Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Prin mijlocul pietrelor scânteietoare (Ediția română)

Prin mijlocul pietrelor scânteietoare (Ediția română)

Citiți previzualizarea

Prin mijlocul pietrelor scânteietoare (Ediția română)

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
626 pagini
9 ore
Lansat:
13 apr. 2021
ISBN:
9781949763751
Format:
Carte

Descriere

În zorii timpurilor, doi adversari antici se luptau pentru controlul Pământului. Un singur bărbat s-a înălțat, pe atunci, de-a dreapta oamenilor. Un soldat al cărui nume ni-l amintim și astăzi...

.

Mikhail are o nouă misiune: să antreneze războinicii pentru a se opune răpirilor misterioase. Dar drumul de la soldat la general nu e niciodată simplu, cu atât mai mult cu cât fiul Căpeteniei îți subminează autoritatea. Provocările se complică și mai tare când se află că „demonii-șopârlă” au pus o recompensă pe capul lui Mikhail.

.

Când un bărbat a căzut din ceruri și a jurat să îi apere satul, Ninsianna a crezut că rugăciunile i-au fost ascultate. Dar un rival pune la îndoială onoarea lui Mikhail, acest lucru nu doar că divizează satul, ci zguduie și încrederea Ninsiannei.

.

Între timp, în ceruri, zvonurile legate de un tratament împotriva extincției iminente a Angelicilor ajung la urechile armatelor disperate ale Împăratului. Raphael primește sarcina de a găsi „Sfântul Graal”, fără a ști că Lucifer face deja manevre pentru a pune mâna pe el. O moarte tragică provoacă o confruntare epică, gata să frângă cerurile.

.

Saga Sabia Zeilor continuă în Cartea a patra: „Prin mijlocul pietrelor scânteietoare”.

.

Această carte NU este o operă cu caracter religios!

.

Ordinea de citire a saga „Sabia Zeilor”

— „Eroi de Demult (o nuvelă)”

— „Sabia Zeilor”

— „Aici nu e loc pentru îngeri căzuţi”

— „Fructul interzis”

— „Prin mijlocul pietrelor scânteietoare”

— „Regina al unui Imperiu Inferior”

.

Limba română, cărți românești - Romanian language, Romanian edition, Romanian books

Cuvinte cheie: fantezie, fantezie românească, operă spațială, science fiction, science fiction românesc, romantism romantism românesc, îngeri, îngerii căzuți, Annunaki, lumea antică, ficțiune istorică, dragoste istorică, demoni, dragoni, Mesopotamia, Arhanghelul Mihail, Lucifer, Romanian fantasy, Romanian science fiction, Romanian romance

Lansat:
13 apr. 2021
ISBN:
9781949763751
Format:
Carte

Despre autor

Anna Erishkigal is an attorney who writes fantasy fiction under a pen-name so her colleagues don't question whether her legal pleadings are fantasy fiction as well. Much of law, it turns out, -is- fantasy fiction. Lawyers just prefer to call it 'zealously representing your client.'.Seeing the dark underbelly of life makes for some interesting fictional characters. The kind you either want to incarcerate, or run home and write about. In fiction, you can fudge facts without worrying too much about the truth. In legal pleadings, if your client lies to you, you look stupid in front of the judge..At least in fiction, if a character becomes troublesome, you can always kill them off.


Legat de Prin mijlocul pietrelor scânteietoare (Ediția română)

Cărți conex

Previzualizare carte

Prin mijlocul pietrelor scânteietoare (Ediția română) - Anna Erishkigal

PRIN MIJLOCUL PIETRELOR SCÂNTEIETOARE

.

.

Anna Erishkigal

.

Volumul IV al Epopeei „Sabia Zeilor"

.

Ediția în limba română

Drepturi de autor 2013, 2021

Toate drepturile rezervate

Rezumat

În zorii timpurilor, doi adversari antici se luptau pentru controlul Pământului. Un singur bărbat s-a înălțat, pe atunci, de-a dreapta oamenilor. Un soldat al cărui nume ni-l amintim și astăzi…

Mikhail are o nouă misiune: să antreneze războinicii pentru a se opune răpirilor misterioase. Dar drumul de la soldat la general nu e niciodată simplu, cu atât mai mult cu cât fiul Căpeteniei îți subminează autoritatea. Provocările se complică și mai tare când se află că „demonii-șopârlă" au pus o recompensă pe capul lui Mikhail.

Când un bărbat a căzut din ceruri și a jurat să îi apere satul, Ninsianna a crezut că rugăciunile i-au fost ascultate. Dar un rival pune la îndoială onoarea lui Mikhail, acest lucru nu doar că divizează satul, ci zguduie și încrederea Ninsiannei.

Între timp, în ceruri, zvonurile legate de un tratament împotriva extincției iminente a Angelicilor ajung la urechile armatelor disperate ale Împăratului. Raphael primește sarcina de a găsi „Sfântul Graal", fără a ști că Lucifer face deja manevre pentru a pune mâna pe el. O moarte tragică provoacă o confruntare epică, gata să frângă cerurile.

Saga Sabia Zeilor continuă în Cartea a patra: „Prin mijlocul pietrelor scânteietoare".

.

Această carte NU este o operă cu caracter religios!

.

Ordinea de citire a saga „Sabia Zeilor"

— „Eroi de Demult (o nuvelă)"

— „Sabia Zeilor"

— „Aici nu e loc pentru îngeri căzuţi"

— „Fructul interzis"

— „Prin mijlocul pietrelor scânteietoare"

— „Regină a unui Imperiu Inferior"

Dedicație

Dedic această carte tuturor femeilor și bărbaților bravi care slujesc în forțele armate. Vouă vă dedic cel mai mare, cel mai puternic supererou care a călcat vreodată pe pământ. Arhanghelul Mihail. Un soldat... ca voi.

Sunteți asemenea vântului care ne poartă aripile. Mulțumim!

Prolog

Data Galactică Standard: 152,183.02 D.Î.

Haven 1: Palatul Etern

Împăratul Etern Hashem

.

Te-am pus să fii un heruvim păzitor;

erai pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu

şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare

--Ezechiel 28:14

.

Cu 240 de ani înainte….

ÎMPĂRATUL ETERN

În laboratorul zeiesc unde o proporție atât de însemnată a Creației era condusă pe drumul evoluției, Împăratul Etern Hashem măsura încăperea cu pasul de parcă el ar fi fost tatăl care își aștepta copilul. Femeia Angelic cu aripi întunecate se zvârcolea de durere, strigând:

-Are dreptul să știe!

Hashem aruncă o privire stresată către aparatul care monitoriza bătăile inimii fătului.

-Trebuie să păstrezi existența acestui copil secretă, spuse el agitat.

-Ăsta nu e un joc de șah! șuieră Asherah. Shemijaza e soțul meu!

Milenii la rândul, el și Shay'tan jucaseră șah pentru a-și rezolva problemele, iar dacă asta nu funcționa, atunci își adunau armatele și porneau la război. Niciunul dintre ei nu reușise să preia controlul asupra galaxiei până când, într-o bună zi, cel mai puternic general al lui Hashem pornise o rebeliune. Întrucât nu putuse să se opună Alianței în mod direct, Shemijaza capturase o serie de planete aflate prea aproape de granița bătrânului dragon pentru ca Hashem să le distrugă fără a declanșa un război intergalactic, și începuse să recruteze hibrizi neloiali. Acum că Imperiul lui Sata'an pișca din Alianța Galactică, ultimul lucru de care avea nevoie Hashem era un război civil!

Convingătoare și frumoasă, cu părul ei negru și aripi asemenea, dar și cu ochi atât de albaștri încât păreau să imite culoarea văzduhului din Haven, Asherah păruse soluția perfectă, capabilă să ademenească liderul rebel înapoi în sânul Alianței.

-Parcă trebuia să negociezi un tratat! o certă Hashem. Nu să te măriți cu el!

-Numai așa ar fi semnat!

-Dar tratatul ar legitima Al Treilea Imperiu! se răsti Hashem. Nu îi pot permite lui Shemijaza să aibă un moștenitor!

Asherah respira accelerat, dar superficial, pe măsură ce contracțiile i se intensificau.

-Sunt Serafim, se tângui ea. Te rog! Când ne-am consumat căsătoria, viața mea s-a unit cu a lui!

-Ești doar pe jumătate Serafim, o corectă Hashem. Poți să supraviețuiești dacă alegi să faci asta, ceea ce ai și demonstrat venind aici.

Asherah își strânse burta și slobozi un urlet.

-Shemijaza avea dreptate! Specia noastră e pe cale de dispariție și tu nu faci nimic ca să ne ajuți!

Hashem înșfăcă fulgerul și îl împinse blând spre pământ, iar părul alb și dezordonat i se răsfiră în toate direcțiile. Ceea ce altădată fusese simbolul iscusinței sale ca genetician, al abilității sale de a modela viață, devenise acum un monument al propriei incompetențe. Genele care produceau trăsăturile animalice ale armatelor sale erau recesive; pentru a le menține, fusese obligat să își încrucișeze armatele până în punctul în care acestea își pierduseră funcția de reproducere. Acum nu mai avea nicio soluție; nici puterile transcendentale, nici cele mai bune metode de fertilizare in vitro nu putuseră rezolva problema.

Și asta nici măcar nu era adevărata problemă...

adevărata problemă era că se temea că Shemijaza preaslăvea un zeu mult mai puțin altruist decât el.

-Tacticile prin care mă tot pune la colț sunt pur și simplu prea inteligente, se răsti Hashem. Cu genele tale, copilul lui Shemijaza va fi chiar mai evoluat genetic decât tatăl lui.

-Nu am văzut niciun sacrificiu pe viu, spuse Asherah, nicio dovadă de puteri transcendentale.

-Când te-ai înființat la ușa mea spuneai altceva!

Asherah apucă barele de metal ale patului, resimțind intensificarea noii contracții.

-Shemijaza are pierderi de conștiență, dureri de cap, probleme de temperament, zise ea. E bolnav! Nu malefic! Singurul malefic pe care îl văd în povestea asta e zeul bătrân și egoist care ar fi în stare să țină un copil departe de tatăl lui!

Femeia luptă împotriva instinctului de a se lansa în zbor, iar mai multe pene negre îi zburară în toate direcțiile. Copilul era pe drum, indiferent dacă Hashem își dorea ca el să existe sau nu.

-Văd capul copilului, Majestatea Voastră, îi întrerupse Dephar, geneticianul-șef, care servea drept moașă.

Asherah își dădu capul pe spate și strigă numele soțului său.

Urletele ei răscoliră sentimente pe care Hashem nu le mai trăise – milă, poate? Neavând la îndemână cuvintele potrivite pentru a o convinge că asta era ceea ce trebuia să facă, recurse la un gest pe care nu îl mai făcuse de când încetase să mai fie muritor.

-Ia-mă de mână, Asherah, și lasă-mă pe mine să îți port durerea.

Mâna îi fu cuprinsă de căldură în locul în care atinse pielea femeii. Îl ardea pe interior, trezind o poftă de muritor pe care o uitase de mult.

Cu lacrimile alunecându-i pe obraji, Asherah își concentră atenția spre sinele interior, încercând să stabilească o legătură cu soțul său prin conexiunea telepatică pe care Serafimii o formau cu partenerii lor. Hashem făcuse eforturi uriașe pentru a-l convinge pe liderul rebel că soția sa era moartă. Dacă Shemijaza afla nu doar că Asherah era în viață, ci și că tocmai îi aducea pe lume un fiu, ar fi fost în stare să radă Alianța de pe fața universului pentru a o recupera. Însă, dat fiind faptul că Shay’tan îi seca deja toate resursele, Hashem nu își mai putea permite sub nicio formă un al doilea front de război!

-Zeiță!!! strigă Hashem în eter. Nu știu cum să opresc asta!

Un miros de ozon umplu laboratorul. Din lumina aurie se prefigură silueta unei femei înalte, zvelte, cu urechi ascuțite și aripi voalate. EA își îmbrăca forma materială doar arareori, fiindcă aceasta o făcea vulnerabilă, dar era esențial ca bebelușul să rămână secret.

-Fiică favorită, zise Cea-Care-Este, nu ți-aș cere să faci acest sacrificiu dacă soarta universului nu ar depinde de asta. Ki te-a avertizat că Shemijaza este întinat când i-ai intonat Cântecul pentru a-ți concepe fiul.

-Da, suspină Asherah cu tristețe.

Hashem resimți o urmă de invidie. De ce primise o muritoare acces la Cântecul Creației, dar el, nu? Și chiar de la Ki însăși? De la mama Celei-Care-Este?

-Eminența Voastră, zise Dephar, făcând o plecăciune plină de evlavie. Copilul e blocat în canalul de naștere.

-O să îl aduc pe lume chiar eu.

EA își așeză mâna pe abdomenul umflat al Asherei.

-Împinge, fiica mea. Vreau să întâlnesc acest prinț din Tyre.

Copilul alunecă în brațele EI, care îl aștepau. Nu plânse, așa cum făceau alți bebeluși atunci când ieșeau din pântecul mamei, ci își întinse mânuțele către chipul EI în timp ce Dephar îi tăia cordonul ombilical, și gânguri ceva ce suna a „Inanna".

Buzele zeiței se arcuiră într-un zâmbet – sincer, de această dată -, căci întrezărise ceva ce o mulțumea din cale-afară.

-Bine ai revenit, Luciferi, Aducătorul de Lumină, spuse zeița și privi Serafimul care suspina. Fii recunoscător, tinere prinț, căci acest muritor te iubește suficient de mult încât să te țină ascuns de tatăl tău adevărat. Tot ce există depinde de cum vei reuși tu să nu cazi în mâinile lui Moloch.

EA se apropie de Asherah, gata să o izbăvească de amintirea lui Shemijaza, însă Asherah îi împinse mâna la o parte. Dephar oftă la vederea tupeului Serafimului.

-Nu îndrăzni să faci jocul ăla al amintirilor cu mine! zise Asherah, ridicându-se în patul de copil de parcă ar fi fost o regină. O să fac întocmai cum mi-ai cerut, dar într-o bună zi, eu și Shemijaza ne vom reîntâlni!

Hashem se înfioră. Poate că Cea-Care-Este era atotputernică, însă Asherah înțelegea regulile jocului mai amplu, care îi subjuga până pe și zeii mai bătrâni, ca el. Cu toate că nu era suficient de evoluată genetic încât să atingă nemurirea de una singură, femeia Serafim era prea aproape de perfecțiune ca să poată fi manipulată împotriva voinței sale.

-Așa să fie, răspunse Cea-Care-Este înfășurând bebelușul într-o pătură și întinzându-i-l lui Hashem. Tu trebuie să protejezi acest copil cu prețul vieții tale de nemuritor.

-Da, Eminența Voastră, spuse Hashem, făcând o plecăciune. Îl voi crește ca pe propriul meu fiu.

Ochii zeiței străluciră într-o nuanță aurie, semn al puterii. Smucindu-și aripile voalate, EA se îndepărtă, pâlpâind, de tărâmul material.

Hashem își coborî privirea asupra copilului care tocmai trecuse în grija lui. Acesta avea trăsăturile delicate ale mamei sale, dar și aripile albe ca zăpada și părul blond-alb al tatălui său. În loc să aibă ochii albaștrii, îi moștenise pe cei ai lui Shemijaza – argintii ca luna –, o rămășiță genetică a unei linii de sânge pe care toți o considerau dispărută.

Steaua dimineții…

Hashem se cutremură, cu toate că, în evoluția sa, lăsase de mult în urmă capacitatea de a resimți frigul. Shemijaza îl depășise. Îl depășise și pe Shay’tan. Depășise toate creaturile din galaxie, inclusiv pe Cea-Care-Este. Asherah îl avertizase că exista o nouă amenințare care tatona terenul din preajma liderului răzvrătit, una într-atât de înfricoșătoare încât determinase ființa pe jumătate Serafim să își abandoneze partenerul.

Steaua dimineții...

O linie de sânge chiar mai veche decât a Celei-Care-Este. Ferească Cerul ca Moloch să pună mâna pe copilul lui Shemijaza!

-Asherah? spuse Hashem, prezentând bebelușul în fața Serafimului îndurerat. Fiul tău...

-Pleacă de-aici! ripostă Asherah, ghemuindu-se în poziție fetală. L-ai vrut, acum îl ai!

Nu era deloc bine pentru copil să fie respins de propria mamă. Hashem știa, din experiența sa de genetician, că cei mai mulți dintre copiii respinși sfârșeau prin a se zvârcoli pierduți și a muri.

Bebelușul îl privea, iar ochii săi argintii și misterioși erau plini de încredere.

Steaua dimineții...

Cea mai frumoasă, cea mai înfricoșătoare, cea mai periculoasă linie de descendență la care putea să viseze orice genetician.

Hashem privi toate invențiile reci și sterile pe care le crease în laborator, alături de miliardele de creaturi pe care le ghidase către forme de viață mai înalte. Cea-Care-Este îi dăduse lui premiul, și nici Shay'tan, nici chiar tatăl copilului nu știau asta!

Tot ce trebuia să facă era să se asigure că nu afla Moloch...

Capitolul 1

Septembrie 3.390 î.Hr.

Pământ: Satul Assur

Colonel Mikhail Mannuki'ili

MIKHAIL

Colonelul Mikhail Mannuk’ili se piti în spatele gardului, analizând cerealele zdrobite și urmărind micul demon care înainta printre ele, devastând tot ce cădea sub copitele sale despicate.

-Neam de Shay'tan ce ești, o blestemă el. Am să te calc direct pe capul ăla încornorat!

Practic, cultura primitivă a soției sale preaslăvea aceste creaturi, dar el, ființă superioară dintr-o civilizație avansată, putea remarca faptul că, oriunde ajungea, animalul devora tot ce-i ieșea în cale. Chiar în acel moment rodea orzul pe care surorile văduve îl ajutaseră să îl planteze drept tribut pentru Ninkasi, zeița pâinii și a berii. Dintre toate parcelele care împânzeau câmpia fertilă, formată prin acumulare de aluviuni, de ce oare alesese creatura tocmai parcela lui? Cea pe care își petrecuse jumătate de vară plivind-o și însămânțând-o...

O furie oarbă ardea chiar la suprafață, amenințând să erupă dincolo de fațada de control de sine atent construită. De obicei, avea un temperament stabil, dar chiar și un Angelic putea fi împins dincolo de orice limită.

Demonul tocmai devastase luni întregi de muncă asiduă!

Mikhail își strânse aripile la spate și se furișă mai aproape, lipindu-și burta de pământ și imaginându-și cum s-ar putea răzbuna pentru stricăciunile aduse culturii sale. În mod normal, ar fi atacat din aer, dar un Angelic cu aripi întunecate năpustindu-se din ceruri nu e tocmai discret.

Mâna îi alunecă spre sabie, iar el vizualiză dreptatea – capra pusă la proțap, cu o rodie în gură. Însă Ninsianna insista că trebuie să farmece animalul, nu să facă dreptate ca un militar ce era. Câh! Nu avea nevoie de sabie! Angelicii fuseseră concepuți genetic tocmai pentru a lupta.

Șopti rugăciunile Cherubime pentru a se concentra asupra misiunii.

Omoară... demonul...

Se furișă mai aproape, camuflându-se prin praf, ceea ce nu era tocmai o sarcină ușoară pentru o ființă mai înaltă de doi metri. Zburase în aceeași direcție ca vântul, plutind deasupra arborilor de acacia, și își făcuse drum dinspre albie în așa fel încât capra să nu îi simtă mirosul.

Capul lui Nemesis țâșni în aer; nările i se dilatară în timp ce adulmeca aerul. Ochii căprui i se dădură peste cap – un gest deja familiar de dispreț. Mikhail avea o misiune de încheiat; să antreneze consătenii soției sale pentru a lupta împotriva celor care dădeau raiduri pretutindeni pe teritoriul Ubaid. Dar Nemesis îl făcuse de râs. Cum le putea cere acestor oameni să îl urmeze când, zi de zi, se lăsa depășit, deranjat și demoralizat de creatura asta?

Avea să o facă să plătească, chiar de era ultimul lucru pe care îl mai reușea!

Inima începu să îi bată mai tare, pompând oxigen spre mușchii contractați în așteptarea bătăliei. Dacă putea cuceri capra, poate că și așa-zisa lui „armată" avea să înceteze să se mai împrăștie în cincizeci de direcții diferite, nu-i așa?

Nemesis tropăi din copită, de parcă l-ar fi tachinat: „Hai să te văd!"

Fâlfâind puternic din aripile negru-maronii, Mikhail își luă zborul.

Pentru o clipă, crezu că o prinsese, dar Nemesis se răsuci, făcându-l să își rateze ținta. Viră în aer, pierzând câteva pene la contactul cu solul. Nemesis alergă în zig-zag printre dâmburile mici de pietre, țopăind peste câmpurile cu grâu sălbatic și alac. Cum reușea să îi scape printre degete cuiva care putea prinde până și o vrabie din zbor?

Capra țâșni în sus, pe deal, îndreptându-se direct spre Assur.

-La o parte! strigă fata cu ochii negri în momentul în care Nemesis năvăli pe poarta din față, urmată îndeaproape de Mikhail.

Pe străzile înguste, Nemesis avea un avantaj, însă Mikhail plană deasupra caselor din chirpici, blocându-i fiecare cale de scăpare. Curioșii trăgeau cu ochiul de la terasele de pe acoperișuri, punând pariuri pe cine avea să câștige această luptă aflată la ordinea zilei. Sătenii îi aclamau, dar Mikhail avea o bănuială că de fapt țineau cu capra, nu cu el.

-N-ai pe unde să mai scapi!

Capra își prinse nasul în poarta dură, din lemn. A lui era!

-Da! exclamară sătenii.

Un zâmbet rar îi lumină chipul când își fâlfâi aripile pentru a ateriza, însă Nemesis se întoarse din drum și se repezi printre picioarele sale. Mikhail bătu din aripi, încercând să se mențină în aer, și se întinse să o înșface, dar inerția îl împinse drept în față, făcându-l să se rostogolească direct în șopronul cu lapte și să își afunde fața drept într-un morman de bălegar de capră.

Pene negre zburară în toate părțile. În mintea lui Mikhail răsunară clopoței, acompaniați de râsetele sătenilor care veniseră să îl vadă pierzând. O anume voce îi ajunse la urechi – la fel de diafană și muzicală precum corurile cerești.

-De ce te tot chinui așa? râse Ninsianna. Ți-am zis că o mulg eu.

Mikhail se ridică greoi în mâini și genunchi.

-A pus ochii pe parcela noastră, zise el. Trebuie să i se dea o lecție.

-E o capră, spuse Ninsianna. Trebuie să înveți să îți temperezi simțul justiției cu ceva milă și realism.

Mikhail își înăbuși replica iritată la vederea modului în care Mica Nemesis îi întâmpină soția, behăind prietenoasă, frecându-și nasul de mâna ei și căutând gustări. Cum se făcea că de fiecare dată când el îi aducea gustări, capra îl umplea de urme de copite peste tot pe haine?

Ninsianna convinse animalul să stea pe platforma înălțată și îi vârî o găleată cu coji vegetale sub nas. Mâinile sale suple îi mângâiară ugerul, convingându-l să își împartă laptele cu ea.

Imaginea teribil de tentantă a Ninsiannei făcând același lucru pentru el, mai târziu, trezi o vâlvătaie îmbietoare în sinele lui Mikhail, calmând enervarea pe care ar fi trecut-o cu vederea dacă nu ar fi duhnit acum a balegă de capră.

-Pe cuvânt! râse Ninsianna. Trebuie să încetezi să mai vezi povestea asta ca pe o luptă pentru onoare. E doar o găleată cu lapte.

-Ușor de spus pentru tine, mormăi Mikhail.

Își ridică privirea spre acoperișuri, unde „audiența sa se făcuse nevăzută. Assur nu avea resursele necesare pentru a întreține o armată permanentă, așa că, imediat după cină, toți bărbații și, în unele cazuri, toate femeile capabile să manevreze o suliță și un arc se adunau la „baza de instruire de noapte, pentru ca Mikhail să îi învețe să se apere.

-Cum se presupune că ar trebui să îi aduc de partea mea dacă nici măcar nu pot să îmblânzesc o capră?

Ochii Ninsiannei căpătară acea strălucire pătimașă pe care o aveau de fiecare dată când Cea-Care-Este glăsuia prin ea.

-Întâi trebuie să o aduci pe ea de partea ta, Sabie a Zeilor, Cea-Care-Este-Ninsianna îi spuse prin soția sa. Cum să unești neamul Ubaid dacă nu poți să controlezi nici măcar o capră?

Mikhail se cutremură. Ura momentele în care Cea-Care-Este se folosea de soția lui pe post de megafon.

Ninsianna clipi; strălucirea se disipă. Mikhail își ascunse frustrarea, amintindu-și sie însuși că nu propria soție îi vorbea atât de disprețuitor, ci arhitecta universului.

Ninsianna îl lăsă pe el să care găleata în casă. Angelicul refuza cu îndârjire să îi permită soției sale însărcinate să care vasul greu, care aproape dădea pe-afară de plin ce era de fiecare dată când ea, și nu el, mulgea capra.

Dacă ar fi fost după el, ar fi renunțat cu plăcere la lapte și la chișleag în schimbul unei anume capre la proțap...

Închise poarta în urma lui, astfel încât Mica Nemesis să nu scape. Era un gest zadarnic, însă. În clipa în care termina de mâncat, micul demon o deschidea și dădea iama pe câmpul vreunuia dintre vecini; o fărădelege pentru care el era obligat să se revanșeze.

-Ar trebui să mă lași să omor creatura aia și să îți găsesc alta mai ascultătoare, mormăi Mikhail.

-Dacă femeile din casa asta ar fi ascultătoare, îl tachină Ninsianna, eu aș fi acum căsătorită cu Jamin, nu cu tine!

-Iar oasele mele al putrezi pe nava distrusă.

Ninsianna afișă un zâmbet frumos, genul acela de zâmbet care îl făcea să viseze cu ochii deschiși la a-i săruta buzele suave în loc să antreneze războinicii sau să fortifice zidurile de apărare ale satului.

De l-ar fi înzestrat EA cu darul de a pune la punct capre! Erau oamenii lui acum. După accident, rămăsese cu puține amintiri despre locul din care provenea, însă de-a lungul celor șapte luni în care fusese prins aici, nimănui nu îi păsase suficient de el încât să vină să îl caute.

Capitolul 2

Data Galactică Standard: 152,323.09 D.Î.

Sectorul Zulu: Nava amirală „Răsărit de Lumină"

Forțele Aeriene Angelice

General de Brigadă Raphael Israfa

RAPHAEL

Colonelul Raphael Israfa era comandant al Departamentului 480 de Informații, Supraveghere și Recunoaștere din cadrul Forțelor Aeriene Angelice. Avea aripi aurii, ochi cărămiziu-albaștri, și numai o gropiță neastâmpărată îi umbrea trăsăturile de altfel perfecte, de Angelic.

Nava pe care o conducea se numea Răsărit de Lumină – mai mică și mai zveltă decât celelalte nave amirale, însă doldora de putere. Trecuse un an de când Comandantul General Suprem Jophiel i-o dăduse drept premiu de consolare înainte să îl alunge pe Teritoriile Neexplorate.

Podul navei se cutremură, iar în mijlocul său apăru un vortex alb-auriu.

-Domnule? Majorul Glicki își înclină o antenă drept răspuns la deranj.

Raphael îi aruncă secundului său Mantoid un rânjet triumfător. Având în vedere mesajul pe care tocmai îl transmisese, nu se așteptase la altceva. Își aranjă aripile aurii, vrând să se pună la punct, și apoi porni dispozitivul de comunicare al navei.

-Atenție, membri ai echipajului! Raportați în golful de lansare pentru inspecție! Împăratul Etern se află la bord.

Echipajul se arătă stupefiat la auzul incredibilului anunț. Cei mai mulți dintre ei nu văzuseră niciodată bătrânul zeu care guverna jumătate din galaxie; cu atât mai puțin nu la bordul unei nave staționate pe un braț spiralat atât de îndepărtat.

Particulele se amestecară, formând un soare în miniatură, după care se prelungiră spre exterior. În vreme ce lumina căpăta contururi din ce în ce mai umane, în jur se dezlănțuia Hadesul.

-Aripile la spate! ordonă Locotenentul Sachiel, așezând echipajul. Formația în linie dreaptă! Așază-ți uniforma aia, pilot!

Raphael păstră o distanță decentă față de Împăratul Etern, care se prefigura în lumea materială. Alesese întruchiparea sa preferată, de Angelic bătrân, lipsit de aripi, cu o barbă albă și o robă simplă, tot albă.

Raphael așteptă să poată distinge ochii aurii ai Împăratului, după care își strânse aripile aurii ca și cum ar fi fost un veșmânt și salută solemn:

-Domnule!

-Pe loc repaus, zise Împăratul, înclinându-și ușor capul către membrii echipajului, care stăteau crispați la apel.

-Majestatea Voastră, spuse Raphael, încercând să nu rânjească precum un motan. Înțeleg că ați primit mesajul meu?

Cu șapte luni în urmă, Colonelul Mikhail Mannuki'ili dispăruse în misiune, în timp ce urmărea o navă de mărfuri Sata'anică ce trezise suspiciuni. Raphael continuase să își caute cel mai bun prieten mult după ce toți ceilalți renunțaseră, crezându-l mort. Acum, însă, aveau o pistă. O pistă enormă și de-a dreptul copleșitoare.

Mikhail găsise Sfântul Graal!

-Arată-mi, te rog, zise Împăratul. Vreau să o văd cu propriii mei ochi.

-Major Gliki, spuse Raphael. Te rog să redifuzezi mesajul.

Glicki atinse dispozitivul de comunicare, făcând ca o imagine mare de douăzeci și cinci de metri să apară pe ecranul plat. Ochii privitorilor nu erau, însă, îndreptați asupra lui Mikhail, el însuși o ciudățenie prin prisma părului negru și a aripilor negru-maronii, ci asupra tinerei oacheșe care stătea lângă el, cu buzele arcuite într-un zâmbet enigmatic.

„Raphael, nava mea e varză. Sata’anicii și-au construit o bază pe o navă clasa M cu coordonatele... Z, trei, zero, unu, opt, ... (hârâit puternic)"

-A fost un semnal extrem de slab, spuse Raphael. Dacă ne-am fi aflat la numai câțiva ani lumină distanță, în orice direcție, nu l-am fi recepționat deloc.

-Puteți să îi localizați poziția?

-Coordonatele sunt incomplete, domnule, zise Raphael. Dar, pe baza vectorilor parțiali, estimăm că ar fi vorba despre această zonă a sectorului Zulu, continuă el arătând o diagramă tridimensională care ilustra secțiunea galactică Orion-Cygnus.

-E o suprafață vastă, spuse Împăratul, părând tulburat. Va fi dificil de explorat fără să îi atragem atenția lui Shay’tan.

-Am analizat filmarea în căutare de indicii, domnule, spuse Raphael. Major Glicki, te rog?

Secundul său începu să exemplifice pe calculator, folosindu-se de o săgețică:

-După cum puteți vedea, domnule, această tânără arată ca dumneavoastră; ca o ființă umană, fără aripi, îi raportă Glicki Împăratului.

Făcând câteva mișcări din degetele parcă blindate, Glicki afișă niște măsurători.

-E cu 20% mai mică decât o femelă Angelic – schimbă imaginea de pe ecranul adiacent pentru a prezenta un Angelic care murise în urmă cu zeci de mii de ani – și prezintă trăsăturile genetice pe care obișnuia să le aibă rasa lor, dar care s-au pierdut în decursul anilor.

Cei doi bărbați schimbară o privire. Încrucișare selectivă... Angelicii aveau aripi, însă asta îi costa enorm.

-Ce alte indicii îmi mai puteți arăta? întrebă Împăratul.

-Poartă haine țesute în casă și un colier dintr-o piatră primitivă, zise Glicki. Dacă aruncați o privire la consola din spatele lor, puteți vedea un arc cu săgeți, dar și o suliță. Capul săgeții pare să fie făcut din flintă, nu metal.

-Dacă planeta e într-o fază de pretehnologizare, interveni Raphael, asta ar explica de ce nu îi putem detecta signatura energetică.

Împăratul își trecu degetele prin părul deja dezordonat, făcându-l să stea de parcă tocmai s-ar fi dat jos din pat. Raphael fu frapat de cât de mult semăna Împăratul și zeul lor cu un om de știință nebun.

-Am pierdut o navă de tip arcă în timpul unui exod din Nibiru, spuse Împăratul. Bănuiam că s-a prăbușit și nu a supraviețuit nimeni. Sectorul Zulu se află la distanță mare de ultima poziție cunoscută a navei, dar oare o fi reușit să ajungă așa de departe?

Nibiru? Raphael se uită la sulița cu vârf din piatră aflată în imediata apropiere a lui Mikhail. Era greu să își imagineze o lume în care armele din Epoca de Piatră se întâlneau cu civilizația avansată din care se zvonea că se trăgea însuși Împăratul.

-Dacă au fost o societate tehnologizată cândva, întrebă Raphael, de ce nu au încercat să ne contacteze?

-Nu ar fi prima oară când o civilizație regresează, mai ales ca urmare a unei calamități, cum a fost asteroidul care a distrus Nibiru, răspunse Împăratul, scărpinându-și gânditor bărbia. Dacă nava nu mai putea fi reparată, cel mai probabil a fost abandonată, iar tehnologia de la bordul ei, dată uitării.

-Vedeți spărtura aceea din fuzelaj? întrebă Glicki, desenând un cerc cu săgeata digitală. Acesta nu e un unghi tocmai natural din care să înregistrezi. Putem presupune că Mikhail știa că timpul pe care îl avea la dispoziție pentru transmisiune era scurt, așa că a inclus cât mai multe indicii posibile într-un flux redus de date.

-Mai e și altceva? întrebă Împăratul, privind către echipajul copleșit de uimire.

-Domnule, zise Raphael, ar mai fi un detaliu ciudat...?

-Spune, spune.

-Mikhail strânge femeia în brațe și zâmbește.

-Ahh, da, zâmbi Împăratul.

-Domnule? interveni Locotenentul Sachiel, ofițerul de securitate al navei. Nu înțeleg ce vreți să spuneți cu asta.

-Mikhail e foarte serios, zise Împăratul. Ceea ce nu e surprinzător, având în vedere trecutul familiei lui.

Penele lui Raphael se cutremurară instinctiv. În urmă cu douăzeci și cinci de ani, niște pirați atacaseră tărâmul Serafimilor și căsăpiseră fiecare bărbat, femeie sau copil care le ieșise în cale. Mikhail, care pe atunci avea nouă ani, supraviețuise pentru că scosese o sabie din trupul muribund al mamei sale și o folosise pentru a-i anihila ucigașii; o amintire mută, mortală, pe care o purta mereu cu sine.

-Nu ar îmbrățișa niciodată vreo femeie la întâmplare, zise Raphael. Serafimii se ghidează după niște principii aparte.

Ochii Împăratului străluciră a amuzament.

-Poate că a încercat să ne trimită informații în plus?

-Majestatea Voastră? interveni un Spiderid tânăr. Are ochi aurii. Nu am mai văzut niciodată pe cineva care să aibă o asemenea nuanță în afară de dumneavoastră, domnule.

-Chiar așa! exclamă Împăratul.

-Ar putea fi o altă zeiță, domnule? întrebă Raphael.

Împăratul analiză ecranul cu atenție.

-Aș spune că încă nu. Poate o ființă pretranscendentală?

Atinse ochii femeii.

-Cred că va evolua curând, însă. E pe punctul de a trece într-o etapă superioară. Trebuie să o găsim înainte să cadă pe mâini greșite.

Prin „mâini greșite", Raphael bănui că Împăratul se referea la Shay'tan.

Întorcându-se spre Raphael, Împăratul salută sobru, așa cum își salută un ofițer subordonatul, și spuse cu glas puternic:

-General de Brigadă Israfa, permiteți să vă inspectez echipajul?

Apoi adăugă, pe un ton ceva mai blând:

-I-aș dezamăgi dacă aș pleca fără să îi inspectez, după ce i-ai pus să stea atâta timp aliniați.

-Da, domnule, răspunse Raphael, iar gropița i se destinse într-un zâmbet larg. Dar, Majestatea Voastră, eu sunt un simplu colonel.

-Nu mai ești, răspunse Împăratul. Dacă te trimit la luptă împotriva Imperiului Sata’anic, trebuie să îți acord și gradul cuvenit pentru asta.

Cu entuziasmul exagerat al unui soldat începător, Raphael deschise calea către pântecul navei.

-În plus, adăugă Împăratul când rămaseră singuri, știm amândoi că singurul motiv pentru care nu ai fost deja promovat de Jophiel e că ei nu îi place să dea impresia că ar favoriza pe cineva. Dar cine pune un biet colonel la conducerea unei nave amirale?

-Domnule?

Relația lui Raphael cu comandanta cu rangul cel mai înalt din armata Alianței, și mamă a unicului său fiu, era complicată din cauza strictelor legi antifraternizare ale Împăratului. Câtă vremea serveau în armată, perioadă care pentru hibrizi se întindea obligatoriu până la cinci sute de ani, le era interzis să formeze relații; nu aveau voie decât să dea naștere unor urmași care să ocupe, la rândul lor, poziții în armată.

-Încă nu a spus da?

-Încă nu, Majestatea Voastră.

După ce fiul lor aproape murise, Împăratul preferase să îi dea lui Raphael o dispensă specială decât să riște ca Jophiel să își dea demisia.

-Se teme că, dacă primește tratament preferențial, asta va afecta moralul trupelor.

-Mai insistă, zise Împăratul. O să spună da dacă găsești planeta asta.

Raphael își umflă penele aurii. O, în numele zeilor! Chiar spera asta!

Însoți Împăratul prin holurile labirintice ale navei amirale. Soldați din toate speciile se adunaseră la apel pentru a da ochii cu Împăratul Etern.

-Dacă îmi permiteți, domnule, zise Raphael. Ce urmărește Shay'tan, de și-a pregătit baza de pe planeta aceea?

-În afară de a ne împiedica pe noi să rezolvăm problema încrucișării selective a hibrizilor?

Sprâncenele stufoase ale Împăratului se împreunară în semn de contemplație.

-Orice ar fi, poți să fii sigur că presupune ca eu să pic de prost.

Raphael se prefăcu brusc interesat de una dintre penele sale primare, aurii. Jocul de șah al Împăratului împotriva lui Shay'tan era legendar.

-Găsește tărâmul oamenilor înainte ca Shay'tan să trimită întăriri, spuse Împăratul. Mikhail este un soldat formidabil, dar nu are nicio șansă să pregătească un popor primitiv să lupte împotriva Imperiului Sata'anic.

Raphael își reprimă un râset. „Câinele personal de atac al Împăratului" avea un simț exagerat al datoriei și al dreptății, în contrast puternic cu toleranța sa zero față de politică și orgolii. În ciuda faptului că Împăratul încercase să îl ademenească cu o mulțime de avansări în grad, Serafimul cel singuratic evitase sârguincios să conducă orice grup mai mare decât unitatea de elită a Forțelor Speciale.

-Ce e așa amuzant, General de Brigadă Israfa?

-Pur și simplu mi-l imaginam pe Mikhail dirijând un grup de oameni împotriva unui cuirasat, răspunse Raphael, mimând că arunca o armă primitivă. Ar fi ca și cum i-ai cere unei stânci să ghideze un banc de pești prin deșert.

Așa, bătrânul zeu ajunse în hangarul în care urma să inspecteze echipajul lui Raphael râzând. Ultimul lucru pe care l-ar fi vrut Mikhail ar fi fost să fie „promovat" la gradul de general! Mai degrabă s-ar fi luptat cu Shay'tan însuși decât să fie pedepsit într-un asemenea hal!

Capitolul 3

Septembrie 3.390 î.Hr.

Pământ: Satul Assur

Colonel Mikhail Mannuki'ili

MIKHAIL

Pe malul Râului Hiddekel se strânsese un grup tare indisciplinat. Războinicii de elită erau amestecați cu fii inofensivi de olari. La brâul celor care își munceau pământul stăteau încinse piei de animale, contrastând puternic cu kilturile elaborate, cu franjuri, ale celor din castele superioare. Un singur lucru unea acești oameni după o zi epuizantă petrecută la munca câmpului – rezistența față de frânturile abia pe jumătate clare pe care și le mai amintea Mikhail din Antrenamentul de Bază!

-Astăzi vom exersa lupta corp la corp cu doi oponenți.

Înaintă prin fața rândului – asta dacă zigzagul parcă beat pe care îl făcuseră învățăceii putea fi numit rând. Tânăra lui protejată îl urmă, întinzându-și picioarele la maximum pentru a mima pașii mai mari ai Angelicului. La doar treisprezece primăveri, „umbra lui avea capacitatea stranie de a stăpâni orice armă. Pareesa își purta părul în cozi împletite, strânse în jurul capului, astfel încât niciun bărbat să nu o poată prinde. Mikhail își numise tânăra mascotă pe post de „locotenent secund pentru a încuraja și alte femei să li se alăture, dar și pentru a o ține departe de probleme.

Se opri brusc, pentru a i se adresă unuia dintre bărbați. Pareesa se prăvăli peste una dintre aripile sale, exclamând surprinsă.

-Să ne legăm la mâini? întrebă ea nerăbătoare, arătându-i legăturile din piele.

-Încă nu trecem la bătaie, mică zână, răspunse Mikhail, încercând să proiecteze seriozitatea cuvenită. Doar ne prindem și aruncăm.

Fusese mai ușor să se descurce cu acest geniu precoce câtă vreme îl percepuse drept o biată fetiță, dar soția sa îi răvășise iluzia în clipa în care îl informase că motivul pentru care Pareesa se antrena cu atâta conștiinciozitate era că îi purta o anume „afecțiune". Oricum, Ninsianna credea asta despre toate femeile, fiind predispusă la gelozie. Pentru el, Pareesa era doar o elevă entuziastă.

Se răsuci spre doi dintre războinicii de „elită".

-Să presupunem că doi inamici sar pe voi în același timp, li se adresă el direct lui Dadbeh și Firouz. Cum vă apărați?

-Cel ce luptă și-și ia tălpășița, glumi Dadbeh, mai prinde și-alte zile în care să lupte iară.

În ciuda ochilor desperecheați, a nasului strâmb și a conformației firave, bărbatul era rapid și se pricepea la mânuirea suliței. Ar fi fost un războinic ideal dacă nu ar fi avut tendința de a trata totul ca pe o glumă.

-Cucurigu! interveni Firouz, prefăcându-se că dă din niște aripi imaginare. Cucurigu! Cucucucucu!

Cu nasul acela care aducea mai degrabă cu ciocul cocoșului pe care îl imita decât cu un nas, Firouz smulse o avalanșă de râsete de la războinici.

Mikhail se refugie în spatele unei expresii indescifrabile. Dacă maestrul Cherubim l-ar fi privit pe el așa, el ar fi fost imediat pe poziții, dar oamenilor nu prea le păsa. Le ordonă să refacă rândurile.

-Pareesa, Siamek, li se adresă el celor doi locotenenți ai săi. Ce-ar fi să le arătăm și celorlalți mișcarea pe care ați învățat-o ieri?

-Da, domnule! răspunse Siamek, pregătit să execute.

Siamek era înalt și chipeș, avea o conformație suplă, dar zdravănă, iar cele trei rânduri de franjuri de la kilt îl distingeau drept membru al unei familii de seamă; în rest, nu prea atrăgea atenția – deși competent și gata să își slujească superiorul, nu era cu nimic mai doritor decât Mikhail să preia comanda.

-Sunt prea scundă, nu îți ajung la umeri! spuse Pareesa, țopăind ca un cățeluș agitat. Abia de-ți ajung la piept!

Dar Mikhail o știa mult prea bine ca să o creadă pe cuvânt. Drăcușorul avea să compenseze cumva acest neajuns și să își determine oponentul să muncească serios pentru victorie. Angelicul se pregăti, întinzându-și picioarele în așa fel încât să poată să se deplaseze în orice direcție, și își strânse aripile la spate, pentru a nu fi avantajat pe nedrept. Printre războinici se așternu liniștea, semn al curiozității anticipative.

Ochii lui Mikhail îi întâlniră pe cei căprui ai lui Siamek, iar nările i se dilatară, adulmecând aerul.

-Start!

Siamek și Pareesa îl apucară de umeri. Mikhail îi blocă printr-o piruetă; încercă să se sustragă lui Siamek, care avea o anvergură mai mare, îi înșfăcă încheietura și îl puse la pământ, folosindu-se chiar de inerția războinicului. Câteva clipe mai târziu, Pareesa era și ea la pământ, scâncind. Un murmur apreciativ străbătu rândurile de bărbați și femei care îi priveau.

-Poți să mă lași să mă ridic acum, mormăi Pareesa.

-Sunt sigur că o să mă răsplătești cum se cuvine, răspunse Mikhail, aruncând o privire spre vânătaia care se contura pe propria încheietură și ajutând-o să se pună pe picioare.

Apoi, îi întinse o mână și lui Siamek.

-Mulțumesc pentru demonstrație.

Siamek îl privi neîncrezător, dar îi acceptă ajutorul.

Mikhail se întoarse spre ucenici.

-Împărțiți-vă în grupuri de trei și exersați mișcarea asta.

Două sute de novici se împărțiră, deci, în echipe. Războinicii de elită refuzau să se grupeze cu sătenii care trăiau din munca câmpului. Olarii și țesătorii erau reticenți față de dulgheri și făuritori de cremene. Bărbații refuzau să lucreze cu femeile, iar războinicii mai în vârstă, din generația căpeteniei, tratau cu superioritate ucenicii mai tineri. Mikhail fu ușurat să observe că Siamek ghida „soldații" reticenți, organizându-i în grupe de trei, așa cum li se ceruse.

-Aliniați-vă ca niște bărbați! strigă Siamek. Altfel o să vă punem să mărșăluiți până la răsărit!

Un râset strident îi făcu pe ucenici să se oprească și să privească în jur. Un bărbat tocmai ieșea de prin stufăriș; pe umăr căra un mistreț, iar în mână, sulița pe care o înfipsese în inima animalului și de pe care șiroia acum sângele. Era mai înalt decât majoritatea celor din neamul Ubaid, musculos și rapid, iar privirea arogantă trăda faptul că fusese pregătit încă de la naștere să preia poziția de conducător – Jamin, cu ochii săi negri sclipind a ură.

-El ar trebui să aplice ordinele, zise acesta, arătând cu capul în direcția lui Mikhail. Nu tu, Siamek. De ce îți mai bați capul să te antrenezi cu prefăcutul ăsta?

Siamek își plimbă privirea între prietenul său cel mai bun și Mikhail, hotărârea de mai devreme fiindu-i acum destabilizată de loialitatea pe care o purta superiorilor săi. Se antrena cu Mikhail pentru că așa îi ordonase căpetenia, nu pentru că voia să fie acolo. Mikhail îl numise la comandă pentru că se pricepea cel mai bine la așa ceva, și, sincer, fără el, Angelicul nu ar fi avut nicio idee cum să țină în frâu oamenii aceștia fără niciun pic de simț al datoriei.

-Tu ar trebui să îi antrenezi pe războinici, Muhafiz, spuse Mikhail, străduindu-se să își mențină tonul calm. Nu eu. Tatăl tău mi-a dat mie sarcina pentru că tu refuzi să înveți noile metode de antrenament.

Jamin își examină sulița, o armă pe care o putea arunca cu o acuratețe letală. Ochii săi negri alunecară dinspre vârful încă însângerat, cioplit în cel mai fin obsidian vulcanic, către inima lui Mikhail. Calcula distanța.

-Anunță-mă când începi să îi înveți să folosească arme adevărate, rânji Jamin, arătând ca o hienă care își dezvelea dinții. Și poate atunci o să mă mai gândesc…?

Mâinile mici ale Pareesei se încleștară în pumni.

-Nu ți s-a părut așa amuzant când am tras cu săgețile alea neadevărate direct prin mâna ta!

Jamin se năpusti asupra ei, dar, având mistrețul încă pe umăr, fu evitat ușor de Pareesa. Mikhail interveni între ei, neștiind însă dacă el ar fi o țintă mai puțin tentantă decât protejata sa iute de gură. Între el și fiul căpeteniei existau resentimente. Încă din ziua în care nava Angelicului se prăbușise pe această lume, rivalitatea dintre el și Jamin otrăvise totul.

-La baza fiecărui sistem de luptă se află capacitatea de a te apăra cu mâinile goale, spuse Mikhail, oprindu-i elanul Pareesei, și a lucra cot la cot cu tovarășii. Doar atunci te poți baza și pe arme.

-Ușor de spus pentru cineva care are bețe de foc și trage cu fulgere, spuse Jamin, arătând arma cu impulsuri prinsă la șoldul lui Mikhail. Și sabia aia pe care o mânuiești așa bine. Când ai de gând să ne înveți să le folosim pe alea?

Întrebarea reverberă printre bărbații și femeile prezente. Indiferent de câte ori ar fi încercat să le explice că arma cu impulsuri nu putea fi folosită decât în ultimă instanță, pentru că aproape rămăsese fără baterie, Angelicul se izbea în continuare de neîncrederea sătenilor, care se întrebau de ce nu îl ruga pur și simplu pe împăratul-zeu pe care abia de și-l amintea să trimită niște „magie" în plus. Doar căzuse din ceruri, avea aripi și putea să zboare.

Varshab, unul dintre războinicii mai vârstnici, din generația căpeteniei, îl privi pe Jamin cu o expresie severă.

-Oricât de mult ne-am dori să ne alăturăm vânătorii, zise el, nu putem să neglijăm sarcina de a apăra satul. Nu vrea și Muhafizul să ni se alăture și să învețe câte ceva?

„Omul" căpeteniei, bărbatul acesta de vârstă mijlocie și înălțime medie, cu conformația vânjoasă specifică cuiva care își petrecuse toată viața muncind din greu, atât ca războinic, cât și la câmp, era singurul pe care Jamin îl respecta – sau de care se temea – suficient de mult încât să nu îi răspundă în batjocură. Războinicii murmurară aprobator. Nici ei nu voiau să fie acolo, dar, spre deosebire de Jamin, nu îndrăzneau să nesocotească ordinul căpeteniei.

Jamin îl privi cu răutate pe Varshab, însă își ținu gura. Mikhail știa prea bine că aceasta era pedeapsa pe care însăși căpetenia i-o administrase fiului său, înlăturându-l de la comandă.

-Bine. O să mă uit.

Jamin lăsă leșul mistrețului să cadă pe pământ, cu un zgomot înfundat.

Înlăuntrul Angelicului răsări o fărâmă de speranță. Poate că Jamin avea să își preia în sfârșit rolul de Muhafiz și să îl scape pe el de nevoia de a se da drept „general"...?

Jamin se cocoță pe mistrețul mort de parcă ar fi fost un tron.

-Să vedem dacă faceți ceva demn de a fi învățat, zise el.

Judecând după expresia răutăcioasă de pe chipul său, ultimul lucru pe care voia să îl facă era să învețe. Rămânea doar ca să observe cu ochii lui toate felurile în care dădea greș Mikhail și să îl facă de râs.

-Toată lumea, înapoi în grupuri de trei!

Mikhail se rugă în sinea sa ca, pentru prima oară, războinicii să îi urmeze ordinele. Siamek îi sări în ajutor.

-L-ați auzit, nu-i așa? spuse el, împingând ucenicii la locurile lor. Toată lumea pe poziții!

Mormăind, războincii se aliniară din nou. Mikhail așteptă până când Siamek restabli ordinea pentru a-și continua lecția de seară.

-Haideți să arătăm încă o dată mișcarea!

Pareesa și Siamek se așezară pe poziții. Siamek scrută privirea și mâinile Angelicului, știind că acolo avea să întrezărească prima intenție de atac. Pareesa se ghemui asemenea unei leoaice gata să se năpustească asupra prăzii. Mikhail nu era tocmai sigur cum îl păcălea, dar copilandra era atât de rapidă, încât chiar trebuia să se chinuie ca să o prindă.

-Start!

Cei doi se repeziră spre el. De data aceasta, Pareesa aproape reuși să îl evite, forțându-l să își înfoaie aripile. Siamek izbuti și el să îi administreze o lovitură destul de puternică înainte să fie pus la pământ. Pareesa îl trase de aripi, făcând ca o mână de pene să zboare în toate direcțiile.

-Hei! reacționă Mikhail, privind-o dur. Doar ne antrenăm.

Se frecă în zona coastelor, acolo unde Siamek își proiectase croșeul de dreapta.

-Acolo o să mă învinețesc, zise Mikhail suficient de tare încât să îl audă războinicii.

Privirea lui Siamek alunecă spre locul în care stătea Jamin, privindu-i pe amândoi cu o expresie circumspectă, de parcă ar fi fost o cobra pe urmele unui șoarece. Mikhail își înclină capul în semn de respect. Jamin le aruncă amândurora o căutătură plină de ură.

-Bună treabă! îi felicitară luptătorii pe cei doi locotenenți.

Pareesa aproape că dansă înapoi spre grupul femeilor, care o așteptau cu mâinile ridicate, apucând entuziasmate salva de trofee – penele smulse din aripile Angelicului. Încă de când tânăra protejată i se împotrivise lui Jamin, tinerele începuseră să tragă la ea, vrând să nu mai fie desconsiderate sau abuzate de soții, tații și iubiții lor.

Un fior anticipativ străbătu trupa. Pentru Mikhail nu era niciodată o problemă să convingă războinicii să încerce manevre cu care să se dea în spectacol. Mai greu era să îi convingă să facă și exercițiile mai repetitive din antrenament; să lupte cot la cot, ca o armată unită.

Fiecare grup începu să țintească capete și să înfigă genunchi în zone ale corpului care declanșau scâncete de durere. Pe măsură ce înainta printre luptători, corectând greșeli și arătând pozițiile corecte, Mikhail aproape că uită de „publicul care îl urmărea de pe „tronul de mistreț ucis.

Agitația de la capătul opus al rândului îi atrase atenția. O duzină de oameni se adunase în jurul lui Firouz și al lui Dadbeh, încurajându-i în timp ce aceștia executau un fel de dans. Mikhail se așeză în fața lor cu brațele încrucișate,

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Prin mijlocul pietrelor scânteietoare (Ediția română)

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor