Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Dincolo de sânge

Dincolo de sânge

Citiți previzualizarea

Dincolo de sânge

Lungime:
527 pagini
9 ore
Lansat:
14 iun. 2016
ISBN:
9786066002028
Format:
Carte

Descriere

Adevărul este mult mai complicat și mult mai puțin frumos!

Un întreg oraș este în doliu: starul echipei de fotbal Victoria Breadfield a fost ucis în mod bizar, otrăvit, aparent fără nici un motiv întemeiat. La scurt timp, o bombă explodează pe stadion, în lojile destinate sponsorilor, provocând un măcel în masă. Atentatorul pare să fie un tânăr musulman din oraș. Să fie un atac terorist sau o răzbunare? Sau poate ceva chiar mai sinistru?

Un nou caz pentru profilerul Tony Hill și inspectorul-șef Carol Jordan și noi contururi ale relației celor doi detectivi, într-o intrigă de o minunată complexitate

Lansat:
14 iun. 2016
ISBN:
9786066002028
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Dincolo de sânge

Cărți conex

Previzualizare carte

Dincolo de sânge - McDermid Val

CopertăEditura Litera

Val McDermid

Dincolo de sânge

Beneath the Bleeding

Val McDermid

Copyright © 2007 Val McDermid

Editura Litera

O. P. 53; C. P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: 031 425 16 19; e-mail: comenzi@litera.ro

Copyright © 2011 Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactori: Teodora Nicolau, Mira Velcea

Corector: Cristiana Miu

Copertă: Ionufl Broştianu

Tehnoredactare şi prepress: Bogdan Coscaru

Seria de ficţiune a Editurii Litera este coordonată de Cristina Vidraşcu Sturza

ISBN 978-606-600-202-8

Lectura digitală protejează mediul

Versiune electronică realizată de Elefant.ro

Cuprins

Citat T.S. Eliot

Vineri

Duminică

Luni

Marţi

Miercuri

Joi

Vineri

Sâmbătă

Duminică

Luni

Trei luni mai târziu

Mulţumiri

Val McDermid este o romancieră scoţiană contemporană născută în Kirkcaldy, pe coasta de est a Scoţiei. A fost unul dintre cei mai tineri studenţi acceptaţi la St. Hilda’s College, Oxford, la vârsta de şaptesprezece ani, şi primul venit de la o şcoală din Scoţia. Şi-a dorit întotdeauna să scrie, prin urmare a devenit jurnalist. Succesul a venit odată cu transformarea primului ei roman în scenariu pentru o piesă de teatru, dar apoi tânăra scriitoare s-a îndreptat către romanul poliţist. Din 1991 şi-a dedicat timpul în exclusivitate scrisului. Este autoarea a nu mai puţin de 23 de bestselleruri traduse în 40 de limbi şi vândute în peste 10 milioane de exemplare în întreaga lume. A câştigat numeroase premii internaţionale, inclusiv Gold Dagger Award pentru cel mai bun roman poliţist al anului, în 1995, Stonewall Writer of the Year Award, în 2007, şi LA Times Book of the Year Award.

În 2010, Val McDermid a primit Cartier Diamond Dagger Award.

Dedic această carte nuntaşilor care au contribuit la crearea celor mai frumoase amintiri.

Citat T.S. Eliot

Dincolo de sângele ce-a mânjit mâinile, simţim

Compasiunea tăioasă a artei vindecătorului.

Four Quartets: „East Coker"

T.S. Eliot

Vineri

Fazele lunii au un efect inexplicabil, însă de necontestat, asupra bolnavilor psihic. Întrebaţi orice asistentă de psihiatrie. Pentru ele, este un adevăr universal valabil. Nici una nu se oferă să rămână peste program în perioada din preajma lunii pline, decât dacă sunt absolut disperate. Este, totodată, un adevăr care îi nelinişteşte pe savanţii behaviorişti; nu este ceva ce poate fi pus pe seama unei copilării pline de abuzuri sau a unei incapacităţi de a întreţine relaţii sociale. Este un ritm extern pe care nici un tratament nu îl poate ţine sub control. Atrage mareele şi îi aruncă pe nebuni de pe orbitele lor dereglate.

Dinamica internă a Spitalului de Securitate Bradfield Moor era la fel de expusă la efectele de atracţie ale lunii pline pe cât îi sugera şi numele. Conform unora dintre angajaţi, Bradfield Moor era un soi de depozit pentru cei prea periculos de nebuni că să fie lăsaţi în libertate; pentru alţii, era un adăpost pentru minţile prea fragile, care nu făceau faţă durităţii şi dezordinii vieţii din afară; iar pentru restul, era un refugiu temporar care oferea şansa unei reveniri la o normalitate aproximativă. Deloc surprinzător, cel de-al treilea grup avea mult mai puţini membri şi era dispreţuit din tot sufletul de membrii celorlalte două grupuri.

În seara aceea, nu era de-ajuns că luna era plină. Trecea şi printr-o eclipsă parţială. Umbrele lăptoase ale suprafeţei lunare se metamorfozau treptat din nuanţe de galben bolnav în oranj-închis, pe măsură ce pământul trecea între satelitul său şi soare. Pentru majoritatea celor care urmăreau eclipsa, ea era încărcată de o enigmatică frumuseţe, ce provoca uimire şi admiraţie. Pentru Lloyd Allen, unul dintre pacienţii cei mai instabili de la Bradfield Moor, ea reprezenta dovada absolută ce venea în sprijinul convingerii sale că ultimele zile erau aproape şi că lui îi revenea datoria de a-i duce creatorului cât mai multe suflete. Fusese internat la ospiciu înainte să-şi fi îndeplinit ţelul de a vărsa cât mai mult sânge, astfel încât sufletele victimelor să poată urca mai uşor la cer în momentul iminent al celei de-a doua veniri. Dorinţa de a-şi îndeplini misiunea îl mistuia cu atât mai mult cu cât aceasta fusese zădărnicită.

Lloyd Allen nu era un om prost, motiv pentru care sarcina paznicilor săi se dovedea cu atât mai dificilă. Asistentele de psihiatrie aveau multă experienţă cu şiretlicurile ieftine şi le era relativ uşor să le înăbuşe din faşă. Era mult mai greu să ghicească însă urzelile celor nebuni, dar inteligenţi. Recent, Allen inventase o metodă prin care evita să-şi ia medicamentele. Asistentele mai experimentate erau versate în faţa unor astfel de trucuri şi ştiau cum să le combată, dar cele recent calificate, precum Khalid Khan, încă nu aveau colţii necesari pentru aşa ceva.

În noaptea cu lună plină, Allen reuşise să evite să ia ambele doze de cocktail chimic menit să-l amorţească, pe care Khan credea că i le administrase. Cu puţin înainte de începutul eclipsei, capul lui Allen vuia de o incantaţie murmurată monoton: „Adu-i la mine, adu-i la mine, adu-i la mine", ce răsuna în permanenţă în mintea lui. Din camera sa vedea un colţ al lunii, cu faţa umbrită de marea de sânge prevestită de profeţii. Venise ceasul. Venise cu adevărat ceasul. Agitat, îşi strângea pumnii, ridicându-şi şi coborându-şi braţele, la fiecare câteva secunde, ca un boxer dement ce ţintea când sus, când jos.

Se întoarse cu faţa spre uşă şi se îndreptă, împiedicat, spre ea. Trebuia să iasă ca să-şi poată îndeplini misiunea. Asistenta avea să sosească în scurt timp cu ultima doză de medicamente pentru acea noapte. Atunci Dumnezeu avea să-i ofere forţa de care avea nevoie. Dumnezeu avea să-l scoată din încăpere. Dumnezeu avea să-i arate calea. Dumnezeu ştia ceea ce avea de făcut. Avea să-i ducă la El. Sosise momentul. Luna era invadată de sânge. Începeau semnele, iar el avea o misiune de îndeplinit. El era cel ales, el era calea mântuirii pentru păcătoşi. Avea să-i ducă la Dumnezeu.

* * *

Baia de, lumină se revărsa peste o mică porţiune din biroul unei instituţii fără pretenţii. Un dosar stătea deschis, în vreme ce, într-un colţ al paginii se odihnea o mână ce ţinea un stilou. În fundal, Moby se înduioşa pe un ton plângăcios de soarta păianjenilor. CD-ul fusese un cadou, ceva ce dr. Tony Hill nu şi-ar fi ales niciodată singur. Dar, cumva, devenise parte integrantă a ritualului orelor suplimentare.

Tony dădu să-şi frece ochii iritaţi, uitând de noii săi ochelari pentru citit.

― Au, scânci el când şaua ochelarilor i se înfipse în carne.

Degetul său mic se prinse în marginea ochelarilor fără ramă, făcându-i să se învârtească în aer şi să aterizeze pieziş pe dosarul pe care îl studiase. Îşi imagina expresia de amuzament indulgent pe care această mişcare ar fi provocat-o pe chipul inspectorului-şef Carol Jordan, cea care îi dăruise CD-ul cu Moby. Neîndemânarea sa distrată era de multă vreme subiect constant de glume între ei.

Singurul lucru pentru care nu putea să-l tachineze era faptul că încă se afla la birou la opt jumătate într-o seară de vineri. În ceea ce privea ezitarea de a pleca de la birou înainte de a fi rezolvat toate problemele posibile, ea era cel puţin la fel de înverşunată ca el. Dacă ar fi fost pe-acolo, ar fi înţeles de ce el se afla încă la birou, revizuind raportul pe care îl pregătise cu atâta sârguinţă pentru Comisia de Eliberare Condiţionată, raport pe care ei deciseseră cu inima uşoară să-l ignore atunci când îl dăduseră pe Bernard Sharples pe mâna Serviciului de Eliberare Condiţionată. Nu mai reprezenta un pericol pentru public, după cum îi convinsese avocatul său. Un prizonier model care cooperase la tot ce îi ceruseră autorităţile. Întruchiparea căinţei.

„Ei bine, sigur că Sharples fusese un prizonier model" îşi zise Tony cu amărăciune. Era uşor să te porţi frumos când obiectele dorinţelor tale erau atât de inaccesibile, încât chiar şi celui mai obsedat creator de fantezii i-ar fi venit greu să-şi stârnească în minte ceva care să semene cât de puţin cu tentaţia. Sharples avea să o comită din nou, simţea asta în oase. Şi avea să fie vina lui, în parte, fiindcă nu reuşise să-şi prezinte cazul suficient de convingător.

Îşi recuperă ochelarii şi marcă vreo câteva paragrafe cu stiloul. Ar fi putut – ar fi trebuit – să-şi susţină cazul cu mai multă fermitate, să nu fi lăsat fisuri prin care să se strecoare avocatul apărării. Ar fi trebuit să prezinte drept fapte ceea ce el ştia că era o presupunere bazată pe ani întregi de experienţă cu infractori în serie, la care se adăuga senzaţia de tulburare pe care o resimţea când citea printre rânduri interviurile sale cu Sharples. Dar în lumea colorată-n alb-negru a Comisiei de Eliberare Condiţionată nu era loc pentru nuanţe de gri. Din câte se părea, Tony avea încă de învăţat că sinceritatea era rareori cea mai bună strategie atunci când venea vorba despre sistemul de justiţie penală.

Trase spre el un teanc de notesuri, dar, înainte de a apuca să mâzgălească ceva, un zgomot de afară ajunse în biroul său. De regulă, nu era deranjat de zgomotele diverse care alcătuiau fundalul sonor al vieţii în interiorul spitalului Bradfield Moor; izolarea fonică era surprinzător de eficientă şi, în plus, cele mai grave tulburări aveau loc, de obicei, la mare distanţă de birourile unde lucrau oameni cu diplome şi cu o înaltă poziţie.

Zgomotul se înteţi. Suna ca un meci de fotbal sau ca o revoltă a unei secte. Cu siguranţă, era mult mai puternic decât putea să îndure. Tony se ridică oftând şi-şi aruncă ochelarii pe birou în timp ce se îndrepta spre uşă. Cu siguranţă, orice era mai bine decât asta.

* * *

Nu multă lume considera că un post la spitalul Bradfield Moor era un vis împlinit. Dar, pentru Jerzy Golabeck, acesta reprezenta mai mult decât îşi imaginase vreodată că ar fi cu putinţă, în timpul copilăriei petrecute în Plock. Nu prea se întâmplase nimic în Plock după sosirea regilor polonezi, în 1138. În prezent, singurele locuri de muncă erau în rafinăriile petrochimice, unde salariile erau mizerabile, iar bolile profesionale – la ele acasă. Orizonturile înguste ale lui Jerzy se lărgiseră uimitor de mult când Polonia devenise membră a Uniunii Europene. Fusese printre primii care se îmbarcaseră într-un zbor ieftin din Cracovia spre Leeds/aeroportul din Bradford şi spre perspectiva unei noi vieţi. Din punctul său de vedere, salariul minim era echivalentul răscumpărării unui rege. Iar lucrul cu pacienţii de la Bradfield Moor nu se deosebea prea mult de îngrijirea unui bunic senil, care credea că Lech Walesa încă ar mai putea fi omul viitorului.

Aşa că Jerzy măsluise adevărul şi inventase un nivel de experienţă în relaţiile cu bolnavii psihic ce avea prea puţine în comun cu trecutul său de muncitor în linia de producţie a fabricii de conserve de murături. Deocamdată, acest lucru nu constituise o problemă. Asistentele şi infirmierii se ocupau mai mult de îngrădire decât de tratament. Administrau medicamentele şi făceau curăţenie după câte o criză. Orice tentativă de a trata sau de a alina era lăsată în seama doctorilor, a psihiatrilor, a terapeuţilor de diverse concepţii şi a psihologilor clinici. Părea că nimeni nu avea alte pretenţii de la Jerzy decât să-şi facă apariţia la timp şi să nu se codească în faţa neplăcerilor fizice care apăreau în fiecare tură. Cu atâta lucru se descurca uşor.

Îşi formase din mers un ochi abil pentru ceea ce se întâmpla în jurul său. Nimeni nu era mai surprins de asta decât el. Dar era incontestabil faptul că Jerzy părea să recunoască din instinct clipa în care pacienţii se îndepărtau de echilibrul ce făcea posibilă existenţa la Bradfield Moor. Era unul dintre puţinii angajaţi din spital care şi-ar fi dat seama că era ceva în neregulă cu Lloyd Allen. Problema era că, până în acel moment, devenise suficient de încrezător încât să creadă că se putea ocupa personal de asta. Nu era primul tânăr de 24 de ani care avea o părere prea bună despre abilităţile sale. Era doar unul dintre puţinii care aveau să moară din cauza asta.

De cum intră în camera lui Lloyd Allen, lui Jerzy i se ridică părul de pe braţe. Allen stătea în mijlocul încăperii înghesuite, cu umerii săi mari încordaţi. Tremurul rapid al ochilor săi îi spuse lui Jerzy fie că medicamentele dăduseră greş în mod spectaculos, fie că Allen reuşise cumva să nu le ia. Oricum ar fi fost, vocile din mintea sa păreau singurele pe care Allen era interesat să le asculte.

― E timpul să-ţi iei medicamentele, Lloyd, spuse Jerzy, pe un ton voit relaxat.

― Nu pot face asta.

Vocea lui Allen era un mormăit greoi. Se ridică uşor pe vârfuri, trecându-şi mâinile una peste cealaltă, ca şi cum le-ar fi spălat. Muşchii antebraţului zvâcneau şi tresăreau.

― Ştii că ai nevoie de ele.

Allen dădu din cap a refuz.

Jerzy imită mişcarea.

― Dacă nu-ţi iei medicamentele, va trebui să raportez asta. Atunci va fi rău pentru tine, Lloyd. Nu vrem asta, nu-i aşa?

Allen se aruncă asupra lui Jerzy, cotul drept lovindu-l sub stern şi tăindu-i respiraţia. Când Jerzy se chirci, încercând să respire, Allen îl izbi şi-l trânti la podea, în timp ce se îndrepta spre uşă. În prag, Allen se opri brusc şi se întoarse pe călcâie. Jerzy încercă să pară mic şi inofensiv, însă Allen veni spre el. Ridică piciorul şi îl lovi pe Jerzy în stomac, golindu-i plămânii într-o explozie ameţitoare de durere. În timp ce Jerzy stătea încovrigat la pământ, Allen se întinse calm şi-i smulse cartela de acces din legătura de la brâu.

― Trebuie să-i duc la El, mormăi el, îndreptându-se din nou spre uşă.

Jerzy se zvârcolea în gemete convulsive, corpul său chinuindu-se să înghită oxigen. Dar mintea încă îi funcţiona. Ştia că trebuia să ajungă la butonul de panică de pe hol. Înarmat cu cheia lui Jerzy, Allen putea hoinări aproape oriunde prin spital. Putea deschide camerele altor pacienţi. Nu ar fi durat prea mult să elibereze suficienţi tovarăşi pentru a depăşi numeric personalul aflat la lucru la acea oră târzie.

Tuşind şi înecându-se, cu fire de salivă scurgându-i-se de pe bărbie, Jerzy se forţă să se ridice în genunchi şi se târî mai aproape de pat. Se prinse de tăblie pentru a se ridica. Cu mâinile încleştate peste stomac, se împletici până în hol. Îl vedea pe Allen în faţă, chinuindu-se să vâre cartela în cititorul montat pe uşa care avea să-i permită accesul în corpul principal al clădirii. Trebuia să treci cartela prin cititor cu o anumită viteză. Jerzy ştia asta, dar Allen, din fericire, nu. Allen lovi cititorul şi încercă din nou. Clătinându-se, Jerzy încercă să străbată cât mai discret posibil distanţa până la butonul de panică.

Dar nu reuşi să fie suficient de discret. Ceva îl alertă pe Allen, care se răsuci pe călcâie.

― Să-i duc la el, strigă, repezindu-se la atac.

Simpla sa greutate fu suficientă să arunce corpul slăbit al lui Jerzy înapoi pe podea. Jerzy îşi încolăci braţul în jurul capului, însă fără prea mare folos. Ultimul lucru pe care îl simţi fu o apăsare îngrozitoare în spatele ochilor, când Allen îl călcă pe cap cu toată forţa.

* * *

Când deschise uşa, Tony fu lovit de o creştere bruscă a volumului. Voci care strigau, înjurau şi ţipau se revărsau pe casa scării. Cel mai înspăimântător era faptul că nimeni nu acţionase alarma de urgenţă. Asta sugera ceva atât de brusc şi de violent, încât nimeni nu apucase să urmeze procedurile care, se presupunea, le fuseseră reamintite constant încă din prima zi a pregătirii lor. Erau prea ocupaţi încercând să ţină în frâu tot ce se întâmpla.

Tony grăbi pasul străbătând coridorul spre scări şi apăsă butonul de panică din mers. Imediat izbucni un claxon zgomotos. „Iisuse, dacă erai deja nebun, cum ar fi reacţionat mintea ta la aşa ceva?" Alerga deja când ajunse la scări, dar încetini suficient cât să arunce o privire în jos şi să vadă tot ce se putea vedea.

Nimic, ăsta era răspunsul scurt. Vocile ridicate păreau să vină de pe culoarul din dreapta, dar erau distorsionate de acustică şi de distanţă. Brusc, se auzi un zăngănit şi un zgomot de sticlă spartă. Apoi o clipă şocantă de tăcere.

― Futu-i, rosti cineva clar, cuvintele părând să trădeze dezgustul.

Apoi strigătele izbucniră din nou, cu o notă de panică inconfundabilă. Un ţipăt, apoi sunetul unei lupte haotice. Fără să se gândească, Tony o luă în jos pe scări, încercând să vadă ce se întâmpla.

La finalul ultimului rând de trepte, văzu corpuri care se revărsau de pe culoarul de unde se auzise zgomotul. Doi asistenţi se îndreptau spre el cu spatele, susţinând un al treilea bărbat. Infirmier, judecând după cele câteva porţiuni de halat medical verde-deschis rămase nemânjite cu sânge. Asistenţii lăsau în urma lor o dâră întinsă de culoare stacojie, în vreme ce se deplasau cu spatele cât de repede puteau.

„Dr. Măcel", îşi spuse Tony când o figură solidă îşi făcu apariţia de pe culoar, agitând în faţa sa un topor de pompieri de parcă ar fi fost o coasă, iar el un secerător necruţător. Blugii şi tricoul polo îi erau stropite cu sânge; lama toporului împroşca stropi fini la fiecare mişcare. Omul cel solid era pornit cu înverşunare asupra prăzii, urmărind-o fără ezitare în fuga ei.

― Să-i duc la el. Nu vă puteţi ascunde, spunea el încet, monoton. Să-i duc la el. Nu vă puteţi ascunde.

Îi ajungea din urmă. Câţiva paşi, şi lama toporului avea să taie din nou în carne.

Deşi bărbatul cu toporul nu era unul dintre pacienţii săi, Tony îl ştia. Îşi impusese să se familiarizeze cu dosarele tuturor bolnavilor consideraţi capabili de violenţă. În parte, fiindcă era interesat de ei, dar şi fiindcă vedea asta ca pe un soi de poliţă de asigurare. În această seară părea pe punctul de a-şi pierde bonusul pentru nerăscumpărarea poliţei.

Tony se opri la câteva trepte distanţă de baza scărilor.

― Lloyd, îl strigă încet.

Allen nu se abătu din mers. Îşi legănă din nou toporul, pe ritmul incantaţiei sale.

― Să-i duc la el. Nu vă puteţi ascunde, spuse, tăind aerul cu lama la doar câţiva centimetri de asistenţi.

Tony inspiră adânc şi îşi îndreptă umerii.

― Nu aşa trebuie să-i duci la el, spuse tare, cu toată autoritatea pe care o putea da vocii sale. Nu asta vrea el de la tine, Lloyd. Ai înţeles greşit.

Allen se opri, întorcându-şi capul spre Tony. Se încruntă, nedumerit ca un câine chinuit de o viespe.

― E vremea, mârâi el.

― Aici ai dreptate, aprobă Tony şi coborî încă o treaptă. E vremea. Dar nu faci lucrurile cum trebuie. Acum pune jos toporul, şi o să găsim o cale mai bună de a face asta.

Încercă să-şi păstreze chipul inexpresiv, să nu dezvăluie teama care îi strângea stomacul. Unde naiba era echipa de întăriri? Nu-şi făcea iluzii că ar putea face prea multe de unul singur. Poate reuşea să-l reţină pe Lloyd suficient de mult încât asistenţii şi infirmierul rănit să se salveze. Dar, oricât de priceput ar fi fost în a lucra cu nebuni, ştia că nu era destul de priceput încât să-l facă pe Lloyd să-şi recapete un oarecare echilibru. Se îndoia chiar şi că l-ar putea face să lase jos arma. Trebuia să încerce, ştia asta. Dar unde naiba erau întăririle?

Allen încetă să mai rotească toporul şi îl ridică la nivelul umerilor ca un jucător de baseball pregătit să lovească.

― E vremea, spuse din nou. Iar tu nu eşti el. Şi acoperi dintr-o săritură spaţiul care îi despărţea.

Fu atât de rapid, încât Tony nu apucă să vadă decât un fulger roşu şi sclipirea tăişului lustruit. Apoi un val de durere explodă din zona genunchiului său. Tony se prăbuşi ca un copac retezat, prea şocat chiar şi pentru a ţipa. În cap îi explodă un bec. Apoi se făcu întuneric.

Lista 2

Beladonă (mătrăgună)

Ricină

Oleandru

Stricnină

Cocaină

Taxus Baccata (tisă)

Duminică

Thomas Denby studie din nou fişa. Era nedumerit. Dăduse diagnosticul de infecţie respiratorie severă când îl examinase iniţial pe Robbie Bishop. Nu avusese nici un motiv să pună la îndoială acel diagnostic. Văzuse suficiente infecţii respiratorii în cei douăzeci de ani de când terminase studiile şi hotărâse să se specializeze în afecţiuni respiratorii. În cele douăsprezece ore scurse de la internarea jucătorului de fotbal, echipa lui Denby îi administrase antibiotice şi steroizi conform instrucţiunilor primite de la el. Dar starea lui Bishop nu se îmbunătăţise. De fapt, se agravase atât de mult, încât medicul rezident care era de gardă fusese dispus să-şi asume riscul de a stârni furia lui Denby sculându-l din pat în toiul nopţii. Rezidenţii nu îndrăzneau să le facă aşa ceva medicilor decât dacă erau foarte, foarte neliniştiţi.

Denby puse la loc fişa şi îi aruncă tânărului care zăcea în pat zâmbetul său relaxat, profesional, tot numai dinţi şi gropiţe. Ochii săi însă nu zâmbeau; examinau faţa şi pieptul lui Bishop. Transpiraţia provocată de febră făcuse ca halatul de spital să i se lipească de piept, dând la iveală conturul fin al unor muşchi bine definiţi, care în acea clipă se chinuiau să ducă aerul în plămâni. Când Denby îl examinase prima dată, Bishop acuzase o stare de slăbiciune, greaţă şi dureri articulare, plus evidentele dificultăţi de respiraţie. Episoadele de tuse convulsivă îl făcuseră să se chircească, intensitatea lor readucând culoarea pe chipul său palid. Radiografia reliefase fluide în plămâni. Concluzia evidentă era cea pe care o trăsese Denby.

Acum simptomele arătau că, orice l-ar fi chinuit pe Robbie Bishop, nu era vorba despre o infecţie respiratorie obişnuită. Bătăile inimii sale erau de-a dreptul haotice. Temperatura îi crescuse cu încă un grad şi jumătate. Plămânii nu reuşeau să menţină un nivel stabil de oxigen în sânge, nici măcar cu ajutorul măştii de oxigen. Acum, în timp ce Denby îl privea, pleoapele îi tremurau şi rămâneau închise. Denby se încruntă.

― S-a mai întâmplat să-şi piardă cunoştinţa? o întrebă pe rezidentă.

Ea dădu din cap.

― A avut câteva episoade de delir din cauza febrei. Nu sunt sigură dacă ştie unde se află. Dar a reacţionat la stimuli până acum.

Se auzi un ţiuit insistent – monitorul indica o nouă scădere a nivelului de oxigen din sângele lui Bishop.

― Trebuie să-l intubăm, spuse Denby, părând distrat. Şi adăugaţi mai multe fluide. Cred că e uşor deshidratat.

„Deşi asta nu explică febra, nici tusea." Femeia, însufleţită de instrucţiunile primite, părăsi în grabă încăperea micuţă – cea mai bună opţiune a spitalului Bradfield Cross pentru cei care aveau nevoie de intimitate, chiar şi când erau în stare gravă. Denby îşi frecă bărbia, meditând. Robbie Bishop avea o condiţie fizică excelentă: în formă, puternic şi, conform medicului de la clubul la care juca, fusese perfect sănătos după antrenamentul de vineri. Lipsise de la meciul de sâmbătă, după ce acelaşi medic de la club îl diagnosticase iniţial ca suferind de o formă banală de gripă. Acum iată-l aici, optsprezece ore mai târziu, într-o stare vizibil înrăutăţită. Iar Thomas Denby nu avea habar de ce sau cum să împiedice asta.

Nu era obişnuit să se afle într-o asemenea situaţie. Era, şi ştia asta, un medic al naibii de bun. Se pricepea să pună un diagnostic, era un medic talentat şi adesea inspirat, dar şi un politician suficient de bun pentru a se asigura că nevoile departamentului său nu rămâneau prea des nesatisfăcute din cauza birocraţilor. Se dedica aproape complet vieţii sale profesionale, suferinţele pacienţiilor săi lăsându-i prea puţin răgaz. Robbie Bishop părea o insultă adusă talentului său.

Când medicul rezident se întoarse cu trusa de intubare şi cu câteva asistente, Denby oftă. Aruncă o privire spre uşă. De cealaltă parte, ştia, se afla managerul echipei lui Robbie Bishop. Martin Flanagan îşi petrecuse noaptea prăbuşit pe un scaun lângă jucătorul său vedetă. Costumul lui cel scump era şifonat acum, iar faţa aspră căpătase un aer sinistru sub barba ţepoasă. Se contraseră deja o dată când Denby insistase ca bătăiosul irlandez să iasă din salon în timpul vizitei medicilor.

― Ştii cât valorează băiatul ăsta pentru Bradfield Victoria? îl întrebase Flanagan.

Denby îi aruncase o privire rece.

― Pentru mine valorează exact la fel ca orice alt pacient pe care îl tratez, îi spusese. Eu nu stau pe tuşă să-ţi spun ce tactică să foloseşti. Aşa că lasă-mă să-mi fac treaba fără să intervii. Am nevoie să-i oferi intimitate pacientului meu cât îl consult.

Managerul plecase bombănind, dar Denby ştia că avea să aştepte în continuare, cu faţa chinuită şi neliniştită, disperat să audă ceva care să contrazică agravarea pe care o observase deja.

― Când terminaţi cu asta, să începem să-i administrăm Zidovudină, îi spuse doctoriţei. Nu mai aveau altceva de făcut decât să încerce puternica medicaţie retrovirală care le-ar fi putut oferi suficient răgaz pentru a-şi dea seama ce nu era în regulă cu Robbie Bishop.

Luni

― Mai aminteşte-mi o dată de ce te-am lăsat să deschizi cea de-a treia sticlă, murmură inspectorul-şef Carol Jordan, băgând maşina în viteză şi înaintând alţi câţiva metri.

― Pentru că a fost prima dată când ne-ai onorat cu o vizită de când ne-am mutat în Dales şi pentru că trebuie să ajung în Bradfield în dimineaţa asta, iar tu nu ai o cameră ca lumea în plus. Aşa că nu avea rost să ne fi întors cu maşina azi-noapte.

Fratele ei, Michael, se aplecă în faţă pentru a schimba postul de radio. Carol îl lovi uşor peste mână.

― Lasă-l aşa, spuse el.

Michael gemu.

― Bradfield Sound. Cine ar fi crezut că viaţa mea se va reduce la aşa ceva? Radioul local în cea mai provincială formă a sa.

― Trebuie să aud ce se întâmplă în sectorul meu.

Michael părea sceptic.

― Conduci Brigada de Infracţiuni Majore¹. Eşti afiliată echivalentului britanic al FBI-ului. Nu trebuie să ştii dacă s-a spart vreo conductă principală de apă şi asta provoacă probleme de trafic pe Methley Way. Sau dacă vreun fotbalist a fost transportat de urgenţă la spital cu probleme respiratorii.

― Hei, domnule IT. Nu tu mi-ai băgat în cap chestia aia cu „micro devine macro? Îmi place să ştiu ce se întâmplă la baza lanţului trofic, pentru că uneori asta provoacă efecte neaşteptate la celălalt capăt. Iar el nu e doar „vreun fotbalist. E Robbie Bishop. Mijlocaşul central al echipei Bradfield Victoria. Şi un băiat din zonă, pe deasupra. Admiratoarele sale au dat probabil năvală la spitalul Bradfield Cross chiar în acest moment. Posibile probleme de ordine publică.

Michael cedă îmbufnat.

― În fine. Cum vrei tu, surioară. Bine că aria lor de emisie nu se întinde la distanţă prea mare de oraş. Aş fi luat-o razna dacă m-ai fi pus să ascult asta pe tot drumul încoace. Îşi răsuci capul strâmbându-se la fiecare trosnitură a gâtului.

― Nu ai unul dintre acele girofaruri albastre pe care le pui pe acoperişul maşinii?

― Ba da, spuse Carol, rugându-se ca, de data asta, să nu înainteze tot cu poticneli. Se simţea transpirată şi uşor îngreţoşată, în ciuda duşului pe care îl făcuse cu mai puţin de o oră în urmă. Dar trebuie să-l folosesc doar la urgenţe. Şi, înainte să începi, nu. Asta nu e o urgenţă. E doar traficul la o oră de vârf.

În timp ce vorbea, traficul blocat începu să se fluidizeze. După doar câteva sute de metri, era deja greu de înţeles de ce făcuseră o jumătate de kilometru în douăzeci de minute, deşi acum se deplasau relativ lin.

Michael se încruntă uşor, studiindu-şi sora, apoi spuse:

― Deci, surioară, cum stă treaba cu Tony?

Carol încercă să nu-şi trădeze deznădejdea. Sperase că avea să scape de asta. Un weekend întreg cu părinţii ei, fratele său şi partenera acestuia, fără ca vreunul dintre ei să menţioneze acel nume.

― E destul de bine, de fapt. Îmi place apartamentul. E o gazdă foarte bună.

Michael plescăi.

― Ştii că nu la asta mă refer.

Carol oftă, strecurându-se în faţa unui Mercedes care o claxonă.

― Probabil ne vedeam mai des când locuiam în părţi opuse ale oraşului, spuse.

− Credeam…

Carol şi-a încleştat mâinile pe volan şi a spus:

― Nu ai crezut bine. Michael, suntem o pereche de obsedaţi de muncă. El îşi iubeşte nebunii, iar eu am primit o unitate nouă pe care s-o pun pe picioare. Ca să nu mai vorbim despre încercarea de-a o susţine moral pe Paula, adăugă, chipul ei tensionându-se la acest gând.

― E păcat. Îi aruncă o căutătură critică. Nici unul dintre voi nu întinereşte. Am învăţat şi eu ceva din relaţia cu Lucy: faptul că viaţa e mult mai uşoară când îţi împarţi zbuciumul şi greutăţile cu cineva care e pe aceeaşi lungime de undă cu tine. Iar eu cred că asta e valabil în cazul tău şi-al lui Tony Hill.

Carol îi aruncă o privire rapidă, să vadă dacă se enerva.

― Omul despre care la un moment dat aproape ai crezut, cum ar veni, că e un ucigaş în serie? Acesta e bărbatul despre care crezi că se află pe aceeaşi lungime de undă cu mine?

Michael îşi dădu ochii peste cap.

― Nu te mai ascunde în spatele trecutului.

― Nu-i vorba că mă ascund. Pentru un trecut ca al nostru, ai nevoie de crampoane şi de oxigen ca să-l depăşeşti.

Carol găsi o breşă în trafic şi se strecură lângă bordură, pornind luminile de avarie.

― Asta e partea în care tu fugi, spuse ea, imitându-l prost pe Shrek.

― Mă laşi aici?

Michael părea uşor scandalizat.

― Îmi va lua zece minute să ocolesc pentru a ajunge în partea din faţă a institutului, spuse Carol, întinzându-se pe lângă el pentru a-i arăta direcţia prin geamul din dreapta.

― Dacă o iei prin noua galerie comercială, o să ajungi la întâlnirea ta cu clientul în trei minute.

― Doamne, ai dreptate. Am fost plecaţi din oraş doar trei luni şi deja mi-am pierdut simţul orientării. O cuprinse cu braţul pe după umeri, o sărută sec pe obraz şi coborî din maşină.

― Vorbim peste o săptămână.

* * *

Zece minute mai târziu, Carol intră în sediul poliţiei din Bradfield. În scurtul timp scurs între momentul când îl lăsase pe Michael şi cel în care coborâse din lift la etajul trei, unde se afla echipa pe care o considera o adunătură de neadaptaţi jigăriţi, trecuse de la rolul de soră la cel de ofiţer de poliţie. Singurul element pe care îl aveau în comun cele două faţete ale persoanei sale era o uşoară mahmureală.

Înaintă de-a lungul unui coridor ai cărui pereţi de culoarea lavandei şi de un alb murdar erau întrerupţi de uşi din sticlă turnată şi oţel. Părţile centrale ale uşilor erau mate, aşa că era greu să vezi vreun detaliu din ceea ce se întâmpla în spatele lor, dacă nu cumva zăreai ceva pe podea sau atârnând din tavan. Interioarele decorate strident îi aminteau de o agenţie de publicitate. Însă, în era modernă activitatea poliţienească părea să aibă de-a face tot atât de mult cu imaginea cât avea cu prinderea băieţilor răi. Din fericire, ea reuşise să se menţină în prima linie cât de mult era posibil pentru un ofiţer de rangul ei.

Deschise uşa de la sala 316 şi păşi pe tărâmul celor morţi şi al celor scoşi din uz. La o asemenea oră matinală, într-o zi de luni, cei vii puteau fi număraţi pe degete. Poliţista criminalistă Stacey Chen, magicianul IT al echipei, de-abia dacă îi aruncă o privire din spatele celor două monitoare de pe biroul său, mormăind ceva ce Carol interpretă drept salut.

― Neaţa, Stacey, spuse Carol.

În drum spre biroul său, detectivul-sergent Chris Devine ieşi din spatele uneia dintre lungile table albe care încercuiau birourile lor ca nişte vagonete acoperite ce ţineau duşmanul la distanţă. Speriată, Carol se opri brusc. Chris ridică mâinile ca şi cum s-ar fi predat.

― Scuze, şefa. N-am vrut să te sperii.

― Nici o problemă. Carol scoase un oftat. Trebuie neapărat să ne procurăm nişte table din astea transparente.

― Cum? Ca alea pe care le au la televizor? Chris râse scurt. Eu una nu le văd rostul. Întotdeauna am considerat că sunt extrem de greu de citit. Cu toate acele interferenţe din fundal.

Îşi potrivi pasul cu al lui Carol, în vreme ce şefa lui se îndrepta spre cubul netransparent care îi servea drept birou.

― Deci ce mai ştii de Tony? Ce mai face?

Era, observă Carol, un mod ciudat de a pune problema. Ridică uşor din umeri şi spuse:

― Din câte ştiu eu, e bine.

Tonul ei nu mai lăsa loc de discuţii.

Chris se întoarse, astfel înainta cu spatele, la câţiva metri de Carol, examinând expresia şefei sale. Făcu ochii mari.

― O, Doamne, Dumnezeule, nu ştii, nu-i aşa?

― Ce anume nu ştiu?

Carol simţi un ghem de panică în stomac.

Chris îşi puse mâna pe braţul lui Carol şi făcu semn spre biroul ei cu o mişcare din cap.

― Cred că ar fi mai bine să stăm jos, zise ea.

― Iisuse, murmură Carol, lăsându-se purtată înăuntru. Se îndreptă spre scaunul ei în vreme ce Chris închise uşa. Am fost la Dales, nu la Polul Nord. Ce naiba se întâmplă? Ce i s-a întâmplat lui Tony?

Chris reacţionă la tensiunea din vocea ei.

― A fost atacat. De unul dintre pacienţii de la Bradfield Moor.

Carol îşi acoperi obrajii cu palmele şi rămase cu gura căscată. Trase adânc aer în piept.

― Ce s-a întâmplat?

Vocea îi era ascuţită, aproape un strigăt.

Chris îşi trecu o mână prin părul scurt, pe jumătate cărunt.

― Nu am cum să îndulcesc lucrurile, şefa. S-a pus în calea unui nebun cu un topor de pompieri.

Vocea lui Chris suna de parcă ar fi venit de la mari depărtări. Carol se învăţase să reziste cu stoicism în faţa unor privelişti şi a unor sunete care i-ar fi făcut pe majoritatea oamenilor să scâncească şi să se bâlbâie. Însă, când venea vorba despre Tony Hill, avea o vulnerabilitate ieşită din comun. Chiar dacă refuza să recunoască asta în asemenea momente, reacţia ei vorbea de la sine.

― Ce…? murmură ea cu glasul pierdut. Îşi drese glasul. Cât e de grav?

― Din câte am auzit, piciorul îi este cam zdrobit. A încasat lovitura în genunchi. A pierdut mult sânge. A durat ceva până au ajuns paramedicii la el, din cauză că era un nebun cu un topor care căuta noi victime, spuse Chris.

Oricât de rău ar fi fost acest lucru, era mult mai puţin grav decât ceea ce reuşise să invoce imaginaţia ei în doar câteva secunde. Pierderile de sânge şi un genunchi zdrobit erau lucruri ce se puteau remedia. Nu era mare scofală, dacă priveai dintr-o perspectivă mai largă.

― Iisuse, spuse Carol, răsuflând uşurată. Ce s-a întâmplat?

― Din câte am auzit eu, unul dintre pacienţi a reuşit să doboare un infirmier, i-a luat cheia, i-a călcat în picioare capul transformându-l într-un terci însângerat, apoi a ajuns în corpul principal al spitalului, unde a spart geamul şi a luat toporul.

Carol clătină din cap.

― Au topoare pentru incendii la Bradfield Moor? Un spital de înaltă securitate pentru nebuni?

― Se pare că tocmai din acest motiv. E sigur. O grămadă de uşi încuiate şi sticlă armată. Protocoalele de sănătate şi securitate îţi impun să te asiguri că poţi scoate toţi pacienţii în cazul unui incendiu chiar dacă sistemele electronice de închidere cedează. Chris clătină din cap. O tâmpenie, după părerea mea. Îşi ridică mâinile în aer ca pentru a se apăra în faţa expresiei dojenitoare a lui Carol. Ei bine, da. E mai bine să ardă câţiva nemernici nebuni decât să avem noi parte de căcaturi din astea. Un infirmier mort, încă unul în stare critică, cu organele interne care nu vor mai funcţiona vreodată cum trebuie şi Tony făcut zob? Aş sacrifica o mână de ţicniţi ucigaşi ca să impiedic asta.

Cumva, aceste cuvinte păreau şi mai cumplite rostite cu accentul pronunţat de Cockney al lui Chris.

― Nu e o situaţie de ori-ori, şi ştii asta, Chris, spuse Carol.

Deşi avuseseră amândouă aceeaşi reacţie reflexă, ştia că emoţia era cea care îşi spunea cuvântul, nu bunul-simţ. Dar, în zilele astea, doar cei nechibzuiţi şi nepăsători îşi spuneau sincer părerea la locul de muncă. Lui Carol îi plăceau agenţii săi nonconformişti. Nu voia să piardă vreunul dintre ei doar pentru că era surprins de cine nu trebuia vorbind aiurea, aşa că se străduia cât putea să le reducă excesele.

― Şi cum a ajuns Tony implicat în asta? întrebă. Era unul dintre pacienţii lui?

Chris ridică din umeri.

― Nu ştiu. Dar se pare că a fost eroul zilei. I-a distras atenţia nenorocitului ăluia nebun suficient cât să apuce câţiva asistenţi să-l pună la adăpost pe infirmierul rănit.

„Dar nu destul de mult cât să se salveze pe el."

― De ce nu m-a contactat nimeni? Cine a fost ofiţerul de serviciu în acest weekend? Sam, nu-i aşa?

Chris clătină din cap.

― Ar fi trebuit să fie Sam, dar a făcut schimb cu Paula.

Carol sări în picioare şi deschise uşa. Cercetă încăperea şi o observă pe Paula McIntyre atârnându-şi haina în cui.

― Paula? Hai până aici o clipă, o strigă.

În vreme ce tânăra traversa încăperea, Carol simţi valul familiar de vină. Nu cu mult timp în urmă, o pusese pe Paula într-o situaţie potenţial periculoasă, iar pericolul apăruse imediat. Nu conta că fusese o operaţiune aprobată oficial. Carol fusese cea care se angajase să o protejeze pe Paula, însă dăduse greş. Dublul ghinion al acelei operaţiuni nereuşite şi moartea celui mai apropiat coleg al său o aduseseră pe Paula în pragul renunţării la cariera din poliţie. Carol cunoştea sentimentul. Trecuse şi ea prin asta, şi din motive îngrozitor de asemănătoare. Îi oferise Paulei toată susţinerea de care era în stare, dar Tony fusese cel care discutase cu ea, ajutând-o să se îndepărteze de marginea prăpastiei. Carol nu avea habar ce se petrecuse între ei, dar discuţia lor o făcuse pe Paula să-şi continue cariera de poliţist. Iar pentru asta era recunoscătoare, chiar dacă însemna să i se amintească în permanenţă de propria sa incapacitate de a-şi proteja echipa.

Carol se dădu la o parte pentru a-i face loc Paulei şi se întoarse la scaunul ei. Paula se sprijini de peretele de sticlă, cu braţele încrucişate, ca şi cum ar fi putut astfel ascunde cât de mult slăbise. Părul ei blond-închis arăta de parcă ar fi uitat să-l pieptene după ce-l uscase cu prosopul, iar pantalonii negru tăciune şi pulovărul îi erau mult prea largi.

― Cum se simte Tony? întrebă Paula.

― Nu ştiu, de-abia am aflat despre atac, spuse Carol, atentă ca tonul ei să nu sune acuzator.

Paula păru surprinsă.

― Oh, rahat! exclamă ea. Nu m-am gândit nici o clipă că nu ştii. Clătină din cap cu frustrare. Nici nu m-au sunat, de fapt. Am aflat când am pornit televizorul sâmbătă dimineaţă. Pur şi simplu, am presupus că te sunase cineva…

Vocea i se pierdu, îngrozită.

− Nu m-a sunat nimeni. Îmi petreceam weekendul în familie, la Dales, cu fratele şi cu părinţii mei. Aşa că nu am pornit televizorul sau radioul. Ştim la care spital se află?

― Bradfield Cross, spuse Paula. I-au operat genunchiul sâmbătă. M-am interesat. Au spus că a ieşit cu bine din operaţie şi că se simţea OK.

Carol se ridică în picioare, luându-şi geanta.

― Bine. Mă găsiţi acolo dacă aveţi nevoie de mine. Presupun că nu a apărut nimic peste noapte cu care să ne batem capul, nu-i aşa?

Chris clătină din cap.

― Nimic nou.

― Cu atât mai bine. Avem destule de care să ne ocupăm. O bătu pe umăr pe Paula, în trecere. Şi eu m-aş fi gândit la fel, spuse ea, ieşind.

„Însă aş fi sunat oricum, să mă asigur."

* * *

Gura uscată. Prea uscată pentru a înghiţi. Ăsta era cel mai important gând ce reuşea să străbată prin căptuşeala de vată care îi umplea capul. Pleoapele îi tresăriră. Vag, ştia că exista un motiv pentru care ar fi fost o idee proastă să-i deschidă, dar nu-şi amintea care anume. Nici măcar nu era sigur că se putea încrede în acea avertizare ceţoasă a minţii sale. Ce putea fi atât de rău dacă deschidea ochii? Oamenii făceau mereu asta şi nu li se întâmpla nimic.

Răspunsul veni cu o viteză ameţitoare.

― Era şi cazul, lătră vocea de undeva din spatele urechii sale stângi.

Tonul critic îi era familiar, dar îipărea undea din trecut. Nu părea să se potrivească vagilor sale impresii leate de viaţalui din prezent.

Tony îşi întoarse capul într-o parte. Mişcarea retrezi o durere pe care cu greu o putea localiza. Părea o durere generală care îi cuprindea tot corpul. Gemu şi deschise ochii. Atunci îşi aminti de ce ar fi fost o alegere mai bună să-i ţină închişi.

― Dacă tot trebuie să fiu aici, ai putea măcar să faci conversaţie.

Gura femeii se încleştă strâns în semn de dezaprobare – o imagine pe care şi-o amintea atât de bine. Îşi închise laptopul, îl puse pe masa de lângă ea şi îşi încrucişă picioarele îmbrăcate în pantaloni. „Nu i-au plăcut propriile picioare", se gândi Tony fără noimă.

― Scuze, croncăni el.

― Cred că e de la medicamente.

Se întinse după paharul de apă de pe tava sa, dar era prea departe pentru a ajunge. Ea nu se clinti. Încercă să se ridice în capul oaselor, uitând ca un idiot motivul pentru care se afla în patul de spital. Piciorul stâng, fixat bine într-o atelă chirurgicală grea, se mişcă imperceptibil, dar produse o explozie de durere complet disproporţionată care îi tăie răsuflarea. Odată cu durerea, îi reveniră şi amintirile. Lloyd Allen aplecat asupra sa, strigând ceva de neînţeles. Jocul de

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Dincolo de sânge

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor