Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Ultimii martori

Ultimii martori

Citiți previzualizarea

Ultimii martori

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
322 pagini
5 ore
Lansat:
Aug 19, 2016
ISBN:
9786063307980
Format:
Carte

Descriere

Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâșietoare. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocența supusă violenței și anihilării? Personajele acestei cărți, băieți și fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – conflictul poate cel mai inuman din istorie –, între trei și doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Și totuși, în pofida suferințelor descrise, textul dobândește o extraordinară forță evocatoare pentru că reușește să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr și răvășitor sufletește, Ultimii martori ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei și a vieții.

Lansat:
Aug 19, 2016
ISBN:
9786063307980
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Ultimii martori

Cărți conex

Previzualizare carte

Ultimii martori - Svetlana Aleksievici

lacrimă...

„ÎI ERA FRICĂ SĂ SE UITE ÎNAPOI..."

Jenia Belkevici – 6 ani

În prezent e muncitoare.

Iunie, ’41...

Îmi aduc aminte. Eram micuță, dar îmi aduc aminte totul...

Ultimul lucru pe care mi-l mai amintesc din viața de dinainte este o poveste, pe care mi-o citea mama înainte de culcare. Povestea mea preferată, despre peștișorul de aur. Mereu îi ceream și eu câte ceva peștișorului de aur: „Peștișorule de aur... Micule peștișor de aur.... Și surioarea mea îi cerea, dar altfel: „Din porunca știucii, din voința mea...¹ Voiam să mergem vara la bunica, și tata să meargă cu noi. El era așa de vesel!

Dimineață m-am trezit îngrozită: se auzeau niște sunete necunoscute...

Mama și tata credeau că dormim, dar eu stăteam în pat alături de surioara mea și mă prefăceam că dorm. Și am văzut: tata a sărutat-o multă vreme pe mama, i-a sărutat fața, mâinile, și m-am minunat: niciodată n-o mai sărutase așa. Au ieșit din casă ținându-se de mână, eu am sărit la fereastră: mama se agățase de gâtul tatei și nu-i dădea drumul. El s-a desprins din strânsoare și a luat-o la fugă, ea l-a ajuns și iar s-a agățat de el, și striga ceva. Atunci am început și eu să strig: „Tată, tată!"

S-au trezit și sora mea și frățiorul Vasia; surioara a văzut că plângeam și a început și ea să strige: „Tată!" Tata ne-a văzut și – îmi aduc aminte ca acum – și-a pus mâinile în cap și a plecat, ba chiar a luat-o la fugă. Îi era frică să se uite înapoi...

Soarele îmi lumina fața. Era așa de cald... Nici acum nu pot să cred că tatăl meu a plecat în dimineața aceea la război. Eram micuță, dar parcă-mi dădeam seama că-l văd pentru ultima oară, că n-aveam să-l mai întâlnesc vreodată. Eram mică... mică de tot...

Și așa mi s-a întipărit în minte că război e atunci când nu e tata...

Apoi mai țin minte ceva: cerul negru și un avion tot negru. Lângă drum e întinsă mama noastră, cu brațele desfăcute. O rugăm să se ridice, dar în zadar. Soldații au acoperit-o cu un impermeabil și au îngropat-o în țărână, chiar acolo. Noi strigam și-i rugam: „N-o băgați pe mama în groapă! O să se trezească și o să plecăm mai departe. Prin țărână se târau tot felul de gândaci mari... Nu-mi puteam imagina cum avea să trăiască mama în pământ alături de ei. Cum o s-o găsim noi mai târziu, când ne-om întâlni? Cine-i va scrie tatei? Unul dintre soldați m-a întrebat: „Fetițo, cum te cheamă? Dar eu uitasem... „Fetițo, care e numele tău de familie? Cum o cheamă pe mama ta?" Nu mai țineam minte... Am stat lângă movilița mamei până s-a făcut noapte, când ne-au luat și ne-au pus într-o căruță plină de copii. O conducea un bătrân, ne aduna pe toți de pe drum. Am ajuns într-un sat, și ne-au luat pe la case oameni străini.

Multă vreme n-am vorbit. Nu făceam decât să mă uit în jur.

Apoi, țin minte, e vară, o vară plină de soare. O femeie străină mă mângâie pe cap. Încep să plâng și încep să vorbesc... Să povestesc despre mama și tata. Cum tata a fugit de noi și nici nu s-a uitat în urmă... Cum zăcea mama întinsă... Cum se târau gândacii prin țărână...

Femeia mă mângâie pe cap. Și în clipele acestea înțeleg: seamănă cu mama mea...


¹ Formulă magică din basmele populare rusești

„PRIMA ȘI ULTIMA MEA ȚIGARĂ"

Ghena Iușkevici – 12 ani

În prezent e ziarist.

Soare... Și o liniște stranie. O tăcere de neînțeles... Dimineața primei zile de război...

Vecina noastră, soție de militar, a ieșit cu ochii în lacrimi. I-a șoptit ceva mamei, dar i-a făcut semn să tacă. Toți se temeau să rostească cu voce tare ce se întâmplase, chiar dacă deja știau, numai pe unii apucaseră deja să-i anunțe. Dar se temeau să nu fie numiți instigatori. Panicarzi. Și asta e chiar mai rău decât războiul. Se temeau... Așa mi se pare acum... Și, desigur, nimeni nu credea. Cum așa?! Armata noastră e la graniță, conducătorii noștri sunt la Kremlin! Țara, apărată cum se cuvine, e inaccesibilă străinilor! Așa credeam pe atunci... Eram pionier.

Au dat drumul la radio. Așteptau cuvântarea lui Stalin. Era nevoie de vocea lui. Dar Stalin tăcea. Apoi a vorbit Molotov... Toți ascultau. Și Molotov a spus: „E război". Oricum, nimeni nu l-a crezut. Unde e Stalin?

Asupra orașului au venit avioane... Zeci de avioane necunoscute. Cu cruci pe ele. Au acoperit cerul, soarele. Mai mare groaza!! Au început să cadă bombele... Se auzeau mereu explozii. Răpăiau. Totul se întâmpla ca în vis... Nu în realitate... Deja nu mai eram mic, țin minte ce simțeam. O groază care-mi cuprindea tot corpul. Toate cuvintele, gândurile. Ieșeam fuga din case, alergam care încotro pe străzi... Mi se părea că orașul nu mai există, că sunt numai ruine. Fum. Foc. Cineva a spus: trebuie să fugim la cimitir, doar n-o să bombardeze cimitirul! De ce să-i bombardeze pe morți? În cartierul nostru, era un cimitir evreiesc mare, cu copaci bătrâni. Și toți au dat buzna, s-au adunat acolo mii de oameni. Unii îmbrățișau pietrele funerare, se ascundeau în spatele mormintelor.

Acolo am stat cu mama până s-a făcut noapte. În jur nimeni nu rostea cuvântul „război, auzeam un alt cuvânt – „provocare. Îl repeta toată lumea. Se vorbea că din clipă în clipă trupele noastre trebuiau să treacă la ofensivă. Stalin dăduse ordinul. Și oamenii credeau.

Dar toată noaptea au urlat sirenele uzinelor de la periferiile Minskului...

Primii morți...

Primul... Am văzut primul cal omorât... apoi o femeie omorâtă... M-a uimit. Îmi imaginam că în război sunt omorâți numai bărbații.

M-am trezit a doua zi dimineață... Mi-a venit să sar din pat, dar imediat mi-am adus aminte – e război; și am închis ochii. Nu puteam să cred.

Afară deja nu se mai trăgea... Era liniște. Câteva zile a fost liniște. Și deodată a început vânzoleala... Trece, de exemplu, un om alb, alb din cap până-n picioare, plin de făină, și duce în cârcă un sac alb. Altul fuge... Îi cad din buzunare cutii de conserve, în mâini are tot cutii de conserve. Bomboane... Pachete de tutun... Unul ține o căciulă plină cu zahăr... O oală cu zahăr... De nedescris! Unul cară un sul de material, altul merge înfășurat cu totul în stambă albastră, roșie... E de râs, dar nimeni nu râde. Au fost bombardate depozitele de marfă, un magazin mare de lângă noi... Lumea a dat fuga să vadă ce-a mai rămas din ele. La uzina de zahăr, câțiva s-au înecat în cazanele cu sirop de melasă. Groaznic! Tot orașul spărgea semințe. Găsiseră pe undeva vreun depozit cu semințe. Sub privirile mele a năvălit în magazin o femeie... N- avea nimic: nici sac, nici plasă, așa că și-a dat jos furoul, ciorapii împletiți. Și le-a umplut cu crupe de hrișcă. Le-a târât... Și toate astea, nu știu de ce, în tăcere. În momentele acelea, oamenii nu vorbeau...

Când am chemat-o pe mama, în magazin rămăsese numai muștar – borcane galbene cu muștar. „Să nu iei nimic!" m-a rugat mama. Mai târziu a recunoscut că-i fusese rușine, pentru că toată viața mă învățase astfel. Chiar și când făceam foamea și ne aduceam aminte de zilele acelea, tot nu ne părea rău de nimic. Așa era mama mea!

Prin oraș... Pe străzile noastre se plimbau liniștiți soldați germani. Filmau totul și râdeau. Înainte de război, aveam la școală un joc preferat, desenam nemți. Îi desenam cu dinții mari. Cu colți. Și uite-i, acum merg pe aici... tineri, frumoși... cu grenade arătoase, băgate în turetcile întoarse ale cizmelor solide. Cântă la muzicuță, ba chiar fac glume cu fetele noastre frumoase...

Un neamț în vârstă trăgea după el o ladă grea. M-a chemat și mi-a făcut semn: Ajută-mă! Lada avea două mânere, am apucat-o de ele. Când am dus-o unde trebuia, neamțul m-a bătut pe umăr și a scos din buzunar un pachet de țigări. „Uite, cică, „plata ta.

Am ajuns acasă. N-am mai avut răbdare, m-am așezat pe un scaun în bucătărie și am aprins o tigară. Nici n-am auzit bubuitul ușii. Intră mama:

— Fumezi?

— Mmm...

— Ale cui sunt țigările?

— Ale unui neamț.

— Fumezi, și încă țigări de-ale dușmanului! Asta e trădare de patrie.

A fost prima și ultima mea țigară.

O dată, seara, mama s-a așezat lângă mine:

— Nu pot răbda să fiu aici. Mă-nțelegi?

Voia să lupte. Din primele zile. Ne-am hotărât să-i căutăm pe ilegaliști, nu ne îndoiam că există. Nu ne îndoiserăm nici o clipă.

— Te iubesc cel mai mult pe lume, a spus mama. Dar tu mă-nțelegi? Mă ierți dacă o să se-ntâmple ceva cu noi?

M-am îndrăgostit de mama, de-atunci am ascultat-o fără cârtire. Și asta mi-a rămas mai apoi pentru toată viața...

„BUNICA SE RUGA... SE RUGA SĂ-MI VINĂ SUFLETUL ÎNAPOI..."

Natașa Golik – 5 ani

În prezent e corector.

Am învățat să mă rog... Îmi aduc aminte adesea că în război am învățat să mă rog...

Lumea spunea că e război; la cinci ani, bineînțeles, eu nu-mi imaginam absolut nimic, nici o grozăvie. Dar cuprinsă de groază, culmea, de groază, am adormit. Și am dormit așa două zile. Întinsă, ca o păpușă. Toți credeau că murisem. Mama plângea, bunica se ruga. S-a rugat două zile și două nopți.

Apoi am deschis ochii, și primul lucru pe care mi-l amintesc e o lumină aprinsă, strălucitoare, neobișnuită. O percepeam dureros. Aud vocea cuiva și o recunosc: vocea bunicii. Bunica stă în picioare în fața icoanei și se roagă. „Bunico... Bunico...!", am strigat-o, dar nu s-a întors. Nu-i venea să creadă că o strigam... Eu deja mă trezisem... deschisesem ochii.

— Bunico, am întrebat mai târziu, cum te-ai rugat când am murit?

— M-am rugat să-ți vină sufletul înapoi.

Peste un an bunica a murit. Știam deja să mă rog. Și m-am rugat ca sufletul ei să vină înapoi.

Dar n-a mai venit...

„ERAU ÎNTINȘI, ROZALII, PE CĂRBUNI..."

Katia Koroliova – 13 ani

În prezent e inginer hidrotehnist.

Am să vă povestesc despre miros... Cum miroase războiul...

Înainte să înceapă războiul terminasem clasa a șasea. Pe atunci, așa era regula, ca, începând din clasa a patra, toți elevii să dea examene la sfârșit de an școlar. Așa că, dădeam ultimul examen. Era iunie, iar lunile mai și iunie din ’41 au fost reci. Dacă la noi liliacul înflorește cam prin mai, în anul acela a înflorit la jumătatea lui iunie. Și pentru mine, începutul războiului a rămas asociat cu mirosul de liliac. Cu mirosul de mălin... Pentru mine, copacii ăștia miros mereu a război.

Locuiam la Minsk, noi ne-am născut la Minsk. Tata era dirijor de orchestră militară, mergeam cu el la parade. Aveam și doi frați mai mari. Bineînțeles, fiind mezina familiei, eram iubită și răsfățată de toată lumea.

Mă aștepta vara, mă aștepta vacanța, prilej de mare bucurie. Făceam sport – mergeam la Casa Armatei Roșii și înotam în piscina de acolo. Eram foarte invidiată, până și de băieții din clasă, iar eu mă dădeam mare că știu să înot bine. Pe 22 iunie, într-o duminică, trebuia să se serbeze inaugurarea lacului Komsomolski. Se săpase multă vreme la el, până și școala noastră fusese construită cu muncă voluntară. Eu mă pregăteam să mă scald printre primii. Păi cum altfel?

Dimineața, era obiceiul la noi în clasă să mergem după franzele proaspete. Asta era obligația mea. Pe drum m-am întâlnit cu o prietenă, ea mi-a spus că începuse războiul. Pe strada noastră erau multe livezi, toate casele păreau îngropate în flori. Iar eu îmi spuneam: „Ce război? Ce i-o fi trecut ăsteia prin minte?"

Acasă, tata punea samovarul... Nici n-am apucat să-i povestesc, că au început să vină în grabă vecinii, și pe buzele tuturor era un singur cuvânt: „Război! Război! Iar a doua zi la șapte dimineața, fratele meu cel mare primise deja ordin de chemare la comisariatul militar. Ziua a dat fuga la serviciu și a primit lichidarea. A venit acasă cu banii și i-a spus mamei: „Eu o să plec pe front, mie nu-mi trebuie nimic. Ia banii ăștia, cumpără-i Katiei un palton nou ! Eu, care tocmai trecusem în clasa a șaptea – elevă mare de-acum –, visam la un palton bleumarin din stofă cadrilată, cu guleraș gri de astrahan. Și el știa asta.

Parcă văd și acum: când a plecat pe front, fratele meu mi-a dat banii pentru palton. Și noi trăiam modest, ne lipseau destule. Mama însă mi-ar fi cumpărat paltonul, din moment ce o rugase fratele meu. Dar n-a mai apucat să facă nimic...

La Minsk au început bombardamentele și m-am mutat cu mama într-un beci de piatră, la vecini. Aveam eu o pisică preferată, foarte sălbatică, nu ieșea niciodată din curtea noastră, dar când au început bombardamentele și noi am fugit la vecini, a venit ață după mine. Eu o alungam: „Du-te acasă!", dar ea se ținea scai. Se temea să rămână singură. Bombele germane veneau cu un fel de vâjâit, cu un urlet. Eu aveam ureche muzicală, așa că suntele astea mă afecteau teribil. Era atât de groaznic, că mi se umezeau palmele. În beci, împreună cu noi, se afla și băiatul vecinilor, un puști de patru ani. Nu plângea, doar făcea ochii mari.

Mai întâi au ars case ici și colo, apoi s-a aprins tot orașul. Oamenilor le place să se uite la foc, la un foc de tabără de pildă, dar e cumplit când arde o casă; iar aici focul venea din toate părțile, cerul și străzile erau acoperite de fum. Și, din loc în loc, câte o lumină puternică... Țin minte trei ferestre deschise la o casă din lemn, cu niște cactuși înfoiați pe pervaz. Oameni nu mai erau deja, numai cactușii înfloriseră... Aveai sentimentul că nu sunt flori roșii, ci flăcări. Că ard florile...

Am fugit...

Pe drum, în sate, oamenii ne dădeau pâine și lapte, n-aveau altceva de mâncare. Bani nu luaserăm deloc. Eu plecasem cu un șal, iar mama, cine știe de ce, fugise în palton și în pantofii cu toc înalt. Primeam de mâncare așa, fără nici un ban, nimeni nu pomenea de asta. Veneau valuri de refugiați...

Apoi, cineva a transmis că drumul din fața noastră e tăiat de un motociclist german. Am fugit înapoi prin aceleași sate, pe lângă aceleași femei cu ulcele de lapte. Am ajuns pe strada noastră... În urmă cu câteva zile, aici fuseseră verdeață, flori; acum totul era pârjolit. Nici măcar din teii seculari nu mai rămăsese nimic. Totul arsese până la țărâna galbenă. Unde dispăruse cernoziomul pe care creștea totul? Nu mai era decât țărâna galbenă... Numai țărâna.. De parcă am fi stat lângă niște morminte proaspăt săpate...

Rămăseseră numai furnalele albe ale uzinelor, albe pentru că se căliseră în flacăra puternică. Totul era de nerecunoscut... Toată strada arsese. Arseseră bunicile și bunicii, și mulți copii mici, pentru că nu fugiseră odată cu ceilalți; crezuseră că n-o să-i atingă focul. Dar el nu cruțase pe nimeni. Mergeam și dădeam peste câte un cadavru negru, deci aici arsese un om bătrân. Iar dacă vedeam de la distanță ceva mic, rozaliu, însemna că e un copil. Erau întinși, rozalii, pe niște cărbuni... Mama și-a dat jos baticul și m-a legat la ochi... Așa am ajuns până la casa noastră, până la locul unde în urmă cu câteva zile se afla casa noastră. Nu mai era nici o casă. Ne-a întâmpinat pisica, se salvase ca prin minune. S-a lipit de mine, atât. Nici una din noi nu putea să vorbească... N-a mieunat, până și pisica a tăcut câteva zile. Toți tăceam.

I-am văzut pe primii nemți – nici măcar nu i-am văzut, i-am auzit: toți aveau cizme cu blacheuri, făceau zgomot mare. Bubuiau pe caldarâmul nostru. Și mi se părea că până și pământul suferă sub picioarele lor.

Și liliacul înflorise așa de tare în anul acela... Și mălinul înflorise așa de tare...

„ORICUM O VREAU PE MAMA"

Zina Kosiak – 8 ani

În prezent e coafeză.

În ’41...

Terminasem clasa întâi, și părinții mă duseseră pe vară în tabăra de pionieri Gorodișce, de lângă Minsk. Am ajuns acolo, m-am scăldat o dată, iar peste două zile – războiul. Au început să ne trimită din tabără. Ne-au urcat în tren și ne-au dus. Zburau avioane germane, iar noi strigam: „Ura! Nu ne dădeam seama că puteau fi avioane străine. Până au început să bombardeze... Atunci au dispărut toate culorile... Toate culorile... A apărut pentru prima oară cuvântul „moarte, toți începuseră să rostească cuvântul acesta de neînțeles. Iar mama și tata nu erau lângă mine...

Când am plecat din tabără, fiecare a primit într-o față de pernă fie niște crupe, fie zahăr. Nici cei mai mici nu au fost uitați, tututor li s-a dat câte ceva. Toți voiau să ia cât mai multe alimente pe drum, și le păzeau ca pe ochii din cap. Dar în tren am văzut soldați răniți. Gemeau, aveau dureri cumplite, și noi am vrut să le dăm tot ce primiserăm. Spuneam că le dăm de mâncare taților. Tuturor militarilor le spuneam „tată".

Ni s-a povestit că Minskul arsese tot, că acolo erau deja nemții și că noi mergem în spatele frontului, acolo unde nu e război.

Ne-au purtat așa mai bine de o lună. Ne trimiteau într-un oraș, ajungeam la destinație, dar nu ne puteau lăsa acolo, pentru că nemții erau deja aproape. Și așa am ajuns până în Mordovia.

E un loc foarte frumos, de jur împrejur sunt numai biserici. Casele sunt joase, iar bisericile, înalte. N-aveam pe ce dormi, dormeam pe paie. Când a venit iarna, aveam numai o pereche de ghete la patru persoane. Și apoi a început foametea. Nu numai copiii de la orfelinat n-aveau ce mânca, mureau de foame și oamenii din jurul nostru, pentru că dăduseră totul pentru front. La noi erau două sute cincizeci de copii. O dată ne-au chemat la masa de prânz, și nu era nimic de mâncare. Stau în sala de mese educatoarele și directorul și se uită la noi cu ochii plini de lacrimi. Și aveam noi un cal, Maika... Era bătrân și foarte blând, aduceam apă cu el. A doua zi l-au omorât pe acest Maika, și ni s-au dat apă și câte o bucățică el... Dar multă vreme ne-au ascuns acest lucru. N-am fi putut să mâncăm... Pentru nimic în lume! Era singura ființă prietenoasă din casa noastră de copii. Și mai erau și doi motani flămânzi. Niște schelete! Bine, ne spuneam noi mai târziu, din fericire, motanii erau așa de slabi, că nu a trebuit să-i mâncăm.

Mergeam cu niște burți mari... Eu, de exemplu, puteam să mănânc o găleată de supă, pentru că în supa aia nu era nimic. Oricât mi-ar fi turnat, aș fi mâncat întruna. Ne-a salvat natura, eram ca niște rumegătoare. Primăvara, pe o rază de câțiva kilometri în jurul orfelinatului nu înflorea nici un copac, pentru că noi mâncam toți mugurii, jupuiam chiar și scoarța tânără. Mâncam iarbă, mâncam absolut tot ce găseam. Ni s-au dat niște jachete, și în jachetele astea făcuserăm niște buzunare, și țineam la noi iarbă și o rumegam. Vara ne-a salvat, dar iarna a fost foarte greu. Copiii mici – eram vreo patruzeci – am fost instalați separat. Noaptea erau numai plânsete. Îi strigam întruna pe mama și pe tata. Educatoarele și profesoarele evitau să rostească în prezența noastră cuvântul „mamă. Ne spuneau povești și alegeau cărți în care să nu fie acest cuvânt. Dacă cineva rostea deodată „mama, imediat începea plânsul. Un plâns nepotolit.

M-am dus din nou la școală în clasa întâi. S-a întâmplat așa: terminasem clasa întâi cu diplomă de merit, dar, când am venit la casa de copii și am fost întrebați cine are reexaminare, am spus că eu, pentru că așa credeam, că reexaminarea este chiar diploma de merit. În clasa a treia am fugit din casa de copii. M-am dus s-o caut pe mama. M-a găsit în pădure, flămândă și epuizată, moș Bolșakov. Când a aflat că sunt de la casa de copii, m-a luat în familia lui. Am trăit alături de bunica, soția lui. M-am întremat și am început să-i ajut prin gospodărie: adunam iarbă, pliveam cartofi, făceam de toate. Mâncam pâine, dar o pâine amară cu prea puține cereale. În făină se amestecau de toate: lobodă, flori de alun, cartofi. Nici acum nu pot să mă uit liniștită la iarba grasă și mănânc multă pâine. Nu pot să mă satur de ea... De zece ani...

Câte țin totuși minte! Țin minte multe...

Îmi aduc aminte de o fetiță nebună, care se strecurase în grădina de legume a cuiva, găsise o gaură de șoarece și stătea de strajă lângă ea. Voia să mănânce. Îmi amintesc fața ei, chiar și sarafanul micuț pe care-l purta. O dată m-am apropiat de ea, și mi-a povestit despre șoricel... Am stat amândouă și l-am pândit...

Tot războiul am așteptat ca, atunci când avea să se termine, să înham calul și să merg cu moșul s-o căutăm pe mama. În casa noastră se opreau evacuați, și eu îi întrebam pe toți: „N-ați întâlnit-o cumva pe mama mea?" Evacuații erau mulți, așa de mulți, că în fiecare casă exista câte un ceaun cu urzici calde. Dacă vin oamenii, să aibă ceva cald de îmbucat. Altceva nu aveai ce să le dai... Dar ceaunul cu urzici exista în fiecare casă... Țin minte foarte bine asta. Eu adunam urzicile alea.

Războiul s-a terminat... Aștept eu o zi, două, nu vine nimeni după mine. Mama nu vine, tata, știam, în armată. Am tot așteptat așa două săptămâni, mai mult n-am mai avut putere. M-am urcat într-un tren, m-am băgat sub o banchetă, și m-am dus... Unde? Nu știam. Credeam (doar aveam încă minte de copil) că toate trenurile duc la Minsk. Și la Minsk mă așteaptă mama! Că apoi o să vină și tata... Erou! Cu decorații, cu medalii.

Ai mei au dispărut undeva, în timpul unui bombardament... Mi-au povestit mai apoi vecinii: plecaseră amândoi să mă caute. Dăduseră fuga la gară...

Am cincizeci și unu de ani, am deja copiii mei. Dar oricum o vreau pe mama...

„NIȘTE JUCĂRII NEMȚEȘTI AȘA DE FRUMOASE..."

Taisa Nasvetnikova – 7 ani

În prezent e învățătoare.

Înainte de război...

Cum îmi amintesc că era? Totul era bine: grădinița, spectacolele de teatru pentru copii, curtea noastră. Fetițele și băieții. Citeam mult, îmi era frică de râme și-mi plăceau câinii. Locuiam la Vitebsk, tata lucra la direcția pentru construcții.

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Ultimii martori

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor