Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Surori secrete
Surori secrete
Surori secrete
Cărți electronice358 pagini5 ore

Surori secrete

Evaluare: 4 din 5 stele

4/5

()

Informații despre cartea electronică

Pe vremuri, Madeline și Daphne erau la fel de apropiate ca niște surori, dar secretul care le-a despărțit în pragul adolescenței le-ar putea aduce acum moartea. Căci ele cunosc numele bărbatului care a încercat s-o violeze pe Madeline, pe când avea doar doisprezece ani, în hotelul bunicii sale. Și soarta lui le este cunoscută, sau cel puțin așa credeau. După moartea misterioasă a bunicii sale, Madeline s-a întors în statul Washington, însă ultimele cuvinte ale unui muribund i-au transmis un avertisment îngrijorător: secretele pe care ea și Daphne le credeau îngropate pentru totdeauna au fost descoperite. Acum, după aproape două decenii, prietenia și teama le readuc pe cele două femei împreună. Cum nu se poate bizui pe poliția locală, Madeleine face apel la Jack Rayner, expertul care se ocupă de securitatea lanțului ei hotelier. În pofida misterelor care-l înconjoară, Jack este singurul om în care are încredere... și pe care-l dorește. După ce li se alătură și fratele lui Jack, Abe, un magician al computerului, cei patru declanșează lupta împotriva unui ucigaș care nu se va da înapoi de la nimic pentru a ascunde adevărul.

LimbăRomână
Data lansării10 iun. 2016
ISBN9786063310966
Surori secrete
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe de la Amanda Quick

Legat de Surori secrete

Cărți conex

Recenzii pentru Surori secrete

Evaluare: 4.142857142857143 din 5 stele
4/5

7 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

    Previzualizare carte

    Surori secrete - Amanda Quick

    capitolul 1

    Cooper Island, cu optsprezece ani în urmă...

    Stătea în bucătărie, în penumbră, încercând să se hotărască pe care dintre fete o voia. Dormeau amândouă în fața televizorului așa cum numai cei foarte tineri pot să doarmă: liniștit, profund, cu o respirație regulată.

    Amândouă erau de vârsta potrivită – doisprezece, poate treisprezece ani, chiar înainte să devină femei. Și așa îi plăceau. Pure. Inocente. Virginale. Proveneau dintr-o mică localitate de provincie, astfel că le lipsea experiența vieții într-un oraș mare. De cele mai multe ori, fete de genul acesta puteau fi speriate suficient de tare cât să păstreze secretul. Dacă spui cuiva, o să mă întorc și-o să-ți omor părinții, după care o să te omor și pe tine.

    Căsuța era la o distanță considerabilă de clădirea principală a hotelului, unde avea loc nunta. Bunica fetei mai mici deținea Aurora Point, iar mama celeilalte lucra acolo. Ambele femei erau ocupate până peste cap cu mulțimea de clienți din acea seară. Nu era în peisaj nici un bărbat, nici tată, nici frate. Doar bunica și mama. Nu era cazul să-și facă griji.

    Le urmărise cu atenție pe fete din momentul în care se cazase. Ajutaseră la pregătirea petrecerii, aduseseră scaunele pliabile și decoraseră mesele cu aranjamente florale.

    Odată ce începuseră festivitățile, fetele plecaseră și ele să se distreze. Jucaseră ping-pong o vreme, după care se retrăseseră înăuntru ca să se uite la televizor.

    Cea mai înaltă era mai drăguță și avea un trup zvelt, cu picioare lungi, însă ar fi putut fi mai greu de controlat. Dacă se zbătea – și unele se zbăteau, în ciuda amenințărilor lui – ar fi putut să dărâme ceva sau să facă vreun zgomot care să atragă atenția. Totuși, aerul ei dulce și visător îl atrăgea extrem de mult. Mai devreme, se implicase cu entuziasm în ornarea sălii și aranjase florile cu mare migală. Adulții zâmbiseră și o lăsaseră în pace.

    Fata mai mică nu era la fel de drăguță, dar îl intriga atitudinea ei încrezătoare. O găsise la recepție atunci când venise să-și ia camera. Îi dăduse cheia și toate informațiile necesare fără nici o umbră de șovăire, cu siguranța unui adult. La maturitate avea să ajungă una din femeile alea nesuferite care împart mereu ordine în stânga și-n dreapta, se gândi el. Cineva trebuia să o pună la punct.

    În estimarea lui, aceasta ar fi fost mai ușor de controlat. Avea să o strângă cu un braț până-i scotea tot aerul din plămâni, ca să nu poată țipa. Pe de altă parte, nu dădea semne că amenințările ar fi impresionat-o. Era posibil să fie nevoit s-o omoare după ce termina cu ea, ca să fie sigur că nu se apuca să vorbească.

    Până la urmă, soarta hotărî în locul lui. Fata mai scundă se trezi și se îndreptă căscând înspre bucătărie, ca să-și ia un pahar de apă.

    Nu-i sesiză prezența decât atunci când el îi acoperi gura cu mâna și o târî afară, în noapte.

    capitolul 2

    Sanctuary Creek, în prezent

    ― Încă mai ești afectată, Madeline, rosti doctorul William Fleming împreunându-și mâinile pe birou. Grija profesională din ochii lui era însoțită de o expresie blândă, mai personală. Au trecut mai puțin de trei luni de când ți-ai pierdut bunica. Ați fost foarte apropiate, și era sigura rudă pe care o mai aveai. Este firesc să te simți traumatizată. Poate fi o mare greșeală să iei decizii serioase, care să-ți schimbe viața, atunci când ești într-o stare psihologică atât de fragilă.

    De cealaltă parte a ferestrei, soarele Arizonei strălucea arzător pe cerul senin de primăvară.

    În biroul lui William însă, aerul condiționat era dat la maximum. Madeline Chase era înghețată până la oase. Totuși, n-ar fi fost cinstit să dea vina pe aparatul de climatizare. William era cel care o făcea să simtă atât de puternic aerul rece, se gândi ea, năpădită de senzația mult prea familiară că era prinsă în capcană.

    Trebuia să scape, și asta cât mai repede.

    Își puse un picior peste celălalt și se lăsă pe spătarul fotoliului de piele. Crescuse în apartamentul exclusivist din hotelul micuț, dar cochet și prosper al bunicii ei. Știa cum să arate ca o femeie cu răspunderi. Acum că Edith Chase își dăduse sufletul, chiar era o femeie cu răspunderi, întrucât moștenise lanțul hotelier Sanctuary Creek Inns.

    ― Dacă m-ai cunoaște atât de bine precum crezi, ai ști că sunt perfect conștientă de ceea ce fac, zise ea. Hotărârea mea este finală. Nu ne vom mai vedea.

    William își scoase ochelarii eleganți, cu rame de titan, îi așeză pe birou și oftă cu zgomot, dându-i de înțeles că, deși îl dezamăgise, avea răbdare și era dispus să fie înțelegător.

    O clipă, atenția lui Madeline fu captivată de mâinile lui. Erau frumoase, unul dintre principalele atuuri din lista pe care o alcătuise cu o lună în urmă, când începuse relația lor. William avea mâini fine, cu manichiura atent făcută, deloc intimidante – ca, de altfel, întreaga lui înfățișare. Se mișcau adeseori în semicercuri grațioase atunci când vorbea. Erau mâinile unui bărbat care citea numai literatură de calitate. Mâinile unui bărbat căruia îi plăcea să ia cina în restaurante elegante și să viziteze muzee de artă contemporană. Erau mâini moi, neamenințătoare.

    Restul fizicului lui William oferea aceeași impresie. Era relativ scund pentru un bărbat. Când Madeline purta pantofi cu toc, cum se întâmpla azi, erau de aceeași înălțime. Îi plăcea și faptul că, deși în mod evident era într-o formă fizică foarte bună, avea o constituție zveltă, nu era îndesat sau acoperit de mușchi.

    Începuse să creadă că erau compatibili în pat, cel puțin o perioadă scurtă. Relațiile ei nu durau niciodată prea mult, odată ce lucrurile se mutau în dormitor. Iar William fusese foarte insistent în legătură cu aspectul sexual al legăturii lor. Însă Madeline nu-și îngăduia niciodată să se grăbească atunci când venea vorba de această etapă a unei relații, pentru că sexul era întotdeauna începutul sfârșitului în ceea ce o privea. Singura parte care îi plăcea cu adevărat era cea în care își descoperea partenerul. Era faza în care încă mai putea să viseze, să-și imagineze că găsise bărbatul potrivit, bărbatul împreună cu care să-și întemeieze o familie.

    ― Nu vrei să termini relația noastră, Madeline. William adoptase tonul pe care îl folosea atunci când preda la clasă. Avea jumătate de normă la un colegiu din oraș. Așa cum ți-am explicat, ne potrivim perfect.

    Madeline râse. Nu se putea abține. Mai bine să râdă decât să apuce primul obiect care-i cădea în mână și să i-l arunce în cap. Era directoare de hotel și știa prea bine că nu folosea la nimic să-și piardă controlul, așa că prefera să râdă. Dar râsul ei nu avea nici măcar o umbră de umor. Simpla ironie a cuvintelor lui era uluitoare. William era, la urma urmei, terapeut, specializat în consiliere de cuplu.

    ― Îmi tot repeți asta de o lună încoace, zise ea. Dar te înșeli. Ba chiar aș merge până acolo încât să afirm că m-ai mințit.

    ― Asta-i ridicol, ca să nu mai vorbesc de jignirea pe care mi-o aduci!

    ― Presupun că scopul a fost să faci rost de fonduri pentru cercetările tale în domeniul terapiei de cuplu, nu-i așa? Îmi dau seama că e o lume dură pentru cei ce au nevoie de subvenții. Dar chiar ți-ai imaginat că mă poți seduce, ca să mă determini astfel să plătesc pentru studiile tale? Serios?

    ― Madeline, e limpede că te-a deranjat ceva. Ce-ar fi să te calmezi și să-mi spui ce se petrece aici? Împreună putem rezolva problema.

    „Prea târziu pentru asta", își spuse ea. Se simțea animată de o hotărâre implacabilă, la fel ca atunci când ajungea la concluzia că aptitudinile unui angajat nu mai corespundeau politicii firmei. Din fericire, concedierea angajaților bine pregătiți era un eveniment rar la Sanctuary, însă existau ocazii când acest lucru era necesar. Întotdeauna adopta o atitudine amiabilă, sfătuind persoana respectivă că era mai bine să demisioneze sau sugerându-i să urmeze alte oportunități de carieră. Regula de bază era să nu dea niciodată explicații. Odată ce începeai să expui motivele pentru care deciseseși să încetezi colaborarea cu un angajat, deschideai o ușă către nesfârșite argumente și contraargumente. Situația se complica rapid. Era doar una dintre multele lecții pe care la învățase de la bunica ei.

    Diferența dintre debarasarea de un angajat ineficient și terminarea relației cu doctorul William Fleming era aceea că, în primul caz, angajatul ar fi plecat de la Sanctuary Creek Inns cu niște salarii compensatorii și convingerea fermă că fusese propria lui idee.

    Nu avea de gând să-i ofere lui William absolut nimic.

    ― Mă tem că nu există nimic de rezolvat, spuse ea ridicându-se în picioare. Îți apreciez îngrijorarea cu privire la starea mea psihologică fragilă, însă decizia pe care am luat-o e definitivă. Nu ne vom mai vedea. Nu încerca să iei în vreun fel legătura cu mine.

    Se îndreptă spre ușă, gândindu-se că stătuse deja prea mult. Era pe punctul de a-și pierde cumpătul.

    William sări în picioare în spatele biroului.

    ― Asta e o prostie! explodă el. Stai jos și spune-mi care e problema! Îmi datorezi măcar atâta lucru. Știu că ai niște probleme serioase de intimitate, dar am făcut progrese excelente în privința asta.

    Un val uriaș de furie o cuprinse pe neașteptate. Simți furnicături în palme, însoțite de senzații fierbinți, apoi reci ca gheața. Era ceva asemănător cu puseul neplăcut de adrenalină care apare la ratarea unei trepte când cobori o scară. Conștientizarea faptului că tocmai ai evitat o căzătură urâtă este întotdeauna un șoc pentru sistemul nervos.

    Nu era furioasă pe William. Bine, cu siguranță era supărată pe el. Avea dreptul să fie supărată, își spuse. Dar știa că furia ei era în cea mai mare parte îndreptată către sine însăși. Se cutremura la gândul că luase în calcul o relație cu ticălosul acela.

    Se opri în prag și se întoarse cu fața spre el. Probabil era o greșeală. Isteț ar fi fost să plece numaidecât și să închidă ușa, bucuroasă că evitase un dezastru.

    Și poate că ar fi putut pleca fără să privească în urmă, dacă nu ar fi fost remarca aceea despre problemele ei de intimitate. Exista o limită pentru răbdarea oricărei femei.

    ― Dă-mi voie să lămuresc o aparentă neînțelegere, William. Nu în calitate de clientă m-am întâlnit eu cu tine. În ceea ce mă privește, relația noastră a fost personală.

    ― Firește că a fost.

    Își schimbase inflexiunea vocii cu agilitatea unui actor experimentat. Acum părea blând, reconfortant. Ieși din spatele biroului și se îndreptă spre ea. Instinctiv, Madeline strânse mai tare mâna pe clanță.

    ― Am considerat că preocuparea ta în legătură cu problemele mele de intimitate era un semn că țineai la mine, continuă ea. Era iritant, dar credeam că ai intenții bune. De fapt, e posibil chiar să fi pus un diagnostic corect.

    Se opri în fața ei și zâmbi modest.

    ― Ei bine, problemele de intimitate sunt specialitatea mea. Dar, dacă nu ești pregătită încă să discutăm despre asta, putem aștepta.

    ― Uite care-i treaba, William! Nu terapie voiam atunci când ne-am cunoscut. Căutam o relație serioasă, care să însemne ceva. Însă acum m-am convins că nu te pricepi la nici un fel de relații.

    ― Ce tot spui acolo?

    ― Voi încerca să-ți explic cât mai simplu. Ești un nenorocit mincinos, care încearcă să păcălească prin aparențe.

    William arăta ca și cum l-ar fi plesnit.

    ― Ce s-a întâmplat cu tine?

    ― M-am informat.

    ― Poftim?

    ― Sunt femeie de afaceri, ai uitat? Informațiile sunt viața mea. Am rugat un detectiv să-ți verifice trecutul.

    Poftim?

    Expresia de groază de pe chipul lui ar fi distrat-o în alte împrejurări.

    ― Nu o lua personal, e o chestiune de rutină pentru mine, îi spuse ea zâmbind. Întotdeauna verific trecutul bărbaților cu care mă întâlnesc, atunci când relația e pe cale să devină serioasă. Am amânat puțin treaba în ceea ce te privește pentru că am fost preocupată cu moștenirea lăsată de bunica. Dar am primit raportul azi-dimineață și, pe scurt, nu pari să fii genul de bărbat cu care să-mi doresc o relație.

    ― Ești nebună?

    ― Poate. Dar nu mai este problema ta.

    Începu să deschidă ușa, dar William se mișcă mult mai repede decât se așteptase și își înfipse o mână în panoul de lemn. Când trase de ușă, descoperi că era mai puternic decât părea. Să se-nvețe minte să mai judece un bărbat după înălțime!

    Senzația că era prinsă în capcană amenința să explodeze înăuntrul ei. Făcu eforturi să o combată cu ajutorul logicii. Nu se afla într-un pericol iminent. Secretara lui William era la doar câțiva pași distanță, în anticameră. Și mai liniștitor era să știe că bodyguardul ei, Jack Rayner, o aștepta pe holul din fața cabinetului. Din câte își putuse da seama, Jack nu purta o armă de foc, însă ar fi făcut totul ca s-o protejeze.

    Nu era singură. Nu era captivă.

    ― Știm amândoi că este în interesul tău să mă lași să plec în liniște, spuse ea. Nu vrei o scenă. O să arăți ca un neghiob dacă o să încerci să mă ții aici cu forța. Gândește-te la imaginea ta profesională!

    ― Nu poți să-mi arunci o acuzație, așa cum tocmai ai făcut, apoi să-mi întorci spatele și să pleci, mârâi el. Îmi datorezi o explicație pentru toate aberațiile astea.

    ― În regulă. Uite ce știu despre tine, William. Ai profitat de statutul tău de terapeut pentru a-ți seduce cel puțin două cliente în ultimul an.

    ― Aste e o minciună! izbucni el, stacojiu la față de mânie. Cine ți-a spus așa ceva?

    ― Ambele femei erau măritate în momentul în care le-ai sedus. Soții lor participau și ei la ședințele de consiliere. Știi ce ești tu, William? Un mare nemernic! Dacă femeile fac vreodată publică povestea asta, cariera ta e compromisă.

    ― Nu știu pe cine ai angajat să-mi scormonească trecutul, dar te asigur că acuzațiile sunt false.

    ― Câte cliente ai sedus? Eu știu de două. Dar asta e suficient ca să indice un obicei. Să-i cer detectivului să cerceteze mai adânc?

    ― Dosarele clienților sunt confidențiale. Detectivul tău nu avea nici un drept să umble în ele.

    ― Stai liniștit, n-a umblat prin nici un dosar. A pus doar întrebări. Uite care-i treaba cu aventurile sentimentale, William. Nu rămân niciodată secrete. Mai devreme sau mai târziu, cineva o să vorbească.

    O prinse de braț. Îi simțea degetele strângând-o prin blazerul bleumarin.

    ― Ascultă-mă, rosti el cu asprime. Clientelor acelora le-am oferit terapie. Aveau nevoie să știe că erau încă atrăgătoare pentru a înțelege că divorțul era hotărârea corectă. Relațiile cu ele n-au avut nimic personal, cu siguranță nu în ceea ce mă privește.

    Madeline își vârî mâna liberă în geantă și scoase telefonul.

    ― Lasă-mă să plec de aici, sau sun la poliție. Nu ar fi bine pentru afacerea ta, nu crezi?

    Preț de câteva secunde, William o privi ca și cum ar fi vorbit într-o altă limbă, o limbă total străină pentru el. Apoi, uitându-se la telefonul din mâna ei, îi dădu drumul și făcu un pas în spate.

    ― Ieși!

    Madeline deschise ușa. În anticameră, secretara, roșie la față, păru să aibă dintr-odată multă treabă la computer. Când înclină politicos capul înspre ea, femeia nu ridică privirea.

    Ieși în hol și închise ușa cu un calm desăvârșit.

    capitolul 3

    Numele de pe noile lui cărți de vizită era John Santiago Rayner, dar toată lumea îi spunea Jack.

    O aștepta acolo unde îl lăsase ceva mai devreme, cu un umăr lat sprijinit de perete, cu brațele strânse la piept. Purta pantaloni negri, o cămașă din denim, deschisă la guler, o haină sport șifonată și cizme cu bot ascuțit. Provenea dintr-o familie de fermieri care trăiau în Arizona de multe generații, încă de pe vremea când actualul stat era doar un teritoriu autonom.

    Cu ani în urmă, familia Rayner renunțase la creșterea vitelor în favoarea afacerilor imobiliare, dar Jack era de modă veche. Avea expresia dură, indescifrabilă a unui justițiar din Vestul Sălbatic. În acel trecut mitic, i-ai fi dat unuia ca el o insignă și l-ai fi trimis pe drumul prăfuit, la amiază, ca să-i oprească pe răufăcători.

    Ei bine, Jack își alesese o carieră în serviciile de securitate hotelieră și nu avea un pistol la șold, dar aceste concesii făcute epocii moderne nu-i știrbeau cu nimic din prestanță. Chiar și cu sacoul lui sport, nu ar fi arătat deloc ciudat în Tombstone¹.

    Aruncă o privire înspre ușa biroului lui William.

    ― Vreo problemă? întrebă el cu accentul acela tărăgănat care-i păcălea pe mulți.

    O parte din tensiunea care o cuprinsese pe Madeline dispăru în clipa în care îl zări. Jack era exact opusul lui William – prea înalt, prea puternic în prea multe moduri subtile, iar ochii lui de culoarea alunei erau prea greu de citit. Dar, în momentul acela, arăta bine. Foarte bine.

    Își aminti că personalitatea lui avea straturi multiple. Avusese ocazia să zărească o parte din latura ascunsă a lui Jack Rayner în ziua în care încercase să-l concedieze. Nu mersese bine. Jack nu era genul de angajat care să se lase convins că era mai bine să plece. Se vădise că nu era câtuși de puțin interesat să caute alte oportunități de carieră. Își dorea slujba de la Sanctuary Creek Inns și era dispus să lupte pentru ea.

    Partea proastă era că Rayner Risk Management avea un contract beton cu Sanctuary Creek Inns.

    Edith Chase îl semnase doar cu puțin timp înainte să moară în incendiul din hotel. Madeline fusese împotrivă, argumentând că Rayner Risk Management era un jucător foarte nou și foarte mic în lumea competitivă a securității corporatiste.

    Încercase să-și convingă bunica să nu semneze contractul, dar Edith îi respinsese argumentele cu mult calm: „Putem presupune că este calificat, chiar dacă nu are experiență în securitatea hotelieră. A fost consultant pentru FBI. La care Madeline îi răspunsese: „Asta e fantastic, dar noi nu avem de-a face cu criminali în serie sau mulțimi înfuriate. „Rayner Risk Management are sediul aici, în Sanctuary Creek, replicase Edith. Întotdeauna e bine să faci afaceri cu firmele locale, atunci când este posibil." Madeline îi atrăsese atenția că probabil că Jack nu era un afacerist foarte bun, având în vedere că firma pe care o avusese înainte, o agenție de securitate cu sediul în Silicon Valley, dăduse faliment într-un mod de-a dreptul spectaculos.

    În cele din urmă, Madeline pierduse lupta și se procopsise cu Jack Rayner. Nu o ajuta nici faptul că manierele lui în societate se reduceau la un minimum de bun-simț. În ziua în care se cunoscuseră, în biroul bunicii ei, îi întinsese mâna, într-o încercare de a fi profesionistă chiar și atunci când pierdea. Jack o privise lung preț de câteva secunde, apoi se uitase la mâna ei ca și cum nu ar fi știut ce trebuia să facă. Când degetele i se strânseseră în cele din urmă în jurul degetelor ei, Madeline fusese intens conștientă de căldura și forța acelui bărbat. Trebuise să facă un efort ca să-și retragă mâna, întrucât Jack părea să fi uitat că o ținea într-a lui.

    În acea clipă stabilise că nu era genul ei. Avea însă câteva avantaje incontestabile – o însoțea ori de câte ori îi cerea acest lucru, se dovedea util și semnase o clauză de confidențialitate.

    Când intuiția o avertizase că era ceva în neregulă cu William, îl sunase pe Jack și îi ceruse să-i verifice trecutul. Acesta, la rândul lui, îi dăduse de înțeles că o astfel de sarcină măruntă, de rutină, îl irita. De ce, Madeline n-ar fi putut spune, având în vedere că fișa postului îi impunea să verifice trecutul potențialilor angajați. O verificare era o verificare, indiferent că subiectul solicita un loc de muncă la hotel sau viza o relație cu directoarea companiei.

    ― Nu, nu e nici o problemă, răspunse ea. Nu a fost plăcut, dar s-a terminat. Își ridică pe umăr cureaua genții și porni apăsat înspre lifturi. Nu era nevoie să mă însoțești. O avea William multe defecte, dar nu e genul violent.

    Jack își potrivi pasul după al ei. Părea un colos pe lângă ea, deși era încălțată cu pantofi cu toc înalt.

    ― Oricine poate deveni violent în anumite împrejurări, remarcă el.

    Madeline se cutremură.

    ― Da, știu. Nu sunt naivă. Dar, sincer, nu cred că William va fi o problemă.

    ― Probabil că ai dreptate.

    ― Nu e obișnuit ca ținta să se întoarcă împotriva lui, zise Jack aruncând o privire spre ușa cabinetului. Va trece peste asta.

    ― Hm, ținta?

    ― Asta ai fost pentru el, la început.

    ― Presupun că așa este, spuse Madeline strâmbând din nas.

    ― Genul ăsta de individ preferă o pradă ușoară.

    ― Vorbești de parcă ai cunoaște genul.

    ― Am cunoscut câțiva oameni ca el, în cealaltă viață.

    ― Atunci când ai lucrat ca un fel de consultant pentru FBI?

    ― Exact.

    ― Îți accept analiza în legătură cu William Fleming. Cu toate astea, ți-aș fi recunoscătoare dacă nu ai mai folosi cuvinte de genul „țintă sau „pradă când te referi la mine.

    ― Ai grijă să nu-i răspunzi din greșeală la vreun apel, o sfătui Jack, ignorându-i cererea. Nu-i răspunde nici la mesaje. Nu accepta să stai de vorbă cu el sau să vă întâlniți la o cafea pentru a discuta și a lămuri lucrurile.

    Madeline se opri în fața lifturilor și lovi nervoasă butonul.

    ― Știu toate astea. Întâmplător, mâine-dimineață plec oricum din oraș. Voi lipsi câteva zile.

    ― Unde te duci?

    ― Pe Cooper Island. „Nu că ar fi treaba ta", adăugă ea în gând. Este în arhipelagul San Juan din statul Washington. Bunica a avut o proprietate acolo. Este a mea acum.

    ― Hotelul Aurora Point.

    Îl privi lung, sincer surprinsă:

    ― Știai?

    ― L-am găsit în niște documente fiscale atunci când am făcut primele cercetări despre compania voastră.

    Madeline trase adânc aer în piept.

    ― Cercetările tale au fost foarte... minuțioase.

    ― Am întrebat-o pe Edith ce era cu hotelul. Mi-a spus că nu o interesa securitatea lui. Era o proprietate personală, nu făcea parte din portofoliul Sanctuary Creek Inns.

    ― Așa este.

    Ușile liftului se deschiseră, iar Madeline păși în cabină. Jack veni după ea și apăsă butonul pentru parter.

    ― Te duci pe Cooper Island ca să-ți iei câteva zile libere? Nu-i o idee rea. Te agiți întruna de când a murit bunica ta. Arăți ca și cum ți-ar prinde bine o pauză.

    ― Mai întâi sunt o țintă, acum îmi spui că arăt ca dracu’, oftă ea. Trebuie să recunosc, Jack, știi cum să te porți cu o fată.

    ― Am vrut doar să spun că meriți puțină odihnă, replică el ofensat. Ultimele trei luni au fost foarte solicitante. Edith ți-a lăsat o echipă de management solidă. Oameni perfect capabili să se ocupe de afacere câteva săptămâni, sau chiar mai mult, acum că șocul inițial a trecut.

    ― Nu mai încerca să-mi explici ce-ai vrut să spui. Nu cred că este punctul tău forte. Dar, ca să fie clar: nu mă duc la Cooper Island pentru o vacanță. A apărut ceva în legătură cu Aurora Point, asta e tot.

    ― Ceva ce solicită prezența ta la fața locului?

    ― Da. Am primit un mesaj de la Tom Lomax, administratorul pe care îl plătea bunica să se ocupe de hotel. A spus că vrea să discute cu mine personal.

    ― Nu a vrut să-ți spună la telefon despre ce e vorba?

    ― Tom nu are încredere în telefoane, cu atât mai puțin în emailuri. E mai de modă veche.

    ― Mie mi se pare paranoic.

    ― Bine, Tom este ușor excentric, trebuie să recunosc.

    ― Așadar o să iei avionul tocmai până în Washington ca să discuți cu acest Tom Lomax despre o proprietate abandonată care pe bunica ta nu o interesa nici măcar atât cât să-i facă asigurare.

    ― Da, exact, zise ea străpungându-l cu privirea. Așa cum singur ai spus, echipa mea este perfect capabilă să se ocupe de afacerile companiei cât timp lipsesc din oraș. Dacă ai vreo nelămurire în legătură cu aspectele de securitate, îl poți contacta pe Chuck Johnson.

    ― Johnson e un tip de ispravă.

    ― Știu.

    ― Nu o să-mi spui de ce lași totul baltă ca să te duci pe Cooper Island, nu?

    ― Nu, spuse Madeline pe când ieșea din lift. În parte pentru că, așa cum tocmai ți-am explicat, nu știu precis despre ce e vorba. Dar, în principal, pentru că nu este treaba ta. E ceva personal, Jack.

    Dar avea să afle că, odată ce Jack Rayner își înfigea dinții într-o problemă, era foarte greu să-l mai faci să și-i scoată.

    ― Bunica ta mi-a spus că ați plecat de pe Cooper Island acum aproape douăzeci de ani. Te-ai mai întors acolo?

    ― Nu.

    Străbătea în pas zorit holul clădirii, îndreptându-se spre ușile de sticlă din celălalt capăt.

    ― Nu aveai nevoie să-l verific pe William Fleming, zise Jack.

    Se uită la el, surprinsă

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1