Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Cum să te însori cu o moștenitoare
Cum să te însori cu o moștenitoare
Cum să te însori cu o moștenitoare
Cărți electronice342 pagini4 ore

Cum să te însori cu o moștenitoare

Evaluare: 4.5 din 5 stele

4.5/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

Seria „Fetele din Fortune“

Sperând să scape de ruină, Devon Sheridan, chipeșul conte de Huntingdon, este hotărât să își găsească o nevastă bogată, cu care să se însoare din interes, nu din dragoste – mai ales că primul mariaj l-a lăsat cu inima frântă. Domnișoara Georgina Pierce, fiica unui american înstărit, pare alegerea perfectă pentru scopul lui. Dar firea pasională a inocentei sale soții îl ia prin surprindere și îl face să viseze la zilele – și mai ales la nopțile – pe care le vor petrece împreună... până când descoperă șocat că averea promisă a fost risipită de patima socrului său pentru jocurile de noroc. Deși soția lui neagă vehement că ar fi știut ceva despre acest lucru, Huntingdon se simte înșelat și profund dezamăgit.

Pătimașa Georgina a fost ea însăși uluită când a acceptat să se mărite cu contele, un bărbat pe care abia îl cunoscuse, doar pentru a-i face pe plac tatălui ei. Frumosul aristocrat nu îi ascunde că pentru el totul este doar o afacere – îi oferă titlul de contesă în schimbul moștenirii ei. Dar din clipa în care valsează pentru prima dată în brațele lui, Georgina își dă seama că va putea să-i ofere și inima acestui lord bântuit de trecut... Mai întâi însă, trebuie să-l învețe, cu răbdare, că în viață există ceva mult mai important decât banii, poziția socială și respectarea regulilor înaltei societăți – și anume dragostea.

LimbăRomână
Data lansării18 aug. 2016
ISBN9786063308369
Cum să te însori cu o moștenitoare
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Lorraine Heath

Legat de Cum să te însori cu o moștenitoare

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Cum să te însori cu o moștenitoare

Evaluare: 4.4 din 5 stele
4.5/5

10 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Cum să te însori cu o moștenitoare - Lorraine Heath

    Capitolul 1

    Londra, 1878

    ― Huntingdon, cred că ar fi înțelept să regândești planul ăsta mârșav al tău.

    Așezat comod în biblioteca bogat ornamentată, Devon Sheridan, al șaptelea conte de Huntingdon, descoperi, spre uimirea sa, că poate să guste din vinul vărului său fără să sfarme paharul delicat de cristal între degete. Nu că n-ar fi vrut să spargă ceva în acea clipă.

    Învățase însă de la o vârstă fragedă să păstreze o brumă de politețe, în pofida trăirilor sale lăuntrice, mai ales când sentimentele i-o luau razna, cum se întâmpla tot mai des în ultima vreme.

    Își înălță încet privirea spre bărbatul care ședea într-un fotoliu de piele, în spatele unui birou uriaș de mahon.

    ― Nu sunt primul nobil care se însoară cu o moștenitoare pentru a reîmprospăta averea familiei, îi aminti el lui Christopher Montgomery, conte de Ravenleigh. Și nici ultimul. Căsătoria pentru bani este văzută ca o afacere cât se poate de firească și de onorabilă.

    Asta spre deosebire de întreprinderile lui din ultimii ani, care i-ar fi îngrozit pe cunoscuții săi dacă fi aflat de ele. Până și vărul său s-ar fi înfiorat de-ar fi știut la ce grozăvii se dedase pentru a păstra ce-i era drag.

    Moșia lui de la strămoși căzuse în paragină, iar pământurile arendate într-o vreme erau acum neproductive. De-o vreme bună încoace era ros de deznădejde, și încetul cu încetul renunțase la veșmintele de gentleman și aproape că devenise un muncitor de rând.

    Însă, cu două săptămâni în urmă, o posibilă salvare se ivise în persoana domnișoarei Georgina Pierce – o vestită moștenitoare americană care părea nesperat de naivă în privința averii ei.

    Aflase din pură întâmplare de averea acestei domnișoare în urma unei întâlniri cu Ravenleigh la clubul White. Vărul său pomenise de vizita domnișoarei Pierce și a tatălui ei la casa lui din Londra. Își aveau rădăcinile adânc înfipte în Fortune, un orășel din Texas unde Ravenleigh o cunoscuse pe actuala lui soție și cohorta ei de fiice. Lauren – fiica cea mare – fusese prietenă cu domnișoara Pierce încă din copilărie.

    Devon cercetase cu prudență situația financiară a lui Nathaniel Pierce și aflase că bărbatul strânsese o mică avere în timpul războiului civil. Conta prea puțin că se înavuțise sfidând blocadele. După război, vânduse mult râvnitele produse la prețuri considerate de unii exorbitante. Se ocupase și cu specula imobiliară, și se zvonea că în ultima vreme se arătase interesat de căile ferate. După toate aparențele, se pricepea să transforme în aur orice afacere.

    ― Americancele, mai ales cele din Texas, și cu atât mai mult cele din Fortune, nu sunt întotdeauna... maleabile, îl preveni Ravenleigh.

    Devon ridică o sprânceană neagră.

    ― Să-nțeleg că n-a fost ușor să-ți îmblânzești soțioara, nu?

    Vărul său își miji amenințător ochii de-un albastru-deschis. Devon știa că numai un nesăbuit își ia binefăcătorul peste picior. În principiu, nu era nesăbuit. Mândru nevoie mare, dar nu nesăbuit.

    Mândria era o trăsătură dominantă a familiei, și, după cum era de așteptat, Ravenleigh nu puse paie pe focul muribund al bârfelor. Cu toate că Devon recunoștea cu dragă inimă faptul că Ravenleigh părea foarte mulțumit acum, auzise zvonuri că mireasa lui din Texas nu se acomodase inițial cu traiul din noua ei țară.

    ― Femeile astea au fost călite în flăcările unei vieți anevoioase. Au fost obișnuite cu independența, îl lămuri Ravenleigh, ținându-și glasul în frâu.

    ― Viitoarea mea nevastă va avea câtă libertate vrea. Nu-mi doresc decât averea ei, în schimbul titlului de contesă. Am înțeles că americancele astea tânjesc după respectabilitatea pe care titlurile noastre le-o conferă.

    Cu toate că nu făcuse cunoștință cu domnișoara Price, se întreba dacă fata știa că tatăl ei dăduse de înțeles că era nerăbdător să-i achiziționeze un soț cu titlu nobiliar.

    ― Deși societatea noastră e plină de căsătorii din interes și alianțe politice, nu-mi pot închipui o singurătate mai cruntă decât să fii însurat cu o femeie pe care n-o iubești, spuse Ravenleigh.

    Emoțiile întunecate începură să-l copleșească și, nedorind să sfarme paharul, Devon îl așeză cu grijă pe măsuța de marmură lustruită de lângă scaun și se ridică în picioare.

    ― Dovedești o lipsă acută de imaginație, vere.

    Păși spre fereastră și se uită afară, la grădina frumos îngrijită.

    Singurătate însemna să vadă cum respectabilitatea lui se destramă încetul cu încetul, agonizant. Însemna să se izoleze de alții, ca să nu fie martori la căderea lui în dizgrație. Să ofere o imagine falsă lumii, pentru ca nimeni să nu-i cunoască adevăratele dureri, spaimele îngrozitoare și suferința nerostită. Să înfrunte totul de unul singur. Să-și dorească din toată inima să plângă și să descopere că nu mai are lacrimi.

    În acea clipă se legăna periculos deasupra prăpastiei, gata să piardă tot ce iubea pe lumea asta. Moșia familiei. Respectul tot mai scăzut al semenilor. Stima de sine și blestemata de mândrie. Faptul că apelase la Ravenleigh ca să se salveze îi lezase orgoliul, iar rana continua să-l macine.

    ― Huntingdon, aș putea să-ți împrumut fără probleme...

    ― Nu!

    Devon își încleștă pumnii până când începură să-l doară antebrațele de la efortul de a se stăpâni. N-avea nevoie de milă și nici de generozitate din partea lui.

    ― Refuz să mă las la cheremul filantropilor atâta vreme cât dețin mijloacele necesare să evit asta. Un singur lucru mai am de dat la schimb: titlul meu pentru averea moștenitoarei. Va trebui să mă mulțumesc cu atât.

    Închise ochii și își închipui cum ar fi trebuit să arate domeniul Huntingdon: impozant, mândru, maiestuos. Nu ruina lăsată de tatăl său, asemenea unei văduve îmbătrânite care-și petrecea mai tot timpul trăgând la măsea.

    Lepădând haina ponosită a ranchiunei, Devon se strădui să-și îndrepte gândurile către domnișoara Georgina Pierce. Georgina. Nu-i plăcea numele, dar, la drept vorbind, nu-și prea bătea capul cu chestiuni legate de compatibilitate. Se însurase o dată din dragoste și n-avea intenția să mai repete acea greșeală înfiorătoare.

    ― Doamnele sunt prin preajmă? întrebă el.

    ― Nu, Elizabeth a ieșit cu fetele la cumpărături.

    ― Minunat. N-o să ne deranjeze nimeni când va sosi Pierce. Ce impresie ți-a făcut fiică-sa?

    ― Că nu se prea dă în vânt după Anglia.

    Devon aruncă o privire peste umăr.

    ― Cum se poate una ca asta?

    ― Ei trăiesc într-o lume foarte diferită de a noastră. Când l-am vizitat pe Kit în Texas, n-am putut să nu mă bucur că tata l-a trimis acolo pe el, și nu pe mine.

    ― Nu tu ai provocat toate acele scandaluri, îi reaminti Devon.

    ― De-ar fi atât de simple motivele plecării lui! rosti Ravenleigh, scuturând din cap. Dar mai bine lăsăm subiectul ăsta pe altă dată. Cât despre Georgina... Cred că nu va fi suficient să-i fii doar tatălui pe plac. Va trebui să intri și în grațiile ei.

    Devon rânji mândru.

    ― Nu-mi subestima șarmul personal. La nevoie, pot să apelez din plin la el.

    ― Te-aș sfătui să nu începi prin a face ceva ce nu intenționezi să continui.

    ― Voi face orice e necesar, iar doamna îmi va fi recunoscătoare. Te încredințez că pot să joc rolul soțului grijuliu.

    Își întoarse privirea către fereastră.

    ― Te mai gândești la Clarisse?

    ― În fiecare zi.

    ― Cum crezi că s-ar simți actuala contesă dacă ar afla cât de des te gândești la prima ta soție?

    ― Bănuiesc că știe. La fel cum știu și eu că o poartă gândul adesea la primul ei soț.

    Devon înghiți în sec, apoi mărturisi:

    ― Margaret mă ura înainte să moară. Banii lui Pierce vor face ca fiica lui să nu nutrească același sentiment.

    ― Mărturisesc că n-o prea cunosc pe Georgina, dar nu mi se pare genul de femeie care să urască, indiferent de circumstanțe.

    ― Să tragem nădejde că așa e.

    Ura putea să sfâșie un bărbat în zeci de bucăți. Să se simtă mai puțin bărbat. Și poate cel mai trist, să ajungă să se disprețuiască. Într-o vreme, nu suportase nici să-și vadă chipul în oglindă. Iar casa lui era, din nefericire, plină ochi de oglinzi.

    Un ciocănit discret în ușa bibliotecii îl trezi la realitate. Cât de ușor se lăsa purtat pe făgașul gândurilor care-l bântuiau și scoteau la iveală un trecut pe care dorea să-l îngroape cât mai iute, odată ce punea mâna pe moștenitoare.

    ― Milord, domnul Pierce s-a întors, îl înștiință valetul. L-am informat că îl așteptați în bibliotecă, precum mi-ați poruncit.

    Devon se crispă. Clipa izbăvirii sosise, și chiar la țanc. Dacă ar mai fi fost lăsat în voia amintirilor, nu încape îndoială că ar fi semănat cu un nor de furtună când avea să-l întâmpine pe cel care spera să-i fie binefăcător de-acum înainte.

    ― Mai lasă-ne un minut, rosti Ravenleigh cu fermitate în glas.

    Ușa se închise cu un țăcănit scurt.

    Ce ușor să poruncești când ești în vârful muntelui, cât de dificil să-ți recapeți echilibrul când te prăbușești.

    ― Dorești să rămân? întrebă Ravenleigh încet.

    Devon scutură din cap.

    ― Ai făcut destul înștiințându-l pe domnul Pierce de nevoile mele și organizând întâlnirea. Prefer să nu fii martor la supliciul meu.

    Tresări când Ravenleigh își împinse scaunul cu zgomot. Nici căderea ghilotinei n-ar fi putut fi la fel de zgomotoasă. Zări reflexia încețoșată a vărului său în geamul strălucitor de curat. În ferestrele lui de-acasă nu vedea decât mizerie și praf.

    ― Îl voi înștiința pe domnul Pierce că ești gata să-l vezi.

    Ravenleigh puse o mână pe umărul lui.

    ― Nu știu dacă ajută la ceva, dar Kit s-a căsătorit din interes și toate au mers splendid.

    Devon era bucuros că fratele geamăn al lui Ravenleigh își găsise fericirea în noua lui casă, dar ultimii ani îl învățaseră că visurile se împlinesc doar în lumea copiilor și a nebunilor.

    ― Nu aștepta cu sufletul la gură să mă vezi fericit, vere. N-am avut niciodată capacitatea să ating acel punct, și nu cred că acest lucru se va schimba vreodată.

    Ravenleigh își retrase mâna auzind pașii vărului său răsunând în biblioteca spațioasă. Devon își plecă fruntea și se pregăti să-și vândă sufletul, mândria și stima de sine. Apoi se răsuci, cu chipul crispat, lipsit de orice emoție.

    Un domn cărunt, cu început de chelie, burtă proeminentă și veșminte ce nu-l prindeau deloc intră în încăpere, târșâindu-și picioarele.

    ― Domnule Pierce, permiteți-mi să vi-l prezint pe Devon Sheridan, lordul Huntingdon, rosti Ravenleigh.

    ― Huntingdon, da? Ce se potrivește cu numele?

    Devon înălță capul, încercând parcă să deslușească tâlcul acestei întrebări bizare.

    ― Poftim?

    ― Ești ce de Huntingdon?

    ― E conte de Huntingdon, îl lămuri Ravenleigh.

    Pierce zâmbi, dezvelindu-și dinții strâmbi.

    ― Cunosc asta. Știu multe despre tine, tinere. Am căutat să aflu mai multe de când mi-a spus Chris că ești interesat de fiică-mea.

    „Chris?" Nimeni nu i se adresase vreodată lui Ravenleigh în acest fel. Devon aproape că se cutremură auzind familiaritatea aceasta nepotrivită, dezgustat de lipsa de respect față de titlul vărului său.

    Ravenleigh își drese glasul.

    ― Domnilor, dacă-mi permiteți, vă voi lăsa să discutați chestiunea între patru ochi.

    ― Încântat să-ți dau binețe, Chris, rosti Pierce.

    Sfinte Dumnezeule! În sinea lui, Devon se ruga ca fiica lui Pierce să nu vorbească de parcă tocmai ar fi coborât din copac. După ce vărul său închise încet ușa, Devon își îndreptă întreaga atenție asupra bătrânului.

    Bărbatul miji ochii și îl studie prin două fante întunecate, de parcă ar fi fost un armăsar scos la mezat. Neavând de ales, Devon îndură privirea cercetătoare. Era dispus la orice pentru a-și atinge țelul. Ca urmare a legii primogeniturii – deopotrivă șansa și blestemul său –, moștenitoarele englezoaice erau o raritate.

    Nu de mult, lordul Randolph Churchill se însurase cu o americancă. Prințul moștenitor fusese atât de încântat de doamnele americane în timpul ultimei sale vizite peste ocean, încât acum le invita în Anglia și în cercul său – spre nemulțumirea mamei sale, Maiestatea Sa regina Victoria.

    Devon nu se îndoia că, în câțiva ani, americanii vor lua cu asalt Londra, și un bărbat disperat va avea înainte un veritabil festin din care să aleagă, și nu doar câteva firimituri. Dar el nu mai avea timp să aștepte până se îmbunătățea oferta.

    Indiferent ce anume ar fi căutat Pierce, Devon spera ca acesta să găsească repede, astfel încât să poată continua discuția.

    ― Deci, să-nțeleg că te interesează un parteneriat, nu-i așa? întrebă Pierce într-un târziu.

    Devon încuviință politicos.

    ― Într-adevăr.

    Cu un pas greoi, Pierce începu să traverseze încăperea. Devon intenționase să se așeze la birou, într-o poziție avantajoasă, pentru a părea el ofertantul, și nu cel care cere.

    Dar cu o lipsă de bună-cuviință tipic americană, Pierce se aruncă în fotoliul din spatele biroului, își propti coatele vânjoase în mahonul lustruit și se aplecă înainte.

    Devon rămase lângă fereastră, de parcă străjuia bijuteriile coroanei, și nu propria mândrie.

    ― Te-a pus la curent vărul tău cu condițiile cu care m-aș putea împăca?

    „S-ar putea împăca?" Devon se așteptase ca târgul să se desfășoare pe terenul său și spre avantajul său. La urma urmei, tocmai se oferise s-o ia de nevastă pe fiica bogătanului. Cu toate acestea, răspunse scurt:

    ― M-a pus.

    Pierce se lăsă pe spătarul fotoliului și bătu darabana cu degetul pe birou. Un zgomot cât se poate de enervant.

    ― Țin la fiică-mea ca la ochii din cap, domnule Sheridan.

    ― Huntingdon, rosti Devon ferm.

    Sprâncenele stufoase ale afaceristului aproape că se uniră cu chelia.

    ― Ce?

    ― În Anglia, atunci când ne adresăm nobililor, folosim titlul. Eu sunt Huntingdon. Vărul meu e Ravenleigh.

    ― Și dacă fiică-mea se hotărăște să te ia de soț, cum o să i se spună?

    Să se hotărască? Ce motive ar fi avut să n-o facă?

    ― Fiind contesa mea, va purta titlul de Lady Huntingdon.

    ― Contesă. Îmi place cum sună. Curge ca mierea pe limbă. Lady Huntingdon. Pierce rânji satisfăcut. E pe gustul meu. Bătu cu palmele în birou, o bătaie scurtă, de parcă ar fi fost toboșar în armata Maiestății Sale. Hai să trecem la negocieri. M-am interesat de tine de când vărul tău mi-a spus că intenționezi să te însori cu fiică-mea.

    ― Chiar așa?

    ― Umblă vorba că te-ai purtat frumos cu prima soție.

    I se strânse inima când amintirea lui Margaret încercă să-și facă apariția, căutând un loc pe care nu i-l putea îngădui, mai ales acum, când era pe punctul să aranjeze o căsătorie ce semăna mai degrabă cu o afacere. O admirase ceasuri în șir, năucit de frumusețea ei, și făcuse tot ce-i stătuse în putință pentru a-i satisface orice dorință. Dar în final, nimic nu fusese de ajuns ca s-o păstreze.

    ― De ce anume v-ar interesa acest aspect?

    ― Vreau să am de-a face doar cu un bărbat care știe să se poarte cu fata mea. Se aplecă din nou înainte și îl privi cu severitate. Spune-mi, Sheridan, știi ce-nseamnă să iubești o fată atât de mult, încât să-ți vinzi cu plăcere sufletul diavolului doar ca s-o vezi zâmbind?

    ― Huntingdon. Și da – înghiți în sec –, cunosc hotarele ce mărginesc o dragoste de-asemenea profunzime.

    Pierce pufni batjocoritor.

    ― Poate că zvonurile despre tine sunt scornite, pentru că mi-e limpede că habar n-ai despre ce vorbești.

    ― Sunt de altă părere. Știu întocmai ce presupune o astfel de iubire.

    ― Dacă așa ar sta lucrurile, ai ști că iubirea n-are hotare. Deloc. Ăsta-i genul de iubire pe care fata mea o poate purta în inimă.

    Bărbatul respira zgomotos, cu ochii ieșiți din orbite și obrajii purpurii. Întâlnirea luase o cu totul altă turnură decât anticipase Devon.

    ― Domnule Pierce, pot să vă servesc cu niște vin de-al vărului meu?

    Pierce încuviință, se lăsă pe spate și își frecă pieptul cu pumnul încleștat.

    ― Nu mi-a picat prea bine plăcinta cu rinichi pe care-am mâncat-o la prânz.

    Devon se îndreptă spre dulapul cu băuturi. Carafa se ciocni de pahar cu un clinchet și vinul începu să curgă.

    ― Și eu m-am interesat de dumneavoastră, domnule Pierce.

    Puse carafa deoparte, merse la birou și îi oferi paharul celui pe care începea să-l considere adversarul său.

    ― Știu că sunteți un afacerist iscusit.

    ― Fiică-mea nu-i un obiect.

    Pierce îi smulse paharul din mână. Îl goli dintr-o singură înghițitură, apoi îl trânti pe birou și îl sfredeli pe Devon cu privirea.

    ― Nu vreau să discut cu un bărbat care vede lucrurile în felul ăsta.

    Devon se întoarse la fereastră, încercând să dezlege toate sensurile ultimei afirmații.

    ― Vă asigur că nu doream să vă aduc vreo jignire și nici nu privesc femeia ca pe-un obiect. Dacă va fi contesa mea, nu va duce lipsă de nimic.

    Ochii lui Pierce sclipiră.

    ― Pe asta mă și bazam. Dar trebuie să îndeplinești trei condiții înainte să ai binecuvântarea mea.

    ― Care ar fi acestea, domnule Pierce?

    ― În primul rând, fiica mea nu va afla niciodată despre aranjament. Va trebui s-o convingi că o găsești frumoasă, că te-ai îndrăgostit de ea și că ăsta e de fapt motivul pentru care ai cerut-o în căsătorie.

    S-o convingă că o găsește frumoasă? Sfinte Dumnezeule! Ce femeie are nevoie să fie convinsă? Una lipsită de farmec, firește. S-o iubească? Devon nici nu mai știa exact ce înseamnă cuvântul. Cu toate acestea, încuviință ferm.

    ― În al doilea rând, fiica mea iubește copiii. Să-i faci atâția câți vrea. În cele din urmă, trebuie să-i rămâi fidel. Dacă umbli cu prostii, te castrez. Chiar și din mormânt.

    Devon se răsuci pe călcâie și privi către fereastră. Se simțea ca o târfă care se vinde unui boșorog pentru a-și reclădi averea.

    ― Iar eu cu ce mă aleg dacă mă învoiesc la toate condițiile?

    ― Acces nelimitat la toată averea mea – după căsătorie, după ce-o văd fericită.

    Devon nu se așteptase la atâta generozitate. Ar fi putut să aducă repede Huntingdonul la splendoarea sa de odinioară. Trase adânc aer în piept, cu ochii ațintiți la cerul cenușiu.

    ― Sunt de acord cu condițiile dumneavoastră. Va trebui să aranjăm o întâlnire cu avocații pentru a negocia înțelegerea.

    ― N-am nici o problemă cu asta, odată ce mă conving că este fericită.

    Devon își luă ochii de la fereastră și îl cântări atent din priviri.

    ― Va fi nevoie să semnați înțelegerea înainte să-mi pun semnătura pe certificatul de căsătorie.

    ― Voi semna în ziua în care vă puneți pirostriile, rosti Pierce. De îndată ce veți fi căsătoriți, îți voi transfera banii. Cu cât mai fericită e, cu-atât mai generos voi fi și eu.

    ― Mai trebuie să ne cunoaștem întâi.

    ― Mâine-seară, fiica mea va merge la un bal mascat împreună cu Lauren. Poți s-o curtezi acolo.

    Devon făcu o plecăciune scurtă.

    ― Prea bine. Voi număra clipele care mă despart de eveniment.

    ― Mă îndoiesc. N-am cunoscut până acum un bărbat care să primească bucuros săgeata lui Cupidon, dar ia aminte la vorbele mele, Huntingdon. Te va face mai bogat decât ți-ai închipuit vreodată.

    Devon spera ca bătrânul să aibă dreptate, pentru că putea să meargă foarte departe cu închipuirea.

    Capitolul 2

    ― Diseară, la bal, dacă vrei să vorbești cu un domn, îi prinzi privirea și îți închizi iute evantaiul.

    Lauren Fairfield ilustră procedeul permis de etichetă, fluturându-și sfios genele într-o mișcare ce-i amintea Georginei Pierce de bătaia rapidă a aripilor de colibri.

    Georgina stătea ghemuită într-un fotoliu de pluș lângă fereastră și sorbea discret dintr-un ceai chinezesc. Servitoarea care-i adusese ceașca aburindă îi explicase că băutura era potrivită dimineața, dar nu la amiază și seara – de parcă ei i-ar fi păsat dacă primea ceaiul potrivit la ceasul potrivit.

    Georgina era uluită de toate nimicurile pentru care se agitau englezii aceștia.

    ― Dacă vreau să vorbesc cu cineva diseară, de ce nu pot să traversez pur și simplu sala și să-i vorbesc direct?

    Nu că ar fi dorit să discute cu englezoii ăștia, și cu-atât mai puțin să se-apropie de vreunul. Sau de orice bărbat. Nu descoperise încă un subiect care să-i fascineze. În timpul puținelor conversații la care fusese martoră, bărbații le vorbiseră doamnelor ca și cum capetele lor slujeau unui singur scop: să ofere părului loc de rădăcină.

    Lauren își dădu pentru a suta oară ochii peste cap de la sosirea Georginei și se trânti în pat.

    ― Pentru că nu așa merg lucrurile, prostuțo. Sunt sigură că dacă ajungi să stăpânești aceste reguli de etichetă, domnii te vor invita negreșit la dans.

    Georgina o considerase întotdeauna frumoasă pe prietena ei, dar în anii petrecuți departe de Texas căpătase o eleganță și o încredere în sine care se datorau faptului că își cunoștea locul în societate. Georgina încă nu elucidase această enigmă.

    La puțin timp după război¹, tatăl ei le purtase pe ea și pe maică-sa pretutindeni în Texas, pentru a-și livra marfa. Cum la acea vreme terminase școala, educația ei nu suferise deloc. Din anumite puncte de vedere, învățase mai multe decât dorea să știe vreodată – despre oameni și despre ce considerau ei că era important.

    ― Las’, Lauren, că nu lipsa manierelor alungă bărbații din preajma mea.

    De când sosise, participaseră la două baluri și încă nu captase atenția cuiva. Adevărul fie spus, nu venise cu intenția să flirteze. Avea trăsături cât se poate de obișnuite. Era dintr-o bucată, lucru care de cele mai multe ori o făcea să pară teribil de neinteresantă.

    ― „Las’" nu-i un cuvânt. Te rog nu-l mai folosi în prezența mea.

    Uimită de cât de ușor se aprindea Lauren în ultima vreme, Georgina rânji.

    ― O fac doar ca să te enervez.

    Lauren își ridică nasul și o privi de sus.

    ― Sunt conștientă de acest lucru. Nu mi te amintesc așa de enervantă.

    ― Eu nu-mi amintesc să fii așa de mironosiță.

    Georgina își însoți replica de un chicotit ușor pentru a depăși momentul. Deși punea mare preț pe prietenia cu Lauren, o stingherea pasiunea cu care îmbrățișa Lauren regulile înaltei societăți, reguli care o umiliseră în New York.

    În urmă cu trei ani, tatăl ei hotărâse să pună capăt preumblărilor, să prindă rădăcini, așa că se mutaseră cu toții în New York. Dar aici nu găsiră căldura și bunăvoința de care se bucuraseră în Texas. Georgina era convinsă că cei cu averi moștenite din tată-n fiu, care alcătuiau elita socială, se făceau responsabili de moartea mamei sale. O înjosiseră pe ea și pe mama ei în public și nu le invitaseră niciodată la baluri. Banii agonisiți cu greu de tatăl lor nu schimbau cu nimic statutul lor social. Nu fuseseră acceptate niciodată, iar acceptarea însemna totul pentru mama ei care crescuse în sărăcie.

    Georgina rămăsese înmărmurită când o văzuse pentru prima oară pe Lauren după ani și ani. Se străduise să n-o compare cu newyorkezii sadea, cei pe care îi detesta pentru snobismul lor afectat.

    Lauren își atinse urechea dreaptă cu evantaiul închis.

    ― Știu că m-am schimbat, spuse Georgina cu glas solemn.

    Dar și prietena ei se schimbase ca de la cer la pământ.

    Georgina era mereu în căutarea fetei cu care alergase pe pajiștile pline cu flori, se cățărase în copaci și se furișase noaptea pe fereastră pentru a se întâlni la izvor. Sub bolta uriașă, înstelată, urziseră visurile lor despre căsătorie, soți, dragoste și copii. Își juraseră să rămână prietene până la moarte.

    Se simțise singură și nefericită când Lauren plecase din Texas în urmă cu opt ani, după ce mama ei se căsătorise cu Christopher Montgomery. Nu-i păsase când tatăl ei hotărâse să vândă casa din Fortune, câteva luni mai târziu, și să le ia pe fete în călătoriile sale.

    Lauren își puse evantaiul în poală.

    ― Deci, ți-ai însușit limbajul evantaiului.

    Limbajul evantaiului, al mănușii, al batistei, al umbreluței de soare... De ce nu se mulțumeau oamenii ăștia să-și vorbească normal? De ce jucau aceste jocuri enervante? Nu era tocmai cinstit să lași comunicarea în seama acestor obiecte.

    ― Am aruncat un ochi peste cărțile pe care mi le-ai împrumutat. Regulile de-aici par idioate. În Texas, dacă un bărbat trece pe lângă mine pe stradă, își scoate pălăria și spune „Săru’mâna, domnișoară". Aici, bărbatul nu-și scoate pălăria până nu mă înclin eu nu știu cum, iar până nu-i adresez câteva cuvinte, stă în fața mea cât îi lumea și nu scoate o vorbă.

    ― Asta înseamnă civilizație. În Anglia, bărbații sunt domni.

    ― Și Tom nu era domn?

    Lauren țâșni din pat și se îndreptă cu pași apăsați spre fereastra care dădea spre cea mai frumoasă grădină pe care o văzuse Georgina vreodată. Dragostea lui Elizabeth Montgomery

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1