mai multe despre funcționarea cabinetului Mossack Fonseca. Tentația de a privi tot mai adânc în aceste afaceri secrete, în întregul angrenaj de disimulare, de la inițiere până la deschiderea de conturi și până la lichidare, este foarte puternică. Este aproape ca o adicție, și dacă n-am avea amândoi familie, am fi stat probabil în fiecare seară în fața laptopului. Dând click. Și click. Și iar click.

Dar chiar și având un timp de lucru cât de cât regulat, după câteva săptămâni am ajuns să înțelegem modelul de afacere. Lucrurile se derulează aproape mereu cam așa: contactul cu Mossfon, prescurtarea de la Mossack Fonseca, se face printr-un mijlocitor, de exemplu o bancă, un avocat sau un administrator de active. Ei sunt „clienții" propriu-ziși ai cabinetului Mossack Fonseca, ei comandă marfa, ei comunică și achită facturile. Marfa o constituie în principal firmele offshore cu caracter general. Mossfon pune la dispoziție firme din circa 20 de jurisdicții, cel mai adesea din Insulele Virgine Britanice sau din Panama, dar și din insulele Bahamas, Bermude, Samoa, din Uruguay sau Hong Kong, din paradisurile fiscale americane Nevada, Wyoming, Delaware și, de câtva timp, din Florida și Olanda. Foarte recent: din emiratul arab Ras al-Khaimah. Firmele sunt vândute prin intermediul a circa 50 de birouri răspândite în întreaga lume sau de la cartierul general din centrul Ciudad de Panamá, de la etajele superioare ale unei clădiri din sticlă, în care se oglindește simbolul orașului, Revolution Tower.

Mossack Fonseca nu este singurul furnizor de firme tip cutie poștală cu sediul central în Panama, aici se află și alți giganți – nu prea există cifre oficiale din această branșă deosebit de discretă –, de exemplu cabinetul Morgan y Morgan, probabil cel mai important concurent al lui Mossfon. Nu este o coincidență faptul că furnizorii de firme offshore se înghesuie în acest mic stat latinoamerican, așezat între Costa Rica și Columbia, tocmai acolo unde America de Nord se întâlnește cu America de Sud.

Panama a fost dintotdeauna o țară cu dependențe puternice. Multă vreme o provincie săracă a Columbiei, țara și-a căpătat independența în 1903 și pentru că bancherii și industriașii americani au reușit să-l convingă pe președintele Theodore Roosevelt să-i sprijine pe separatiștii panamezi. Grupurile de interese din SUA sperau să-și însușească astfel o parte din câștigurile de pe urma Canalului Panama, aflat atunci încă în construcție. Roosevelt a trimis trupe, a ocupat părți din țara proaspăt proclamată independentă și i-a pus în vedere Columbiei să-și ia gândul de la fosta sa provincie. A fost creată astfel o nouă națiune cu binecuvântarea SUA, iar în zona canalului, acolo unde se derulau marile afaceri, flutura într-adevăr drapelul înstelat. Mii de soldați americani stăteau acolo de strajă suveranității SUA într-o regiune concesionată de guvernul panamez în 1903, retrocedată Republicii Panama abia la sfârșitul lui 1999.

Baza afacerii bănoase cu firmele tip cutie poștală este o lege intrată în vigoare pe 26 februarie 1927. Această lege, cu numărul 32, garantează confidențialitatea activelor, transferurilor și mai ales a proprietarilor de firme, și acordă așa-numitelor „Sociedades Anónimas scutirea de impozite. Sună mai misterios decât este de fapt situația, căci o „societate anonimă nu este altceva decât o societate pe acțiuni. În ce privește confidențialitatea, până astăzi nu s-a schimbat mai nimic, dacă facem abstracție de câteva reforme cu caracter mai degrabă cosmetic, care să vină în întâmpinarea strădaniilor de a fi șters țara măcar de pe câteva liste negre sau cenușii, unde sunt enumerate țările care încurajează spălarea de bani sau evaziunea fiscală. Condițiile pentru branșa offshore au rămas aproape neschimbate de-a lungul anilor, statul având și el partea lui de profit: de exemplu, din taxele profesionale aplicate cabinetelor de avocatură, din impozitul pe venit aplicat angajaților acestora sau din taxele de constituire ale firmelor.

Afacerea este tentantă și pentru că nu este numai foarte bănoasă, ci și extrem de simplă. Pe furnizor, o firmă standard tip cutie poștală, nu-l costă aproape nimic, iar formalitățile sunt rezolvate rapid. Cumpărătorul capătă aproape imediat o firmă, plătește numai câteva sute de dolari SUA și poate să se descotorosească de ea imediat ce și-a atins scopul. Și nimeni nu află vreodată cui a aparținut. Ideal pentru afaceri tenebroase.

Ideal pentru Siemens, după cum aveam să constatăm. Căci, în timp ce aprofundăm subiectul Putin, urmărim simultan și urmele lui Hans-Joachim K., germanul cu ciudatele 500 de milioane de dolari într-un cont din insulele Bahamas. Investigăm puțin pe baza acestor date, în primul rând pentru că nu avem un program adecvat care să caute sistematic în 50 de gigabytes. Găsim numele lui K. într-un act de acuzare împotriva unui fost membru în consiliul de administrație al concernului Siemens. Acolo citim că numitul K. a administrat timp de ani de zile fonduri negre, bani care erau direcționați ocolind canalele oficiale ale Siemens, pentru a putea dispune de ei repede și fără complicații. De exemplu, pentru a plăti așa-ziși „consilieri. Hans-Joachim K. numește una din aceste firme care se ocupă de bani negri: se pare că se numea Casa Grande. În procesul-verbal al unui interogatoriu găsim numele întreg al firmei: Casa Grande Development. Sub acest nume găsim firma și în banca de date a statului Panama, accesibilă publicului, cu Mossack Fonseca ca „agent înregistrat, ca administrator. Dar din banca de date nu reiese nici o legătură cu Siemens sau K. Ca directori ai firmei sunt înregistrate trei femei, care cu siguranță n-au lucrat niciodată în viața lor pentru Siemens, și anume Francis Perez, Diva de Donada și Leticia Montoya.² Așa funcționează mecanismul firmei offshore: furnizorii de asemenea firme, offshore-provideri ca Mossack Fonseca, asigură un strat de protecție în jurul proprietarului real.

În acest caz, înseamnă că Mossack Fonseca pune la dispoziție directoarele – care de fapt nu sunt directoare. Francis Perez, Diva de Donada și Leticia Montoya sunt ceea ce în mod clasic se cheamă „oameni de paie. Ca directoare de fațadă, ele lucrează pentru Mossack Fonseca. Treaba lor este să semneze ceea ce li se pune în față. Ele semnează, dacă adevăratul proprietar vrea să deschidă un cont pe numele firmei lui fantomă – ca în cazul Casa Grande Development, pentru Siemens – sau dacă vrea să cumpere ceva pe numele firmei: un apartament, o casă, un iaht. Ele semnează și contractele, împrumuturile în valoare de milioane și alte acte. Asta înseamnă că, la vedere, aceste directoare de fațadă – în limbajul de specialitate „nominees sau „nominee directors" – se prezintă drept reprezentanți oficiali ai firmei, iar proprietarul real se poate ascunde în spatele acestei fațade.³

Proprietarul real (sau, dacă este mai precaut: avocatul său) capătă adesea de la acești directori de fațadă o împuternicire, cu care are acces la contul bancar sau la seif. De această împuternicire știu, de obicei, doar banca, directorii de fațadă și Mossack Fonseca. O înțelegere secretă, dar cât se poate de legală în sine, care dă sensul adevărat al firmei – închisă și departe de ochii prea curioși ai unor procurori, agenți de urmărire fiscală sau investigatori de fraude.

*

Într-un document Excel pe care îl găsim printre date, dăm de numărul de dosar al firmei Casa Grande Development, și chiar avem acest dosar. Este un caz norocos – în tabelul Excel sunt trecute peste 200 000 de firme create de Mossack Fonseca, active sau radiate, dar în acest moment avem doar actele de la câteva mii dintre ele.

În dosar găsim o împuternicire pentru un fost coleg al lui Hans-Joachim K. de la Siemens. Fostul coleg este numit ca fiind adevăratul proprietar al firmei. Când firma Casa Grande Development împărțea milioane din fondurile ei negre, când semna contracte sau făcea afaceri, nu apăreau nici fostul coleg, nici K., nici Siemens. Directoarele de fațadă semnau, iar cel care se afla în spate nu se putea vedea din afară. Firma era un vehicul ideal pentru a derula afacerile diviziei sud-americane a concernului Siemens în mod anonim și ocolind legile și regulamentele.

Chiar dacă cineva ar fi aflat cine deține acțiunile Casa Grande Development, tot n-ar fi putut face legătura cu Siemens, fiindcă la început au fost emise numai așa-numite „bearer shares", acțiuni anonime la purtător. Cui aparțin aceste acțiuni nu este specificat, de obicei, nicăieri. Lucrurile stau pur și simplu astfel: cine deține toate acțiunile la purtător ale unei firme, deci, fizic, o bucată de hârtie, acela deține firma. O invitație pentru acel tip de afaceri care trebuie derulate fără să lase urme. Banii pe masă, acțiunile la purtător date la schimb, tranzacție derulată. Și astfel firma își schimbă proprietarul.

Cine simte nevoia de și mai mult anonimat, poate cere de la Mossack Fonseca, pe lângă directori de fațadă, și acționari de fațadă, nominee shareholders. Sunt persoane sau firme tip cutie poștală care dețin acțiunile în regim de custodie. Dacă Mossack Fonseca, de exemplu în cursul unei investigații, este obligată să dezvăluie acționarul sau acționarii unei firme, asta nu înseamnă nici pe departe că vreunul din ei este și adevăratul proprietar. El se poate ascunde în spatele acestui al doilea strat de protecție.

Astfel, firma este definitiv o structură cu totul opacă. Nici agenții de urmărire fiscală sau polițiștii, creditorii sau partenerii de afacere înșelați, nici măcar soțiile și copiii nu pot dovedi că firma cu nume fantezist ar aparține cuiva anume. Aceasta este, cel puțin la vedere, o „cutie neagră".

Dar nu și în interior. În interior, în dosarele digitale, pe care le cercetăm zi de zi – și, tot mai des, seară de seară –, se află mii de e-mailuri interne pe care și le trimiteau între ei angajații de la Mossack Fonseca. Aceste mesaje constituie aurul acestor scurgeri de informații, în ele găsim tot mereu dovezile clare privind identitatea adevăraților proprietari.

Din păcate, în cazul lui Hans-Joachim K., asta nu ne ajută prea mult. Tot nu avem habar cum – și dacă – a ajuns să pună mâna pe 500 de milioane de dolari SUA. Până acum, știm doar că a părăsit firma Siemens cel târziu în 2009.

Oricum, vom relua cazul imediat ce vor sosi date noi, vom căuta companii fictive ale Siemens și pe K. Este o muncă febrilă, vrem să dezlegăm această enigmă.


² Vezi în acest sens – mai ales referitor la Leticia Montoya – Capitolul 15 și Epilogul.

³ O solicitare în acest sens nu a primit nici un răspuns de la Mossfon până la închiderea ediției acestei cărți.

CAPITOLUL 2

ENIGMATICUL PRIETEN AL LUI VLADIMIR PUTIN

Este vorba de incredibil de mulți bani: cam asta este tot ce înțelegem, la prima vedere, în timp ce ne străduim să parcurgem dosarele celor trei firme offshore în care apare numele lui Serghei Roldughin. În dosare se află sute de documente, multe dintre ele descriu pe mai multe pagini tranzacționări de acțiuni pentru înțelegerea cărora ne-ar trebui săptămâni. Dar sumele pot fi identificate și fără această înțelegere profundă, și ne taie respirația. Aici sunt împrumutate câteva sute de milioane de dolari SUA, dincolo alte miliarde de ruble, curg „taxe de consiliere" de ordinul milioanelor de dolari de la o firmă tip cutie poștală la altă companie similară și, în decurs de 24 de ore, conform documentelor, pachete de acțiuni în valoare de milioane și-au schimbat de două ori proprietarul.

În contractele aferente acestor tranzacționări de acțiuni citim că este vorba, printre altele, de acțiuni ale unor companii rusești mari și importante. Faptul că tocmai aceste firme

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Panama Papers. Cum își ascund banii cei bogați și cei puternici

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor